citesc autobiografia actorului Alan Arkin ( l-ati vazut in Little Miss Sunshine si sper ca veti vrea sa-l vedeti intr-un film care nu va ajunge niciodata in cinema la noi The privates lives of Pipa Lee ) si am gasit acolo urmatoarea poveste.

Arkin filma alaturi de o actrita pe nume Madeline Kahn si intr-o pauza de filmare, gindindu-se la multele abilitati artistice ale partenerei sale de filmare ( o foarte buna pianista, compozitoare, dar si o buna actrita de comedie), a intrebat-o care crede ca e atu-ul ei, pe ce mizeaza mai mult.
Madeline n-a stiut sa raspunda pentru ca, asa cum remarca Arkin, parea ca nu se gindise la asta pina atunci.
Arkin a intrebat-o altfel “ce voiai sa te faci cind erai mica? care a fost primul tau instinct?”

iar Madeline a spus ca ii placea muzica.

“adica voiai sa faci muzica?”

“nu. voiam sa fiu muzica”

***
Arkin isi incheie povestirea in felul urmator: “We don’t want to do it; We want to be it. Only we don’t know it. No one tells us.”

si spune ca restul cartii sale, an improvised life, e pentru cei care vor sa fie muzica.

***

de mai bine de 2 ani, in semnatura mailului meu se afla “trying to be a human being, not a human doing”; nici macar nu mai stiu de unde am luat asta, dar mi s-a parut a fi ceva ce trebuie sa ma calauzeasca. abia aseara citind cartea lui arkin am inteles de ce, desi nu era pe lista mea de cumparaturi, cind am vazut-o in Border’s, am luat-o pur si simplu: trebuia sa ajunga la mine, macar pentru povestea de mai sus.