IMG_3392IMG_3392

guest post: Autism, delfini și bucurie în Antalya. Și multe mulțumiri

Povestea de mai jos este scrisa de Mihai – tatal lui David, un baietel autist, care face pasi uriasi in lupta cu recuperarea. L-am invitat pe Mihai sa scrie aici cu doua obiective – sa existe un spatiu in plus in care el sa poata multumi tuturor celor care i-au ajutat si, cel mai important, sa fie o incurajare pentru parintii cu copii cu autism.

Il stiu pe David care acum nu mai e ca in povestea de mai jos; vorbeste mult, intreaba foarte foarte multe lucruri, scrie si citeste foarte corect, ba chiar socializeaza pe Facebook si Instagram (sa-l urmariti), a fost singur cu colegii in excursie cu scoala, a fost chiar si in tabara.  Face niste fotografii geniale si ii place foarte tare muzica electronica. Iar eu il invidiez sincer pentru curajul cu care face escalada.

E departe de baietelul din povestea de mai jos, dar mai are inca de muncit el cu el ca sa fie bine.  Dar e un exemplu care poate motiva orice parinte sa lupte pentru copilul lui autist. Cum zice tatal lui mai jos “urmati-va instinctul ca sa alegeti orice terapie simtiti ca e buna”.

(aici il puteti gasi pe Mihai care, sunt sigura, ca va va ajuta cu informatii si cum sa ajungeti la terapia cu delfini, dar si alte detalii ale calatoriei lor pe drumul recuperarii lui David.) (cb)

Autism, delfini și bucurie în Antalya. Și multe mulțumiri

Guest Post de Mihai Stescu

Am aflat de diagnosticul lui David când avea doi ani. Cineva din familie, un psiholog, ne-a spus să consultăm un medic, pentru că David nu e OK. Am găsit un psihiatru de copii, care a pus un diagnostic sec, notat pe un post-it: autism înalt funcțional. Dureros, de necrezut pentru noi și primit ca un fel de pedeapsă, nici noi nu știam pentru ce.

Am orbecăit doi ani printre diagnostice pozitive, dar mai ales negative, pe care ne doream atât de mult să le auzim: ADHD, ”e puțin agitat”, ”cred că l-ați cam neglijat” și eternul ”băieții sunt mai puturoși”.
Atunci nu știam multe despre autism, acum privind în urmă remarc o mulțime de semne în amintirile pierdute din ultimii opt ani.

Șocul cel mai mare pentru părinții care nu acceptă diagnosticul apare cu siguranță la înscrierea copilului în orice formă de colectivitate. Atunci diferențele sunt nu numai evidente, dar încep să apară problemele.

Pentru noi momentul decisiv a fost când doi oameni minunați, care-l primiseră pe David la grădinița lor, ne-au spus că nu facem suficient pentru David și că în condițiile date nu-l mai putem aduce pe David acolo, deoarece nici ei nu-l pot ajuta de unii singuri. Nu pot să vă spun ce am simțit atunci. Doar că acum acești oameni ne sunt și mai buni prieteni.

Atunci am început o luptă inegală cu tot ce ne înconjura, dar mai ales cu timpul. Pentru că după am acceptat că David era autist, am vrut să facem pentru el tot ce puteam, să fie bine, să fie copilul atât de mult visat de doi părinți tineri, și ei încă niște copii. Și nu aveam timp suficient. Ca și acum, de altfel.

Am început să facem terapie ABA, logopedie, terapie ocupațională.

În două luni, nu mai aveam niciun ban în casă. De altfel partea financiară este una dureroasă, care poate destabiliza total o familie. Disperarea cea mai mare venea nu atât de la faptul că nu mai aveam bani pentru terapie, ci pentru că terapia începea să-și facă efectul. David devenise mai atent, executa comenzi simple și repeta silabe și sunete. Era luna decembrie 2010.

Mai mulți prieteni ne-au spus că pentru a-l ajuta pe David, trebuie să cerem ajutorul altora. Firme, oameni de afaceri, fundații, etc. Ceea ce am și făcut. Ajutorul nu venea încă. Unele lucruri se mișcă mai greu, mai ales dacă nu știam exact cui să ne adresăm.

Familiile noastre, prietenii și colegii de servici au fost primii care ne-au susținut.
În vremea aceea, noi încercam să ducem o viață normală. Să ne plătim facturi și credite. După ce David se născuse, cumpărasem, cu credit de la bancă, un teren la Predeluț, de unde visam să privim cândva Piatra Craiului și Bucegii, munți dragi nouă. Nu a fost să fie așa.

Cu un noroc fantastic, în ianuarie am vândut terenul, cu puțin sub suma pe care o plătisem. Cu banii aceștia am plătit terapia pentru David din 2011. Am făcut așa cum vă spuneam terapie ABA, logopedie, art terapie, aikido și urmam tratament homeopat.

IMG_8541

În aprilie 2011, Mike mi-a spus că a citit despre terapia cu delfini și că vrea să-l ducem pe David în Turcia. Știu că povestea asta am mai spus-o, dar pentru mine e fantastică și nu ezit să v-o spun din nou.

Am plătit totul în avans, terapie și sejurul în Antalya. Nu știam ce va fi, nu ne-am gândit prea mult înainte.
În mai 2011, David se exprima deja în propoziții de 2 cuvinte, în general pentru necesitățile lui. Vreau apa. Dă asta.

Eram în Antalya. Făcusem deja 2 ședințe de terapie, David reacționase bine, nu se speriase, dar cam atât. Deja vorbeam cu Mikișor că ar trebui să considerăm că sejurul în Turcia și terapia cu delfini au fost recompense pentru David, deoarece muncise enorm la terapie în ultimele luni.

La hotel, în sala restaurantului exista o nișă tehnică, unde David mă tragea de mână și mă ducea spunându-mi : ”Vorbește cabluri!”. Și eu începeam să-i povestesc: cablul alb e pentru becuri, cablul roșu pentru senzorul de fum, cel gri pentru rețeaua de calculatoare. Și David îmi sorbea fiecare cuvânt.

În ziua aceea ploua în Antalya. Și de la delfinariu venisem cu un autobuz cu geamurile aburite, care se strecura pe străzile din centru ca un vapor printr-o ploaie torențială. Destul de înghesuit, îl ținusem pe David în brațe tot drumul. Am mers direct la restaurant și acolo l-am dat jos din brațe. David m-a luat de mână și mi-a zis : ”Tati vorbește de cabluri mai mult”. În acel moment am încremenit. Mă uitam la Miki, ea la mine și eram amândoi blocați.

Voiajul acela, jocul vesel al delfinilor, ploaia de vară, ceva învârtise o rotiță în capul lui David.

Atunci am înțeles că încăpățânarea noastră de a face orice pentru David – orice nu îl afectează fizic sau psihic – poate fi cheia pentru a trece dincolo de zidul autismului.

Și de atunci spun asta mereu tuturor părinților aflați în situația noastră. Încercați orice simțiți voi că e bine pentru copilul vostru.

Iată de ce, am încercat de atunci să mergem în fiecare an la delfini. De fiecare dată, reacția lui David a fost fantastică, el primind o forță incredibilă care l-a ajutat în fiecare an la școală și la terapia pe care o face acasă.

Anul trecut nu am reușit și probabil că nici anul acesta dacă nu ar fi existat niște oameni extraordinari care să creadă în noi și să ne acorde atât de multă încredere, acoperind costurile deplasării în Antalya, a șederii acolo și a terapiei propriu zise.

Agenția Paralela 45 ne este alături în această călătorie, precum și prietenii de la Kooperativa 2.0 și F64. În același timp, mulți prieteni, rude dar și necunoscuți au contribuit la bucuria noastră.

Oamenii aceștia, ne-au produs atât de multă bucurie! Pentru toți, știm că niciun mulțumesc nu este de ajuns. Pe 3 septembrie plecăm în Antalya.

IMG_2676 IMG_3392 IMG_5500

IMG_5724IMG_2477 IMG_2471 DSCF9176DSCF9143 IMG_2188 IMG_1852

Antalya este un loc fantastic, în care munții se înalță din mare și apa rece a izvoarelor se luptă neîncetat cu solul arid, lăsând în urmă frumuseți incredibile. Orașul în sine este un amestec de tradiție și nou, cu un aer cosmopolit datorat influențelor vizitatorilor și comercianților care au folosit sute de ani portul pentru comerț sau turism.

Cascade care cad direct în apa mării, peșteri submarine săpate în rocă, o faună marină extrem de diversă, toate alături de oamenii din Antalya, te fac să revii, dorind de fiecare dată să explorezi ceva nou.

Cunoscând acești oameni, merg acolo cu sufletul împăcat, dorindu-mi sa revin in fiecare an. De fiecare dată ne-au înconjurat cu multă dragoste, indiferent că erau medici psihiatri, profesori de educație fizică, îngrijitori de delfini sau vânzători de scoici de pe plajă.

Mulțumim Cristina, pentru că ne-ai găzduit aceste ganduri, dorind in acelasi timp să le mulțumim celor care ne-au suținut în aventura noastră. Promitem că vom trimite de acolo vești și că la întoarcere David va scrie și el câteva cuvinte pentru toți cei care sunt alături de el.

 

IMG_2470 IMG_9990

2 Comments Published

[…] cu David prima lecție de fotografie, într-o superbă plimbare prin Parcul Natural Văcărești. Cristina Bazavan și Toader Păun au crezut în noi și ne-au încurajat, dându-ne acces la spațiul lor […]

[…] Mulțumesc Cristina Bazavan! […]

Leave a Comment


− four = 1

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!