Poster oficial Dupa dealuriPoster oficial Dupa dealuri

de ce trebuie sa vedeti “Dupa Dealuri”?

Filmul “Dupa dealuri” scris si regizat de Cristian Mungiu e, dupa mintea mea, cel mai bun film romanesc din ultimii 30 de ani (pe astia sunt sigura ca nu i-am ratat cinematografic)

dupa ce vezi “Dupa dealuri” realizezi ca jurnalismul romanesc e la cel putin 50 de ani (in minus) distanta de cinematografia noastra. aici ai si comparatie directa – carte (nonfiction, adica jurnalism) vs film – Spovedanie la Tanacu vs Dupa Dealuri

cu tot respectul si asumindu-mi ca va parea o aroganta ceea ce voi scrie, romanul de la care pleaca filmul (al Tatianei Niculescu Bran) este schita draftului 1 pentru o creatie – filmul pe care-l vedeti pe ecrane – care a avut cel putin 20 de drafturi cu rescrieri si refinisari pentru a ajunge la esenta.

si nu e vorba  despre avantajul fictiunii (Mungiu putind sa-si contureze personajele dupa cum a vrut ca sa-i serveasca mesajului pe care a vrut sa-l transmita), e vorba despre structura, despre cum il faci pe cititor/spectator sa traiasca cu personajele tale, despre a merge dincolo de actiunea care da stirea (cu senzationalul ei cu tot) ca sa cauti intelesul emotional.

e diferenta dintre actiunea pe care americanii o numesc “reporting” – cind mergi pe teren si investighezi (iar doamna Niculescu Bran e un foarte bun reporter de investigatie) si scrierea  intr-o forma cinematografica, rezultata din reporting , avind o structura coerenta si bine gindita, scrierea narativa ( jurnalistul scriitor – writers at large, la americani)

*

scenariul filmului Dupa dealuri e mai bun decit foarte multe dintre cele mai bune romane romanesti:

povestea merge la esenta – e despre prietenie si singuratate intr-o tara care nu e foarte dezvoltata, nici cultural, nici economic; despre libertate si nevoia de iubire, cu toate ingradirile care vin cu ea.

nu ingroasa nimic (desi s-ar fi putut duce mult – cu imagini sezationaliste – in zona exorcizarilor);

e atit de echidistant incit, la sfirsitul filmului, nu tineam cu niciuna dintre parti, desi mi-ar fi fost usor sa empatizez cu fata care moare;

(pentru jurnalistii pasionati – fie si la nivelul de lectura – de scrierile narative, o rugaminte: uitati-va cu atentie la cum construieste profilul personajelor principale din discutiile pe care acestea le au cu altii – preferata mea e secventa de la politie cind merge Voichita sa-si faca pasaport)

*

uitati de prejudecatile cu “e film romanesc, vad o plimbare de o jumatate de ora cu maicute pe dealuri”; nu e nimic din asta; da, tine 2 ore si jumatate, dar nu simti cind trec. si nu, nu ai cadre lungi care sa te plictiseasca.

fetele sunt geniale (Cosmina Stratan si Cristina Flutur) si mi-au placut mult mult mult in doua secvente in care joaca totul din privire. (pentru Cristina – prima masa la manastire; pentru Cosmina – sosirea politistului pentru ancheta la fata locului.)

*

cel mai mult am iubit la filmul asta ca-ti spune povestea fara sa-ti scoata ochii cu nimic si, ca sa intelegeti cit de fin este, va descriu un cadru care nu va dezvaluie nimic din actiune, deci nu stric povestea, dar care arata subtilitatea regizorului.

cind maicutele si preotul ajung la politie, asteapta o vreme in dubita care i-a transportat. filmarea e din spatele dubei si vezi in dreapta si in stinga chipurile lor plecate; in fata stau cei doi politisti care i-au anchetat preliminar, la minastire, iar prin parbriz in fata politistilor – in plan indepartat, incit abia poti vedea ce este – se afla pe un stilp doua semne de circulatie: “Biserica Adormirea Maicii Domnului” – cu sageata la dreapta si “Biserica Sfintu Nicolae” cu sageata spre stinga.

*

sa vedeti Dupa dealuri, va rog. daca sunteti jurnalisti – pentru ca o sa invatati cum se poate sa vorbiti cu bun simt despre ceva senzational si cum puteti sa spuneti o poveste universala plecind de la un caz particular, dar si daca sunteti (tele)spectatori pentru ca sa stiti ce asteptari sa aveti de la cei care va spun povesti grele despre Romania noastra prezenta, dar medievala.

 

 

9 Comments Published

8 years ago / Reply

Inca mai sunt bulversata, filmul lasa o emotie in suflet, care parca ramane, nu mai iese, nu ma mai elibereaza…As plange, fara sa am de ce…m-as revolta, dar pentru cine…

8 years ago / Reply

si eu m-am plimbat 20 de min pe strazi, dupa ce l-am vazut, ca sa ma “curat”, nu stiu cum sa explic.:)

8 years ago / Reply

4.3.3 l-am vâzut o singură dată și în continuare nu am dorința să îl revăd. îl apreciez.
După dealuri, l-am văzut deja de două ori în mai puțin de 2 luni, și vreau să îl mai văd. vreau să îl mai văd pentru măiestria cu care știe să facă, chirurgical aproape, orice din minele meu spectator.

8 years ago / Reply

Nu sunt un jurnalist, dar dupa ce am citit in feed articolul asta, am zis ca „trebuie sa il vad”.

8 years ago / Reply

sa-mi spui parerea ta dupa ce-l vezi:)

8 years ago / Reply

Da, sunt la o ora distanta de la vizionarea filmului. Singurul cuvant prin care am reusit timp de o ora sa caracterizez filmul a fost – greu. De ce? Nu stiu. Inca sunt sub influenta sa, iar intrebarea daca mi-a placut, nu poate avea un raspuns simpu, “da” sau “nu”. E un film care te loveste tocmai pentru ca nu-ti serveste o poveste aratand cu degetul pe cel rau sau pe cel bun, pe vinovati sau pe cei nevinovati. Iti povesteste, iti arata fapte, iar faptele privite din puctul fiecaruia (al personajelor), daca stii si accepti sa privesti astfel, te duc la concluzia ca nu exista vinovat (cred eu). E asa un lant de imprejurari, trairi care cumulate au dus unde au dus. Insa depinde de fiecare cat e dispus sa accepte, sa primeasca de la acest film. Sunt sigura ca sunt multi pt care vinovatul e clar, desi Mungiu in film nu spune asta. Te lasa doar la raspantie de drumuri. Alegerea ne apartine.

8 years ago / Reply

As spune ca daca jalea de la Patria, de la premiera, nu exista, ar fi trebuit inventata. Nu s-a auzit bine, s-a vazut trist…exact ce ne trebuia ca sa ne intoarcem in Romania nefictionala.
Jalea de a recunoaste ca mare parte dintre noi si ai nostri sunt fix din lumea de pe ecran. Mungiu este incredibil….

[…] create în jurul filmului “După dealuri” (Best Screen Play, Best Actress la Cannes, cel mai bun film despre România făcut în ultimii 20 de ani, cel mai bun film romanesc din ultimii…). Urmărisem şi citisem destul de mult despre cazul Tanacu şi mă temeam că ştiind deja […]

8 years ago / Reply

N-am vrut sa citesc la tine despre film inainte sa-l vad. Am vazut ca ai scris dar n-am deschis articolul. Am fost duminica (singura, la Institutul Francez – cea mai buna alegere) si am iesit usor transfigurata de acolo. Si ca treaba sa fie treaba, odata cu noi a iesit si un calugar de la film. Am ramas masca :) Am mers pe jos prin ger de la Romana la Unirii ca sa imi revin.

Acum am citit ce ai scris si am avut exact acelasi feeling. Am empatizat atat de mult cu toate personajele ca n-am putut sa imi formez o opinie clara. Si pe mine m-a impresionat f mult scena subtila de la final, din dubita, iar in momentul in care parbrizul se stropeste de noroi, toata sala in care eram a oftat. A fost o experienta extraordinara.

A mai fost o scena – in timpul “citirii”, parintele ii cere “demonului” sa o paraseasca pe fata. Cadrul o fixeaza pe Voichita care priveste in gol si parca nu mai e vie, parintele striga din ce in ce mai tare sa plece demonul, moment in care Voichita se retrage parca fara voia ei 😉 Momentul se incheie abia mai tarziu cand V. o elibereaza de lanturi si ii zice ca poate pleca pentru ca de acum e libera.

of, m-a marcat f puternic, m-a fermecat cu simboluri si detalii.

Leave a Reply to Madalin Blidaru Cancel reply


nine − = 4

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!