petreanu bazavan webstockpetreanu bazavan webstock

Webstock 2020 interviu Vlad Petreanu – “Dar daca ai microbul asta al povestitorului, al relatarii, sa spui povesti, atunci nu te opreste faptul ca te citeste numai o persoana.”

Vlad Petreanu e pentru generatia care are astazi 20-30 de ani, domnul pe care-l aud la matinalul Europa FM si cel pe care-l mai descopera pe blog explicand o alta perspectiva a chestiunilor politice si sociale.

La o iesire in macro in timp, e unul dintre jurnalistii care a reusit sa stea in picioare in meseria asta mai bine de 30 de ani, exprimandu-se in ziare, tv, radio, online, conducand redactii de stiri de televiziune, prezentand jurnale importante de stiri in momente care au scris istorie in Romania. 

Aceasta este transcrierea conversatiei noastre de la Webstock 2020, o editie online, in pandemie, in care eram in sala doar noi si echipa tehnica, iar publicul ne urmarea de acasa.

Daca aveti pe aproape tineri care vor sa se faca jurnalisti, care vor sa fie vloggeri/bloggeri sau sa se afirme online, dati-le sa citeasca aceasta discutie.

octombrie 2020

 

Ai acest parcurs foarte serios, foarte sobru in jurnalism si vii dintr-o familie de istorici. M-am intrebat tot timpul, cat din educatia ta s-a imprimat in munca? Eu zic ca tu esti modelul tocilar, super documentat, super riguros adica nu te duci niciodata la emisiune la radio fara sa stii toate informatiile, background-ul informatiilor pe care le prezinti. Imi cer scuze pentru termen – si eu sunt modelul tocilar..

 

Acum ca ai folosit termenul asta – tocilar – cred ca e cel mai departe posibil de ce am fost eu in scoala cand oscilam intre loaza, copil genial si rebeliunea adolescentina fara rost.

N-am avut note grozave decat la materiile care-mi placeau sau mai bine zic la profesorii care-mi placeau.  Istoria este o poveste spusa cu date riguroase. Adica da, parintii mei erau istorici, mama inca traieste, tata era un profesor care avea darul povestirii, asta era farmecul lui. Povestile mele din copilarie erau povesti din istorie cu voievozii si domnitorii romani, dar si cate un pic despre Grecia Antica, despre Roma si Imperiul Roman.

Cred ca asta mi-a dezvoltat curiozitatea foarte devreme, de a asculta povesti. Dupa aceea, poate printr-un soi de imitatie careia ii cadem cu totii victima fata de parintii nostri, am incercat sa spun si eu la randul meu povesti mai departe.

Eu m-am dus o data pe ascuns sa-l vad pe tatal meu la o ora de istorie, el era profesor universitar, n-am vrut sa stie ca sunt acolo. M-am dus cu inima stransa pentru ca il iubeam foarte mult si aveam speranta de a nu fi dezamagit cumva, stii, sa nu fie vreun profesor din ala bleg si plicticos, asa cum cunoscusem atat de multi in scoala si in facultate. Si tipul era fascinant, adica era o placere sa-l asculti asa cum si eu il ascultam pentru ca povestea frumos, nu pentru ca era doar tatal meu.

Poate de acolo mi-a venit inclinatia asta de supra-documentare pe subiecte care este si o capcana pentru ca intr-un interviu, de exemplu, e foarte bine sa fii super documentat, dar asta te si impinge intr-o zona in care vrei sa si folosesti tot ce-ai aflat si trebuie sa controlezi fluxul interviului foarte bine ca sa nu treci momentele in care interlocutorul tau iti deschide oportunitati, lucruri la care nu te-ai gandit, pe care nu le-ai anticipat…

Daca te tii numai de planul respectiv risti sa pierzi momentele in care chiar poti sa dai o lovitura si trebuie sa inveti sa manageriezi.

Dar te-ai gandit sa predai vreodata jurnalism?

 Eu acum profit ca suntem singuri aici, ma simt foarte bine in dialog cu tine, dar eu nu sunt bun la interactiune, adica am tracul asta, timiditatea fata de interactiunea cu oameni reali.

Sunt ok la interviu 1 la 1, sunt ca pestele in apa intr-un studio de radio sau de televiziune, pot vorbi cu tine, dar Cristi Manafu stie foarte bine ca daca ma invita la Webstock conditia e: “bai, nu ma pune sa vorbesc la oameni, ca nu stiu sa le vorbesc oamenilor”.

Am incercat sa predau cate ceva si am imbatranit ani de zile in orele alea; am ajuns acasa leoarca. Mi s-a parut inspaimantator. Nu stiu, nu inteleg paradoxul asta, cred ca fiecare are nebuniile lui.

Cand intri in televiziune sunt 2 praguri psihologice pe care trebuie sa le depasesti: primul e ca “e ok sa vorbesti cu un obiect”, pentru ca vorbesti la o camera si trebuie sa convingi camera respectiva. Iar asta e impotriva instinctelor si a educatiei ca esti invatat pana la varsta respectiva ca a vorbi cu obiecte este “no-no”, ca nu poti sa vorbesti cu obiecte. Dupa ce treci peste pragul asta trebuie sa intelegi ca in spatele obiectului respectiv se afla multi oameni, sute, mii, in unele situatii poate si milioane si daca treci de asta, esti ok.

Eu nu am avut niciodata problema sa trec de acest obiect, sa vorbesc cu obiecte si sa vorbesc cu ma rog multi oameni in spate, dar daca sunt in sala aici 20 de oameni sunt mort de frica.

 Acum sunt sub 20, deci suntem bine (rade).

Da, suntem super bine, salut (rade) ma bucur ca sunteti in spatele camerei, imi face placere sa va salut pe toti si va multumesc ca va uitati la noi.

Cand te prezentam spuneam ca ai acest background in care te-ai exprimat pe toate suporturile media care exista in comunicare. Mai putin …

Mai putin agentia de presa (rade)

 Exact, da, agentia de presa si mai putin PR si comunicare propriu-zisa …

Da, pai stai ca sunt lucruri diferite.

Sunt, dar tot e o utilizare a unui alt mediu in comunicare. Mai ales in directia in care merge astazi PR-ul. Sunt multi jurnalisti din Romania care s-au dus in directia aceasta. Nu-mi imaginez ca nu ti s-a propus sa faci consultanta politica si PR politic.

 Mi s-a propus, sigur. Dar cred ca sunt lucruri incompatibile.

Observi ca principiile jurnalismului au devenit destul de relative in ultimul timp, dar eu continui sa cred ca unele lucruri nu se amesteca, Si unul din lucrurile cu care jurnalismul nu ar trebui sa se amestece deloc este asta: sa faci consultanta politica sau training media pentru politicieni si in acelasi timp sa faci jurnalism, e o granita care nu trebuie depasita. Pentru ca inevitabil dezvolti un subiectivism pentru niste oameni cu care interactionezi in permanenta.

Eu am fost jurnalist pe politic un timp, multi ani de fapt si acolo te vad si le place de tine si te intreaba: “dar n-ai vrea sa ma sfatuiesti?” Nu e in regula, nu poti sa faci asta, adica e o meserie legitima …

Dar nu exista si tentatia banilor?

Sigur ca exista tentatia banilor, da’ pana la urma trebuie sa te gandesti “bine, dar ce fac?”

Stii si securitatea oferea avantaje, adica nu poti sa accepti bani pentru orice, cred ca fiecare trebuie sa-si stabileasca niste limite, sunt domenii sunt industrii cu care eu nu as interactiona.

As scuza de exemplu pe cineva care este absolut disperat, o mama singura cu 5 copii in prag de evacuare; ok, face pact un cu diavolul pentru supravietuire. Asta da, dar altfel … multumesc nu sunt mort de foame, pot sa-mi castig banii sau macar pot incerca sa-mi castig banii din alta parte si nu neaparat din incalcarea acestor principii.

Daca pot sa-mi respect tot mai mult principiile, cu atat mai bine. Asta nu inseamna ca nu fac ca nu fac publicitate pe blog, ca nu scriu advertorial, dar nu am facut advertorial sau nu am facut publicitate cat timp am lucrat la stiri, pentru ca si acolo e o problema, stiristii nu trebuie sa aiba contracte comerciale. Acum sunt entertainer, viata e mult mai libera din punctul asta de vedere, fac un program matinal de infotainment, de divertisment in care rad, spun glume iar publicitatea pe care o fac eu este marcata intotdeauna.

Nu scriu la comanda, adica trebuie sa scrii asa si asa. Relatia este …”ne-ar interesa, vrei sa scrii despre acest produs sau despre acest serviciu?” Si daca-mi place, ma intereseaza zic : “ok, dar abordarea este a mea, cu verificarile voastre, sunt, dar sunt pe chestiuni tehnice…”

Vlad-Petreanu-si-Cristina-Bazavan-la-Webstock

Revenind la principii si la reguli pe care ti le stabilesti, ai fost redactor sef de redactie de stiri si cand esti manager de presa este mai greu sa iti pastrezi niste principii, pentru ca intotdeauna sunt presiuni…

Ce vrei tu sa spui cred ca este faptul ca oricat de sef ai fi, intotdeauna mai e un sef peste tine intr-o societate.

Sefii tai sunt adesea actionarii daca esti CEO-ul, daca esti cel mai mare si atunci e un consiliu sau actionarii te preseaza in anumite directii, dar in Romania, in trusturile de presa redactiile sunt detinute de patroni care actioneaza si ca sefi.  Nu doar trusturile de presa, sunt echipe de fotbal care actioneaza asa, in care patronul considera ca este si seful echipei cu toate riscurile care decurg de aici.

Acum cred ca fiecare se descurca cum poate, eu am considerat intotdeauna ca fiecare om, angajat are o anumite rezerva de negatii pe care le poate folosi, de NU-uri si in functie de cat de bun esti in meseria respectiva si cat de multe lucruri faci pentru organizatia respectiva, pentru dezvoltarea ei sau pentru functionarea ei corecta, anumarul acesta de NU-uri e mai mare, dar dupa un timp rezerva asta se epuizeaza ca nu poti sa spui nu intr-una.

Poti sa spui “nu” de mai multe ori cand apar diverse presiuni ca ele exista, sa nu ne mintim. Acolo e momentul in care trebuie sa decizi ce faci, daca ramai in continuare dar spunand DA de acolo inainte si ramai pe un statut profesional, de fapt statutul profesional e naspa ca devii o sluga, dar ai un salariu bun… Da, esti sef, esti nu stiu ce….

Sau nu accepti sa te transformi intr-o sluga si viata ta sa devina din ce in ce mai, cum sa spun, o viata in care iti e din ce in ce mai dificil sa te uiti la tine in oglinda pentru ca stii ca si astazi trebuie sa faci un compormis, pentru ca nu mai poti spune NU, ai spus de multe ori NU si depinzi atat de tare ori pe masura ce inaintezi in varsta e si mai greu sa te eliberezi si atunci e o decizie: te arunci, pleci, te desprinzi sau ramai in continuare si spui DA din ce in ce mai des. Am colegi care au ales sa spuna DA, e treaba lor, eu nu am mai vrut sa spun DA, am spus NU.

Asta e raportarea la partea de sus in schema companiei, dar ca sef pe scara ierarhica exista si o raportare la partea de jos, in partea de jos a subalternilor. Un sef are de manageruit o multime de situatii emotionale foarte puternice cu echipa (eu cand am dat prima data un om afara, ti-am povestit, am ajuns acasa si am plans, nu eram pregatita pentru asa ceva).

Cum ai manageruit tu partea aceasta a situatiilor? Oamenii, din perspectiva subalternului, se gandesc: ” ala e biroul sefului, e privilegiat”, nu se gandeste nimeni niciodata la emotiile managerului de acolo.

Exista o diferenta intre lider si manager din punctul asta de vedere si cred ca fiecare trebuie sa se gandeasca cu cine i-ar placea mai mult sa lucreze cu un lider sau cu un manager.

Liderul e ala pe care-l urmezi in batalie, managerul e ala care iti face sa functioneze o organizatie.

Un lider nu iti face intotdeauna sa functioneze o organizatie, pentru liderul ala te arunci si-n foc, dar el ar putea sa te arunce el in foc si sa-i si multumesti. Nu e deloc comod sa fii sef peste o companie, peste o organizatie destul de mare si de emotionala si plina de, cum sa spun, hormoni si de energie cum este o redactie de stiri.

Oamenii de la stiri sunt  super adrenalizati in permanenta. E aproape ca pe front. Intr-o redactie de stiri de exemplu, unde mai exista redactii de stiri ca sunt din ce in ce mai putine, oamenii sunt foarte competitivi si se raporteaza in permanenta la ce fac ceilalti.

De ce au avut aia stirea si nu am avut-o eu; de ce au stiut-o inaintea mea.  Si se autoselecteaza pentru ca daca pierd stiri, o data, de doua ori, de trei, nici colegii nu prea ii mai ajuta.

Si atunci sunt decizii care vin de la sine: “ba, trebuie sa pleci, imi pare rau, nu merge, la revedere”. Sunt alte decizii de acest gen care tin pur si simplu de chestiuni de organizare, de resurse financiare, n-ai ce face, trebuie sa reduci, personalul.

Mai este un tip de concediere exemplara, pe care am vazut-o la un lider de redactie, nu la un manager de redactie care a venit sa preia departamentul respectiv si s-a uitat, a zis :” o sa va fac niste salarii, nu o sa aveti ce o sa faceti cu banii, dar in acelasi timp o sa va pun sa munciti ca niste caini, iubiti-ma” si a doua zi sau a treia zi nu mai tin minte a dat afara o vedeta.  A dat-o afara in mijlocul redactiei, a concediat-o si mesajul pentru redactie a fost: “ba frate, stii ce? Trebuie sa ii dam astuia tot pentru ca daca nu-i dai tot, daca da afara o vedeta, pai pe mine cum sa nu ma dea afara?”

Noi traim intr-un context media care e “tinerete fara batranete”, toate prezentatoarele de la televizior sunt foarte tinere (comparativ cu americanii unde avem jurnalisti care au 70 de ani, care au 80 de ani, care au scris istorie si care au carti despre fiecare presedinti). Noi avem o alta cultura media, sigur avem si doar 30 de ani de presa reala…

Daca te uiti la ce se intampla pe ecran – e foarte bine ca sunt tineri sigur – dar e incercarea televiziunilor sa “intinereasca” publicul. Imi pare rau, nu merge asa, e o incercare esuata. Tinerii sunt mai usor de mutat de colo-colo pentru ca n-au experienta necesara: de la un timp inveti trucurile patronatelor si opui rezistenta. Raman aia mai in varsta  care sunt mai harsiti in rele, care nu mai au NU-uri de spus si incep sa spuna multe DA-uri si vedem ce se intampla in platourile majoritatii talk show-urilor din Romania unde realizatorii de talk show de fapt fac un soi de ping-pong amical cu invitati.

Cat despre relevanta, pana la urma asta e cumva in oglinda cu respectul, stii? Nu pot eu sa spun, sa ma consider relevant; adica eu continui sa spun publicului, sa relatez ceea ce observ si sa le spun care sunt concluziile mele si publicul alege sa consume ce spun eu sau nu.

Dar daca ai microbul asta al povestitorului, al relatarii, sa spui povesti, atunci nu te opreste faptul ca te citeste numai o persoana.

Cand mi-am facut blogul, cred ca sunt 13 ani de atunci, mi s-a parut incredibil 2 lucruri: 1 ca pot sa public orice, fara niciun fel de filtru eu, numai eu cu mine  si 2, ca dupa o saptamana sau doua aveam 100 de cititori.

M-am gandit, bai frateee, sunt 100 de oameni care vor sa ma citeasca doar pe mine. Pe blog eram doar eu si mi s-a parut fascinant, incredibil.

Deci daca ai microbul povestirii, e suficient sa te asculte un om si o vei face, ii vei spune o poveste unui singur om, asa cum tatal meu imi spunea mie povesti, pentru ca asta era microbul lui, sa fie povestitor si probabil ca l-am mostenit.

Sigur au existat in aceasta cariera – care este de 30 de ani – momente in care sa te fi emotionat teribil si sa iti fie greu, la radio sau la TV, sa faci fata emotiei propriu-zise.

Acum, daca esti profesionist iti stapanesti emotiile; pentru ca important nu e sa te vada lumea pe tine cum plangi, tu trebuie sa pui in valoare sau sa oferi publicului pe omul respectiv care produce aceasta emotie. Dar uneori sunt si exceptii, exceptiile intaresc regulile. Uite a fost un astfel de moment, la radio a fost si s-a intamplat  anul trecut…

Noi aveam o campanie la Europa FM care se numeste “Urmeaza-ti visul” care radioul impreuna cu niste oameni minunati si sponsori si public, ajutam copii care au diverse dificultati in viata.

Sunt niste povesti absolut extraordinare si oamenii sunt atat de fericiti si cand vor sa ajute si cand sunt ajutati. Si unul dintre cazuri a fost cu o fetita de 12-13 ani care era bolnava de cancer si era deja mutilata de boala, in sensul in care .avea un picior amputat. Visul ei era sa zboare cu avionul, nu zburase niciodata, voia sa scrie o carte, lucruri de genul asta.

A venit in studio, o fetita extraordinar de frumoasa, cu niste ochi albastri, extraordinar de pozitiva, de energica in conditiile respective. O priveam si ma gandeam cat de cumplita poate fi viata si cat de crud poate fi un destin sa faca asa ceva unui copil – si sunt enorm de multi copii care au astfel de destine cumplit de crude si de nedrepte.

Am discutat si a venit un moment care m-a rupt. Cu ea venisera evident niste oameni sa o ajute si un profesor de-al ei; noi i-am dat cadoul si profesorul a spus ca are si el un cadou si a scos o rama foto in care erau 4 sau 5 fotografii puse.

Alea erau momentele ei fericite din viata ei – 5 momente fericite, asta avusese ea pana la 12 ani, 5 momente in care fusese fericita in viata. A fost un moment greu, mi-am dat seama ca atat de putin a primit copilul asta din partea vietii, atat de putin intr-o perioada a vietii in care trebuie sa te bucuri, sa te joci, sa fii fericit, sa nu ai niciun fel de grija si…aia m-a rupt si, ma rog, am iesit din emisie, si dupa aia m-am ascuns undeva si m-am descarcat pentru ca pur si simplu nu am mai putut. Fata e bine, adica continua sa lupte, asta e lucrul cel mai important, am vorbit cu ea, a zburat cu avionul, a fost in simulator, i-am mai oferit cateva momente fericite.

Daca tu ai avea un copil si ar veni si ti-ar spune: “tata vreau sa ma fac jurnalist, nu blogger, el crescut in epoca digitala vrea sa se faca jurnalist…Ce i-ai spune sa faca sau daca l-ai lasa sa faca meseria asta?

Da, fara nicio indoiala. Uite o sa iti explic de ce sau o sa va spun de ce. N-are nicio legatura epoca digitala. M-ai prezentat la inceput ceva de genul ”a prins ziarele cand erau in print, da rotativ… si dupa aia televiziunea pe vremea cand nu existau televiziuni private in tara asta si dupa aceea bloggeri de cand bloggingul era ceva nou si acum e totalmente fumat si asa mai departe”. Nu…

Conteaza mai putin mediul, asta sunt medii prin care tu te exprimi, Important e mesajul sau, mai bine zis, important e ca tu vrei sa spui ceva.

Revin la ce ziceam despre povestitor. Important e ca tu ai drive-ul asta, ca esti, ca ai microbul cum se spunea pe vremuri, nu stiu daca se mai spune acum, bai ai microbul presei, adica vrei sa te duci sa te uiti, ce se intampla undeva si vrei sa impartasesti cu cineva lucrul asta, sa ii spui uite ce am vazut eu si de ce cred ca e important si de ce cred ca ar trebui sa te preocupe lucrul asta, sau sa te faca sa razi sau poate sa te faca sa gandesti. Asta inseamna jurnalismul…

Ori daca copilul are microbul asta nimic nu-l va opri sa faca asta…

Dar ceva trebuie sa citeasca macar putin … ce sa citeasca?

Sa citeasca tot, sa citeasca orice (rade)  indiferent, asta e un sfat: indiferent de meseria pe care ti-o alegi important e sa citesti cat mai mult, citeste mult, mult si o sa iti dai seama singur in ce directii te duci si ce iti place mai mult.

Asta o sa te ajute sa te orientezi pentru ca atunci cand citesti nu doar ca primesti informatii, dar iti deschizi si mintea. Cititul si calatoriile sunt cele doua activitati umane care pot fi facute relativ simplu si care deschid mintea… cu cat ai mintea mai deschisa cu atat esti mai pregatit pentru experiente noi si dupa aceea sa te adaptezi intr-o lume care se schimba in permanenta.

Spune-le o carte oamenilor pe care ai descoperit-o  recent si care ar fi si pentru ei o calatorie, pentru ca astazi calatorim mai greut.

Uite, ieri am terminat de citit o carte a unui fost ambasador britanic, la Moscova in anii caderii Uniunii Sovietice, dar este o carte pe care o recomand oricui ii place istoria ma rog, despre invazia sovietica in Afganistan. De fapt, despre cei 10 ani de invazie sovietica in Afganistan, e foarte bine scrisa, omul este foarte obiectiv… Acum am trecut la o nuvela de Arkady si Boris Strugatsky. Dar daca vreti o recomandare, cartile care m-au impresionat sau mai bine zis autorul care m-a impresionat profund, in sens emotional in ultimii ani, a fost Svetlana Aleksievici.

Incepeti cu cartea ei despre Cernobîl si daca reusiti sa treceti de primul capitol fara sa plangeti e mare lucru.

Daca ar fi sa-ti multumesti tie pentru ceva, sa iti fii tie recunoscator pentru ceva din viata ta, din ce-ai facut tu in acest timp, poate sa fie personal sau profesional, pentru ce ti-ai multumi?

Uite interesanta intrebarea, nu m-am gandit niciodata sa-mi multumesc mie pentru lucruri, mi s-a parut natural sa fac ce-am facut pentru ca, de exemplu, am refuzat sa semnez un angajament la securitate pe vremea lui Ceausescu si atunci am invatat ca pot sa rezist la presiuni. Dupa aceea am facut chestia asta, mai bine plec sau mai bine spun NU cu orice risc, refuzand diverse avantaje, poftim.

Acum sa nu credeti ca sunt vreun soi de… Doamne Fereste, nu cred ca sunt un model in viata; am si eu lista mea de compromisuri. Dar nu intru in politica, nu cer nimanui sa ma voteze… Cine ma citeste, ma citeste pentru cum sunt eu, nu… nu vreau sa (rade) ma laud cu mine, de asta intrebarea m-a luat prin surprindere.

Cred ca trebuie sa ne fim recunoscatori noua pentru niste lucruri pe care le-am facut bine pentru noi, niste fapte si niste actiuni.

  Pentru ca am fost, pentru ca mi-am urmat instinctul.  Eu trebuia sa am alta cariera profesionala; am facut Inginerie, dar pentru ca am crezut in microbul meu, am vrut sa fiu povestitor si, chiar daca am fost impins de viata si de regim intr-o directie, am stiut sa ma intorc intotdeauna la rolul meu de povestitor, la ce voiam eu sa fiu.

Asta cred ca e o lectie pe care merita sa o inteleaga oricine si sa o aplice oricine: fratilor cand vi se spune “urmati-va visul”, pai chiar asa e, urmeaza-ti visul.

E ca-n dragoste stii, am citit undeva asta, ai multi parteneri pana cand il intalnesti pe acela, stii ca asta este: asta este dragostea ta, stii ca cu omul asta sau cu femeia asta o sa vrei sa imbatranesti.  Asa e si cu profesia. Incearca, fii ok, fii corect in ceea ce faci, nu fura, nu minti, nu…ba dar la un moment dat o sa iti dai seama : asta vreau sa fac! Si atunci fa aia.

Sa incheiem intr-o nota foarte pozitiva si optimista, da-mi o reteta pe care as putea sa o fac eu, stiindu-ma cum sunt ca nu petrec mai mult de o… jumatate de ora in bucatarie, adica nu zi ceva super complicat, ceva pe care sa-l poata face toata lumea in acest weekend.

Oricine poate sa gateasca, sa stii, nu exista ca nu pot sa gatesc… Trebuie doar sa dai gres de suficiente ori ca sa intelegi unde gresesti (rade). Cu paine sau fara?

Pentru mine fara, dar hai sa zicem cu paine pentru public. 

Bine, atunci uite iti dau ceva de se face pentru sambata dimineata. Dar va duceti vineri si luati doua avocado d-alea care sunt gata ripe si niste ricotta sau urda si va mai trebuie si lamaie si ulei de masline si paine de buna calitate.

Nu luati toast, luati niste paine adevarata, paine taraneasca daca se poate. 2 felii de paine daca aveti toaster, daca nu va descurcati, pe care le taiati si le puneti impreuna in toaster si ele se vor praji pe o parte, sunt semi-toast, se prajesc pe o parte si in mijloc raman fragede si cand faceti ce va zic eu, puneti compozitia pe partea prajita, atunci cand o sa muscati, muscati din partea soft si aici in mijloc va fi crunchy, da?

Paine de buna calitate, nu prostii si aici puneti asa: putin ulei de masline pe toast-ul ala, feliute de avocado pe care puteti sa le apasati nitel, deasupra ricotta sau urda, niste suc de lamaie, poate si inca un strop de ulei de masline si niste frunze de busuioc.

 Si acum tot publicul a lesinat de pofta iti dai seama (rade)

…(rade) sau feliuta de ceapa murata, ceapa rosie murata. Vreti sa va dau reteta? (rade)

Se ia un borcan de iaurt, se mananca iaurtul, se spala bine-bine de tot borcanul, ceapa rosie se taie feliute foooarte subtiri, se pun toate in borcanelul respectiv impreuna cu niste frunze de dafin, piper si daca aveti piper boabe si niste chilli, se toarna pana la jumatate otet, de buna calitate si asta, apa fierbite se pune capacul, se da la frigider, s-a mai racit nitel si a doua zi dimineata obtii niste feliute d-astea care sunt crunchy, dulci, mmm putin picante, numai bune de pus pe sandvici.

Si daca vrei fara paine folosesti jumatate de ardei gras, dar zic ca merita putina paine

 

Stii ce e foarte simpatic? Am vorbit foarte mult despre jurnalism, erai foarte serios,
iar acum ti s-a schimbat expresia fetei  vorbind depre retete si ingrediente… Acum cand ai vorbit despre mancare esti Vlad Petreanu pe care-l stiu din civilie

Nici nu stii cat de mult muncesc la sport si la astea ca sa pot sa mananc tot ce vreau, nici nu stii cata munca e in spatele  acestui hobby (rade)

Iti multumesc foarte, foarte mult Vlad pentru aceasta intalnire.

Leave a Comment


5 + eight =

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!