shutterstock_aplauzeshutterstock_aplauze

aplauze

cind apar aplauzele la un spectacol se echilibreaza energiile.

spectatorii care au acumulat emotii dau mai departe, inapoi catre scena, din ceea ce au primit si, intr-un fel, se elibereaza. se descarca.

actorii, cintaretii, dansatorii stiu dupa forma aplauzelor (carnoase, cu pofta, din inima, de complezenta) care e rasplata muncii lor, se bucura de ce primesc, dar se elibereaza si ei de tensiunea care s-a depus pe drumul dintre idee- executie- prezentarea in fata unui public.

ca in viata, ca in iubire, momentul aplauzelor e unul dintre cele mai emotionante, cind e sincer.

dar cum ar fi ca pentru un spectacol, pentru un singur spectacol, nimeni sa nu aplaude.

dupa ce se va fi terminat actul artistic, lumina in sala de spectacol sa fie la maximum. performerii sa se aseze la marginea scenei si sa-si priveasca spectatorii in ochi. spectator cu spectator. sa le prinda privirea si sa se uite inauntru. unde e adevarul care n-are carne, pofta, inima sau complezenta. e simplu si curat. se simte daca a fost sau nu a fost.

iar spectatorii sa le intoarca/sustina privirea. cu emotia de s-a-uitat-la-mine-cel-de-pe-scena pusa la un loc cu emotia spectacolului tisnindu-i din ochi. cautind adevarul.

pentru citeva minute. intr-o liniste de clepsidra.

si-apoi sa plece fiecare, continindu-si emotia si indoiala, amplificate in schimbul acela de priviri fara vorbe, catre casele lor.  pina la o viitoare reprezentatie.

cum ar fi.

*

later edit dintr-un minunat comentariu pe facebook

Miruna Runcan  Ce noi sunt lucrurile pe lume, mereu, luate de la inceput! La “Vicarul” lui Penciulescu, la Bulandra, NIMENI nu aplauda la sfarsit, fara nici un fel de prevenire/semnal de vreun fel. Actorii erau cu totii pe scena si publicul, pur si simplu, intelegea: isi inghitea nodul din gat si pleca in varful picioarelor, fara fosnet. La “…au pus catuse florilor” al lui Hausvater, nu s-a aplaudat niciodata, stagiuni la rand. Incepea sa urle sirena si publicul era “evacuat” ca oile, asa cum si intrase, aproape pe branci. Spre tacerea catarctica. Asta numai la noi – si numai in viata mea. Altminteri, la Paradise Now (Living Theatr) iesirea era asemanatoare, fara pacaneala, zic cronicile si istoria. Tot astfel, la inceputul secolului XX, la Miracolul lui Reinhardt, in catedrala din Kohln sau in piata de la Notre Damme, n-ar fi fost loc/timp de aplauze, nici gand pentru asta. In fine, e bine cand lucrurile sunt noi, inseamna ca lumea/pamantul se invarte (in sens de rotatie ori de revolutie).

Miruna Runcan Nu vreau (jur) sa fac pe nebuna. Vreau doar sa zic ca un spectacol isi castiga cu (cea) mai mare greutate tacerea (pioasa) decat aplauzele de complezenta. Iar credinta mea e ca asta se face doar facand UN ANUME FEL de spectacole, in care in om se modifica instantaneu obisnuintele “de consum”, nu marketing sau dezbateri…

 

 

coverphoto shutterstock

 

Leave a Comment


three + = 4

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!