Tentatia de a fi fericitTentatia de a fi fericit

De citit: Tentația de a fi fericit – Lorenzo Marone – (fragment carte) –

 

La Gaudeamus a fost lansata o carte scrisa foarte tandru de italianul Lorenzo Marone, Tentatia de a fi fericit. Cartea este un succes international de casa i a fost ecranizata , filmul se numeste La tenerezza, regizat de Gianni Amelio în 2017, cu Renato Carpentieri, care a obținut Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal la Premiile David di Donatello din 2018.

Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viața și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc.

*

Motto: Sufletelor fragile care iubesc fără să se iubească.

Prima dintre cele trei femei inaccesibile

 

Când se ajunge la vârsta mea e inevitabil un bilanţ al propriei vieţi, a ceea ce ai făcut şi a ceea ce ai pierdut, al greşelilor comise, al şanselor evaporate. Dar pentru că nu mi-au plăcut niciodată bilanţurile, am evitat şi evit şi acum să fac vreunul. Oricum, orice s-ar spune, dacă m-ar arunca pe pământ de alte zece ori, aş străbate întotdeauna acelaşi drum şi m-aş izbi încontinuu de aceleaşi ziduri. Cea mai mare parte dintre noi suntem ca furnicile, urmăm o cale deja trasată. Aşa că, staţi liniştiţi, n-o să vă plictisesc cu lista regretelor mele, o să vorbesc mai degrabă despre femei, care rămân oricum, după părerea mea, unul din motivele principale pentru care merită să trăieşti.

Am avut multe: frumoase şi urâte, simpatice şi odioase, bune şi canalii. Şi n-am iubit-o pe nici una ca pe singurele trei pe care n-am reuşit să le am. Se ştie, un lucru de care te bucuri, indiferent dacă este o maşină, o casă, un serviciu, sau chiar o femeie, se consumă ca o lumânare. Nu ne vom obişnui însă niciodată cu ceva ce nu avem. Iată de ce, chiar şi acum, când sunt un bătrân amorţit care poate spera doar în altruismul (e un fel de a spune) Rossanei, singurele femei, în afara soţiei mele, care mă caută în liniştea nopţii sunt ele, cele trei harpii care n-au vrut în nici un chip să se culce lângă mine.

Anna era colega mea de şcoală, păr blond, ochi verzi, sâni mari. M-am îndrăgostit imediat ce am văzut-o. Încă de pe atunci aveam o pasiune exagerată pentru formele pline. Problema era că ea era mai mare decât mine, chiar dacă numai cu un an. Dar în adolescenţă cele trei sute şaizeci şi cinci de zile în plus fac diferenţa; în perioada de timp de care pământul are nevoie ca să se învârtă în jurul soarelui, o femeie a înţeles deja că tu, mică şi insignifiantă fiinţă din clasa inferioară, valorezi cât guma lipită sub banca ei.

În viaţa fiecăruia dintre noi vine momentul în care poveştile romantice despre iubiri imposibile pe care le spuneau bunicii şi mătuşile bătrâne nu sunt decât prostii. Dragostea e mult mai crudă decât o rudă bătrână şi-ţi zvârle în faţă adevărul, şi anume că poţi să ai un zâmbet frumos, să scrii poezii de iubire pentru prinţesa ta sau să-i cânţi o serenadă sub balcon, dar dacă ai faţa plină de coşuri şi îţi miroase gura, ea iese cu altul. Aşa că a trebuit să aştept ultimul ei an de şcoală ca să încerc s-o cuceresc. Şi, dacă mă gândesc, a fost mai bine aşa. Timpul petrecut urmărind-o pe ascuns (sau dedicându-i scurte şi trecătoare minute de pasiune în baie) m-a învăţat că, dacă doreşti ceva, aşteptarea se transformă în speranţă şi face ca timpul să fie demn de a fi trăit.

Eram îndrăgostit de Anna aşa cum poate fi un adolescent care nu ştie nimic despre capcanele vieţii. Şi, într-adevăr, aceea e vârsta potrivită pentru a-ţi pierde capul pentru o fată, dacă nu înveţi să iubeşti la cincisprezece ani, nu înveţi niciodată. În ziua în care m-am apropiat de ea, o doream deja de trei ani, ştiam unde locuieşte, cine sunt cele mai bune prietene ale ei, până şi cu ce băieţi fusese. Ea, în schimb, nu ştia nimic despre mine. Şi totuşi, după câteva zile ne-am sărutat.

Nu cred că greşesc atunci când spun că tot ceea ce am devenit mai târziu se datorează acelui fatidic moment. Pentru că eu, odată ajuns acasă, eram convins că mă logodisem. I-am spus-o şi mamei, care a zâmbit şi s-a întors la treburile ei. În primul moment n-am dat prea mare importanţă faptului că a ridicat din umeri, dar aş fi făcut bine să cer explicaţii în legătură cu scepticismul ei. În ziua următoare m-am dus la Anna şi am îmbrăţişat-o, ea m-a privit surprinsă, s-a tras şi m-a întrebat ce fac. Un sărut nu era decât un sărut, cu siguranţă nu trebuia să ne căsătorim pentru asta. Problema e că pentru mine era prima oară. Primele dăţi ar trebui să aparţină exclusiv neofiţilor, altfel cine a trăit deja experienţa potoleşte, chiar şi fără să vrea, bucuria celuilalt. Anna a distrus primul meu sărut. Atunci m-am gândit că, pentru a o cuceri cu adevărat, va trebui să fac ceva mult mai dificil: să trăiesc cu ea o „primă dată“. Adică trebuia să mă culc cu ea.

Am avut nevoie de unsprezece luni ca să-mi duc la îndeplinire planul, luni în care am jucat rolul prietenului căruia să-i facă mărturisiri, care s-o însoţească peste tot dacă e nevoie, care să-i dea sfaturi, care să fie mereu prezent dacă e nevoie, ca un fel de căţeluş. În fond, am fost perfect. Atâta doar că nu te logodeşti cu un prieten, şi aşa şi era: ea se încurca, desigur, cu alţii, nu cu mine. Apoi însă i-a murit tatăl şi, recunosc, pentru mine a fost un mare noroc, pentru că Anna a avut şi mai multă nevoie de subsemnatul. S-a întâmplat ca într-o zi să rămânem aşezaţi mai mult decât de obicei pe patul meu şi să vorbim despre tatăl ei. Dacă ar fi fost după mine, aş fi continuat să ascult toată seara mii de poveşti despre tată, care nu mă interesau absolut deloc, numai că, la un moment dat, ea s-a întors spre mine şi m-a sărutat. Continua să vorbească, iar gura îi era la câţiva centimetri de a mea, chiar să fi vrut mi-ar fi fost imposibil să continui conversaţia ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Atunci ne-am sărutat din nou şi în câteva secunde ne-am trezit pe jumătate dezbrăcaţi, sub pătură.

Îmi aduc şi-acum aminte de senzaţia pe care am trăit-o, pielea mea poate retrăi clipa aceea la infinit. E foarte adevărat că lucrurile pe care le păstrăm cu pasiune nu mor niciodată, oarecum asemenea casei bunicilor, pe care, dacă închid ochii, reuşesc încă s-o vizitez. Iată, primul meu contact cu Anna se mai află încă ramificat într-un capilar periferic al trupului şi atunci când iese la suprafaţă, chiar dacă doar pentru o clipă, simt că mi se face pielea de găină, ca acum şaizeci de ani.

Eram acolo, doar câteva clipe şi i-aş fi dăruit şi eu o „primă dată“, aş fi ajuns pentru totdeauna printre lucrurile de păstrat cu pasiune. Dar, se ştie, dragostea nu te înşală, eventual preferă să te pocnească peste ochi cu o palmă bine ţintită. Aşa că exact când era mai frumos, ea mă opri, îmi luă faţa între mâini şi spuse. „Cesare, îmi pare rău, ţin la tine, dar asta o fac cu bărbatul vieţii mele!“

Aş fi curios să ştiu dacă şi-a respectat promisiunea. Mi-ar face plăcere s-o întâlnesc şi s-o întreb: „Ai văzut? Nobila ta promisiune era o mare tâmpenie! Nu puteai face o excepţie în seara aia? Cine spune că n-aş fi putut fi eu bărbatul vieţii tale?“

N-am spus nimic însă, m-am îmbrăcat, i-am dat o sărutare castă pe obraz şi am condus-o acasă. Nu ne-am mai văzut, nu după mult timp ea s-a logodit, eu am plecat în armată. După câţiva ani am aflat că s-a mutat în Nord, cu soţul ei. N-am mai întâlnit-o niciodată, din câte ştiu s-ar putea să fi şi murit.

Anna a fost prima mea experienţă cu dragostea neîmpărtăşită, o invenţie inutilă, dacă te gândeşti bine. Există atâtea persoane singure pe lume, care ar putea să se întâlnească, să se iubească, să fie fericite, să aibă copii, să se înşele şi apoi să se despartă, în schimb mulţi pierd timpul urmărind pe cineva care cu mare greutate îşi dă seama de existenţa lor.

În orice caz, povestea asta m-a învăţat ceva: persoanele încruntate, arţăgoase şi sceptice nu sunt de fapt rele, numai că, spre deosebire de alţii, nu sunt în stare să facă faţă adevărului că lumea nu e un loc pentru cei buni.

Eu eram bun. Apoi a venit Anna şi piciorul ei în fund.

Ar trebui să le spun povestea asta copiilor mei, să-i explic Svevei că şi eu am fost un om mai bun înainte ca viaţa să mă înveţe să mă uit suspicios în jur, ca un iepure care iese din vizuina lui să caute hrană. Animalul are înscris în ADN-ul său simţul pericolului, se naşte pregătit deja să se apere de prădători, eu însă mi-am pierdut primii douăzeci de ani apărându-mă de vreunul din semenii mei.

Viaţa terestră ar trebui să fie ca o călătorie în Orient, o experienţă care ne deschide mintea şi ne face să devenim nişte fiinţe speciale. Dar se întâmplă exact invers, suntem scoşi afară din gaura neagră atunci când suntem inocenţi şi suntem vârâţi în sicriu după ce am făcut o mulţime de porcării. Am impresia că în timpul în care rămânem pe pământ ceva nu funcţionează cum trebuie.

 

Traducere din italiană şi note de Vlad Russo

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

Tentatia de a fi fericit

Leave a Comment


8 × = seventy two

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!