bohemian rhapsody carteabohemian rhapsody cartea

#decitit Fragment: Bohemian Rhapsody – Adevărata biografie a lui Freddie Mercury –

In doar cateva zile veti gasi in librarii cartea lui Lesley Ann Jones, Bohemian Rhapsody – Adevărata biografie a lui Freddie Mercury, care apare la editura Nemira in colectia Yorick de arte ale spectacolului.

E o carte care are la baza multe interviuri, e obiectiva, fara sa se duca in senzational. Veti descoperi marturiile celor mai apropiati oameni din viata starului rock, din copilarie si pana la moarte, cu accent pe perioada anilor 1980, cand trupa Queen incepuse sa se destrame, inainte de spectacolul de la Live Aid care i-a repus pe picioare. Pentru a intelege omul din spatele legendei, Lesley-Ann Jones a calatorit de la Londra în Zanzibar și India.

In fragmentul de mai jos este o parte din istoria piesei Bohemian Rhapsody.

*

În Budapesta, într-o cameră de hotel în 1986, i-am prezentat lui Freddie teoria mea legată de personajele din Bohemian Rhapsody. Scaramouche era cu siguranță Freddie însuși, nu-i așa? Întoarcerea la tema clovnului trist (Paiața din It’s a Hard Life) ne oferă un indiciu. Galileo Galilei, astronomul din secolul al XVI-lea, matematician, fizician și părinte al științei moderne, era clar Brian cel școlit. Belzebut era cu siguranță Roger, cel mai petrecăreț din trupă, cu „un diavol pus deoparte“ pentru prietenul său. Exageram cu o referință ironică la adresa lui John, „cel timid“, pe care îl vedeam în chip de Figaro – nu cel din operă, ci motanul cu frac din Pinocchio, filmul de animație făcut de Disney în 1940. Freddie adora pisicile. Poate că nu asta era interpretarea corectă, dar, după cum a spus Freddie, toate teoriile sunt posibile. Nu spusese niciodată la ce se referă „Bo Rap“, afirmând faţă de Kenny Everett, un DJ prieten cu el, că era doar o rimă fără sens. Așa că de ce să-mi fi spus mie? Nici nu mă așteptam să o facă. S-a uitat fix la mine câteva clipe înainte de a-mi răspunde cu un zâmbet demn de Mona Lisa.

Procesul de înregistrare nesfârșit și-a pus amprenta asupra tuturor celor implicați – plus suprapunerea și acoperirea la nesfârşit a vocilor pe bandă. „Oamenii cred că e o legendă, dar poți să ții banda în lumină și să vezi prin ea… Ori de câte ori Freddie mai adăuga un «Galileo», pierdeam ceva“, a povestit Brian.

La studiourile Sarm East and Scorpio din Londra a început procesul de dublare, care nu s-a petrecut fără incidente, așa cum își amintește Robert Lee, prieten și fost artist. „Tocmai începusem să înregistrez ca parte a Levinsky/Sinclair [un duet cooptat de casa Charisma a lui Tony Stratton-Smith, cunoscut datorită emisiunii The Kenny Everett Show]“, spune Lee, care acum editează site-ul oficial al formației The Who. „Freddie era prieten cu un coleg de apartament de-al meu și ne duceam să cumpărăm antichități în Portobello vinerea dimineață. Îmi amintesc că mereu avea gusturi impecabile: încă mai am două reproduceri chinezești pe care a insistat să le cumpăr când mă uitam după un cadou pentru mama… le-am luat înapoi după ce ea a murit. John Sinclair – acum este rabin și locuiește în Ierusalim – deținea studiourile Sarm din capătul Brick Lane. Jill, sora lui, era acolo, draga de ea! (Apoi a suferit un accident tragic).

Trupa Queen erau acolo și mixa Bohemian Rhapsody. Roy Thomas Baker era la cârmă. Freddie și compania, la pupitru. Era un megamix de douăzeci și patru de piste, care includea benzi de comandă [care conțineau submixuri de pe banda principală pentru a înregistra dublajele], premixuri și repetiții pentru mix. Trebuiau dispuse atent multe regulatoare de intensitate sonoră, ceea ce era problematic. Au petrecut ore întregi ca să le iasă și nu prea reuşeau. Apoi, ca prin minune, au nimerit-o. Totul mergea strună, mai aveau puțin până la sfârşit. Toată lumea era plină de adrenalină, dar foarte fericită.

Și apoi, dintr-odată, luminile s-au stins… și a intrat Jill, ducând cu mândrie în brațe un tort uriaș plin cu lumânări și cântând «La mulți ani, Freddie, mulți ani trăiască!», și au trebuit să o ia de la capăt…“

„Is this the real life… is this just Battersea“, cântă Allan James zâmbind. Bohemian Rhapsody a fost parodiată din prima zi: cea mai sinceră formă de admiraţie. Queen a schimbat totul cu o piesă de șase minute.

„Înregistrarea era o operă de artă completă, cu mult peste ce ofereau ale trupe pe atunci“, afirmă Frank Allen, basistul de la Searchers. Felul în care au suprapus bucățile muzicale în vremea când erau doar aparate analoage de douăzeci și patru de piste, ceea ce era mult pe atunci, dar foarte modest și limitat în zilele noastre, a fost impresionant și a culminat, desigur, cu Bohemian Rhapsody, turul lor de forță. Chiar și acum este incredibil cum le-a ieșit. Fiecare armonie însemna o alterare a calității sunetului, iar diferența dintre genialitate și dezastru era alarmant de mică. Însă le-a ieșit ceva sclipitor.“

Nu era evident pe atunci cât de multe aveau în comun Freddie Mercury și Elton John. Însă niciunul dintre ei nu avea habar în 1975 că Elton va fi printre ultimii care îl va ține de mână pe Freddie când zăcea pe moarte 16 ani mai târziu.

Se întâlniseră fugitiv spre sfârșitul anilor 1960, când Freddie îl văzuse pe pianistul puțin cunoscut pe atunci la vestitul club Crawdaddy din Richmond, Surrey. Clubul era cunoscut în întreaga lume pentru că mulți cântăreți americani de blues concertau acolo și pentru că îi susținuse pe cei de la The Rolling Stones. Înființat de către producătorul de film Giorgio Gomelsky la sfârșitul lui 1962, se afla iniţial la Station Hotel, vizavi de gara din Richmond. Mai târziu s-a mutat lângă terenul de atletism pentru a primi mai mulți fani. Crawdaddy găzduise concertele timpurii ale lui Eric Clapton cu The Yardbirds, Led Zeppelin și Rod Stewart și era exact genul de locație la care aspira Freddie. Avea ceva la care să viseze când începuse să pozeze gol pentru cursul seral de picture de la colegiul lui, pentru zece lire pe săptămână.

(..)

Cum Elton îşi impusese să se retragă o perioadă, după o muncă istovitoare de șase ani, John Reid, care conducea acum casa de discuri a lui Elton, Rocket Records, și era și managerul vedetei, dorea să-și extindă imperiul. Evident că a fost încântat să aibă șansa de a-i manageria pe cei de la Queen. Deși trupa avea în vizor și alți potențiali manageri – Peter Grant care se ocupa de Led Zeppelin, Peter Rudge, managerul de turneu al celor de la The Who, și Harvey Lisberg al celor de la 10cc –, Reid a primit slujba printr-un proces de eliminare. Nu era o situație ideală, deși prima mișcare impresionantă a lui Reid a fost să strângă cele 100 000 de lire pentru ca trupa să-i plătească pe cei de la Trident. Pur și simplu s-a dus la EMI și a cerut un avans în baza viitoarele drepturi de autor.

Elton i-a spus managerului lor comun că va fi un eșec total. EMI și industria muzicală în general s-au arătat sceptice. Posturile de radio s-au întrebat ce naiba să facă cu o piesă de șase minute. Chiar și basistul John Deacon îşi mărturisea temerile, deși numai în particular, că lansarea piesei Bohemian Rhapsody, avea să fie cea mai mare greşeală din cariera Queen. Pentru un cântec care va intra în analele istoriei muzicale ca un clasic al genului rock, a avut parte de un început problematic. Chiar și cei care i-au recunoscut măiestria imediat au fost reticenți să o declare în public, atât de diferită era Bohemian Rhapsody de orice altă convenție acceptată a rockului.

Cine știe ce i-a stimulat imaginația lui Freddie și l-a inspirat să creeze acest cântec? Piesa a atins înălțimi nemaivăzute, avea un aer decadent, plin de agonii personale puțin mascate. Este un amestec imposibil de baroc și baladă, de music-hall și monster rock. Elementele inegale sunt ținute laolaltă printr-o suită de acorduri stridente de chitară, secvențe de pian clasic, aranjamente orchestrale și corale poliedrice, multe dublate, și redublate din nou și din nou încât poate fi insuportabil de ascultat dacă nu ai dispoziția necesară. Sunt puțini fani rock pe planetă care nu știu piesa pe de rost.

„Chiar dacă era cea mai uluitoare bucată muzicală, revoluționară și incredibilă, acum mă plictisește la culme“, recunoaște Phil Swern, producător la Radio 2 și colecționar de discuri. „Este difuzată cu o regularitate alarmantă de posturile radio și este cântată de enorm de multe ori. Însă nimeni nu poate nega că este o piesă extraordinar de inteligentă. Are aproape șase minute și a încălcat aproape fiecare regulă. Ce piesă se apropie de ea? Evident The Beatles: A Day in the Life (ultima piesă de pe albumul din 1967, Sgt Pepper’s Lonely Hearts Club Band, 5 minute și 3 secunde). Stairway to Heaven de la Led Zeppelin are 8 minute și 2 secunde și e cea mai cerută piesă la posturile de radio din SUA, deși nu a fost niciodată lansată pe single acolo. La fel și McArthur Park (7 minute și 21 de secunde) de Jimmy Webb și înregistrată de Richard Harris.“

„Îndepărtează-te suficient de ea și perspectiva schimbă totul“, subliniază Paul Gambaccini.

„Da, Freddie a scris cântecul“, adaugă Paul, “dar Brian a creat acea bucată incredibilă la chitară în mijlocul piesei, Roger, notele înalte și evident că și John a avut aportul său. E fantastic că fiecare a contribuit, la fel cum vor face mai târziu cu toate compoziții, ceea ce sunt sigur că i-a ajutat să continue ca trupă. A fost nevoie de geniul lui Kenny Everett ca să audă și să-și imagineze Bohemian Rhapsody ca un single clasic.“

*

Puteti cumpara cartea  Bohemian Rhapsody – Adevărata biografie a lui Freddie Mercury de aici

Leave a Comment


six − = 3

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!