shutterstock_friendsshutterstock_friends

Prietenia, ca și în iubire, e atunci când tăcerea nu e stânjenitoare

Nu sunt dintre cei care își fac mulți prieteni. Pe la 5 ani când m-au întrebat părinții de ce nu mă joc cu copiii din vecini, am dat un răspuns care i-a făcut să aibă grijă să mă țină la distanță de îndemnurile cu ”hai la joacă” ale neamurilor. Am spus senină ”sunt proști!” și mi-am văzut de jocurile mele care păreau mai interesante.
Nu știu ce m-a făcut să spun asta, nu eram suparată pe niciunul dintre copii și nici nu eram genul de copil care să se certe cu cineva, dar cert este că, de-a lungul anilor, s-a dovedit că sunt genul de persoană care are prieteni mult mai în vârstă sau persoane mult mai mature decât vârsta din buletin, femei și bărbați de la care am avut mereu ceva de învățat.

Mai târziu am descoperit că există vorbe ale unor întelepți, dar și studii comportamentale care spun că ”suntem media aritmetică a celor mai apropiate cinci persoane care sunt în jurul nostru”. De unde și vorba cu ”cine se aseamănă se adună”.

Știu că pare un răspuns politically correct, dar nu am amintirea niciunui moment în care să mă fi simțit în competiție cu vreuna dintre prietenele mele. Și nici momente în care să fi fost invidioasă pe vreuna.

Pur și simplu, felul meu de a fi este unul care nu generează gânduri (g)rele catre alții și nici nu pune la suflet (nu păstrează în memorie) mici răutăți cotidiene. De ce am forma aceasta de liniște interioară?

Am înțeles că un om care vorbește de rău pe cineva, vorbește de fapt despre propria persoană și are o problemă, o luptă cu sine, neștiută de ceilalți.

Am știut din totdeauna că nu are rost să pui la suflet micile răutăți pe care le auzi și nici nu am simțit nevoia să vorbesc nimicuri despre alții. Cum am știut că e o pierdere de vreme să invidiezi pe cineva pentru ceva și că e mult mai util să găsești reurse în tine ca să progresezi către ceea ce îți dorești.

Când eram mică funcționa instinctul, mai târziu a lucrat rațiunea și experiența de viață, dar am știut mereu să-i înlătur din anturajul meu pe cei care mi-au arătat prin ceva că nu au caracter. Știți voi, genul de oameni pe care-i ajuți pentru că știi că poți ajuta și e păcat să nu o faci și care, după o vreme, nu doar că li se pare că li se cuvenea că i-ai ajutat, dar îți și fac vreo nefăcută. Știu că în asemenea cazuri cel mai adesea e vorba de orgolii și micimi umane și nu-mi bat capul nici să explic, nici să cer explicații, semnalez greșeala ca să nu las loc de alte interpretări (egoul ne face să ne căutăm explicații care mai de care mai în favoarea noastră) înlătur cu totul ”răul” și merg mai departe.

Asta pentru că viața m-a învățat că oamenii nu-și schimbă caracterul, ci doar nevoile. Cei care sunt dominați de orgolii și frustrări sunt mai buni cu unii și mai răi cu alții în funcție de nevoile momentului, dar în esența lor – într-o situație de viață și de moarte – caracterul o să-și facă simțită prezența și vor face rău fără să aibă nicio remușcare.

Când am primit tema prieteniei/rivalității dintre femei pentru această ediție, mi-am dat seama că textul meu va semăna cu o evanghelizare înspre curățenia interioară, un text care nu conține nici bârfe despre alte femei, nici situații dramatico amuzante despre cum reacționează femeile când li se pare că e una ceva mai în față așezată la linia de start către un trofeu pentru care luptă toate.

Cred cu sinceritate că, dacă nu suntem împăcați și liniștiți cu noi, nu avem cum să fim prieteni buni pentru alții. Și mai cred că prietenia se construiește plecând de la a fi prieten bun pentru cineva și abia apoi așteptând să fie alții buni cu tine. Sau, mai exact, să fie fair cu tine.

În contextul acesta, uitați-vă cu atenție la oamenii din jurul vostru. Câți sunt mai atenți la celălalt? La o conversație banală, câți sunt gata să vă asculte înainte de a se pune pe sine în prim plan?! Astăzi, în lipsa unui dialog constant și consistent, tot mai mulți oameni vorbesc fără să asculte. Dar într-un raționament logic și distant, dacă toți vorbim, ca să nu fie haos în lanțul trofic, cineva va trebui să și asculte. Abia de acolo începe prietenia.

Michael Ende are o poveste pentru copiii din fiecare dintre noi, Momo. Povestea unei fetițe care nu vorbește și la care vine tot satul să-și spună ofurile. În momentul în care fetița le ascultă problemele, oamenii găsesc răspunsurile singuri, așa că ajunge să fie considerată înțeleptul satului.

Ca să fim prieteni buni ar trebui să fim Momo mai mici sau mai mari și să învățăm să ascultăm.
Prietenia, ca și în iubire, e atunci când tăcerea nu e stânjenitoare. Când știi că nu ascunde lucruri nerostite dar gândite, când are inocența unui copil care pune egal între gând și faptă, nealterat încă de competiții sau rivalități.

Prietenia adevărată e plasa de siguranță pe care o întinzi pentru celălalat știind că și pe tine, la o cădere, te asigură o altă plasă.
Unica, septembrie 2015

Leave a Comment


4 × = twenty

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!