citeodata judec oamenii dupa o singura privire. de fapt, nici macar nu-i judec: se intimpla ceva in capul meu, se declanseaza un mecanism, si stiu dupa o clipa ca omul respectiv e unul bun.
o clipa care poate sa fie cit un articol de ziar. asa am remarcat-o pe ana maria onisei. citeam observatorul cultural, un text scris de ea si-am spus “imi place fata asta, vreau sa lucrez cu ea”. si nu m-am inselat nicio secunda asupra caracterului ei.
o clipa care poate sa fie cit o sedinta foto asa m-am imprietenit cu ioana blaj. eram la o sedinta foto unde il urmaream pe fotograf (care o fotografia pe ea) pentru un articol si, dupa 5 minute de vorbe, stiam ca e un om bun si ca o sa fie prietena cu mine.
o clipa care e cit un interviu am facut un interviu cu marius manole acum 6 ani si cind primeam raspunsurile la intrebari, tot ce aveam in minte era ” e ca mine”. si nu m-am inselat asupra caracterului lui.
scriu despre ei pentru ca au fost oricum prezenti aici pe blog, dar am clipe din astea traite cu multi oameni care imi sunt acum prieteni si pe care uneori ii chinui ca sa-si depaseasca limitele, dar si ei ma slefuiesc pe mine, invatindu-ma lucruri minunate.
(am sa scriu curind un story mare despre o asemenea intimplare; m-am uitat la tv si-am zis: asta e un om bun… iar acum e printre prietenii mei)
nu stiu cum functioneaza mecanismul asta: dar ma uit la om si simt ca o sa-mi fie prieten… sau ca avem ce sa ne spunem pe termen lung.
si nu, nu apuc sa ma pacalesc asupra caracterelor, pentru ca acelasi instinct sau intuitie sau cum se va fi numind, imi spune cel mai adesea “nu nu, omul asta nu e din echipa ta.”
nu ca n-ar fi bun, corect etc , ci pur si simplu ca nu e pe lungimea mea de unda si-atunci ma indepartez discret.
vi se intimpla asta?
Foarte frumos spus/scris. Da, mi se intampla foarte des sa stiu de la bun inceput ca o anumita persoana va face parte din viata mea.
Oh, da…e (si) povestea vietii mele 🙂
De multe ori am dat mai mult decat era logic la o prima intalnire cu oameni pe care i-am intuit frumosi si s-au legat relatii de o viata… sau invers n-am facut nimic pentru ca din primul contact vizual am fost sigura ca evolutia fireasca a vietii ne va face sa fim prieteni.
Dar asta ma face sa ma intreb daca nu cumva e o dubla masura? Daca nu cumva nu e vorba de intuitie, ci prima noastra impresie ne-a ajutat sa ne apropiem doar de acesti oameni…
sigur e si o dubla masura:)
O, da si din ce in ce mai des in ultima vreme. Probabil mi s-au deblocat simturile. Ba mi s-a intamplat sa nu am prea multe vorbe cu cineva, dar sa simt, sa stiu…si toate firele astea invizibile ma sustin si ma imping inainte si eu pot sa daruiesc mai mult pastrand discretia care imi da confort. Ma face sa ma simt ca o boare. Atat de nevazuta, dar atat de puternica. E magie ?
ba da, de obicei intuiesc si eu omul bun, dupa cum il intuiesc si pe cel rau. asta nu ma opreste, insa, sa ma frig uneori. e rau cand te dezamagesc oamenii, dar incerc sa corijez acest aspect. culmea, la mine: sa nu mai am asteptari 🙂
Mi se intampla. Insa, la fel de des, mi se intampla sa ma insel.
Am decis sa nu mai judec din prima, nici bune, nici rele. Desi bunele cantaresc, intotdeauna, mai mult, cand sunt nevoita sa privesc pe termen lung.
Neincrederea mea a venit dinspre copilarie si s-a dezvoltat odata cu anii.
Dar este minunata senzatia pe care ai expus-o, si este minunat sa ajungi sa o analizezi dupa ani si sa realizez ca intuitia a fost corecta.
Mi se intampla destul de des insa din pacate realizez cunoscand omul mai bine ca m-am inselat si i-am acordat prea mult credit..Felicitari ca ai reusit sa faci alegeri atat de bune pe baza intuitiei!
Cata nevoie am ca cineva sa creada in mine! Si cat imi doresc sa mi se ofere o sansa, sa confirm niste intuitii, sa nu dezamagesc! Eeh…