cind m-am uitat prima data la fotografiile din proiectul “For My Father” al lui Nuri Bilge Ceylan, regizorul invitat special la editia Anonimul din acest an, mi s-a parut ca sunt un intrus. ma uitam (cu placere, vinovatie, curiozitate) la viata unui om pe care nu-l stiam, dar a carui tristete si singuratate o simteam.

in primul moment m-am gindit ca m-au lovit atit de tare pentru ca sunt femeie si femeile poarta cu ele sechelele relatiilor cu tatii lor.

dar mai m-am uitat o data si inca o data (la Anonimul le-am aratat fotografiile tuturor prietenilor mei prezenti in festival) si mi-am dat seama ca, de fapt, ele vorbesc mai mult despre autorul lor decit despre protagonist.

cadrele mele preferate sunt cele facute “de afara”, in care fotograful e observator pentru ca subiectul nu pozeaza si nici nu-i pasa ca e pozat.

daca va uitati cu sufletul la ele o sa simititi acolo dragoste si nedumerire… si-un gen de neputinta tragica…

*

cind m-am dus la MasterClass-ul lui Nuri Bilge Ceylan de la Anonimul, n-aveam in minte sa pun nicio intrebare… habar n-am cum mi-a venit ideea – pe la jumatatea conferintei – sa intreb despre proiectul asta “For My Father”, despre care citisem ca are si un corespondent feminin ( si sora lui Nuri Bilge a facut un proiect similar)

dupa ce am intrebat s-a pornit avalansa…

uitati-va la inregistrarea de mai jos, de fapt ascultati-o pentru ca nu se vede mare lucru, dar vorbele fac totul…

in primele secunde Nuri Bilge Ceylan incearca sa cistige timp “e buna intrebarea, ce jurnalist pregatit etc” , dupa care incepe sa povesteasca despre relatia cu tatal sau. o ia pe ocolite, cum a crescut intr-un sat si cum a plecat la Istanbul la scoala iar tatal n-a vrut sa-i insoteasca…

pe parcurs ce raspunde isi da seama ca vorbele lui, fata in fata cu emotia fotografiilor, nu sunt suficient de puternice si incepe sa povesteasca mai mult.
despre singuratatea tatalui, despre un interviu pe care l-a luat si mamei si tatalui legat de moartea parintilor lor si cum mama plingea in timp ce povestea, iar tatal ridea – punind paradoxal o si mai mare emotie tragica pe povestire.

Si se adinceste in raspuns atit de mult incit, pina la finalul celor 5 minute de raspuns, Nuri Bilge Ceyan da cheia filmelor lui. Si a felului lui de a vedea lumea. Si de a trai.

cit a povestit toate acestea, ma uitam la el politicoasa sa primesc informatiile pe care le solicitasem si, desi era o distanta foarte mare intre noi, eram in spatele salii, simteam energia care se transmitea ca pleaca din stomac si se opreste in obrajii care iau foc. emotia aceasta e una dintre amintirile cele mai frumoase de la Anonimul 2011.

*

N-as fi descoperit fotografiile lui Nuri Bilge Ceylan daca Miruna Berescu, directoarea festivalului Anonimul, nu mi-ar fi spus ca a vrut sa faca o expozitie la Bucuresti cu ele.

Miruna sper sa faci cindva aceasta expozitie pentru ca va fi o bucurie pentru orice spectator si iti multumesc frumos pentru perseverenta ta de a aduce in RO oameni frumosi

*
daca n-ati vazut niciun film regizat de Nuri Bilge Ceylan va recomand sa incepeti cu Uzak (Distant)

Cronicile simpa de la Anonimul au fost realizate cu sprijinul Vodafone, partener al festivalului.