Marius ManoleMarius Manole

Emotiile (lui Marius Manole )

De fiecare data cind vorbesc in public, am niste emotii ingrozitoare.
Mi-am spus mereu ca asta e pentru ca sunt o persoana neantrenata in ale vorbitului public (desi particip de citiva ani buni ca speaker la diferite conferinte).
Aseara mi-am dat seama ca n-o sa scap de emotii niciodata.

*
Impreuna cu Marius Manole trebuia sa prezentam un premiu la Gala de inchidere Anonimul 2011. Pe la 2 dupa amiaza, cind s-a stabilit ca noi inminam premiul, agitatia n-a fost foarte mare. Vorbesc de agitatia noastra interioara. La ora aceea era mai mare bucuria ca vom face o surpriza unui tinar care avea film in competitie.

*
Pe la 8 insa lucrurile s-au schimbat. Marius tocmai ce terminase de dat un interviu si era in fata casutzei in care am locuit eu.
– Trebuie sa zicem povestea omului, ca premiul e din partea bloggerilor acreditati la festival si tu trebuie sa zici ceva emotional, i-am facut eu un rezumat.
– Bine, eu am sa spun ca e prima data si pentru mine la un festival de film si cit de important este sa-ti urmezi visul si sa-l duci la bun sfirsit. Scriem pe ceva?, a continuat Marius concentrat.

N-am apucat sa raspund pentru ca am vazut nervozitatea lui. Cind Manole e nervos, isi musca buzele. Le umezeste rapid cu limba, cu o miscare care aminteste de gesturile pe care le facea in piesa “Inima de ciine”, si-apoi le musca.

– Nu scriem, tinem minte.

A raspuns lenea din mine (agenda era sus in camera, mi-era lene sa ma duc dupa ea). Manole s-a uitat printre gene, cu o privire pe care nu prea o vrei asupra ta: si hotarire, si teama, si vulerabilitate, si “hai sa ne facem treaba bine”.

– Bine, hai ca luam agenda si scriem la masa cu liniute ce vorbim.

Am vazut si mai mare stresul pe fata lui Marius.

-Stii oamenii nu se asteapta sa ai emotii la asa ceva. Esti actor, vorbesti in fata a sute de oameni in fiecare seara…

– Pentru aparitia aia eu repet 2 luni jumatate, stiu fiecare pas, fiecare miscare. Nu merg asa la intimplare pe o scena sa zic ceva. Eu de fiecare data cind merg sa vorbesc undeva, ma pregatesc, a replicat scurt si rece.

*
10 minute mai tirziu pe aleea catre masa au inceput emotiile si mai mari

– Cum naiba fac de ajung mereu in astea? Acum in loc sa fiu relaxat si sa ma bucur de Gala, stau stresat , mormaia linga mine.

*

Cu citeva minute inainte de a urca pe scena, in galagia publicului din Campusul festivalului.
– Ce cautam noi in viata acestor oameni?, l-am intrebat panicata pentru ca urma sa vorbim..
– Ce cautam noi in viata noastra?, mi-a raspuns si mai panicat.
Dupa care ne-am suit pe scena.

*
Am inminat premiul unui tinar care de la prima editie a festivalului a venit in campus cu cortul. An de an. In 8 ani de festival a avut timp sa termine 2 facultati ( jurnalistica si regie de film). Anul asta isi propusese sa nu mai vina, insa… filmul lui de licenta a fost selectionat in festival.

Pentru noi Andrei Dobrescu, tinarul regizor cu aceasta poveste ca un film, era exemplificarea “indeplinirii unui vis”.

Cind ne-am dat jos de pe scena, niciunul dintre noi nu stia ce rostise. Imi aminteam insa foarte clar cit de tare imi tremurau genunchii si cum ma chinuiam sa nu se vada asta. Si imi mai aminteam cum vibra, la propriu, Marius Manole linga mine.

Si pastrez clare in minte aplauzele publicului emotionat de povestea lui Andrei, cel pe care il premiam.

*

Inca mi se mai pare ciudat ca un actor de talia lui Marius Manole care a jucat in fata a mii de oameni are emotii cumplite cind trebuie sa vorbeasca in public.

Stiu ca Marius a avut emotii mai mari decit mine si, oricit de egoist ar suna, m-am bucurat pentru asta.

Mai intii pentru ca e frumos sa vezi cit de vulnerabili si umani sunt si ei (dincolo de rolurile alea mari si complicate de pe scena… unde noua ne par mari, daca nu uriasi si, pentru ca ne dau niste emotii puternice, ne duc in lumi in care n-am mai fost, ii credem un fel de ZEI ).
Mai apoi pentru ca iti da incredere in tine: intimplarea aceasta a fost confirmarea ca nu sunt eu chiar atit de “gresita”; ca emotiile acestea nu tin de antrenament, ci de fire.

Si de acum incolo, cind o sa mai trebuiasca sa vorbesc in public, o sa mi-l aduc aminte pe Marius Manole, alaturi de mine la Anonimul pe scena, ingrozitor de emotionat, dar facindu-si treaba impecabil.

P.S. Nici Andrei Dobrescu, premiantul nostru, habar nu are ce a spus pe scena… si el a avut emotii uriase.

*
cronicile simpa de la Anonimul au fost transmise cu sprijinul Vodafone

One Comment Published

10 years ago / Reply

Felicitari pentru ideea premiului. Felicitari pentru inmanarea lui. Nu s-au vazut emotile, doar doi oameni frumosi. Felicitari pentru relatarile de la Anonimul!

Leave a Comment


× six = 30

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!