uneori mintea ajunge-ntr-o dunga cit un fir de par. ca pe marginea unei prapastii.
nu ai de unde sa stii ce e in fata, dar nici nu te intereseaza ce e in spate.
stai acolo, in capul tau, uitindu-te la… nici nu sti la ce sa te uiti.
respiri lent, tot mai lent si…
ai sa sari?
la asa ganduri adunate intr-o postare, mai ales cand simti sau ai simtit si tu oarecum la fel, nu prea ai ce sa spui. asa ca-mi cer de pe acum scuze ca indraznesc sa adaug niste versuri care-mi plac si care dor:
“Fereşte-te să cazi din tine.
E înălţimea de la care cel ce alunecă, iubito,
aproape întotdeauna moare”, Spiridon Popescu.