Ma enerveaza teribil expresia “femeie puternica”. Am auzit-o de multe ori despre femei care au cariere importante sau care au depasit situatii delicate.
Am auzit-o de cateva ori si despre mine. Mai ales in perioada in care plecasem de la revista Tabu si am continuat linistita, muncind constant, sa-mi fac treaba la acelasi nivel si sa am rezultate bune. Oamenii se gandeau ca am trecut prin greutati cand am plecat de la revista, ca am fost curajoasa si uite ce puternica sunt pentru ca acum mi-e bine.
Nimic mai fals. Am plecat cand am stiut ca pot sa incep sa construiesc singura, pentru mine, un business. Dar asta nu are legatura cu nimic de “femeie puternica”, cel mult pragmatica, rationala, onesta cu fortele ei.
Nu aud la fel de des ca spune cineva ca un barbat e puternic. Cel mult daca e sportiv si e in zona de haltere, rugby sau alte sporturi care necesita o forta fizica speciala.
Delimitam foarte clar deci cum e o femeie puternica si cum e un barbat puternic. Noua ni se pune in evidenta puterea “emotionala”, lor cea fizica.
Dar tot ma enerveaza teribil expresia si, pentru ca tot suntem in saptamana in care se vorbesste mult despre femei, saptamana care se incheie cu un eveniment foarte frumos si emotionant TEDxBucharestSalon – Women March Together (din care sunt sigura ca vom gasi multe momente de inspiratie autentica) vreau sa fac cateva marturisiri.
*
Viata m-a invatat ca oamenii te judeca – si cand fac aprecieri de bine si cand sunt pe “hate” – avand o proiectie personala pe nevoile lor. Nimeni nu sta sa se gandeasca la niste nuante posibile din spatele unei intamplari, nici eu nici voi. Luam informatia de baza si emitem o judecata.
Dar de cele mai multe ori ceea ce lumea vede din afara drept “puterea de a merge mai departe” nu e despre nicio putere.
E despre vointa pe care o pui in actiune ca sa invingi o durere fizica sau emotionala, vointa care te ajuta sa mergi mai departe strangand din dinti. Mai e despre ratiunea si intelegerea cu mintea limpede ca nu ai incotro si trebuie sa mergi mai departe in viata, si ca poti alege sa te scufunzi in griji si dureri, sau poti sa te concentrezi pe atuurile tale care te pot duce intr-o zona pozitiva.
De exemplu, cei mai multi dintre voi stiti despre mine ca ma trezesc la 5 dimineata ca sa pot sa-mi duc la bun sfarsit multe task-uri din activitatea mea care include acest blog, un site cultural pe care-l administrez (urban.ro) si munca de PR & Promovare pt mai multi artisti din zona muzicala si a teatrului/filmului.
Dar doar apropiatii mei stiu ca sunt zile cand, luptandu-ma cu un istoric medical complicat, doar un efort urias de vointa ma ajuta sa ma dau jos din pat, rostogolindu-ma la propriu, uneori in dureri foarte grele. Si in cele mai multe dintre zile, oricat mi-ar fi de greu, ma trezesc si merg mai departe dupa programul meu. E alegerea mea de a nu ma lasa invinsa, de a nu ma complace in ciorba unei dureri pe post de scuza.
Sigur ca am si zile in care corpul si mintea mea refuza sa faca orice, am invatat sa le recunosc drept zile de pauza, de incarcat bateriile, sa mi le asum iar de a doua zi fac aceleasi eforturi constant si oneste de vointa sa merg mai departe.
*
Pe mine ma inspira foarte mult in drumul meu prin viata marii sportivi. Simona Halep, de exemplu.
Acesta copila devenita domnisoara sub ochii nostri e o inspiratie imensa pentru mine, desi nu fac sport decat ca sa ma pot misca mai usor. Ma emotioneaza si ma inspira foarte mult lupta ei interioara cu sine pentru a fi un om mai bun in ceea ce face.
Ma impresioneaza vulnerabilitatea pe care o afiseaza cateodata pe teren, de care se rusineaza in raport cu ea – nu cu restul lumii – si vointa incredibila pe care o are ca sa-si invinga mai intai slabiciunile din mintea ei, pentru ca apoi sa-si invinga adversarele.
Ma impresioneaza si ma motiveaza promisiunea pe care si-a facut-o siesi, departe de ochii lumii, de a face lucrurile cel mai bine posibil la momentul respectiv si disciplina cu care urmareste sa respecte aceasta promisiune.
Ma impresioneaza mai ales pentru ca atunci cand mi-e foarte greu fizic nu ma ridic decat prin puterea mintii si a vointei mele si cred ca pot intelege putin din nuantele efortului imens al Simonei. Si din darzenia de a merge pe drumul ei, indiferent de “gura lumii”.
*
Mintea noastra e cea mai puternica arma pe care o avem, poate sa ne fie un aliant foarte puternic, dar si un dusman foarte mare. Si e o lupta zilnica pentru ca vointa noastra sa castige cat mai mult teren in actiunile noastre, iar intentiile noastre in viata sa fie spre mai bine, spre a face bine pentru altii si, indirect, pentru noi.
De asta nu cred in expresia “femeie puternica” pentru ca nu exista asa ceva. Exista femei care accepta sa se lupte zilnic cu slabiciunile lor, sa le recunoasca mai intai, apoi sa le invinga cateodata si sa accepte si cand sunt invinse stiind ca vor invata lucruri noi despre ele pe linia fina dintre infrangere si victorie personala.
*
Cum ziceam am scris aceasta marturisire, nu ca sa ma vait ca uneori mi-e greu (I can deal with it ) ci pentru a arata si o alta fata a lucrurilor, dar mai ales pentru a va provoca sa povestiti despre o vulnerabilitate a voastra cu care va luptati zilnic si pe care o invingeti de multe ori, acceptand ca mai sunteti si invinse din cand in cand.
Cred ca e mult mai util pentru oricare femeie sa vorbeasca despre vulnerabilitatile sale puse fata in fata cu victoriile sale. Ajuta celelalte femei mai mult decat credeti.
Am sa aleg dintre marturisiri prin tragere la sorti doua castigatoare care primesc cate o invitatie la TEDxBucharestSalon – Women March Together, care are drept Creativity Partner in acest an Qreator, locul magic unde va fi si after party-ul. Invitatiile includ si acces la acest after party official TEDxBucharestSalon, unde le puteti vedea indeaproape pe femeile care va vor inspira cu speech-urile lor pe 7 martie.
Puteti afla mai multe detalii despre speakerii TEDxBucharestSalon – Women March Together, aici https://tedxbucharest.ro/
Principala vulnerabilitate cu care ma confrunt este stresul. Da, cu siguranta, toti ne confruntăm cu asta in cotidian, însă stresul in propriul tau business, clădit de la zero, in care muncești cate 15 ore pe zi, aproape nemaiavand timp de odihnă ca la carte, in business-ul de traducător, care, unora li se poate părea simplu, dar numai un om aflat în domeniul asta, stie exact ce inseamna, si de jurnalist, pe care îl faci din plăcere, dar mereu dorindu-ti succesul, se simte uneori o povară. O povară de care scapi doar daca iti iei o secundă sa respiri. Sa te prioritizezi. Sa iti acorzi bucurie la care ai tot dreptul, nu neapărat ca femeie, ci ca om. Mi s-a spus de multe ori ca sunt perfectionista. Alteori ca sunt de fier. Da, sunt. Imi plac lucrurile de calitate. Imi plac oamenii seriosi, implicați, dedicați, onești. Si rar ai privilegiul de a interacționa până la capăt cu ei. Iar aici intervine un alt tip de stres. Stresul emoțional. Pe care îl gestionezi daca accepti ca oamenii sunt diferiți. Ca nu toti sunt ca tine. Ca toti avem capacitatea de a dezamăgi. Sau de a ne dezamăgi pe noi înșine. Însă, după o zi obositoare, profesional, social sau emotional, ce e necesar e sa ai macar o ora pentru tine, pentru gândurile tale, pentru fericirea ta. Care e primordială. Si cred ca asa poti învinge stresul. Aceasta boala cu leac a secolului XXI.
Cred ca in cea ce ma priveste, lumea vede ca ma implic in multe activitati in timpul meu liber dar nu vede ca uneori imi e foarte greu sa fac asta din cauza tulburarilor de anxietate sociala si atac de panica. Eu lucrez in domeniul IT (nu cred ca e ce mi-am dorit si nici nu cred ca voi face asta toata viata dar inca nu am curajul sa incerc altceva) asa ca timpul liber mi-l ocup cu cat mai multe activitati din alt domeniu: citesc, merg la teatrul, la concerte, iau lectii de vioara, dans irlandez, improvizatie/teatru. Si in toate astea imi fac timp si de prieteni. Si lumea vede asta si ma admira pentru implicare dar nu vad cat de greu imi e uneori sa fac lucrurile care imi plac din cauza anxietatii. Medicul mi-a sugerat sa nu i-au pastile pentru asta pentru ca mi-a spus ca la varsta mea ma pot controla singura daca incerc, si de cele mai multe ori pot. Dar sunt zile in care imi ia jumatate de ora sa ma conving sa ies din casa spre un eveniment, mai ales daca nu vine cu mine cineva cunoscut. Efectiv ma apuca panica de a intalnii oameni pe care nu ii stiu, incep sa ma tem ca nu voi stii sa fac conversatie si se duc gandurile in spirala pana la atac de panica. Lupt cu asta. Incerc sa ma duc singura la evenimente si sa ma bucur de ele, ma ofer prima voluntara la exercitiile de improvizatie, si sper ca anul viitor sa am curajul sa planuiesc si o calatorie in afara singura. Dar sunt si zile cand nu imi iese. De exemplu am vrut sa merg la un festival in centrul orasului anul trecut, ma bazam pe faptul ca ma intalnesc cu prietenele mele la un reper, dar intre timp toate au spus ca intarzie si ca ne vedem direct in mjlocul evenimentului, ca ne gasim noi cumva. M-a apucat brusc teama ca nu le voi putea localiza in marea de oameni si de la gandul ca voi fi prinsa printre necunoscuti, am inceput sa plang si nu am mai iesit din casa in seara aia. M-am simtit infranta. Sau mi s-a oferit ocazia sa intalnesc persoane pe care le admir foarte mult (autori, actori) si mi-a fost atat de teama incat ori am inventat o scuza sa nu mai merg ori nu am avut curajul sa spun mai mult decat buna ziua. Si apoi am regretat oportunitatea ratata. Dar a doua zi mi-am vazut din nou de treaba, asumandu-mi ca nu a fost prima si poate nici ultima oara cand se intampla asta, dar ca nu va fi mereu la fel. E greu si din perspectiva faptului ca lumea de cele mai multe ori nu intelege aceste trairi. Mi s-a spus ca ma alint sau ca ma prostesc si ca temerile mele sunt irationale, inclusiv de catre prietenii mei si asta face uneori lucrurile dificile. Dar in continuare incerc sa ma duc la evenimente, la improv, incerc sa fiu acolo pentru prietenii mei cand am nevoie chiar daca poate am o zi din cele mai proaste. Pentru ca stiu ca pot.
Asta e cazul pentru mine. Dar cred ca problemele de sanatate mentala cum ar fi anxietatea si depresia sunt vulnerabilitati pentru multi dintre noi care trec neobservate de ceilalti, la fel ca si anumite boli cronice. Si cred ca de asta am invatat, cei care ne luptam cu asta, sa tragem poate mai tare.
Eu am o boala autoimuna cu care ma lupt de multi ani. Daca as spune la serviciu oameni m-ar judeca si m-ar considera mai slaba, ma bucur ca nu e ceva care sa fie la vedere si ma lupt in fiecare zi si cu mine si cu ceilalti ca sa fie bine.
Eu ma confrunt cu mine, cu ce se asteapta „lumea” sa fiu, cu duritatea si neincrederea de care eu dau dovada cand vorbesc cu si despre mine, ma confrunt cu o cautare a sinelui pe care am inceput-o de ceva vreme si parca nu se mai incheie… Caut sa ma adaptez intr-o societate in care uneori nu inteleg ce se vrea de la mine, ce pot oferi eu, caut sa rezist comentariilor misogine sau deplasate ale barbatilor care au senzatia ca li se cuvine ceva sau pur si simplu privesc dintr-o pozitie de superioritate, ma confrunt cu teama si teama asta uneori ma pune intr-un colt asa si ma acapareaza, uneori ma descurajeaza crunt si ulterior apar si oameni care nu stiu nimic despre mine, sa-mi incurajeze teama. Si asa ajung sa am 10 zile in care stiu ca sunt capabila de orice si 10 in care sa ma intreb ce ma face sa cred asta. Uneori am impresia ca sunt defecta din fabrica. A, sa nu uit, si singuratatea. Care este buna, uneori, dar, alteori parca ma doare. Ma face sa ma simt… nedemna, nu stiu. Poate, in timp, voi fi mai bine. Toate la timpul lor, imi tot spun.