apa focapa foc

Doru Iftime, Story of my life: Prometeu

text de Doru Iftime

Prometeu a fost inamicul numărul unu al copilăriei mele. Era paznic la profesorului Liceul Petru Rareș din Piatra Neamț și misiunea lui era să nu lase țâncii să intre pe terenul de sport: copiii loveau cu mingile în pereții sălii de sport, care își pierdeau tencuiala și se șubrezeau; o altă sarcină a sa – și de aici i se trage porecla – era să aprindă focul în sobele din sălile de clasă. Iarna, Prometeu își începea traseul prin liceu pe la 7.30 în fiecare dimineață, însă, cum erau multe încăperi de încălzit, se întâmpla să intre în unele clase și după ora 8.00, când deja începuseră cursurile. Bătea la ușă și îi cerea politicos voie profesorului să dea drumul la gaz, în timp ce elevii își dădeau coate și chicoteau: „A venit Prometeu.”

Am crescut pe terenul de sport de la Rareș. Aveam probabil puțin peste trei ani când am intrat pentru prima dată pe acel teren – bineînțeles, în mod fraudulos, sărind gardul. „Mă duc pe teren”, le spuneam bunicilor, care mă aveau în grijă în timpul săptămânii – doar week-end-ul îl petreceam pe atunci cu părinții. Cu timpul, mi-am făcut tot soiul de cunoștințe la locul favorit de joacă: femeia de serviciu, administratorul liceului, elevii de la seral cu care jucam fotbal și, desigur, Prometeu, care nu pierdea nici o ocazie să mă fugărească deîndată ce mă vedea. Scăpam de el fie sărind gardul uriaș de la intrarea principală, fie fugind pe terenul viran din spatele sălii de sport, învecinat cu intrarea laterală în curtea bunicilor. De fiecare dată însă mă întorceam după mai puțin de zece minute. Cum s-ar zice, făceam pe atunci ceea ce ar fi trebuit să fac – dar n-am făcut niciodată – în cariera de jurnalist: ieșeam pe ușă ca să intru pe fereastră.

Nu-mi amintesc cum arăta Prometeu. Îi țin minte doar sprâncenele stufoase, părul negru și des și mersul ușor aplecat într-o parte. Cum casa bunicilor era la doi pași de liceu, îl vedeam uneori trecând agale spre locul de muncă. Iarna purta o căciulă rusească, cu urechile legate deasupra capului, și o haină impermeabilă albastru închis.

De la 3 la 14 ani mi-am disputat cu Prometeu terenul de sport de la Rareș. Potrivit standardelor actuale, universul copilăriei mele nu era deloc vast, dar magia lui a fost suficientă ca să inspire aceste rânduri stângace. Aveam vreo 5 ani când am căzut de pe panoul de baschet. Aruncam la coș și mingea a rămas înțepenită între inel și panou. Ca s-o dau jos, m-am cățărat pe scheletul metalic care susținea panoul și, după ce am eliberat-o, am sărit. Mai făcusem chestia asta de nenumărate ori, doar că atunci am aterizat pe toată talpa, cred. Și nu m-am mai putut mișca. Nu mai era nimeni în preajmă, cu excepția femeii de serviciu: m-a văzut, și-a dus mâna la gură, apoi a venit iute și, fără să spună o vorbă, m-a luat în brațe și m-a dus acasă, la bunicii înmărmuriți. N-a fost nimic grav, mi-am revenit în câteva minute.

Tot pe terenul de sport de la Rareș l-am întâlnit pe Bogdan Uritescu, fiul actorului Valentin Uritescu, aflat în vremea aceea sub contract cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Bineînțeles că pe atunci habar n-aveam cine era Bogdan, l-am identificat 20 de ani mai târziu, când l-am văzut într-un film în care mi se părea că seamănă cu Mircea Eliade. Bogdan a apărut într-o seară, pe neașteptate, pe teren. Era un excelent portar de fotbal. Prietenul care îl însoțea l-a antrenat preț de câteva zeci de minute la poarta desenată cu cretă pe unul dintre ziduri, în timp ce noi, țâncii, așezați pe mingile de plastic, ne minunam de mișcările de portar profesionist ale lui Bogdan și eram uimiți de paradele pe care le făcea neținând cont că pe jos era bitum, nu iarbă.

Pe terenul de la Rareș am jucat fotbal cu seraliștii bucuroși să facă mișcare în aer liber în loc să-și tocească coatele pe bănci pe la vreo oră insipidă de tehnologia materialelor. Primele întâlniri cu fetele tot acolo mi le-am dat. Eram pe terenul meu. Era locul în care mă simțeam în siguranță și suficient de stăpân pe mine încât să fac față tensiunii copleșitoare a primei întâlniri. Tot aici am furat și primul sărut, sub brazii care străjuiesc scara de piatră care urcă de la sala de sport către liceu.

Prometeu a fost probabil martorul tăcut al tuturor acestor întâmplări. Al întâmplărilor mele și ale prietenilor cu care împărțeam minunatul loc de joacă. Chiar dacă eram precum câinele și pisica, Prometeu nu a fost niciodată paznicul care să facă exces de zel, nu era din soiul acela care se bagă în seamă și pe care îl întâlnim azi la tot pasul, păzind cu cerbicie 2-3 locuri de parcare sau intrarea în diverse instituții mai mult sau mai puțin importante.

Oficial, pe terenul de sport aveau voie doar elevii liceului. Poarta se încuia după încheierea orelor. Cu toate acestea, cel puțin seara, terenul era plin de copii de toate vârstele. Cei mari jucau baschet, cei mici își inventau tot soiul de jocuri. Cumva, vigilența lui Prometeu părea să fie înșelată în permanență. Sau poate că vigilența lui s-a transformat, cu trecerea anilor, în toleranță; poate își spunea încă de pe atunci, cum îmi zic și eu azi, că jocul copiilor în aer liber e mai important decât câteva geamuri sparte sau un perete care trebuie tencuit o dată pe săptămână.

Am revenit în Piatra Neamț după ce am terminat facultatea. Lucram la un ziar local unde țineam o rubrică pentru tineret intitulată Recreația Mare. Cu puțin timp înainte de a pleca la un job nou și a mă muta definitiv în București, am organizat – pe terenul de sport de la Petru Rareș, desigur -, Cupa Recreația Mare la baschet. Cum toată acțiunea s-a derulat prin intermediul ziarului, am avut surpriza ca la startul competiției să se înscrie nu mai puțin de 24 de echipe din tot județul Neamț. Pentru câteva zile, terenul de la Rareș și-a recăpătat exuberanța de altă dată.

A fost doar o palidă licărire. Acum, de câte ori revin în Piatra Neamț ca să-mi vizitez părinții, terenul de sport de la Rareș e gol. Fie că e iarnă, fie că e vară, fie că e dimineață sau seară, nimeni nu mai joacă baschet, nu mai dă nimeni cu mingea în pereții sălii de sport… Într-o vreme dispăruseră chiar și inelele de pe panourile de baschet. Nu au fost furate, le-au strâns administratorii liceului ca să nu mai aibă copiii de ce să vină pe teren. O atitudine de neînțeles din partea unei instituții publice, într-o țară în care obezitatea în rândul copiilor mai are un pic și se transformă în epidemie. Însă grija pentru acareturi e mai mare decât preocuparea pentru sănătatea copiilor noștri – fiindcă, nu-i așa, mișcarea, sportul în aer liber înseamnă sănătate.

Nu știu ce s-a întâmplat cu Prometeu. Azi nu mai e el cerberul de la Rareș și, oricum, elevii n-ar mai avea de ce să-l poreclească Prometeu pe actualul paznic. Liceul are acum instalație de încălzire modernă și geamuri termopan. Sala de sport a fost reamenajată, iar terenul de sport e împrejmuit cum se cuvine. Gardul nu mai poate fi sărit, iar intrarea mea secretă, de pe terenul viran din spatele sălii de sport, a fost blocată cu un zid imposibil de escaladat; terenul este, practic, o fortăreață inexpugnabilă. Trist este că e o fortăreață pe care nu mai vrea s-o cucerească nimeni. Cei mici nu mai încearcă să sară gardul și nici nu-i mai interesează să dea de lucru zidarilor; și-au găsit alte locuri de joacă sau pierd vremea la televizor, în timp ce adolescenții își dau întâlniri virtuale și se sărută prin intermediul avatarurilor de pe OurWorld.

Adulții au înfrânt energia și spiritul de aventură al copiilor. Când n-au reușit să-i facă să respecte o interdicție, i-au ispitit cu tehnologia, iar micii inocenți au devenit o victimă ușoară a sedentarismului.

Însă greșesc când spun că terenul de la Rareș e gol. Nu e tocmai gol. Pe el este parcată o mașină. Un singur autovehicul se lăfăie într-un spațiu care, de fapt, ar trebui să fie locul de joacă pentru 50 de copii. Tehnologia a obținut o victorie categorică și are și un reprezentant în teren.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

One Comment Published

7 years ago / Reply

Foarte bine punctat. Am impartasit acelasi sentimente si ganduri intr-o situatie aproape identica si chiar le-am expus intr-o sedinta a parintilor (probabil am fost considerata nebuna). Numai ca in cazul meu este vorba de un teren al unei scoli din Bucuresti, de fapt doua daca-l pun la socoteala si pe cel de la liceu; in cazul primului chiar exista o disputa legata de o retrocedare in prezent aflandu-se pe el o constructie gen bloc pe jumatate din teren, cealalta jumatate fiind in paragina, iar undeva spre marginea sa a fost instaurat un teren de tenis (evident privat, unde nu poti avea acces decat platind). Si eu mi-am petrecut mare parte din copilarie/adolescenta pe terenul de baschet si ma intristeaza la fel de mult cand observ modul in care sunt indepartati copiii printr-o paza mult prea riguroasa a institutiilor scolare de un lucru cu adevarat benefic si anume miscarea.

Leave a Comment


nine − = 7

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!