Dresden, Tote nach BombenangriffDresden, Tote nach Bombenangriff

TRUE STORY: omul din tren care a inviat din morti.

L-am intilnit in tren. Era la clasa I si eu cautam o priza ca sa-mi incarc computerul sa pot lucra mai departe. Linga el erau singurele scaune libere, de fapt era singurul care, din tot compartimentul lung, n-avea vecini, asa ca am cerut voie sa ma asez.

Pe masa mica de linga fereastra trenului erau doua carti – una cu coperte negre cu roshu,  cu hirtia ingalbenita de vreme si cu litere kirilice, de format A5. Alta cit o patrime din prima si mult mult mai groasa: clasicul dictionar de buzunar englez roman.

Arata ca o versiune mai slaba a domnului Ion Ratiu in ultimii sai ani de viata. Si banuiam ca are undeva peste 80 de ani.

“Calculatorul face rau la sanatate, ca nu mai faceti sport”, a zis si mi s-a parut ca si vocea, accentul, modul in care pune pauzele intre cuvinte seamana cu felul in care vorbea dl Ratiu.

Am inchis calculatorul politicoasa, oricum asteptam sa se mai incarce si l-am intrebat ce citeste in limba rusa.

“E un ghid de conversatie rus englez, e a treia oara cind m-am apucat sa invat engleza. Mi-e mai usor prin rusa pentru ca stiu limba mai bine.”

S-a dovedit ca stia rusa, poloneza, slovaca,  sirba, italiana, germana si invata engleza. Franceza i se paruse cea mai grea si n-o mai vorbea demult. Fusese traducator din germana si rusa, condusese un department pentru traduceri tehnice la o companie din Ploiesti care se ocupa cu exportul de petrol . Pentru o vreme predase si la facultate, la inginerie, pentru ca asta era meseria lui de baza.

Desi avea casa si la Ploiesti, se mutase la Cluj unde putea avea o viata sociala mai activa. Se plimba cu bicicleta in fiecare zi, facea cursuri la Clubul Pensionarilor (“sunt mai mult doamne acolo”, zimbise cu autoironie); invatase sa lucreze cu computerul si, acum, o lua inca o data de la capat cu engleza, ca sa o invete ca uitase mult din ea.

“Ati prins Razboaiele?’, l-am intrebat incercind sa-i intuiesc virsta.

“Da”.

A facut o pauza lunga, prima pauza lunga de cind ma asezasem linga el, altfel parea foarte vorbaret, si s-a uitat in stinga. Isi aducea aminte de ceva.

“Care e cea mai socanta amintire pe care o aveti din razboi?”

***

“Eram in Dresda la bombardamentul din februarie 1945. S-a zis ca au murit atunci 20.000 de oameni, dar au fost mult mai multi. Locuiam cu mama, tata, fratele meu mai mare, o surioara de doua luni si o alta familie de imigranti din Silezia. La 10 seara au interrupt stirile si s-a anuntat bombardament. Am luat rucsacul pe care-l tineam pregatit pentru situatiile astea si am coborit la subsol. A durat 24 de minute. Mai tirziu am aflat ca au fost 244 de avioane engleze care au aruncat peste centrul orasului peste 650.000 de bombe. peste doua ore a fost un nou bombardament si-a trebuit sa iesim ca se prabusea casa peste noi. Eu cu tata, mama si surioara am fugit catre un adapost, fratele meu mai mare catre un parc. Era aglomerat si fum si nu mai puteam respira in adapost , am iesit si pe drum am lesinat. Am cazut impreuna cu cei care erau raniti.

M-am trezit intr –o gramada de oameni. Nu intelegeam la inceput unde sunt. Era o doamna cu parul lung deasupra mea si ii ridicam capul de pe mine, tragind-o de par si-i ziceam “dati-va jos ca nu pot sa respir”, iar ei ii cadea capul la loc peste mine. Avea singe la gura si-am stiut ca e moarta.

Apoi am vazut soldatii care carau morti si-i puneau unii peste altii si-am inteles ca sunt intr-o groapa comuna printre cadavre. M-am speriat foarte tare, am strigat si niste soldati m-au scos si m-au lasat pe margine.

Nu mai puteam sa-mi misc picioarele. Am mers de-a busilea. Peste citeva zile au venit medicii sa faca evaluarile ranitilor. Se uitau la oameni si ziceau “el nu mai rezista”, “lui taiati-i mina, nu se mai recupereaza”. Mie mi-au zis ca imi vor taia picioarele, dar mama s-a opus. Tata murise in bombardament, la fel si surioara noastra. Mama le-a zis medicilor ca  o sa ma maseze ea citeva saptamini si poate ma fac bine.

Dupa trei saptamini de masaje puteam sa merg. Problema fusese ca am stat 2 zile in groapa printre cadavre si, din cauza greutatilor de peste mine, imi fusese afectata circulatia membrelor.

De atunci am invatat sa nu ma incred in medici.”

*

“… sa nu ma incred in medici”. A fost primul moment in care a zimbit si singurul in care s-a uitat la mine din momentul in care incepuse povestea.

Apoi in gluma mi-a povestit cum medicii l-au pus sa se opereze la prostata in urma cu citiva ani si ca el a ramas consecvent sa nu se increada in ce-i spun. Avea insa acasa atlase de anatomie si compendii de medicina pe care le citea in detaliu cind il durea ceva. Unele dintre carti le-a cumparat de la fiica lui din Olanda, de la un tirg de vechituri . Fiica a plecat sa lucreze la Philips, sediul central, inca inainte de revolutie si pina acum trei ani, cind a renuntat sa mai conduca, se ducea o data pe an la ea in Olanda, cu masina. Dormea in parcari si se spala in benzinarii.

L-am intrebat cum a ajuns din Dresda in Romania si de ce, daca stie atit de multe limbi straine, n-a vrut sa ramina in alta tara.

“Dupa bombardament , am ramas cu mama si fratele meu. Eu aveam 11 ani si doar fratele isi gasise de lucru, desen tehnic la o companie. Mama care era profesoara de istorie a cerut statului roman sa o primeasca si i-au dat post. Noi fuseseram emigranti de la Cernauti, unde tata era avocat, iar mama profesoara.

La liceu am ajuns la Baia Mare, unde am fost in echipa de gimnastica si-am participat la campionatele nationale. Mai am si acum carnetul de note cu insemnarile profesorilor si zice ca eram obraznic, dar cel mai bun gimnast din clasa. Eu care era sa ramin fara picioare.”

Fratele sau a ajuns profesor universitar la ASE, a decedat de citiva ani. El a facut facultate, a muncit, s-a casatorit si are o fata care e specialista in computere. De sotie a divortat in urma cu citiva ani si era in tren pentru ca se intorcea de la Baia Mare, unde ceruse autoritatilor niste acte: voia certificatul de deces al tatalui lui pentru a depune actele pentru recuperarea unei case.

“In viata ai nevoie de miscare, de activitate, astea te tin viu. Nu munca si goana dupa bani. Eu am o pensie mare, dar cheltuiesc 500 de lei lunar; eu imi fac piine, eu fac mincare, prajituri o data pe saptamina. Acum o sa cumpar fructe sa fac dulceata. Cind sunt suparat, cind ma mai prinde necazul ca singuratatea e grea, ma sui pe bicicleta, fac citiva kilometri , usor cit sa puna singele in miscare si sa nu ma doara inima. Creierul se oxigeneaza, organismul se invioreaza si… uite asa (arata cu mina ca si cum ar sterge ceva)… dispare orice gind de suparare.”

*

Il cheama Olch Lemnij si, daca nu am gresit calculele si-am tinut bine minte cifrele pe care le-a mentionat, anul asta implineste 80 de ani. S-ar putea sa-l vedeti cu bicicleta prin Cluj. Sau pe la conferintele din oras. Sau la clubul pensionarilor din cluj, luptindu-se cu limba engleza. Seamana cu unul dintre personajele lui Balzac, dar va las pe voi sa descoperiti asta in detaliu, daca-l intilniti.

 

fotografia de cover , arhiva Centro Studi La Runa, o groapa de cadavre din bombardamentul de la Dresda din 1945.

3 Comments Published

3 years ago / Reply

Tristă și frumoasă povestea. Și atât de scurtă…

3 years ago / Reply

Uluitor!

[…] e mereu activ. Articolul Cristinei Bazavan este extraordinar si il recomand (il puteti citi aici (http://bazavan.ro/2014/06/true-story-omul-din-tren-care-a-inviat-din-morti/). As vrea sa invat de la acesti doi domni, sa am puterea de a face si de a fi cine imi doresc. Sa […]

Leave a Comment


five × 1 =

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!