Vama 2012Vama 2012

VAMA 2012

textul de mai jos este scris de Simona Pop, cistigatoare a concursului care o ducea la o auditie privata a noului album Vama 2012. Albumul poate fi cumparat miine impreuna cu Gazeta Sporturilor

Vama 2021

De fiecare dată când scriu câte un text, trec, invariabil, prin aceleaşi etape. O idee, care se cuibăreşte undeva în mine şi nu îmi dă pace. Urmează o perioadă mai lungă sau mai scurtă până când găsesc forma cea mai potrivită să pun în cuvinte ideea cu pricina şi apoi un timp – fără prea multe amintiri – în care efectiv mă eliberez de ideea respectivă. Nu ştiu cum se face, dar parcă întotdeauna timpul acesta se raportează la noapte şi la un somn incredibil de odihnitor.

Este un sentiment copleşitor, greu de dozat în cuvinte. Este un soi de euforie combinată cu satisfacţia că ai dat tot ce a fost mai valoros în tine şi că ai făcut o treabă al dracului de bună. Urmează apoi o oboseală plăcută, care îţi învăluie creierul proaspăt eliberat de idee. Eşti frânt şi vrei să dormi, dar în acelaşi timp eşti atât de entuziasmat de produsul finit, încât regreţi că toată lumea doarme şi nu ai nici un om treaz în preajmă căruia să îi citeşti textul.

Încerci să dormi, dar nu reuşeşti decât să te gândeşti la acel text. Oare ai spus tot ce era de spus? A mai rămas ceva? Am ales drept varianta definitivă pe cea mai bună? Oare se înţelege ce vroiam să transmit prin simbolul x? Dar titlul? E sugestiv? Mii de întrebări plutesc în jurul tău şi ştii sigur că răspunsurile vor veni doar din confruntarea cu celălalt. Un celălat la care te raportezi în permanenţă. Adormi într-un final, iar dimineaţa, conştientizezi brusc că sentimentul de satisfacţie s-a transformat în îndoială.

Vine un moment de ezitare, în care simţi că textul tău poate fi o prostie, că nu este atât de genial cum credeai.  Ţi-e parcă teamă să îl citeşti cuiva. Dar dacă nu o să îi placă? Sau nu o să înţeleagă ce vroiam să spun? Sau va găsi poate puerilă metafora din titlu? Sau poate mă fac de ruşine? Te simţi cumva expus. Gol.

Câtă vreme textul era ştiut doar de tine, îţi aparţinea în exclusivitate. O dată ce îl faci public, el se înstrăinează de tine, se adaptează fiecărui cititor, trezeşte în el sentimente şi idei pe care tu nu le mai poţi controla. Ţi-e teamă de asta. De judecata celuilalt şi de modul în care el îţi va lua textul şi îl va transforma.

Dar în acelaşi timp textul ăsta blestemat este un secret pe care nu mai poţi să îl ţii doar pentru tine. Trebuie să îl citeşti cuiva. Fie ce o fi! Speri doar că totul va fi bine, că celalalt va empatiza cu textul tău. În fond tu eşti mulţumit de ceea ce ai făcut, ai dat tot ceea ce a fost mai bun în tine în momentul respectiv şi atâta timp cât tu ai conştiinţa că ai făcut ceea ce trebuia, nimic altceva nu mai contează.

Şi citeşti textul. Minutele acelea în care priveşti cu aviditate reacţiile celuilalt, sunt indefinit de lungi şi de copleşitoare. Toate întrebările dinainte se amestecă în capul tău şi aştepţi cu nerăbdare verdictul. Deşi cunoşti tu însuţi valoarea textului tău, ai nevoie de părea celuilalt. Fără el, textul tău nu poate prinde viaţă.

Am retrăit de curând întreaga gamă de sentimente (dar cu precadere ultimele) la audiţia pe care trupa Vama a realizat-o în garajul Europa FM. Şi a fost un sentiment reconfortant să ştii că şi alţii trec prin aceleaşi etape ca tine, că şi alţii au aceleaşi căutări şi experimente, că şi alţii îşi ridică aceleaşi semne de întrebare, că şi alţii trăiesc la fel de intens momentul în care se confruntă cu publicul.

Deşi încercam să joc rolul „celuilalt”, stând liniştită pe scaunul din public de pe care mi se permitea să (de)VALORIZEZ ceea ce ascultam, nu ştiu cum se face, dar mă simţeam parcă mai mult în postura lor.

Or fi de vină poate poveştile spuse de Tudor Chirilă, poveşti care recompuneau întreg traseul parcurs de acest disc.

Ori poate emoţia şi trăirile autentice ale fiecărui membru al trupei Vama. Erau prezenţi toţi în faţa noastră, ascultând pentru prima oară albumul cap-coadă. Album fusese terminat de mixat abia în noaptea dinainte, iar ei urmăreau pe de o parte reacţiile noastre,  dar şi propriile lor reacţii şi, pe de altă parte, felul în care suna munca lor definitivată. Aprobau entuziaşti din cap, sau ridicau din umeri, sau schimbau replici în şoaptă.

Era poate sentimentul acela că participi la un eveniment inedit, că eşti printre puţinii care au privilegiul să asculte în premieră ceva atât de nou şi nemaiauzit de nimeni.

Sau poate pur şi simplu, mi se părea totul atât de cunoscut din postările de pe blogul lor încât deja îmi însuşisem experienţele lor ca fiind ale mele.

Mă gândeam ce înseamnă să fii dedicat unei munci pe care o faci din plăcere. Să rămâi constant cu tine însuţi şi perseverent în ceea ce îţi propui. Să ai curajul să ieşi din sfera de confort şi să te aventurezi pe teritorii necunoscute pentru a te re-inventa şi re-descoperi. Să incerci. Să îţi asumi riscuri. Să accepţi critici. Să te deschizi în faţa celuilalt şi să accepţi  şi o altă viziune decât propria ta viziune.

Îi urmăream pe băieţii de la Vama cât de detaşat vorbeau despre un album la care au muncit 3 ani. Un album a cărui perfecţiune o aveau conturată încă de la început, dar au avut nevoie de timp să o definească în cele mai subtile nuanţe ale sale. O perfecţiune care avea nevoie de confirmări. Nu doar ale lor sau ale mediului muzical românesc, ci o confirmare la standarde occidentale.

Poveasteau amuzaţi cum l-au concediat pe primul străin care le-a ascultat albumul şi care i-a desfinţat. Şi totuşi, orgoliul nu i-a împiedecat să renunţe la piesele „proaste”, să le păstreze doar pe cele două bune şi să reia totul de la zero. Nici să încerce să mixeze în Canada pentru că acolo standardele de calitate se potriveau cu ceea ce căutau ei. Vorbeau cu nonşalanţă despre cum au petrecut 3 ani muncind la acest album. 3 ani de căutări şi confruntări pe multiple planuri.

Pe de o parte o căutare a propriei identităţi: doi membri veneau dintr-o trupă de succes care îşi conturase deja un stil al ei şi un public al ei. Alţi membri noi, care la rândul lor avea ceva important de comunicat prin arta lor, trebuiau să se integreze în noul grup. Nu este uşoară ruperea de trecut. Chiar dacă trupa Vama susţine că nu mai este nimic din trupa Vama Veche, mentalitatea publicului nu se poate schimba peste noapte. Poate componenţii trupei au ars anumite etape, au consumat anumite experienţe, dar publicul nu a trecut prin toate astea şi simte nevoia de a-şi aminti, de a găsi repere. Ori Tudor şi Vama Veche sunt repere greu de demitizat.

Mă întrebam dacă vor păstra în noul album ceva din specificul Vama Veche. Prima afirmaţie făcută de Tudor a fost aceea că nu vom regăsi nimic din trecut pe noul album. Între cer şi trecut îmi amintea parcă de Copilul şi durerea, dar poate numai prin forţa imaginilor vizuale pe care versurile şi muzica (filmică parcă) mi le induceau în imaginaţie. La fel şi tematica abordată, mereu prezentul cântec de impact social (Declar pierdută ţară), precum şi frumuseţea plastică a unor imagini create prin versurile lui Tudor mă trimiteau cu gândul la Vama Veche, dar era normal să fie aşa. Anumite constanţe şi afinităţi e firesc să fie păstrate, dar unghiul de abordare este complet diferit.

Vorbeam de o căutare de identitate. Cred că înainte de toate, marele merit al acestui album constă în faptul că a consolidat o trupă în adevăratul sens al cuvântului. Adică oameni cu aceleaşi principii estetice, cu aceleaşi standarde, şi, cel mai important, cu aceeaşi viziune. În 3 ani de experimente şi căutări, o trupă nou formată ajunge să se cunoască, să se testeze, să îşi depăşească graniţele şi orgoliile individuale, să înveţe să funcţioneze ca un întreg. Oameni diferiţi, fiecare cu contribuţia lui specifică, cu părerea lui diferită, ajung să se armonizeze, să îşi contopească diferenţele într-un tot unitar. Asta se întâmplă doar atunci când ai o viziune comună şi faci totul necondiţionat pentru că crezi în această viziune. Doar atunci când eşti focusat pe întreg găseşti cele mai ingenioase metode de a-ţi aduce o contribuţie personală care să se contopească cu a celuilalt şi să susţină întregul. Cel mai grăitor exemplu mi se pare modul în care povesteau cum au lucrat ca o echipă: pornind fi de la o linie melodică să ajungă la un text potrivit (Fata în boxeri şi tricoul alb), fie de la versuri la sunetul care să le confere forţa necesara (Între cer şi trecut).

Un al doilea plan al căutărilor este constituit de configurarea unei imagini reprezentative pentru trupă. Întrebări legate de ce stil trebuie să abordeze, dacă să fie comerciali sau nu, dacă să îşi creeze un brand şi o semnătură sonoră, dacă să îşi construiască un album tematic unitar sau nu etc. La toate aceste întrebări găsim răspunsuri doar ascultând albumul. Şi acest răspuns este categoric nu. A compune din suflet şi cu iubire nu merge cu niciunul dintre aceste concepte.

Cântece cu tematici variate, inspirate din experienţe personale sau imaginate, cântece cu linii melodice complet antitetice, cântece muncite din greu sau din contră create aproape instant, cântece cu mesaje sociale sau personale… găseşti pe acest album câte puţin din toate. Departe de a fi deranjant, acest lucru întăreşte convingerea că trupa Vama este o trupă matură, care ştie ce anume caută. A face muzică pentru ei este un joc nou în permanenţă. Şi atâta vreme cât au încă energia să se joace, rezultatele vor fi mereu noi şi surprinzătoare. Mai mult decât să rămână captivi într-un stil al lor propriu, creativitatea aceasta inepuizabilă, le va oferi cu siguranţă originalitatea.

Am văzut din întâmplare coperta noului album. Simplu şi transparent. Un fluture surprins în mişcare. Nimic altceva nu putea fi mai elocvent decât acest simbol. El sintetizează cel mai bine mesajul acestui album: metamorfoză, maturitate, frumuseţe, inocenţă, simplitate, transparenţă. Mă gândeam că efemeritatea asociată fluturelui poate fi de rău augur. Dar citind titlul albumului: VAMA 2012, mi-am dat de fapt seama că nu este deloc aşa. Într-adevăr, acest album sintetizează cel mai bine ceea ce înseamnă această trupă în acest moment clar definit în timp.

Cine ştie cum va fi fluturele ăsta în viitor? Cum va evolua, cum se va maturiza, cum va privi viaţa peste câţiva ani? Zbaterile astea de aripi din 2012, mă fac să cred că atâta vreme cât timpul, pasiunea şi viziunea comună nu vor dispărea din această trupă, vom avea parte de mulţi alţi fluturi şi în viitor. Mi-aş dori să cred că într-o lume haotică, energia şi forţa lor creativă ar putea fi contagioase şi ne-am trezi brusc prizonieri ai unei epidemii de iubire şi frumuseţe :)

One Comment Published

7 years ago / Reply

Noul album mi se pare foarte bun. Intr-adevar, sunt (prea) putine legaturi cu Vama Veche dar consider ca este un mare pas in fata, au un sunet modern si melodiile au mesaj (greu de gasit in ziua de azi). Una peste alta, un album pe care il ascult non stop de vreo 4 zile si m-a cucerit.
Iubeam Vama Veche, ador Vama 2012. Asta poate si din cauza faptului ca de obicei gust muzica mai heavy (ex. Slayer, Megadeth etc.)
Abia astept sa-i vad in concert cu noile piese!

Leave a Comment


three − 1 =

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!