CAnon M 100 5 Aprilie-74 webCAnon M 100 5 Aprilie-74 web

(Reportaj) Live for the Story – Marius Manole –

Duminica, la mijlocul lui aprilie, la o saptamana dupa Pasti in Bucuresti e primavara. E atat de cald incat oamenii sunt imbracati in sacouri, iar asta nu e o veste buna pentru cei care fac teatru: spectatorii potentiali ar putea petrece seara pe o terasa, nu intr-o sala de spectacol.

Nu si in cazul spectacolelor lui Marius Manole care sunt sold out de cateva zile. In duminica aceasta, Marius Manole joaca in doua spectacole – Demnitate, impreuna cu Serban Pavlu, la Teatrul Avangardia, si Viforul la Teatrul National, spectacolul vedeta al TNB-ului la Centenarul Unirii.

Ai zice ca e o zi grea, dar Marius Manole – “singura vedeta mare pe care a dat-o Teatrul National dupa 1989” conform descrierii lui Ion Caramitru – a avut momente si mai grele cu 3 spectacole si repetitii intr-o zi sau, recordul, 5 spectacole intr-o seara.

Marius Manole are aproape 40 de ani si e actorul care joaca cel mai mult in teatrele din Bucuresti, e alegerea lui si o parte din bucuria lui in viata. Pe langa repetitii si spectacole, Marius Manole prezinta o emisiune de radio – matinalul de la Smart FM in compania lui Marius Tuca (adica se trezeste zilnic la 5.30 dimineata), din cand in cand alearga la semimaraton, e imaginea unor produse comerciale si ambasador al unor asociatii umanitare: Hope& Home for Children e cauza care ii e cea mai apropiata.

In duminica de dupa Pasti, Marius Manole a mers dimineata la biserica, si-a plimbat cainele, a mancat sanatos (peste si orez cu legume) si s-a organizat pentru spectacolele de seara. O sa ajunga la Cinema Pro unde e Demnitate pe la 15.30, cu o ora jumatate inainte de spectacol; va pleca imediat in viteza spre TNB pentru repetitiile de la Viforul de dinainte de repprezentatie, va juca apoi spectacolul si, pe la 23.30 cand se va fi terminat toata munca, va merge linistit spre casa pentru a se reasambla emotional dupa efortul celor 8 ore intense.

“Daca as pleca de-acasa cu gandul ca am doua spectacole si amandoua grele, n-as mai pleca. M-as inchide si as zice –  Hai, la revedere, ne mai vedem si alta data. O iau pe rand, mai intai fac un spectacol si apoi ma gandesc ca incep altul.

Dar fara sa vreau ma gandesc la detalii din spectacole, nu la cat sunt de grele sau ca trebuie sa fac mai multe in aceeasi zi. De seara de cand ma culc am in cap ca a doua zi am spectacolul acela. Nu incep sa repet text sau ceva, dar imi vin flash-uri cu ganduri si senzatii despre momentele unde nu mi-a iesit cate o chestie data trecuta si ma gandesc de ce nu mi-a iesit.

Nu repet efectiv, dar undeva orice-as face – ca merg la cumparaturi, ca am alta treaba pe acasa – creierul lucreaza. De asta e obositor, de fapt. Pentru ca lumea zice “hai, mai, ce faci? Te duci la teatru si joci doua ore”, dar nu e chiar asa pentru ca alea doua ore inseamna toata ziua, de fapt.

Sigur nu stau acum in lotus ca sa ma concentrez toata ziua, dar orice fac, undeva in cap e un motoras care se gandeste la spectacolul care urmeaza sa se intample.”

E ora 16.00, a ajuns la Cinema Pro. E imbracat intr-o camasa alba de vara, cu parul ciufulit, cu un rucsac negru in spate. Are la mana ceasul smart care-i masoara pasii si caloriile consumate. Doar gandurile nu i le masoara, dar pentru cei care-l stiu de multi ani, Manole din anul de gratie 2018 e la fel de timid ca pe vremea cand venise in Bucuresti si mergea spre teatru imbracat in culori cenusii, pe langa pereti, eventual cu castile puse, de teama sa nu-l opreasca lumea sa vorbeasca cu el.

Intra pe scena “sa dea textul”.

marius manole repetitie demnitate

Il stiu personal pe Marius Manole (sau mai corect, el ma stie – pentru ca eu il stiam dinainte de la teatru – Inima de Caine a fost spectacolul revelatie al anilor 2000) de mai bine de 10 ani. Unul dintre primele interviuri din viata lui de actor a fost cu mine. L-am chinuit atunci mai mult de 4 ore, dar a raspuns cu rabdare si sinceritate, iar cateva zile mai tarziu a participat la o sedinta foto dificila in care faceam trimitere la balet (puteti citi interviul aici). Stiam ca studiase putin si coregrafia, dar nu banuiam atunci ca, 10 ani mai tarziu, va participa – si castiga – emisiunea “Uite cine danseaza”.

S-ar zice ca am o placere jurnalistica speciala sa-l “chinui” pe Marius pentru ca la cativa ani distanta de la prima noastra intalnire l-am dus pana la Brasov la Hospice Casa Sperantei ca sa cunoasca micuti care seamana cu personajul sau din Oscar si Tanti Roz. Stiam ca publicul va descoperi astfel empatia lui extraordinara si dorinta de a-i ajuta pe altii. (puteti citi reportajul aici)

De data asta sunt pe scena de la Cinema Pro alaturi de el, vorbim si ii fac fotografii, cu o minunatie de aparat Canon Mirrorless  creat pentru oamenii care vor sa colectioneze experientele si povestile care se intampla la tot pasul in jurul nostru.

“Live for the story” ar putea fi si sloganul meu, nu doar al Canon, pentru ca am o placere teribila sa aflu povestile oamenilor care i-ar putea motiva si pe altii sa traiasca corect, sa-si aleaga meserii care sa-i bucure (chiar daca sunt grele) si sa aiba resurse emotionale sa daruiasca lumii din talentul si timpul lor.

Manole e mai mult decat potrivit pentru un asemenea reportaj. Si in duminica aceasta, stau cu el, om la om pe tot terenul, pentru a va arata culisele muncii unui actor care-si face meseria cu o mare placere, dar si cu multa rigoare.

Este ora 16.15 minute. Manole “da textul” pentru Demnitate cu ajutorul Madalinei, sufleorul care-l insoteste la orice spectacol.

CAnon M 100 5 Aprilie-61 web demnitate imagine din spectacol

Demnitate e un spectacol greu, in doua personaje, cu foarte mult text si cu o nevoie de intensitate a interpretarii care-i solicita mult pe Marius Manole si Serban Pavlu. E o poveste contemporana despre coruptia din politica, scrisa si regizata de spaniolul Ignasi Vidal, iar temele sunt atat de actuale incat pare ca personajele sunt scoase din stirile de la noi.

Pentru Manole spectacolul acesta are mereu miza textului, e undeva in mintea lui o frica legata de faptul ca s–ar putea sa nu stie bine textul, desi il joaca de aproape o jumatate de an.

“Sentimentele pe care le ai la premiera le pastrezi cu tine. Tot timpul cand vei juca acel spectacol, vei avea fix aceleasi sentimente. Pentru ca, in meseria asta, corpul si mintea lucreaza cu senzatii si impresii, iar un actor retine foarte bine cum a fost prima data. Si tot ce ai facut la premiera vei face si la al 900-lea spectacol.

Eu la premiera am intrat cu foarte mare frica pentru ca nu eram foarte stapan pe text. Intre timp am jucat 20 de spectacole si, in continuare, mie mi se pare ca nu sunt stapan pe text… Sigur ca spectatorii nu simt aceste ganduri ale mele, dar eu stiu ce inseamna sa stiu foarte bine un text: daca imi zici sa spun replica 50, imi dai ultimul cuvant al lui Pavlu si eu recunosc cuvantul, ar trebui sa-ti spun replica. Al Pacino spunea ca atunci cand repeta la un film, el spune o replica de 2000 de ori. Noi trebuie sa visam noaptea textul.”

Madalina, doamna care-l insoteste acum pe scena rostind replicile lui Serban Pavlu, e ca un sparring partner din box. Alearga cu scenariul in fata ca sa se uite in ochii lui Marius, in timp ce el isi urmeaza miscarea scenica din rol. E concentrata la micile lui ezitari si, undeva in minte, isi seteaza dincolo de cuvinte starea lui Marius de astazi.

Madalina il stie cel mai bine pe actorul Marius Manole si, in aceste clipe, pare ca-l antreneaza pentru  lupta cu spectatorii care va fi sa fie intr-o jumatate de ora.

“Stie si cand tac de ce tac. Imediat stie dupa cum respir ca sunt in panica sau nu sunt in panica. In mod normal nici nu stiu daca se mai practica sa ai sufleur, nu stiu cum e la altii, dar eu jucand atat de mult, se intampla sa uit, nu sunt robot. Plus ca e un confort foarte mare psihic. S-ar putea sa nu am nevoie deloc de ea intr-un spectacol, sau s –ar putea sa am nevoie de 10 ori, niciodata nu stim cum va fi…”

Cateva minute mai tarziu vine Serban Pavlu, se imbraca in costumul de scena si – cu vocea si atitudinea personajului pe care urmeaza sa-l joace – incepe sa-i povesteasca despre copiii lui. Vede camera Mirrorless pe care o folosesc pentru fotografii, o analizeaza, stabilesc amandoi sa-si cumpere si ei (“E mica, e performanta, intra in bagaj usor. De cand am copii ma gandesc mereu cum eficientizez bagajele”, zice Pavlu).

selfie manole
(un selfie facut de Marius Manole cu Canon Mirrorless M100)

CAnon M 100 5 Aprilie-32 web

CAnon M 100 5 Aprilie-15 web

Toata conversatia se poarta in tonul in care urmeaza sa joace spectacolul unde sunt doi prieteni care se dovedesc a avea etica politica diferita.

“Asa facem mereu, fara sa vrem incepem sa intram in relatia aia de prieten din spectacol, spunem chestii despre noi din viata noastra pe tonul prietenilor. Corpul si mintea noastra au nevoie sa intre in joc ca sa construim relatia pentru spectacol… Incepem sa ne jucam asa si la un moment dat se stinge lumina si trebuie sa intram… Si de acolo vedem cum va fi, niciodata nu e la fel.  El are alta stare, eu am alta stare, el face alte pauze, eu am o zi mai sensibila, el are o zi in care e cu mai multa forta. Nu stii niciodata. E chiar ca la un joc de sah…”

Pentru Manole spectacolul acesta e o provocare in plus si are o teama pentru care isi construieste plase de siguranta: “In contextul politic actual in care noi vorbim despre o poveste atat de grava si de contemporana, daca lumea nu te crede pe bune ca tu simti in lucrurile pe care le spui, si-ti pasa, spectacolul poate sa devina foarte usor comic. Si emotiile mele mari sunt cand trebuie sa ma duc si sa ma implic in spectacol ca lumea sa spuna “bai, asta e pe viata si pe moarte”. E un text despre o realitate pe care o stie toata lumea, e foarte contemporan, pe oameni ii dor situatiile despre care vorbim si nu ne-ar da voie sa nu tratam cu seriozitate piesa asta.”

Madalina il anunta ca i-a strans bagajul personal ca sa se schimbe repede dupa spectacol sa mearga la TNB si ii verifica ultimele detalii din recuzita:

Scoate-ti ceasul, pune-ti verigheta, pixul il ai?

(…)

Ora 18.30. Spectacolul “Demnitate” s-a incheiat de 5 minute, au fost multe randuri de aplauze, iar Marius s-a schimbat in hainele civile in cateva secunde. Cand spectatorii inca mai discuta in fata cinematografului, el foloseste iesirea laterala si o ia la fuga. La propriu. 300 de metri mai incolo, la Teatru National, il asteapta deja pe scena pentru repetitie colegii cu care urmeaza sa joace Viforul de la ora 20.00.

repetitii viforul marius manole

In Viforul (regia Alexandru Dabija), Marius Manole il arata pe Stefanita Voda asa cum nu l-am descoperit la scoala. Cat mai aproape de realitatea vremurilor: schizofrenic, epileptic, dur, egoist, cinic si dornic de crime si de razbunari. Prea tanar pentru a conduce o tara, frustrat de mostenirea emotionala a bunicului si tatalui lui.

Spectacolul este montat modern si iti aduce aminte de Hamlet sau de Richard al III-lea, dar e greu de purtat pentru spectatorii conservatori ai Teatrului National care isi doresc o clasica piesa istorica. Asa ca Marius Manole are doua lupte de purtat in fiecare dintre cele 100 de minute cat e pe scena: sa fie el autentic intr-o piesa care-I solicita emotional extrem de mult, dar si sa-i convinga pe spectatori sa-l urmeze intr-o poveste spusa altfel decat se asteptau cand si-au cumparat bilet.

“E un spectacol care se bazeaza 90 la suta pe mine; daca eu sunt bine, iese; daca eu nu sunt bine, spectacolul e mai putin bine… Adica nu are cine sa salveze spectacolul, nu e construit ca un alt actor sa mai spele din pacate.

Simt o presiune foarte mare. E primul spectacol la care mi s-a intamplat sa somatizez. N-am avut niciodata probleme fizice din cauza emotiilor si a stresului. La spectacolul asta, fara sa-mi dau seama, am dezvoltat foarte multe probleme fizice. Am stat cam o luna prin spitale si nici acum n-am reusit sa rezolv toate problemele care au aparut ca urmare a stresului si presiunii…

Si -acum oamenii vin la Viforul, oameni in varsta care sunt dornici sa vada teatrul istoric, si dau peste niste unii care la un moment dat apar si in chiloti, vomita… Si nu mai inteleg, si incep sa ne urasca pe noi, actorii, in timp ce jucam si in special pe mine…Am de luptat cu publicul pe care trebuie sa-l conving ca e asa cum se intampla pe scena.

Altfel pare un teribilism de copii: s-au apucat tinerii sa faca teatru modern cu urlaturi, vomitaturi, homosexuali si nu mai stiu ce… Spectacolul trebuie sa aiba setata o miza emotionala foarte mare pentru ca lumea sa zica: “da, e credibil”.

Pentru rolul lui Stefanita Voda – la Dabija, cum se spune in limbajul teatrului (adica regizat de Alexandru Dabija) – Manole a facut multe sacrificii: a renuntat sa mai mearga la radio pe perioada repetitiilor, a jucat foarte putin alte spectacole. S-a concentrat trup si suflet pe un spectacol si o intalnire cu un regizor care stia ca o sa-l zguduie.

Si-a asumat de la inceput ca e posibil sa nu-l placa toata lumea in acest rol, pentru ca se indeparteaza de la ideea prezentarii istoriei romantate, iar el este fara niciun filtru pe scena cu toate emotiile si frustrarile personajului, fara niciun fel de machiaj si cu o energie pe care si el voia sa stie daca o mai are.

“Am vrut sa vad daca mai sunt in stare sa ma arunc total cum eram la 25 de ani, cum eram la Inima de caine…

 Am jucat foarte mult, am jucat spectacole in Gogot care pot parea spectacole facile, dar pe care eu le joc cu bucurie. Dar printre astea trebuie sa fie, din 2 – 3 ani, si cate un rol care sa te zguduie nu doar sa te bucure, sa te faca sa te duci mai departe, sa te reinventezi. Si-am vrut sa vad acum daca dupa 15 ani de meserie pot sa fac fata la nivelul cel mai inalt al unui regizor foarte bun. E un rol foarte greu, poate cel mai greu pe care l-am facut pana acum.”

Pentru Viforul n-are costum complicat, n-are machiaj deloc, dar timpul de la cabina de dinaintea acestui spectacol e cel mai greu. “Ma pregatesc psihic, nu fizic… ceea ce e mai greu. Instinctul meu ca actor acolo ma duce: neprezentand o istorie romantata, nici eu nu vreau sa fiu aranjat, vreau sa fiu cat mai aproape de adevarat, exact cum sunt eu, cu ridurile mele, cu cearcanele mele, cu parul meu nearanjat… Iar la acest spectacol interiorul e miza. Pentru ca trebuie sa intri intr-o stare in care iti creezi un soi de lablitate psihica pe care nu o ai in mod normal.

Intru intr-o agitatie interioara pentru ca personajul e intr-o fuga continua si nici nu stiu ce sa fac la cabina.

Nu-mi vine sa stau de vorba cu oamenii, ma duc ma retrag; stau singur, dar nu-mi place nici sa stau singur. De fapt, imi vine sa mor. Dar nu pot sa fac asta pentru ca am spectacol si oamenii au platit bilet, plus ca nici eu n-as vrea sa mor totusi la 40 de ani. Asa ca intru in scena, fac o mare cruce si zic: Asta e…”

CAnon M 100 5 Aprilie-79 web CAnon M 100 5 Aprilie-109 web

Ora 22.00. Spectacolul s-a incheiat, Manole e transpirat si epuizat, a revenit de la cabina doar pentru cateva fotografii. Urmeaza 3-4 ore de liniste pentru a se intoarce la civilie, timp in care adrenalina dispare din corp, mintea isi curata emotiile, le aseaza inapoi in cutiute ca sa reapara cetateanul Marius Manole.

“Nu suntem nebuni, tot ce se intampla in cap trebuie rearanjat dupa spectacol. La premiera cu Viforul, eu am crezut ca am lesinat, dar nu… Pur si simplu, la sfarsit nu mai vedeam, ca atunci cand iti pune atropina. De la tensiunea care a fost in timpul spectacolului nu am mai vazut vreo 20 de minute, totul era in ceata…

Din afara meseriei nu pare asa.”

Din fata scenei se vede ca are succes, ca are o notorietate pe care niciun alt actor care face doar teatru nu o poate atinge astazi, notorietate care face ca toate spectacolele sale sa fie sold out. Dar spectatorii, poate nici colegii, nu se gandesc ca totul a fost construit cu multa munca in ani de zile, cu un instinct incredibil de a alege sa joace multe roluri accesibile publicului larg pe care sa le mixeze la 2-3 ani cu roluri in fata carora criticii isi scot palaria si-l nominalizeaza la premiile de profil: Inima de caine, Napasta, Ivanov, Viforul.

Dar, cumva, dincolo de orice descriere in cuvinte, fotografiile nu mint. Ele surprind efortul, epuizarea, dar si lumina din ochi care pare ca anunta o victorie interioara. Pare ca spune “asta a fost si ziua de astazi, multumesc pentru tot, de maine o luam de la capat.” Pentru ca si el, ca-n povestea mea, traieste ca sa spuna oamenilor povesti, sa surprinda realitatea in gesturi care i-ar putea motiva sa fie mai buni, sa aiba o viata mai frumoasa sau sa treaca peste ce e greu in vietile lor.

Live for the Story. Marius Manole.

CAnon M 100 5 Aprilie-74 web

Toate fotografiile au fost facute cu aparate Canon.

Aparatele foto-video din gama Mirrorless au un design unic, sunt compacte si ofera puterea unui aparat body – DSLR. Acestea sunt potrivite pentru toate persoanele care vor sa fie pregatite in orice moment pentru a surprinde momentele dragi, iar conectivitatea (usor de conectat la dispozitive inteligente prin Bluetooth, Wi-Fi şi aplicaţia Canon Camera Connect) si ecranul tactil ofera un element de plus valoare . Mai multe detalii despre gama Mirrorless puteti gasi aici: https://www.canon.ro/cameras/mirrorless-cameras/  

 Camera pe care eu am folosit-o – EOS M100 – este mica, eleganta, simpla si se integreaza perfect in orice context, de la calatorii pana la momentele dragi ale fiecaruia: plimbarile in parc, momentele cu prietenii sau petrecerile celor mici. Spontaneitatea aparatului il transforma in accesoriul ideal pentru fiecare moment. Mai multe detalii despre M100: https://www.canon.ro/cameras/eos-m100/ .

 In timpul realizarii acestui reportaj am postat pe Facebook si Instagram, in timp real, cateva fotografii folosindu-ma de functia conectivitate a camerei M100 prin care telefonul meu accesa prin bluetooth fotografiile din camera.

Multumesc Canon Romania pentru sprijinul acordat la realizarea acestui reportaj.

 

One Comment Published

6 months ago / Reply

Nu-s un om umblat la teatru, insa citindu-ti articolul mi-am amintit despre Steaua fara NUme, cu Valentin Uritescu, una dintre cele doua piese de teatru pe care le-am vazut si la care am fost marcat pentru totdeauna cu sentimentul ca la teatru poate fi incredibil de captivant. Depinde de actori, de magistralitatea cu care transmit. Imi place cum scrii, reusesti sa transmiti emotia.

Leave a Comment


7 − one =

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!