Pentru cine n-a fost niciodata in Ierusalim, Zidul Plingerii e unul dintre cele mai importante locuri ale crestinatatii, locul cel mai aproape de insemnele Domnului, dar si locul unde rugaciunile prind, mai puternic ca niciodata, forma de scrisoare directa catre Doamne Doamne printr-un biletel care e lasat in crapaturile zidului.
***
Ieri am ajuns la Zidul Plingerii, parte din excursia pe care o fac in Israel la invitatia Ministerului Turismului de aici.
In partea destinata rugaciunilor femeilor (barbatii au partea lor exclusiva de zid, mult mai mare decit a femeilor, mai aproape de locul sfint) era aglomeratie mare.
(in foto, partea femeilor e cea din dreapta, unde e foarte multa lume)
Femei umar la umar, in fata zidului, cu miinile pe el si capete plecate isi trimiteau ruga Domnului. In spatele lor alte femei asteptau la coada printre scaune de plastic. Unde alte femei citeau rugaciuni.
Din masa aia de femei murmurinde am ramas cu doua imagini:
– Baticul alb cu maro al unei doamne (putin peste 30 de ani) care-si spunea rugaciunea de pe scaunul din plastic alb atit de lipit de zid, incit ii tasase picioarele. Baticul era ravasit, ii lasa urechea dreapta afara si cobora mult pe ochiul sting. Nu parea sa o deranjeze, cum nu o deranja nici ca multe dintre cele care ajungeau la zid se loveau de scaunul ei.
Citea din Biblie concentrata.
– Telefonul VERTU auriu al unei doamne trecuta de 50 de ani, inalta blonda, bronzata. Si-a facut ruga, a lasat biletelul si, dupa primii pasi facuti cu spatele pentru a ramine cu fata la zid (semnul de respect fata de Divinitate care ti-e explicat inca de la intrare), cind s-a intors ca sa iasa din spatiul destinat femeilor, si-a scos telefonul mare, auriu, cu pietre pretioase. Si-a cercetat mesajele, a zimbit. Si-a iesit.
***
Fata in fata cu traditia de a scrie o rugaciune pe un biletel, m-am lovit iar de credinta mea ca rugaciunile noastre sunt o forma suprema de egoism: cerem iertare pentru ceea ce am facut, dar nu ne punem problema sa nu mai facem; cerem sa ni se dea “piinea noastra cea de toate zilele”, in loc de “puterea de a ne face singuri piinea cea de toate zilele”.
Si tot asa.
N-am putut sa scriu asa ceva.
***
Am fost si la Mormintul Sfint, despre asta voi scrie insa de acasa pentru ca am nevoie ca lucrurile sa se digere in mintea mea, sa treaca putin prin mine.
***
Altfel, Ierusalimul are o energie minunata, te simti bine in oras din prima clipa, ceea ce vezi insa dupa aceea e dupa chipul si asemanarea ta – fie detalii lumesti, fie semne ale divinitatii.
Eu cred că la asta se şi referă “pâinea noastră cea de toate zilele”, nicidecum de luat în sens propriu.
Ştii bancul ăla cu bulă: trebuie să-ţi cumperi biletul la loto! :))
nu vreau sa spun mai mult decit am scris. recomand insa o analiza pe text pe rugaciunile pe care le spun romanii. nu pe ce credem ca zic, ci pe ce spun EXACT acele cuvinte.
Cred ca merita vazut … o altfel de experienta
de fapt…in rugaciunile de dinainte si dupa spovedanie (ma refer la ortodocsi, asta cunosc) apar dese referiri la nerepetarea pacatelor. “Tatal nostru” este o rugaciune scurta, astfel ca nu regasim in ea toata taina spovedaniei, ci esenta – simpla idee de iertare prin iertare (iar prin iertarea celuilalt renuntam la orgoliul nostru, ceea ce mie imi pare o dovada de ne-egoism)
de ce nu s-ar putea inlocui cu “puterea de a ne face singuri piinea cea de toate zilele”? firul ar fi cam asa: a crede in Dumnezeu – a te increde in puterea lui – a te lasa in voia lui si a nu te increde in puterile tale (deci smerenie si, iata, ne-egoism).
ar fi nedrept sa ne limitam la cuvintele exacte, cand rugaciunile noastre au fost traduse din greaca si slavona (deci necesar ar fi de stiut si sensul in limba de provenienta). chiar si cartile sfinte, fiind scrise in aramaica – o limba in care fiecare cuvant are numeroase sensuri -, nu se interpreteaza ad litteram.
stiu, e un post personal, nici nu vreau sa fac dezbatere 🙂 am vrut doar sa mentionez un alt punct de vedere, sa ai doua pe pagina, sa fie simetrie 😛