cover fragment sotiacover fragment sotia

(Special Oscar) Fragment din cartea Sotia – Meg Wolitzer, care a inspirat filmul care ii poate aduce primul Oscar lui Glenn Close –

In aceasta noapte, la Los Angeles se decerneaza premiile Oscar.

Pentru a 6-a oara este nominalizata Glenn Close la un Oscar si sper din tot sufletul ca de data asta va si castiga.

Rolul pentru care este nominalizata este cel de protagonista a filmului The Wife, Sotia, film care este inspirat de cartea omonima scrisa de Meg Wolitzer.

Cartea spune povestea unei femei foarte inteligente, educata si foarte talentata care renunta la cariera ei ca sa stea in umbra sotului, un scriitor celebru. Sotia creste 3 copii, administreaza toate treburile casei, face fata infidelitatilor sotului si se afla in fata unui moment foarte important pentru cuplul lor: sotul urmeaza sa primeasca un mare premiu pentru munca lui. (in carte e un premiu in Norvegia, in film e Nobelul pentru literatura)

Fata in fata cu validarea suprema adusa de acest premiu, Sotia incepe sa-si aminteasca detalii din viata lor de cuplu, iar povestea se construieste ca un thriller: la capatul ei e un secret care iti schimba intreaga perspectiva.

*

Filmul nu a aparut inca la noi, dar cartea poate fi gasita in librarii gratie Editurii Trei careia ii multumesc foarte foarte mult pentru ca mi-a permis sa public acest fragment.

( Editura Trei mai are cel putin inca o carte de fictiune in colectia sa care abordeaza din alt unghi problema nevestei de artist, de om creator. E scrisa de Rebecca Miller, se numeste Vietile Secrete ale Pippei Lee. Un interviu cu autoarea, despre tema cartii vazuta din interior -ea fiind sotia actorului Daniel Day Lewis puteti citi aici )

*

Cartea Sotia, ca si filmul de altfel, dincolo de intriga, e un omagiu pentru toate sacrificiile pe care le fac femeile ca sa conduca Regatul care inseamna casa si familia lor.

*

Fragmentul de mai jos este din momentul in care Sotul- Joe si Sotia au aterizat in orasul unde Joe va primi premiul pentru cel mai bun scriitor, a doua zi. Acesta este ”drumul pana la hotel”.

***

M-am gândit la începuturile lui Joe, petrecute în universul feminin al acelui apartament din Brooklyn, primul său mariaj ratat și finalul său zgomotos, cel de-al doilea mariaj al său, longeviv, și ascensiunea profesională a lui Joe pe parcursul acestei căsătorii. Apoi copiii, oh, copiii! Nu știusem cum este să ai de ținut o casă plină de copii. Îmi doream copii, dar îmi era deopotrivă și frică. Dorința mea de a avea un copil era învelită în nevoia de a-l face fericit pe Joe. Nu le puteam separa; mă uitam într-un cărucior imaginar și vedeam capul supradimensionat al lui Joe ițindu-se de sub păturică. Însă după ce s-au născut, copiii au devenit ei înșiși, nu el. Fiecare copil și-a arătat trăsăturile proprii.

Susannah, cea mai mare dintre ei, a primit atenție excesivă, ca toți primii născuți. Venea în bucătărie, unde frigeam un cotlet de miel în tigaie, și mă anunța: „eu ajut“, știind că mâncarea era pentru Joe, care lucra în dormitor.

— În regulă, fetița mea, ajută-mă, îi spuneam, și Susannah înfigea furculița în cotletul din tigaie și îl trântea în farfurie, ornându-l cu bucăți șifonate de hârtie, în chip de flori. Apoi îl ducea cu grijă pe culoar și lovea de câteva ori cu piciorul în ușa lui Joe, în loc de ciocănit. Îi auzeam cum murmură amândoi: cuvintele neatente ale tatălui, rugămințile tremurânde ale fiicei — „uită-te la farfurie, tati, uită-te“ —, și pe urmă schimbarea rapidă din tonul tatălui, vocea lui crescând în timp ce o lăuda, salvând astfel situația.

Pe mine mă iubea; pe el îl adora. Nu m-a supărat niciodată lucrul ăsta și când mă aflam împreună cu ea mă simțeam complet relaxată, răsplătită de mirosul ei, de pielea ei catifelată, de entuziasmul ei febril la tot ce era nou. Dacă ar fi avut coadă, ar fi dat din ea încontinuu.

Când nu eram disponibilă pentru ea — poate aveam alte angajamente, ceea ce se întâmpla destul de des, și trebuia s-o las cu o bonă —, chipul ei avea o expresie tragică și aproape că mă ucidea. Sora ei, Alice, s-a dovedit a fi robustă și atletică, dar și mai independentă. Nu era frumoasă ca soră-sa, ci mai degrabă arăta sănătos, cu trupul ei mic și legat, așa cum fusese odată și Joe, cu părul șaten-deschis și tuns pe calotă, după moda tinerilor romani.

Când Alice a ajuns la adolescență, lesbianismul ei a devenit, în sfârșit, evident, după mulți ani de pasiuni pasagere pentru profesoarele ei favorite, tinere de tipul ingenuu, după perioada dormitorului tapetat cu afișe ale rockerițelor cu păr vâlvoi, de vrăjitoare, după amazoanele de la tenis, cu coapsele lor brune, puternice, acoperite ridicol de rochițe albe. Și atunci când s-a arătat, am fost ușurată s-o aud spunând tare acest lucru, deși Joe părea speriat și afectat personal.

— Îmi plac fetele, a izbucnit ea într-o seară, din senin, pe când eram în bucătărie.

— Ce? a întrebat Joe, care stătea la masă, adâncit în ziarul lui.

— Îmi plac fetele, a continuat Alice, curajoasă.

În felul ăla. Știți voi. Frigiderul a început să se agite brusc, a scos un clinchet și a început să fabrice cuburi de gheață, ca pentru a umple tăcerea stânjenitoare.

Oh, a spus Joe, țintuit în scaunul lui. Inima mi-a luat-o la goană, dar m-am îndreptat spre Alice și am îmbrățișat-o. I-am spus că eram bucuroasă că s-a hotărât să vorbească și am întrebat-o dacă exista cineva anume de care îi plăcea. Da, mi-a răspuns ea, dar fata o tratase mizerabil. Am vorbit politicos despre asta, cam un minut sau două, apoi s-a strecurat spre camera ei.

— Nu-i vorba despre tine, i-am spus lui Joe în seara aceea, în pat, în timp ce schimbam în șoaptă replici furioase. Aceasta urma să fie una dintre temele discuțiilor noastre despre copii.

— Da, îmi dau seama de asta, a spus Joe. Exact asta vreau să spun.

— Deci tu zici că ai vrea să fii piesa centrală a sexualității fiicei tale?

— Nu, a răspuns el. Deloc. Tu ești mamă. Nu poți pricepe ce simt eu în legătură cu asta.

— Oh, asta-i chiar bună, am replicat eu, dorindu-mi să creadă că mamele știu tot, că suntem naratorii omniscienți ai vieților familiilor noastre.

David, cel mai mic dintre copii și cel mai tulburat dintre ei, părea incapabil să-și găsească o viață a lui. Joe și cu mine ne țineam respirația și speram de fiecare dată să-i meargă totul bine, dar era doar o dorință magică. Puține lucruri păreau să-i meargă lui David; lucrul ăsta a devenit tot mai clar și viața lui era doar din ce-i pica. Dar noi îl iubeam chiar și așa.

Îi iubeam pe toți, Joe și cu mine, deși nu chiar împreună. Copiii primeau iubirea noastră pe două canale diferite, unul de la mine, un flux rezonabil de stabil, și unul de la tatăl lor, atunci când se gândea la asta, când reușea să-și mute atenția de la el însuși.

Era distras în cea mai mare parte a timpului,prins în detaliile vieții sale profesionale și în toate preamăririle pe care le tot acumula, ca pe straturi și straturi de zăpadă. Copiii și cu mine nu făceam decât să ne uităm la felul cum cariera lui Joe creștea și creștea.

Iar acum, în sfârșit, reușise să parcurgă tot drumul ăsta spre Finlanda. Țara era surprinzător de dulce, tonică și revigorantă. Odată pe an era trezită brutal din picoteala ei: Trezește-te! Trezește-te! O persoană importantă vine-ncoa’!

În timp ce traversam aeroportul alături de anturajul nostru editorial, mi-am dat seama că, dacă voiam, puteam să dispar cu ușurință în sălbăticia acestei țări și să nu mă mai întorc niciodată. Nu aș fi ieșit în evidență în Finlanda, cu părul meu alb și pielea palidă.

M-aș fi integrat perfect și ar fi crezut că sunt una de-a lor. Cât de grozav ar fi fost să pot începe aici o viață nouă, uluitoare, în loc să mă întorc în casa din Weathermill, New York, cu acest copil mare care era soțul meu, geniul meu, propriul meu câștigător de Premiu Helsinki.

— Joe, am spus, uită-te în stânga. Încearcă să te pozeze.

S-a întors ascultător și atunci s-a declanșat un val de bâzâieli bâlbâite, iar el s-a ținut un pic mai țeapăn și mai măreț. Pozele acestea vor apărea în ziarele de mâine, înfățișându-l pe acest bătrân evreu american mijindu-și ochii în lumină, arătându-și ciudata față umană, oboseala călătoriei cu avionul combinată cu vanitatea care-l împingea de multă vreme prin aeroporturi și prin lume.

La ieșirea din terminal ne aștepta o limuzină, atât de neagră pe cât era șoferul de blond, și prima pală de aer înghețat m-a făcut să simt că o să-mi explodeze plămânii în timp ce alunecam cu repeziciune dinspre clădire spre mașină.

Aici era acea minunată perioadă din an în care copacii își pierd frunzișul, denumită de finlandezi ruska, cu schimbătoarele ei culori de vis. Era abia toamnă târzie și totuși ne șocase frigul de afară. Mă gândeam că este de nesuportat și-mi imaginam o societate în care oamenii o iau la goană din casă spre mașină și apoi spre birou, și înapoi spre mașină și spre casă, la sfârșitul zilei. Lumina zilei era pe ducă și totuși cerul părea, chiar în acest moment, strălucitor și nesfârșit.

În Finlanda, lumina zilei te face să crezi că n-o să se termine; nu-ți poți imagina că se va stinge în acest sfârșit îngrozitor chiar înainte ca enzimele din stomacul tău să fi început măcar să desfacă în componente separate masa de prânz.

Mașina ne-a purtat ușor pe lângă malul apei și pe lângă vitrinele magazinelor de pe bulevardul Mannerheim, unde se vindeau mărfuri delicate, învelite în staniol și hârtie creponată, dar și pe lângă abruptele și lungile întinderi ale podurilor de cale ferată. Mai fuseserăm o dată în Finlanda în timpul căsniciei noastre, în 1980, când Joe fusese invitat la o lectură publică, ca parte a celei de-a cinci suta aniversări a cărții finlandeze, și atunci mi s-a părut că întreaga țară fusese bombardată cu gheață. Îmi plăcea Finlanda pentru lipsa furiei sau a crimelor de pe stradă. Nu era ca în Statele Unite, nu era ca în Spania.

Aici era liniște, un loc schimbător, minunat, elegant, cu un nivel al serotoninei ușor nefiresc. O țară deprimată: era un diagnostic ușor de pus având în vedere statisticile despre sinucideri pe care Scandinavia încearcă uneori să le nege, la fel cum Cornell University încearcă să domolească temerile părinților noilor studenți în legătură cu faimosul canion Ithaca, cel care în fiecare toamnă, precum într-un ritual al recoltei, cere viețile câtorva boboci mai ghinioniști.

Nu vă faceți griji, ar trebui să spună broșura facultății. Deși unii studenți sar, de fapt, spre propria moarte, cei mai mulți dintre ei preferă învățătura și petrecerile cu bere la butoi.

Toată Scandinavia este ademenitoare, cu pescuitul la copcă și crestele ei înzăpezite, dar toată lumea știe legenda nefericirii înrădăcinate printre finlandezi, norvegieni și suedezi: bețiile lor, cântecele pline de jelanie și vaiete, umbra lor întunecată în miezul zilei.

— Iar aici este Opera din Helsinki, domnule Castleman, a spus șoferul, în timp ce mașina în care ne aflam aluneca ușor pe lângă uriașa clădire ce părea aptă să adăpostească un întreg regat între zidurile ei groase.

— Aici o să veniți, domnule, să vă primiți premiul și să fiți celebrat.

— Da, Joe, o să fii decerebrat, am murmurat eu, dar el nu m-a auzit.

Leave a Comment


nine + = 17

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!