Text de Despina Ponomarenco

 

Din prima clipă în care a intrat in viața mea a știut mereu în ce fel de stare mă aflu: fie că eram euforică, obosită, veselă sau stresată, bebe a simțit mereu stările mele. Orice mamă știe ce spun.

Un zâmbet din tot sufletul meu îmi este răsplătit de bebe cu un râs de la o ureche la alta. Unui zâmbet de complezență (de genul- trebuie mereu să fii veselă în preajma copilului)  îi răspunde cu o privire îndoielnică.

Orice inflexiune din voce o simte și îi răspunde ca atare. Duminică seară în timp ce schimbam un scutec mini bombă atomică la el în cameră, taică-so mă întreabă ceva din sufragerie. Cum bebe la 5 luni vociferează cu orice ocazie, bineînțeles ca eu nu am auzit ce mi-a spus scumpul meu soț. Și în loc să fac evidentul, ignorând ce nu este important, în timp ce înlăturam cu grijă și ultimele urme ale mini-bombei, țip ca să se audă până în cealaltă cameră: Ce ai spuuuuus???? Nu am apucat să mă dumiresc ce vrea soțul, că în următoarea secunda bebe s-a schimbat la față, buzița de jos a început să tremure și un plâns necontrolat l-a acaparat cu totul.

În timp ce îl strângeam în brațe și încercam să îl consolez, mă gândeam de câte ori facem greșeala asta și cu prietenii, sau la job, cu colegii sau chiar cu șeful. Obosiți, stresați sau supărați din terțe motive, ridicăm vocea sau schimbăm tonul fără ca interlocutorul să fie cu adevărat adresantul vorbelor noastre. Doar că maturii nu ne dau imediat de înțeles că am greșit, precum bebelușii, și de aici o groază de probleme de comunicare.

Uneori, sinceritatea debordantă a copiilor ar ajuta și adulții în comunicare. Da, știu, doar uneori… Dar nu ar fi mai simplu? Voi ce credeți?

 

Responsabilă de PR și evenimente la cel mai cool mall din oraș – Promenada, soția lui Răzvan și mama lui Rareș, Despinei îi place să scrie despre noile experiențe din viața sa.

Cover photo, Shutterstock