Category : carti simpa

virginia ruzici si carierele williamsCine e romanca datorita careia surorile Williams au ajuns sa faca tenis :) –

Cine e romanca datorita careia surorile Williams au ajuns sa faca tenis :) –

Pentru ca zilele acestea Simona Halep se intalneste cu surorile Williams la Australian Open, iata o poveste mai putin mentionata la noi.

Venus si Serena Williams au inceput tenisul pentru ca tatal lor a fost inspirat de romanca Virginia Ruzici.

In cartea sa biografica, Serena Williams  – Pe Linie (Editura Publica), cea mai mica dintre surorile Williams povesteste cum tata Williams a decis inca inainte de a se naste fetele ca ele vor fi campioane de tenis motivate fiind de castigul financiar al Virginiei Ruzici (castigatoare a Roland Garrosului in 1978).

A urmat un parcurs foarte foarte greu pentru ambele surori, cu antrenamente in parcuri publice – pentru ca nu-si permiteau sa plateasca sala de sport.

Printre multele secvente frumoase din carte e una in care tata Williams le pune pe fete, inainte de antrenamentele pe terenul din parc, sa puna pe gard tablite cu mesaje motivationale pe care le scrisesera in orele de relaxare, copiindu-le din cartile marilor sportivi sau ganditori.

fragment serena williams in linie

35 de ani mai tarziu, atat Venus cat si Serena au inceput sa intalneasca pe terenul de tenis o romanca micuta de inaltime dar o mare mare luptatoare, care le-a si batut cu inima si ambitia ei.

Simona Halep, fata care iese total din tiparul trupurilor jucatoarelor care sunt acum in top, o are drept manager pe Virginia Ruzici, punctul zero in ceea ce inseamna legenda Williams in tenis.

Doamna Ruzici a vazut-o pe Simona inca din juniorat si a luat-o sub aripa ei protectoare.

Pare ca se inchide un cerc frumos , ca o poveste legenda in care eroine sunt 4 mari jucatoare de tenis – trei dintre ele – Venus, Serena si Simona – foste si actuala nr 1 in lume, plus o mare doamna care, desi a fost “doar” nr 8 in clasamentul WTA, a influentat cariera acestor tinere de legenda.

 

4243
anthony quinn#decitit Anthony Quinn – Pacatul Originar – o carte despre ”manhood” pe care sotul sau prietenul tau o va iubi –

#decitit Anthony Quinn – Pacatul Originar – o carte despre ”manhood” pe care sotul sau prietenul tau o va iubi –

Mai sunt cateva zile de vacanta si daca vreti sa cititi ceva care tine si de lectie de parenting, dar si de sedinta la psiholog, cautati in librarii biografia lui Anthony Quinn, Pacatul Originar – o poveste despre copilaria si prima parte a vietii unui om care tot ce i-a dorit a fost sa fie Numarul 1 in lume in tot ce face.

Si a plecat de atat de jos ca, practic,  mai sarac si dintr-o familie mai fara educatie nu avea cum sa fie.

*

Pana sa citesc aceasta carte il stiam pe Anthony Quinn doar din filmele sale. Nu citisem nici macar un interviu cu el, sau nu imi aduc aminte. Ma gandeam ca are ceva origini italiene, poate influentata de prietenia lui cu mafia italiana, despre care stiam de la filmul Gotti. Dar am descoperit cu uimire ca e mexican, cu ceva influente irlandeze.

Pentru cei care n-au vazut filmele lui Anthony Quinn cateva precizari – a fost unul dintre actorii importanti ai anilor 60-70, e actorul simbol al libertatii. Cele mai cunocute roluri ale sale sunt cele din Zorba Grecul, La Strada, Viva Zapata! A primit doua Oscaruri, unul pentru Viva Zapata!, altul pentru Lust for life.

A avut o viata tumultuoasa, 3 sotii si 12 copii, a fost un suflet foarte tumultuos si-a incercat a se exprime artistic nu doar ca actor, ci si ca pictor, scriitor, sculptor. 

Cartea Anthony Quinn- Pacatul Originar e, dincolo de informatiile biografice despre un actor cu notorietate mondiala, o poveste despre barbatie – manhood.

Despre cum un barbat se lupta cu stigma saraciei din mintea lui si cand are case luxoase, premii Oscar si o cariera de invidiat in film.

Si mai e o carte despre iubirea la care ravneste si nu stie sa o descopere, primeasca atunci cand se afla in jurul lui.

Sub rama intalnirilor cu psihologul sau, Quinn merge mult in copilaria sa si mai putin pe la studiourile de film, iar rezultatul e o carte despre cautarea de sine, nu despre ambalajul pe care i-l face Hollywoodul ca sa vinda mai bine si pe care-l si ironizeaza inca din primele pagini.

*

Printre povestile care nu urmeaza un fir narativ simplu, ci sunt mai degraba un puzzle, simti nefericirea creatorului care se cauta.

Era preocupat de educatie – ii povesteste unei actrite pe platourie de filmare de preferintele lui pentru muzica clasica, il mentioneaza printre altii pe Mozart doar ca doamna nu e foarte incantata si i se pare straniu ca un actor sa aba asemenea preocupari..

Quinn a fost unul dintre acei oameni dornici de autoperfectionare, iar asta a venit din conditia lui de mexican sarac, dar si din educatia pe care i-a dat-o tatal lui.

E o secventa in carte in care Quinn – adolescent care vinde ziare ca sa mai faca cativa centi – se intalneste pe strada cu tatal sau. Se duce catre el si tatal nu-l baga in seama.

Cu banii din ziua respectiva cumpara struguri mari si gustosi si se duce acasa, pune strugurii pe masa la cina, iar tatal il ignora si pare ca nici nu vede strugurii.

Bunica il ia, il roaga sa se spele apoi sa vina din nou la masa. Si cand se intoarce cu o camasa curata si spalat proaspat, tatal i se adreseaza ca si cum atunci a venit; gusta din sstruguri si-i spune ca sunt cei mai buni pe care i-a mancat in viata lui.

*

Mai e o secventa in care Quinn isi salveaza sora de la un posibil viol, lovindu-l cu o coada de topor pe cel care o ademenise in spatele casei si o pipaia. Quinn are 10-11 ani si-l loveste atat de tare si de atat de multe ori pe barbat ca acesta ajunge in spital la un pas de moarte.

Cand tatal vine acasa isi scoate cureaua de la pantaloni si-i spune ”Sunt foarte mandru de tine, ai fost foarte curajos. E minunat ca ti-ai salvat sora, dar acum am sa te bat cu cureaua”.

Si ii explica astfel decizia de a-l bate ”Prima data cand l-ai lovit pe barbat a fost pentru ceea ce ii facea surorii tale. Asta a fost in regula. A doua oara a fost de furie si asta ar fi fost in regula. Dar a treia si a patra oara au fost pentru ca ai putea fi un posibil criminal si acum am sa te bat, in asa fel incat niciodata sa nu-ti mai pierzi capul atunci cand esti pe cale sa omori un om”

Quinn recunoaste ”mi-am primit bataia ca un barbat”.

Cartea e mereu in doza asta de forta si indarjire pusa in balanta cu o emotie care iese la suprafata, o dorinta teribila de dragoste neconditionata, in care nu crede, dar de care are nevoie.

Nu e o poveste despre lumea glamouroasa de la Hollywood, ci una despre cum cauti iubirea si cum inveti sa folosesti fiecare mica resursa emotionala si materiala pe care le ai ca sa obtii ceea ce iti doresti..anthony-quinn---pacatul-originar---c1Anthony Quinn – Pacatul Originar a aparut la Editura Nemira, in colectia Yorik.

Aici puteti citi un fragment din carte

 

764
horia tecau cartiHoria Tecau – sau despre caracterul unui campion vazut prin cartile pe care le recomanda –

Horia Tecau – sau despre caracterul unui campion vazut prin cartile pe care le recomanda –

Zilele trecute am avut privilegiul sa ma intalnesc cu Horia Tecau inainte de o actiune pe care o avea in libraria Carturesti Verona.

Ca sa incurajeze lectura, dar si cadourile carte, Tecau a pus post-it-uri cu mesaje simpatice pe 10 dintre cartile lui preferate si le-a lasat la raft in Carturetii Verona.

Banuiesc ca nu mai exista niciuna dintre cartile cu post-it-uri pentru ca am vazut cum s-a cumparat una imediat ce a pus-o la raft, asa ca mai jos veti gasi cartile alese de Horia Tecau precum si motivatia alegerii scrisa chiar de el.

*

Stiam ca Horia Tecau e un mare campion (are 3 Grand Slam-uri, medalie de argint  la Olimpiada,  plus alte 32 de titluri in competitiile de dublu), stiam ca e un om de foarte mare caracter (am prieteni la UNICEF si mi-au povestit despre cat de atent e cu fiecare copil pe care-l intalneste ca ambasador UNICEF, cum mi-a povestit si Amalia Nastase despre implicarea lui financiara pentru a ajuta dotarea maternitatilor cu incubatoare pentru noi nascutii prematur) si cu toate astea a fost foarte surprinzator sa-l vad cat de concentrat si dedicat e cand se implica intr-un proiect.

Si-a ales cartile pe care le va recomanda dupa ce a facut o selectie atenta, s-a intors chiar sa reciteasca cateva fragmente ca sa aleaga cat mai potrivit cuvintele pe care urma sa le scrie pe post-it-uri. Apoi,…. pentru ca mergea in Carturesti, a verificat pe site-ul librariei daca se gasesc cartile pe care el voia sa le recomande ca fie sigur ca sunt in stocul librariei!!!

Pentru mine a fost o bucurie sa descopar ca Horia Tecau e un cititor educat si rafinat si ca se gandeste cand recomanda o carte la beneficiul pe care l-ar avea cititorul in raport cu nevoia sa in acel moment. Adica recomanda nu neaparat pentru placerea pe care el a avut-o cand a citit-o, ci pentru castigul direct (emotional si spiritual) al celui care va citi, iar asta arata o rapida analiza a personalitatii celui pentru care daruieste carti si un grad mare de empatie.

Iata recomandarile lui Horia Tecau pentru cadouri de Sarbatori, la sfarsit e o poveste despre o carte care nu se afla intre aceste recomandari dar este una dintre preferatele lui… o carte pe care a prezentat-o in conversatia noastra atat de sincer si de intens ca… acum o citesc.

 IMG-20181220-WA0004Micul Print – Antoine de Saint-Exupery

Mi se pare cartea perfecta pentru toate varstele mai ales pentru copii, care pot citi despre spiritul aventurii, prietenie si valori. O carte pe care o poti intelege altfel la fiecare etapa din viata.

 

djuvaraO scurta istorie a romanilor povestita celor tineri -Neagu Djuvara

Fiecare roman trebuie sa cunoasca momentele importante din istoria tarii, iar Neagu Djuvara are un stil aparte, direct, fara prejudecata.

useriuTibi Useriu – 27 de pasi

Povestea surprinzatoare a unui roman care a ajuns sa-si depaseasca toate limitele fizice/mentale prin castigarea celor mai dificile ultra maratoane din lume… E puternic, alerga cu fizicul. Dupa ore si ore, fizicul ceda, apareau durerile. Cand fizicul ceda se ajuta de mental, isi spunea mantre pozitive, dar de la oboseala crunta dureri si foame ii ceda si mentalul. Atunci, ultima bucata de cursa, o alerga cu inima. Mereu pentru o cauza, mereu pentru ceva mai mare decat el. Si reusea de fiecare data.

 

pelerinul rusPelerinul Rus –

O carte plina de smerenie si generozitate care se duce direct la suflet

 

IMG-20181220-WA0006Patrick Mouratoglou – Coach-ul,

Foarte interesant sa citesti despre nivelul implicarii unui antrenor in viata unui sportiv si cum isi asuma rolul sa-l aduca mereu la potentialul lui maxim, fizic, tehnic si mental.

 

rafa-povestea-mea_1_fullsizeRafael Nadal-Povestea mea.

Povestea uneia dintre cele mai modeste legende ale sportului. Afli cum fiecare membrul al familiei s-a dedicat visului lui Rafa si cum fiecare si-a preluat un rol, Cum a invatat de mic sa respecte pe toata lumea , care au fost fricile lui si cat de mult si-a dorit sa ajunga campion.

(Cand vreau sa ma specializez intr-un anumit domeniu, caut mereu sa citesc literatura de specialitate si experiente traite de oameni care au avut succes in acel domeniu. )

ted talksTed Talks – Dupa ce-mi inchei cariera de jucator, va urma cariera de antrenor si e f important pentru mine sa invat cum sa transmit mai departe din experienta acumulata. Sa invat cum sa vorbesc cu un Copil fata de un profesionist, cu un jucator fata de o jucatoare. Fiecare reactioneaza mai bine la un anumit ton al vocii, in functie de informatii.

 

IMG-20181220-WA0002Susan Cain – Quiet

Fiind introvertit, cand eram mic, eram ala mai ‘ciudatel’ care prefera sa stea singur mai mult. Nu stiam de ce, pur si simplu asa simteam. nu-mi placea deloc ca eram etichetat ca fiind “Diferit”  de vreunul din educatorii/profesorii mei. Din cartea asta am invatat despre diferentele dintre tipologiile Introvertit/extrovertit. Informatii foarte utile pentru parinti,educatori, antrenori ca sa stie cum sa comunice cu copiii in functie de felul lor de a fi. Copilul poate sa fie introvertit, sa se incarce cu energie cand sta singur, sa fie foarte focusat cand primeste un singur lucru de facut dar slab la multitasking etc si daca e etichetat sau fortat sa fie altfel decat firea lui, poate creste crezand ca nu e suficient si are el o problema, cand de fapt el e perfect normal.

John-Gray__Barbatii-sunt-de-pe-Marte-femeile-sunt-de-pe-Venus__973-645-657-2-785334274450 John Gray- Barbatii sunt de pe marte, femeile sunt de pe venus

Alta revelatie cand am citit despre diferentele dintre sexe, ce are nevoie fiecare, cand si in ce forma  etc. Te ajuta sa intelegi cum sa comunici, cum sa ti se comunice. Toata lumea ar trebui s-o citeasca

***

Inainte de intalnire – un cadou de Sarbatori de la prietena mea Lavinia Chican – m-am gandit mult ce carte sa-i fac cadou lui Horia Tecau.

Pentru mine, un jucator de tenis de dublu e un exemplu perfect despre slefuirea ego-ului: in timpul meciului, daca vrei sa faci performanta cu adevarat, nu-ti mai dai timp sa te rasfeti, sa te scufunzi in propria suferinta sau bucurie pentru un punct ratat/castigat.

In plus, pentru ca ai un partener trebuie sa fii atent la nevoile lui tot timpul (adica imi imaginez ca in echipele de dublu care fac performante spectaculoase), dincolo de abilitatile tehnice, e vorba de a avea empatia pentru a fi plasa de siguranta emotionala pentru coleg tot timpul.

Doar ca atunci cand esti copil si incepi de acest sport, nu pune nimeni accent pe spiritul de echipa, totul este despre individualism, despre a castiga TU, despre a dezvolta si specula EGO-ul care sa te duca spre victorii in momente grele. Asa ca, sa ai relaxarea sa te muti de la simplu la dublu, sa accepti ca poti face performanta si altfel decat ai fost crescut sa gandesti, iar apoi sa muncesti cu gandul la nevoile de pe teren ale altcuiva, mi se pare un exercitiu foarte foarte greu de slefuirea ego-ului.

In ideea aceasta, ma gandisem sa-i ofer lui Horia Tecau cartea Curajul de a fi vulnerabil – Brene Brown.

Doar ca… am vazut ce carti alesese drept recomandari, l-am vazut pe Micul Print acolo si mi-am dat seama ca i-ar placea sa descopere personalitatea lui Antoine de Saint Exupery.

(introvert, extrem de tenace in a-si urma visurile, pasionat de zbor si un aviator foarte talentat, cu un accident complicat in desert – cand a parcurs desertul la pas, fiind aproape de a-si pierde viata. Micul Print incepe cu un aviator naufragiat in desert, iar o parte din povesti sunt inspirate din viata lui – floarea Micului Print, trandafirul, e o metafora a sotiei lui, Consuelo pe care a chinuit-o mult cu plecarile lui cu avionul, dar care ii intelegea pasiunea in ciuda disconfortului pe care il avea ea).

siant exupery a biography  Asa ca am ales pentru Horia Tecau biografia lui Antone de Saint Exupery scrisa de Stacy Schiff .

Numai ca am povestit putin despre de ce am vrut initial sa-i fac cadou o alta carte si despre cum lucrezi cu propriul ego si inveti sa-ti accepti personalitatea in raport cu partenerul cand esti campion.

Si Horia Tecau a mentionat Scoala Zeilor – Stefano Elio D’Anna, o carte pe care a citit-o de cateva ori, la care se intoarce adesea pentru lectiile de constiinta, integritate emotionala si morala, o carte care l-a ajutat sa fie un coleg mai bun, un campion mai puternic.

De doua zile citesc Scoala Zeilor si vad speech-uri si interviuri ale autorului, Stefano Elio D’Anna.

Daca aveti copii pana in 14-15 ani, cumparati-le cartea lui Horia Tecau – Viata in ritm de tenis, explica pe intelesul copiilor, prin propriul exemplu, cum se slefuieste un caracter de campion.

viata in ritm de tenis

 

2084
carti pt liviu dragneaCarti despre barbati adevarati si ”barbatie” pe care ar trebui sa le citeasca domnul dragnea…

Carti despre barbati adevarati si ”barbatie” pe care ar trebui sa le citeasca domnul dragnea…

… da, despre onoare, demnitate, adevar si a fi barbat adevarat se invata si din cartile pe care le cumparati de la librarie… dar la dvs in teleorman nu mai exista ncio librarie.

 

Domnul dragnea, arogant si incult s-a grabit sa minimalizeze efortul celor care citesc, chiar daca erau psd-isti nu foarte iubitori de carte care-i ascultau discursul din Consiliul National.

”Barbatia nu se cumpara de la librarie”, a spus pe un ton superior conducatorul lor suprem care era suparat ca oamenii nu radeau la glumele sale (asa ca radea singur), barbatul (dupa gen) care le cerea reactii cu forta celor care-l ascultau, obligandu-i sa repete raspunsurile pana aveau o intensitate care sa-l satisfaca.

Sunt sigura ca in sala respectiva erau multi oameni mai cititi decat dragnea (chiar si in contextul in care s-a insotit doar de oameni needucati) si e uimitor cum toti au stat ca niste animale dresate si au raspuns la aport. Tot asa cum e uimitor ca al treilea om in stat s-a gandit sa faca misto de carti si de cei care citesc; sigur, n-a gandit prea mult cand a facut pe arogantul, dar faptul ca aceasta comparatie i-a iesit spontan spune multe despre aprecierea dumnealui pentru ceea ce gasim in librarii.

Domnule dragnea, de la librarie cumparati carti, care pot sa va deschida mintea si sufletul, care va pot oferi modele de moralitate si onoare, care va pot inspira in viata sa fiti oameni mai buni, care va pot educa. Pentru dvs, iata cateva carti despre barbatie… carti scrise de barbati sau despre barbati care au facut dovada onoarei, loialitatii, curajului, ambitiei prin faptele lor. Le-am ales la intamplare aproape, pentru ca as putea pune o lista de sute de carti in care sunt lectii despre barbatie.

 

Scrisorile regelui Ferdinad I al Romaniei

E o carte ca un jurnal, impresionanta, puternica, despre dilemele unui adevarat barbat care trebuie sa ia decizii importante pentru tara lui, in defavoarea familiei lui. E despre sacrificiu si onoare. Un conducator care a intrat in istorie pentru UNIREA MARE si pentru sacrificial sau in raport cu propria familie.

Ceva ce dvs nici macar nu concepeti pentru ca nu faceti decat sa folositi poporul ca sa scapati de puscarie.

Cartea o gasiti aici

 

Viktor E Frankl – Omul in cautarea sensului vietii

Psiholog, parintele logopediei, doctor in neorologie si filosofie, Frankl e supravietuitor al holocaustului. Cartea e povestea vietii sale, scrisa cu intelepciune si empatie, e o poveste despre cum dintr-un numar in lagar a ajuns un om care sa-I ajute pe ceilalti, sa influenteze istoria si stiinta. (adica si-a construit viata pentru ceilalti, nu pentru beneficiul lui – nota mea, traducere pentru domnul dragnea)

O gasiti aici

Mike Sager – Wounded Warriors

Povesti despre viata de dupa razboi ale soldatilor americani care, raniti fiind sau cu sechele emotionale, traiesc intr-un centru special destinat veteranilor de razboi. Este o colectie impresionanta de povesti de viata , despre oameni care-si cauta un sens dupa ce si-au servit patria si au fost profund afectati de efectele razboiului. Barbati care-s puternici in vulnerabilitatea lor, in invaliditatea lor si care inteleg si traiesc ”barbatia” in sensul ei profund de datorie si onoare.

Cartea aceasta nu este tradusa in romaneste, dar o puteti comanda la Carturesti si in 7 zile vine, plus ca direct pe amazon o puteti cumpara de aici

Henry Kissinger – Diplomatia

Unul dintre conducatorii de stat care au avut viziune, cultura, au fost educati si au stut sa construiasca diplomatic pentru tara lor.

Cartea a aparut la editura ALL, invatati multe despre barbatie si empatie din ea. Si despre istorie, si despre negocieri. O gasiti aici

 

James Comey – A Higher Loyality – Truth, Lies & Leadership

Cartea fostului sef  FBI aparuta la inceputul acestui an. Pe asta ar fi trebuit sa o cititi pentru ca sunt si multe lectii de politica externa, in plus contextualizeaza mult din istoria contemporana, cu trimiteri directe asupra deciziilor de la Casa Alba.

Sigur, contine si povestea sa impresionanta de viata, cum i s-a schimbat destinul si a inteles altfel viata dupa ce i-a murit un fiu, cum are si multe referiri la viata sa de familie, asezata onesta. E casatorit de 31 ani , iar sotia e marea sa iubire din tinerete.

Stabilitate si consecventa, loialitate – valori pe care trebuie sa le includa ”barbatia”, stiti?

Nu e tradusa la noi, o gasiti pe amazon, si n-aveti nicio scuza daca nu ati citit-o inca (da, stim ca sunteti ocupat cu propriul ego si sa scapati din puscarie, dar aceasta carte v-ar putea juta n conversatiile din cercurile internationale… aaaa, pardon, nu va invita nimeni nicaieri daca nu platiti sa fiti invitat)

O gasiti aici

* bonus, o carticica buna si pt dvs si pentru fiul dvs

Pamela S Turner – Samurai – Razboi si Onoare in japonia medievala

Minamoto Yoshitsune, unul dintre cei mai respectati samurai cu o viata de legenda. Orfan, pleaca la manastire sa invete sa se lupte si a deprinda codurile onoarei. E considerat unul dintre cei mai inteligenti conducatori ai armatelor japoneze.

E o carte care a fsot tradusa si in romaneste, e scria usor ca o poveste pentru copii, o sa va placa pentru ca nu va solicita mult mintea, o gasiti la editura paladin -o gasiti aici

 

Mai puteti descoperi ”barbatia” in sensul ei profund, cu etica si onoarea continute, in Dulcele Bar al lui Moehringer,  in Open – biografia lui Andre Agassi (de fapt in biografiile tuturor marilor sportivi), in biografia lui Steve Jobs scrisa de Walter Isaacson, in biografia lui Leonardo Davinci tot de Isaacson scrisa (un domn mult mai barbat decat dvs, Da Vinci adica – desi orientarea lui sexuala ar fi fost foarte condamnata de partidul dvs).  Si cartea lui Tibi Useriu – 27 de pasi e o lectie despre barbatie (el a facut ani grei de puscarie si a invatat ca ajutandu-i pe ceilalti, se poate ajuta pe sine…)

Si daca vreti, asa intr-o lectura de vacanta si pentru prietena dvs, Irina,  biografia lui Anthony Queen – Pacatul Originar e o lectie despre iubire si barbatie… (bine, dupa aceea, ar trebui sa vada si cateva dintre filmele sale de referinta si sunteti in pericol sa inteleaga ce inseamna un barbat adevarat)

O sa-i rog pe cei care citesc aceste randuri sa mentioneze si ei alte carti ale unor barbati adevarati din care ati avea de invatat foarte multe. Stiu, nu v-a placut scoala, lumea a uitat ca ati fost repetent, dar e scris in foaia matricola…

*

am decis ca fiecare text sa se incheie cu indemnul de a da un SMS la 8828 cu mesajul VLADUT.

Mama lui Vladut (care a fost diagnosticat cu un cancer greu), Eli, este cea care are in grija partea de publicitate de pe acest site. E prietena mea de mai bine de 15 ani. Pentru tratamentul lui Vladut (imunoterapie, chimio, operatie, transplant celule stem) este nevoie de aproximativ 500.000 de dolari. Asa ca fiecare SMS conteaza. Si va multumesc din suflet pentru ele.

vladutzul1

1121
anthonyquinnAnthony Quinn – Pacatul Originar ( o autobiografie) – fragment –

Anthony Quinn – Pacatul Originar ( o autobiografie) – fragment –

 

In doua saptamani urmeaza sa fie lansata in librarii autobiografia lui Anthony Quinn, Pacatul Originar.

Cartea apare la Editura Nemira in colectia Yorick dedicata teatrului si filmului si am privilegiul sa o citesc in aceste zile, inainte de a iesi in librarii.

Cum sunt cateva zile lungi de vacanta, m-am gandit ca un fragment din carte v-ar prinde bine si voua. Mai jos e o secventa din primul capitol cand Quinn merge pentru prima data la psiholog pentru ca e nefericit.

Cartea e drumul lui spre intelegerea de sine, e scrisa la persoana I, foarte cinematografic si lasa, printre randurile povestii unui baiat atat de sarac care credea ca o sa-l vanda parintii ca nu au ce sa-i dea de mancare, multe detalii despre cum functioneaza star sistemul de la hollywood si cum succesul iti poate deteriora personalitatea.

Quinn a jucat intr-unele dintre cele mai de succes filme ale anilor 40- 60, cu Zorba The Greek, Viva Zapata sau La Strada. Are doua premii Oscar si a intrat in istorie ca primul actor mexican care a castigat aceasta statueta.

 

pacatul originar

Pacatul Originar – Anthony Quinn, o autobiografie

Fragment

Sigur că da, cred în iubire, acea iubire despre care vorbeau Iisus sau Gandhi. Dar oare fusesem eu capabil vreodată să iubesc necondiționat? Cu siguranță, îmi iubeam copiii și totuși, le impusesem și lor legi.

Cu femeile eșuasem complet. Acolo, condițiile pe care le puneam eu erau învechite și rigide, rezultatul educației mele religioase și al eredității. Sângele indian care-mi curgea în vene era prea puternic pentru a permite orice concepții moderne stridente. Cu femeile eram total inflexibil.

„Căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu”.[1]

Doctorul îmi aștepta răbdător răspunsul.

-Acel tip de iubire în care cred eu e prea complex pentru a răspunde doar cu Da sau Nu, i-am zis. Dar pentru moment să spunem că da, cred în iubire.

-Atunci nu vă temeți! Totul va fi bine. Nici un om care crede în iubire nu poate fi prea bolnav, a încercat el să facă o glumă.

Am zâmbit vag la gluma slabă.

-Când m-ați sunat zilele trecute, trebuie să recunosc că am fost șocat, a continuat el. Eu și soția mea v-am văzut într-o mulțime de filme. Așa că am făcut ceva cercetări în ce vă privește, înainte să veniți azi, aici.

Și a scos un dosar. Erau o mulțime de tăieturi din ziare. Le-a răsfoit și a găsit-o pe cea pe care o căuta.

-Uite-o! Scrie aici că v-ați născut în Mexic, în timpul revoluției.

-Da. Pe 21 aprilie 1915.

-Și mai scrie că mama și tatăl dumneavoastră au luptat amândoi de partea lui Pancho Villa. E corect?

-Da, cred că da.

-De ce-o spuneți așa?

-Perioada aia e toată o nebunie. Îmi pare rău. Da, au luptat alături de Pancho Villa.

Doctorul a dat din cap.

-Mă tem că tot ce știu despre Revoluția din Mexic este ceea ce am văzut în filmul „Viva Villa”, cu Wallace Beery. Oare așa era Villa în realitate?

-Cred că Beery a făcut un rol foarte bun, dar nu cred că a reușit să prindă ardoare aprinsă a lui Villa.

-Ce vreți să spuneți?

Și atunci i-am povestit o anecdotă, pe care o știam de la tata, despre momentul în care Villa călărise până în vârful dealului și văzuse Pacificul pentru prima dată. Se uitase la imensitatea oceanului minute în șir, fără să spună un cuvânt. Apoi, își strunise calul și o pornise înapoi, în jos.  Locotenentul său, care călărea în spatele lui, a zis: „Ce priveliște, nu-i așa Jefe?” Iar Pancho i-a răspuns peste umăr: „E prea mic ca să-mi sature mie setea”.

-Asta da replică, a zis doctorul. Și când ți-a povestit istorioara asta tatăl tău?

-Când eram puști.

-Și n-ai uitat-o în toți acești ani?

-Nu.

-Simțiți și dumneavoastră că oceanul e prea mic ca să vă stingă setea, dle Quinn?

-Da.

-Dacă doctorul mai avea dubii în privința bolii mele, am simțit că răspunsul meu i le-a risipit.

La naiba cu el! Lasă-l să-și câștige banii, m-am gândit.

Bărbatul avea o față impasibilă și căuta mai departe printre hârtiile din dosar.

-Scrie aici în continuare că tatăl dumneavoastră a fost un aventurier irlandez, iar mama, o prințesă aztecă.

A trebuit să râd puternic.

-De ce râdeți? Nu e adevărat? și-a ridicat el privirea.

-Tata a avut ceva sânge irlandez, partea asta e adevărată. Dar râdeam de treaba cu prințesa indiană.

-Eu și soția mea ne-am gândit că e ceva foarte romantic, când am citit.

-Presupun că exact asta a vrut departamentul de publicitate al Paramount Pictures să simțiți. Nu li s-a părut suficient de romantic ca mama să fi fost o mexicancă oarecare.

-De ce nu?

-Ce naiba, doctore, trăiești în Los Angeles. Știi prea bine ce cred cei mai mulți dintre oamenii de aici despre mexicani.

-Nu știu. Sunt aici doar de câțiva ani, Tony. Pot să-ți spun Tony?

Întrebarea despre mexicani m-a iritat. Începuse deja să arate ca un texan cu gâtul roșu.

-Sigur, dacă pot să-ți spun și eu pe numele mic.

A râs.

-Poți să-mi spui cum vrei – și în câte feluri n-o să-mi spui până o să terminăm.

-Deci… să fii mexican în sudul Californiei nu e tocmai un „Sesam, deschide-te!”. Ani întregi pe ușile sălilor de dans și la intrarea în restaurante au fost plăcuțe pe care scria: „Interzis mexicanilor!” Mexicanii sunt leneși, sunt hoți, sunt murdari. Sunt fie îmbrăcați în costume ciudate, fie Pachuco[2] sau fumători de marijuana.

-Ai fumat vreodată marijuana, Tony?

-Nu, niciodată.

A făcut niște semne pe o hârtie. Mă întrebam ce naiba tot scrie acolo.

Peste drum, într-o altă clădire de birouri, puteam să văd cabinetul unui dentist. Un tip în costum alb, se chiora în gâtul unei doamne în vârstă.

Doctorul m-a văzut că mă uit pe fereastră și s-a ridicat și a tras jaluzelele. Eram bucuros că nu eram eu cel care trebuia să treacă prin acea operațiune de la dentist.

-Te întrebam, Tony, cum era mama ta când era tânără.

Auzisem întrebarea, dar încercam cu disperare să evit răspunsul.

Doctorul a zâmbit înțelegător.

Iisuse! Cum era mama? Fusese oare vreodată tânără?

 

Dacă avem să-i spun nenorocitului ăstuia adevărul, probabil că avea să creadă că am complexul mamei. E atât de simplu… Chiar dacă nu sunt psihiatru, tot îmi dau seama de asta. Ce să-i spun? Că mama făcea cel mai bun chili con carne[3] din lume? Să-i spun despre foame, despre durere? Să-i spun adevărul?

Da, era tânără pe vremea aia, în Juárez. Amândoi eram tineri, pe vremea când eram singuri. Și chiar n-aveam nevoie de nimeni altcineva. Ne aveam unul pe altul. Probabil că de-aici au și plecat problemele. Dar și asta mi se pare prea simplu. Fără dubiu că s-au complicat când s-a întors el.

Eu aveam trei ani și am știut de-atunci că mi-am găsit adversarul perfect. Știam că n-o să-l pot învinge. Era prea mult pentru mine să mă lupt cu el, așa că m-am îndrăgostit de el pe loc. Dar mi-a luat locul și probabil de-asta mi-am petrecut tot restul vieții încercând să fiu ca el.

Cum era mama? Trecuseră doar câteva zile de când o întrebasem. Și știam că răspunsul ar putea fi acolo cumva.

-Mama, mai ții minte când mă plimbam eu pe acoperișul unei colibe de chirpici undeva în El Paso: Sau poate era Juárez? Mi-aduc aminte o colibă și o scară și pe tine, jos, strigându-mă, rugându-mă să fiu cuminte și să nu mă mișc. Ai adus niște bărbați care s-au urcat pe scară și m-au dat jos. Mi-aduc aminte că aproape m-am bucurat că îți fusese atât de frică. M-am bucurat să te necăjesc. Simțeam prin frica și grija ta că mă iubești cu adevărat. Cu cât mai îngrijorată erai tu, cu atât mai fericit eram eu. Și într-un final, bărbații ăștia s-au cățărat după mine și m-au dat jos. Iar tu m-ai luat în brațe și m-ai sărutat de parcă m-aș fi întors din morți.

[1] Biblia, Cartea Rut, Capitolul 1, versetul 16 (n. tr.).

[2] Pachuco se referă la o subcultură mexicano-americană, asociată cu costumele specifice, cu pantaloni largi, cu talia înaltă, și haină lungă, cu umerii lăsați, stil care a devenit popular în rândul comunităților afro-americane, latino americană și filipo-americane, în anii ’40 (n. tr.).

[3] Fel de mâncare tradițional, condimentat cu ardei iuți, carne (de vită), roșii și deseori fasole. Poate fi asezonat cu ceapă, usturoi și chimion (n. tr.).

990
Tentatia de a fi fericitDe citit: Tentația de a fi fericit – Lorenzo Marone – (fragment carte) –

De citit: Tentația de a fi fericit – Lorenzo Marone – (fragment carte) –

 

La Gaudeamus a fost lansata o carte scrisa foarte tandru de italianul Lorenzo Marone, Tentatia de a fi fericit. Cartea este un succes international de casa i a fost ecranizata , filmul se numeste La tenerezza, regizat de Gianni Amelio în 2017, cu Renato Carpentieri, care a obținut Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal la Premiile David di Donatello din 2018.

Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viața și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc.

*

Motto: Sufletelor fragile care iubesc fără să se iubească.

Prima dintre cele trei femei inaccesibile

 

Când se ajunge la vârsta mea e inevitabil un bilanţ al propriei vieţi, a ceea ce ai făcut şi a ceea ce ai pierdut, al greşelilor comise, al şanselor evaporate. Dar pentru că nu mi-au plăcut niciodată bilanţurile, am evitat şi evit şi acum să fac vreunul. Oricum, orice s-ar spune, dacă m-ar arunca pe pământ de alte zece ori, aş străbate întotdeauna acelaşi drum şi m-aş izbi încontinuu de aceleaşi ziduri. Cea mai mare parte dintre noi suntem ca furnicile, urmăm o cale deja trasată. Aşa că, staţi liniştiţi, n-o să vă plictisesc cu lista regretelor mele, o să vorbesc mai degrabă despre femei, care rămân oricum, după părerea mea, unul din motivele principale pentru care merită să trăieşti.

Am avut multe: frumoase şi urâte, simpatice şi odioase, bune şi canalii. Şi n-am iubit-o pe nici una ca pe singurele trei pe care n-am reuşit să le am. Se ştie, un lucru de care te bucuri, indiferent dacă este o maşină, o casă, un serviciu, sau chiar o femeie, se consumă ca o lumânare. Nu ne vom obişnui însă niciodată cu ceva ce nu avem. Iată de ce, chiar şi acum, când sunt un bătrân amorţit care poate spera doar în altruismul (e un fel de a spune) Rossanei, singurele femei, în afara soţiei mele, care mă caută în liniştea nopţii sunt ele, cele trei harpii care n-au vrut în nici un chip să se culce lângă mine.

Anna era colega mea de şcoală, păr blond, ochi verzi, sâni mari. M-am îndrăgostit imediat ce am văzut-o. Încă de pe atunci aveam o pasiune exagerată pentru formele pline. Problema era că ea era mai mare decât mine, chiar dacă numai cu un an. Dar în adolescenţă cele trei sute şaizeci şi cinci de zile în plus fac diferenţa; în perioada de timp de care pământul are nevoie ca să se învârtă în jurul soarelui, o femeie a înţeles deja că tu, mică şi insignifiantă fiinţă din clasa inferioară, valorezi cât guma lipită sub banca ei.

În viaţa fiecăruia dintre noi vine momentul în care poveştile romantice despre iubiri imposibile pe care le spuneau bunicii şi mătuşile bătrâne nu sunt decât prostii. Dragostea e mult mai crudă decât o rudă bătrână şi-ţi zvârle în faţă adevărul, şi anume că poţi să ai un zâmbet frumos, să scrii poezii de iubire pentru prinţesa ta sau să-i cânţi o serenadă sub balcon, dar dacă ai faţa plină de coşuri şi îţi miroase gura, ea iese cu altul. Aşa că a trebuit să aştept ultimul ei an de şcoală ca să încerc s-o cuceresc. Şi, dacă mă gândesc, a fost mai bine aşa. Timpul petrecut urmărind-o pe ascuns (sau dedicându-i scurte şi trecătoare minute de pasiune în baie) m-a învăţat că, dacă doreşti ceva, aşteptarea se transformă în speranţă şi face ca timpul să fie demn de a fi trăit.

Eram îndrăgostit de Anna aşa cum poate fi un adolescent care nu ştie nimic despre capcanele vieţii. Şi, într-adevăr, aceea e vârsta potrivită pentru a-ţi pierde capul pentru o fată, dacă nu înveţi să iubeşti la cincisprezece ani, nu înveţi niciodată. În ziua în care m-am apropiat de ea, o doream deja de trei ani, ştiam unde locuieşte, cine sunt cele mai bune prietene ale ei, până şi cu ce băieţi fusese. Ea, în schimb, nu ştia nimic despre mine. Şi totuşi, după câteva zile ne-am sărutat.

Nu cred că greşesc atunci când spun că tot ceea ce am devenit mai târziu se datorează acelui fatidic moment. Pentru că eu, odată ajuns acasă, eram convins că mă logodisem. I-am spus-o şi mamei, care a zâmbit şi s-a întors la treburile ei. În primul moment n-am dat prea mare importanţă faptului că a ridicat din umeri, dar aş fi făcut bine să cer explicaţii în legătură cu scepticismul ei. În ziua următoare m-am dus la Anna şi am îmbrăţişat-o, ea m-a privit surprinsă, s-a tras şi m-a întrebat ce fac. Un sărut nu era decât un sărut, cu siguranţă nu trebuia să ne căsătorim pentru asta. Problema e că pentru mine era prima oară. Primele dăţi ar trebui să aparţină exclusiv neofiţilor, altfel cine a trăit deja experienţa potoleşte, chiar şi fără să vrea, bucuria celuilalt. Anna a distrus primul meu sărut. Atunci m-am gândit că, pentru a o cuceri cu adevărat, va trebui să fac ceva mult mai dificil: să trăiesc cu ea o „primă dată“. Adică trebuia să mă culc cu ea.

Am avut nevoie de unsprezece luni ca să-mi duc la îndeplinire planul, luni în care am jucat rolul prietenului căruia să-i facă mărturisiri, care s-o însoţească peste tot dacă e nevoie, care să-i dea sfaturi, care să fie mereu prezent dacă e nevoie, ca un fel de căţeluş. În fond, am fost perfect. Atâta doar că nu te logodeşti cu un prieten, şi aşa şi era: ea se încurca, desigur, cu alţii, nu cu mine. Apoi însă i-a murit tatăl şi, recunosc, pentru mine a fost un mare noroc, pentru că Anna a avut şi mai multă nevoie de subsemnatul. S-a întâmplat ca într-o zi să rămânem aşezaţi mai mult decât de obicei pe patul meu şi să vorbim despre tatăl ei. Dacă ar fi fost după mine, aş fi continuat să ascult toată seara mii de poveşti despre tată, care nu mă interesau absolut deloc, numai că, la un moment dat, ea s-a întors spre mine şi m-a sărutat. Continua să vorbească, iar gura îi era la câţiva centimetri de a mea, chiar să fi vrut mi-ar fi fost imposibil să continui conversaţia ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Atunci ne-am sărutat din nou şi în câteva secunde ne-am trezit pe jumătate dezbrăcaţi, sub pătură.

Îmi aduc şi-acum aminte de senzaţia pe care am trăit-o, pielea mea poate retrăi clipa aceea la infinit. E foarte adevărat că lucrurile pe care le păstrăm cu pasiune nu mor niciodată, oarecum asemenea casei bunicilor, pe care, dacă închid ochii, reuşesc încă s-o vizitez. Iată, primul meu contact cu Anna se mai află încă ramificat într-un capilar periferic al trupului şi atunci când iese la suprafaţă, chiar dacă doar pentru o clipă, simt că mi se face pielea de găină, ca acum şaizeci de ani.

Eram acolo, doar câteva clipe şi i-aş fi dăruit şi eu o „primă dată“, aş fi ajuns pentru totdeauna printre lucrurile de păstrat cu pasiune. Dar, se ştie, dragostea nu te înşală, eventual preferă să te pocnească peste ochi cu o palmă bine ţintită. Aşa că exact când era mai frumos, ea mă opri, îmi luă faţa între mâini şi spuse. „Cesare, îmi pare rău, ţin la tine, dar asta o fac cu bărbatul vieţii mele!“

Aş fi curios să ştiu dacă şi-a respectat promisiunea. Mi-ar face plăcere s-o întâlnesc şi s-o întreb: „Ai văzut? Nobila ta promisiune era o mare tâmpenie! Nu puteai face o excepţie în seara aia? Cine spune că n-aş fi putut fi eu bărbatul vieţii tale?“

N-am spus nimic însă, m-am îmbrăcat, i-am dat o sărutare castă pe obraz şi am condus-o acasă. Nu ne-am mai văzut, nu după mult timp ea s-a logodit, eu am plecat în armată. După câţiva ani am aflat că s-a mutat în Nord, cu soţul ei. N-am mai întâlnit-o niciodată, din câte ştiu s-ar putea să fi şi murit.

Anna a fost prima mea experienţă cu dragostea neîmpărtăşită, o invenţie inutilă, dacă te gândeşti bine. Există atâtea persoane singure pe lume, care ar putea să se întâlnească, să se iubească, să fie fericite, să aibă copii, să se înşele şi apoi să se despartă, în schimb mulţi pierd timpul urmărind pe cineva care cu mare greutate îşi dă seama de existenţa lor.

În orice caz, povestea asta m-a învăţat ceva: persoanele încruntate, arţăgoase şi sceptice nu sunt de fapt rele, numai că, spre deosebire de alţii, nu sunt în stare să facă faţă adevărului că lumea nu e un loc pentru cei buni.

Eu eram bun. Apoi a venit Anna şi piciorul ei în fund.

Ar trebui să le spun povestea asta copiilor mei, să-i explic Svevei că şi eu am fost un om mai bun înainte ca viaţa să mă înveţe să mă uit suspicios în jur, ca un iepure care iese din vizuina lui să caute hrană. Animalul are înscris în ADN-ul său simţul pericolului, se naşte pregătit deja să se apere de prădători, eu însă mi-am pierdut primii douăzeci de ani apărându-mă de vreunul din semenii mei.

Viaţa terestră ar trebui să fie ca o călătorie în Orient, o experienţă care ne deschide mintea şi ne face să devenim nişte fiinţe speciale. Dar se întâmplă exact invers, suntem scoşi afară din gaura neagră atunci când suntem inocenţi şi suntem vârâţi în sicriu după ce am făcut o mulţime de porcării. Am impresia că în timpul în care rămânem pe pământ ceva nu funcţionează cum trebuie.

 

Traducere din italiană şi note de Vlad Russo

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

Tentatia de a fi fericit

949
Becoming michele(de citit) 9 citate din biografia lui Michelle Obama pe care trebuie sa le stiti si daca nu cititi cartea

(de citit) 9 citate din biografia lui Michelle Obama pe care trebuie sa le stiti si daca nu cititi cartea

 

De mai putin de o saptamana fosta prima doamna a Statelor Unite, Michelle Obama, si-a lansat cartea biografica Becoming, titlu tradus la noi ”Povestea mea” (la Editura Litera)

In America e unul dintre cele mai mari turnee de promovare pentru o carte cu evenimente cu sute de oameni la care, pe langa doamna Obama, mai sunt invitate o multime de celebritati – Oprah, Ellen DeGeneres, Reese Witherspoon, Sarah Jessica Parker si multe alte doamne care sunt iubite de femei

De altfel, intreaga campanie de promovare e foarte orientata catre publicul feminism (oricum statisticile arata ca femeile citesc mai mult, merg mai mult la filme sau la teatru, asta e realitatea :) ) si exista chiar o linie de haine cu citate din carte.

Am sa ma mai intorc sa scriu despre aceasta campanie de promovare si scopul ei, dincolo de vanzarea cartii, acum insa cateva citate importante din carte.

(am citit cartea in engleza, asa ca traducerea citatelor imi apartine, nu stiu daca au fost traduse exact asa in ro)

Mai intai o declaratie dintr-un interviu din aceste sesiuni de prezentare a cartii alaturi de vedete.

” Urasc cand oamenii care beneficiaza de expunerea publica fac un pas in spate si spun  – eu nu sunt un role model, nu vreau aceasta responsabilitate. E prea tarziu sa spui asta, este un model pentru tinerii care se uita la tine. Iar eu nu vreau sa se uite tinerii la mine si sa creada ca am primit totul de-a gata ca n-am avut provocari si greutati”

 

  1. Cred ca lucrul cel mai rau pe care ni-l facem noi ca femei intre noi este faptul ca nu spunem public adevarul despre suferintele trupului nostru si cum functioneaza el de fapt
  2. Una dintre cele mai inutile intrebari pe care un adult poate sa i-o puna unui copil este ”ce vrei sa te faci cand vei fi mare” De parca a fi mare e punctul terminus al calatoriei. Ca si cum ajungi intr-un punct cand functionezi ca adult si asta e, sfarsit.
  3. Parintii m-au invatat sa vad adevaratele valori din povestea noastra de viata, din povestea mea de viata si povestea mai mare, a tarii noastre. Chiar si cand nu era o poveste cu un final fericit. Povestea ta de viata e tot ceea ce ai. Si trebuie sa iti asumi cine esti.
  1. Acum ca adult am realizat ca de multe ori copiii sunt devalorizati cand adultii nu-i ajuta sa invete cat mai multe. Furia lor se poate manifesta ca nesupunere si nerespectarea regulilor. Nu sunt copii rai sunt doar copii care incearca sa faca fata unor situatii rele.
  1. Familia noastra nu doar ca era punctuala, ci ajungeam cu totii inainte de ora intalnirii. Stiam ca acest lucru il face pe tata sa fie mai putin vulnerabil (nota mea, tatal avea scleroza multipla), ca avem timp sa gasim un loc de parcare care sa-I permita sa mearga cat mai putin. Lectia pe care am invatat-o este ca in viata poti sa controlezi unele lucruri, daca esti organizat.

6.     Pentru mine, sa traiesc alaturi de Barack care e o persoana cu un profund sens al scopului exitentei sale, sa dorm in acelasi pat cu el, sa mancam micul dejun alaturi, a fost ceva ce a trebuit sa corectez in comunicarea din relatie. Nu pentru ca el era ostentativ, ci pentru ca era foarte viu, prezent. In prezenta sigurantei sale, a gandului lui ca va putea face o diferenta in lume, as fi putut sa ma pierd, sa-mi pierd personalitatea, vocea.

Am fost profund indragostita de un barbat cu un intelectual puternc si o ambitie mare, calitati care l-au adus unde este, dar care ar fi putut sa ma inghita pe mine.

  1. Am fost suficient de norocoasa sa intalnesc o multime de oameni extraordinari cu realizari spectaculoae. Ce am invatat este ca toti au indoieli, nesigurante.
  2. Viata m-a invatat ca progresul si schimbarea se intampla incet, treptat. Plantam semintele schimbarii, dar fructul rezultat s-ar putea sa nu apucam sa-l vedem. Asa ca trebuie sa fim rabdatori si increzatori.
  3. Pentru mine ”becoming” nu este despre a ajunge undeva sau a atinge un anume obiectiv. Eu vad ca un drum pe care mergi inainte, un drum continuu catre un om mai bun. Calatoria nu se incheie.Michelle-Obama biografie
1694
psad logo#decitit Comoara din Delta – carte emotionanta cu povestile copiilor din Delta Dunarii –

#decitit Comoara din Delta – carte emotionanta cu povestile copiilor din Delta Dunarii –

Astazi la Gaudeamus se lanseaza o carte foarte emotionanta ”Comoara din Delta” care contine “relatări ale copiilor din Delta Dunării despre lumea lor”.

Cartea este coordonata de Cristian Teodorescu si are poveștile si aspiratiile unor copii din Delta, cu varste cuprinse între 10 și 14 ani. Lucrarea este completata cu proză scurta semnata de Lavinia Braniște, Andrei Crăciun, Florin Iaru, Aurora Liiceanu, Bogdan Răileanu, Cristian Teodorescu, autori consacrați care iubesc Delta si care au acceptat, cu generozitate, sa contribuie la această opera colectiva, ce urmează a fi lansata la Gaudeamus, împreuna cu editura Vellant.

Iata un fragment din prefata cartii scrise de Ivan Patzaichin

Fiecare copil pe lumea asta are dreptul și poate! să ajungă campion cînd se face mare. Trebuie doar să găsească sportul sau meșteșugul pentru care are talent, și, cu puțin sprijin și ceva imaginație, să-l transforme în vis.

A fi campion nu e doar despre medalii și podium, ci înseamnă, în primul rînd, să te bucuri de ceea ce faci și mai ales să știi că ai dat tot ce se poate ca să fii cel mai bun. Și apoi vine și recunoașterea, medalia, fie că e în sport sau în altă vocație. Uneori, porți medalia pe dinăuntru; este făcută nu din aur, ci din însuși sentimentul că ai făcut cel mai bun lucru pe care îl puteai face într-un anume moment.

[…]

Eu cînd eram mic voiam să mă fac pilot (sau poate chiar avion?! nu-mi amintesc precis…), pentru că singurele mijloace de transport pe care le văzusem pînă atunci erau barca și avionul – cînd leneveam în lotca bunicului cu ochii pe cer. Așa a început visul meu de a fi campion. În toate întîlnirile pe care le am cu copiii, le spun să-și caute și apoi să-și urmeze visul. Nu este doar un clișeu. Este ceea ce eu am făcut și, chiar dacă fiecare reușită pe care am avut-o a debutat cu un eșec (de multe ori răsunător), este singura cale pe care o știu.

Copii, urmați-vă visul!

coperta Comoara din Delta Comoara din Delta e o carte care i-a pus pe copiii din satele dintre ape fata in fata cu gandurile despre vocatia lor, despre ce le-ar placea sa faca in viata, dar ne pune si pe fiecare dintre noi in fata unei realitati la care nu avem acces  si care ar putea sa ne dea de gandit intru ajutorarea copiilor pe care-i intalnim cand mergem in vacanta in Delta..

Astazi la Gaudeamus vin copiii din Delta sa-si prezinte cartea si sa dea autografe. Unii n-au mai fost niciodata in capitala si, cu siguranta, niciunul n-a fost vedeta unei lansari de carte unde stau langa nume importante intr-un targ cu zeci de mii de carti.

Va dati seama cat de mult inseamna asta pentru increderea lor? Si ce energie primesc ca sa lupte sa-si implineasca visurile?

Mi-a povestit candva dl Patzaichin ca atunci cand a venit in Bucuresti din Delta, a venit sa se faca campion. Mintea lui a fost setata de la inceput sa fie campion ca exemplele de medaliati olimpici din satul lui. Si tot ce facea era gandit ca sa devina campion, nu-l deranja efortul, munca stia ca asta trebuie sa faca pentru a fi campion.

Gastiti cartea Comoara din Delta la Editura Vellant, e o carte pe care ati putea sa o cititi impreuna cu copiii vostri

pagina de gardă Comoara din Delta

639
povestiri_de_tinut_in_palma#decitit Yasunari Kawabata – Povestiri de tinut in palma, o carte cu povestiri de premiul Nobel, dar de lungimea unui status in social media

#decitit Yasunari Kawabata – Povestiri de tinut in palma, o carte cu povestiri de premiul Nobel, dar de lungimea unui status in social media

Pentru aceste zile speciale de toamna, cu o vreme mult mai calduroasa decat obisnuit si cu o lumina calda, va recomand spre lectura o care la fel de speciala: “Povestiri de tinut in palma” – Yasunari Kawabata , o culegere de povestiri unele cat un status de facebook, altele de 4-5 pagini.

Yasunari Kawabata  este un scriitor construit dintr-un aluat diferit chiar si de multi dintre scritorii japonezi si ca sa intelegeti cat e de sprecial, iata o anecdota prezentata in The Newyorker acum cativa ani intr-un profil despre Murakami: mama lui Murakami, profesoara de literatura japoneza i-ar fi spus fiului ei – Kawabata scrie literatura japoneza, tu… esti mai aproape de sufletul occidental.

* Kawabata este unul dintre cei doi scriitori japonezi detinator al premiului Nobel pentru literatura si are o tehnica speciala care, pusa la un loc cu cultura japoneza, reuseste sa surprinda in spatiu foarte ingust al expunerii literare foarte multe emotii, ca intr-o pictura, dar fara sa puna etichete, fara sa traga concluzii…

Citindu-l m-am gandit la americanul Raymond Carver si el un adept al minimalismului si la diferenta culturala – Carver iti induce unele concluzii, Kawabata e distant zen, echilibrat, iti arata o mica secventa de viata si te lasa sa te scufunzi in ea.

Aceasta este una dintre povestirile mele preferate din cartea care e un eveniment literar pentru ca, gratie traducatorului – Flaviu Florea, un rafinat om de cultura si mare iubitor al lui Kawabata – avem cateva povestiri care nu au mai fost traduse pana acum intr-o limba europeana.

povestiri de tinut in palma fragment

De altfel, selectia de povestiri precum si glosarul si notele de subsol ale traducatorului, arata preocuparile lui Kawabata din foarte multe unghiuri. Personal cred ca era un domn care muncea mult pentru forma scurta a scrierlor sale… unul dintre prietenii sai povestea ca inainte cu cateva saptamani de a se sinucide s-a reintors la una dintre cele mai celebre scrieri ale sale Tara Zapezilor, considerate una dintre cele mai rafinate scrieri ale literaturii japoneze (despre este un tânăr care trăiește în Tokyo, specialist în arta baletului și a dansului, care nu știe să danseze, în ciuda faptului că știe poate mai bine ca oricine ce este dansul.) A luat aceasta scriere – e minunata, e tradusa si la noi, tot la humanitas, si a lucrat pe ea reducand-o la cateva randuri…

Cred ca intamplarea asta arata mult din caracterul sau, din incercarile de a scrie si rescrie pana la un echilibru magic al simplitatii.

Si un alt detaliu al caracterului sau. In expunerea sa la ridicarea premiului Nobel, Kawabata a vorbit si despre sinucidere – Oricat de alienata ar fi lumea de azi, sinuciderea nu e o forma de iluminare. Oricat de admirabil ar putea fi, un om care se sinucide e departe de spiritul ingerilor. Nu admir si nici nu am o simpatie deosebita pentru sinucidere, dar… cati dintre cei care analizeaza profunzimea lucrurilor nu s-au gandit si la sinucidere?

Cartea are povesti ironice, povesti cu un erotism special, intamplari ca niste secvente desenate din viata si, cum spuneam, e o experinta foarte speciala si delicata fata de orice altceva ati citit pana acum.

 

 

628
IaC – #ÎnTimpCeTuDormeai3 (1)#Decitit (interviu) Horia Ghibutiu – #InTimpCeTuDormeai, o carte scrisa mai intai pe Facebook la 5 dimineata

#Decitit (interviu) Horia Ghibutiu – #InTimpCeTuDormeai, o carte scrisa mai intai pe Facebook la 5 dimineata

Din martie pana in iunie, la ore mici din dimineata am citit zilnic cate o postare pe facebook scrisa de jurnalistul Horia Ghibutiu. Scrise sub hashtag-ul #InTimpCeTuDormeai, pe drumul lui Horia catre Rock FM unde e producatorul matinalului cu Razvan Exarhu gazda, postarile aveau ceva familiar, ceva educational si, de cele mai multe ori, generau foarte multe comentarii in care cititorii isi faceau publice o parte din amintirile la tema.

Si mai aveau ceva: chiar si cand descriau micul dejun al autorului din acea dimineata, faceau o trimitere la o parte din experienta sa de jurnalist.

Horia Ghibutiu e ziarist cum ii place lui sa spuna (nu jurnalist) din 1990 si-a trait pe pielea lui transformarile ziarelor si revistelor aparute cu mare entuziasm dupa multi ani de comunism. Stie cum a fost la Tineretul liber, Evenimentul zilei, ProSport, Adevarul, TVmania, Viva! si FHM direct din redactie pentru ca a participat la crearea multor pagini din aceste publicatii.

Postarile aflate sub hashtagul #InTimpCeTuDormeai sunt reunite acum intr-o carte care mai contine si alte consideratii despre evolutia presei din Ro, toate intr-o formula eleganta, fara patimi, dar care ar putea fi oricand mici lectii pentru cei care vor sa produca texte – continut in scris, cum se spune acum – fie pentru print, fie pentru online.

Despre carte si nu numai, cu Horia in discutia de mai jos. (la sfarsitul dialogului, un fragment dintr-o postare ca o mini lectie)

 horia ghibutiu

Ti-e greu sa te trezesti dimineata? Intreb pentru ca hashtagul #intimpcetudormeai pare ca un repros.

Ha-ha, îmi place ideea că aș reproșa cuiva faptul că sunt matinal. Doar că nu e adevărat! Mă trezesc devreme pentru că trebuie să ajung la serviciu, acesta e principalul motiv. E drept, presupun că și ereditatea are un cuvânt de zis aici, mă trezesc destul de ușor, iar dimineața funcționez mult mai bine decât în restul zilei. În plus, am impresia că dacă am început treaba, oricare ar fi ea, devreme, am toată ziua la dispoziție, câștig timp, în loc să-l pierd. O fi o iluzie, dar nu e singura cu care mă hrănesc. În fine, de pe 10 septembrie mă trezesc din nou la 4.45 – cam la 5.25 încep să lucrez efectiv la matinalul de la Rock FM – dar am și avut două luni de pauză, am mers la birou ca un om normal, fără program fix…

Stiu ca initial scrierile de la 5 jumatate dimineata ii erau adresate sotiei tale, Carmen. Cand a venit gandul de a deveni o carte?

Mulțumesc pentru întrebare – Carmen a inspirat nu doar cartea: ea a venit cu ideea și cu hashtag-ul. M-am opus la început, dar după o noapte de zbucium, m-am executat: postările mele intrau cu prioritate în News Feed, făceau și trafic, deși nu asta urmăream predilect, ba îmi confereau și adrenalină – să termin la timp, să revăd textul etc. Ideea de a strânge postările într-o carte mi-a venit după două-trei zile. La finele cărora am înțeles că poate merită și un suport trainic micile mele neliniști matinale, pe Internet totul trăiește o scurtă clipă, cine mai are timp să revină în aplicația „Salvate”?

Te pregateai de pe o zi pe alta pentru a le scrie? 

Da, mă pregăteam, adică îmi venea o idee, o documentam un pic, practic lăsând pentru dimineață doar transcrierea ei, uneori chiar scriam seara și-mi salvam textul, urmând să decid însă efectiv în metrou dacă aveam să folosesc „ciorna” ori să scriu altceva.

Cand stiai ca vor fi o carte, ai schimbat ceva din ideile de subiecte? Ti-ai facut un plan editorial?

Plan editorial e un pic cam pretențios spus pentru pregătirea mea altminteri sumară, însă firește că atunci când am decis să strâng postările într-un volum, m-am axat pe postări având ca subiect media. Până la urmă, despre asta e vorba în cartea mea: în timp ce tu dormeai, presa s-a schimbat complet – acesta e subiectul central al cărții, nicidecum un om care merge devreme la muncă. Încotro se îndreaptă presa, însă, nu știu să zic.

Cum e lumea la 5 dimineata?

Posacă, abătută, cenușie – vreo trei anotimpuri pe an. Chiar mă amuzam în primele zile, gândindu-mă că dacă aș fi locuit în centru, să zicem că luam metroul de la Romană, poate aș fi prins și niște petrecărețe vesele. Așa însă, împărțeam vagonul de metrou cu paznici, vânzătoare, meseriași. Niciunul nu părea să dea din coadă de fericire.

Te-ai mai intoarce la a conduce ziare si/sau reviste?

Cu siguranță! Dar ar trebui să fie ceva nou, durabil, de perspectivă, fiindcă, nu-ți ascund, am avut și aventuri editoriale din care nu știam cum să evadez mai repede! Însă nu țin cu tot dinadinsul, sunt suficient de prins cu emisiunea, pe blog am un proiect care și acela consumă timp și energie, „100 de români care mă inspiră”, n-am timp nici să respir! Nu mă plâng, dimpotrivă, mă bucur: tata spunea că nu-i înțelege pe cei care se plictisesc, l-am moștenit în această privință. Nu știu ce e plictiseala și e cam târziu să învăț la o jumătate de veac de viață.

Ce simti ca e diferit la radio fata de ziar? Dincolo de forma evidenta de exprimare/ expunere a mesajului…

În primul rând, diferă postura mea: la matinalul „Morning Glory cu Răzvan Exarhu” de la Rock FM, stație care vara asta a urcat frumușel pe locul 3 în București, sunt producător, nu realizator. În rest, pregătirea informațiilor, selecția lor, documentarea, alegerea invitaților – toate, grație unei munci de echipă cu membri având viziuni convergente – e cam ceea ce făceam și înainte, când lucram efectiv în presa scrisă.

Cate povestiri sunt in carte? Ai una preferata? Sau care a fost preferata publicului dupa numarul de like-uri pe fb:)

Nu știu pe de rost numărul povestirilor, deoarece în carte se găsesc sensibil mai multe decât cele publicate (chiar și un capitol inedit, #ÎnTimpCeEramZiarist). Personal, am mai multe favorite: cea în care am scris prima știre sub forma unei piese de teatru, cu Jerrry Seinfeld în rol principal, cea în care am înglobat reportajul făcut pe urmele reale ale Solenoizilor fictivi din cartea lui Mircea Cărtărescu… Da, ca oricine, îmi număr și eu like-urile, recordul e de 718, dar în acel caz e meritul imaginii, care mă înfățișează alături de Carmen în ziua căsătoriei civile, cum să nu dai like la așa ceva?

Te-a surprins/emotionat vreunul dintre comentarii? Pentru ca povestirile tale au generat si cateva marturisiri din partea celor din comunitatea ta de fb…

Sincer, m-au emoționat toate comentariile care nu se mărgineau să-mi dea bineață, la care nu știam ce să răspund și, oricum, nu aveam timp, deoarece începusem programul de lucru! Mi-au mers direct la inimă comentariile de la ultima postare, ne despărțeam de parcă fuseserăm împreună în tabără!

Ce crezi ca-i lipseste presei de astazi pentru a genera empatie si a crea comunitati puternice – la fel cum o face facebook-ul?

Păi Facebook-l ESTE presa de azi! Cu Fake News, cu scris pe genunchi, cu ură, cu o lipsă de verificare a informațiilor, atunci când nu sunt deliberat mincinoase… Dar pe cel mai mare distribuitor gratuit de informații e loc și de presă de calitate – amintește-ți că pe 10 august s-a făcut, pe Facebook, jurnalism de referință: reportaje ca la carte, mărturii din mai multe surse, probe indubitabile, dezvăluiri, investigații.

Pe de altă parte, presa de azi are comunități puternice – vrei să ne uităm la utilizatorii tabloidelor? Problema e că, din tot ce era în presă, publicul a extras doar secțiuni colaterale de odinioară: faptul divers, pitorescul, divertismentul… A, că eu, ca jurnalist „tradigital” (am lucrat în presa tradițională până m-am dedulcit la online) sunt frustrat ține vremurile în care trăim. Uite, un colaj foto cu mine făcând mămăligă și crap la cuptor împușcă de trei ori mai multe like-uri decât un interviu exclusiv cu un scriitor, aia e…

 

IaC – #ÎnTimpCeTuDormeai3 (1) #InTimpCeTuDormeai – fragment postare din 25 iunie

(…) Brusc, îmi dau seama brusc că postările de la această rubrică intrată în ultima săptămână (mă rog, până la toamnă) au hashtag, au punchline de final, dar n-au titlu.
Nu că s-ar fi plâns cineva (până acum, am primit doar reclamații legate de lungimea textelor). Deși, cu titlurile de azi, mai bine lasă. Pentru că:
Pe Net, titlurile nu mai sunt titluri, ci nişte enunţuri gălăgioase, care induc în eroare şi, după ce că sunt bombastice, sunt şi goale de conţinut. În plus, nu mai respectă cutuma de a indica dintr-o privire dacă titlul aparţine unei publicaţii de referinţă sau unele populare. Ele pot fi împărţite așa: – Titlurile excesiv de descriptive (conţin absolut toate informaţiile, ba adesea şi unele care nu se mai regăsesc în corpul articolului) – Titlurile întrebătoare (or, în presa tradiţională, interogaţia din titlu e fie însemn tabloidal, fie lasă impresia unui demers neîncheiat – jurnaliştii n-au reuşit să afle răspunsul, aşa că apelează la un semn de punctuaţie care erodează credibilitatea) – Titlurile de almanah (celebrul „cum să“ e în toate cele ce sunt) – Titlurile numerice (încep cu 10/ 25/ 100/ 1.000 de lucruri pe care să le vezi, faci, afli, uiţi, regreţi într-o viaţă; îmi amintesc de odioasele, pentru cineva care nu era vrăjit de matematici, culegeri din adolescenţă, acolo erau 10 exerciţii…) – Titlurile cu adresabilitate directă (cititorul trebuie convins că e un partener de dialog, ştirea a fost făcută special pentru el şi pentru curiozităţile sale bolnăvicioase; ori e un ignorant care nu poate să aleagă singur, trebuie să fie îndrumat şi să primească informaţiile mură-n gură).

*

Cartea #InTimpCeTuDormeai – Horia Ghibutiu (Editura Trei) se gaseste deja in librarii si poate fi achizitionata de aici, cu un discount de bun venit in librarii.

 

1495
comeySeful FBI, mafiotii si domnul dragnea – sau ce intelegi dupa ce citesti cartea lui James Comey – A Higher Loyalty: Truth, Lies and Lidership. –

Seful FBI, mafiotii si domnul dragnea – sau ce intelegi dupa ce citesti cartea lui James Comey – A Higher Loyalty: Truth, Lies and Lidership. –

Zilele astea citesc (de fapt, ascult) cartea fostului sef FBI, James Comey – A Higher Loyalty: Truth, Lies and Lidership.

(Daca nici domnul sef de la FBI – oricum s-ar numi, in orice epoca ar fi – nu stie cum e cu adevarul si minciuna si cu manipularea, atunci nu mai stie nimeni.)

Cartea e un pretext ca sa arate din toate partile defectele presedintelui Trump, dar dincolo de asta, sunt o multime de povesti din care avem si noi de invatat. Noi, romanii.

Domnul Comey povesteste prin primele capitole despre ce a invatat din experienta lucrului impotriva Mafiei, uneori chiar alaturi de membri Cosa Nostra care erau colaboratori FBI.

Comey spune ca in mafia functioneaza cercul tacut al consensului total, care are urmatorii pasi.

  1. Seful detine controlul absolut.
  2. Loialitatea e sub juramant, neconditionata.
  3. Suntem noi impotriva restului lumii.
  4. Mintim despre tot si orice ca sa salvam organizatia, noi suntem mai presus de orice moralitate si adevar.

Poate ca sunt marcata de intamplarile din Romania ultimilor 30 de ani, dar totul mi-a sunat foarte familiar si mi se parea ca vorbeste despre domnul dragnea.

Dar sa va arat mai pe larg cum explica.

The comparison to the leadership of a Cosa Nostra family, a Mafia family, actually started to hit me right away. … Not in the sense that I think Donald Trump is out breaking legs or shaking down shopkeepers or sticking up a union, but in the sense that the leadership culture is very similar. It’s all focused on the boss. What is done in this family must serve the boss.”

Mafia se bazeaza pe un grup de facilitatori – care au semnat codul tacerii si stiu ca vor fi omorati daca dezvaluie ceea ce sunt pusi sa faca– ca sa detina controlul absolut pe orase si regiuni.

Incep prin taxele de protectie pe care le impun pentru micile magazine, ajung pana la mita sau la a ameninta oficialitati. Adesea, mafia – zice domnul Comey – ofera “cadouri” ca reduceri de taxe de protectie, cadouri in bunuri (care au fost confiscate de la altii) pentru cei in nevoie pe care trebuie sa-i tina aproape, nu doar prin amenintari.

  “The boss in complete control” In tari ca Italia, Cosa Nostra are “the boss of all bosses”, dar in alte tari unde functioneaza clanuri mafiote, reteaua de infractori isi seteaza singura liderii, intr-o forma piramidala, pentru fiecare zona de influenta. Mereu cu un sef de-asupra tuturor, “daddy”, “godfather”, pe care-l asculta toti.

Dar domnul Comey zice un lucru care ne da o speranta – mica, dar ea exista “Ceea ce stim din anii in care am incercat sa contracaram actiunile mafiote – si ceea ce e inevitabil sa i se intample si lui Trump – este aparitia tradarii din partea oamenilor care ies din organizatie. Mai ales cand politia incepe sa puna presiune pe ei, oamenii care au iesit din organizatie incep sa livreze informatii.”

 Membrii grupului mafiot mint despre orice, un lucru mic sau unul important, pentru ca in mintea lor si in felul in care cresc in organizatie totul trebuie protejat, loialitatea inseamna sa fii mai presus de ce e moral si ce e legal sau adevarat.

 De cele mai multe ori mint nu doar in afara organizatiei, ci si in interiorul ei pentru a “nu-l supara” pe sef.

Sigur pentru un cititor novice in politici si in chestiuni administrative legate de structurile unor grupuri infractionale organizate, un cititor ca mine, care mai are si sansa sa traiasca in Romania anului 2018 in care dragnea s-a autodenumit daddy, psdistii mint uitandu-se senin in ochii oricarui om; in care ameninta si pedepsesc orice cetatean care spune lucruri negative despre ei (mai ales daca a facut/ face parte parte din organizatia lor), pentru un astfel de cititor asemanarile sunt socante.

Stiam ca nu e nimic nou sub soare, ca acest sistem de influenta si coruptie piramidala functioneaza de 30 de ani la noi, iar in restul lumii in multe state la vedere, in altele mai ascuns. Dar sa vezi o analiza despre comportamentul mafiotilor italieni, declinata pe echipa lui trump si sa intelegi ca e sursa de inspiratie in cele mai mici detalii pentru cei care te conduc,  e socant si inspaimantator.

Insa, daca tot ati ajuns pana aici cu lectura, ca sa termin intr-o nota pozitiva, iata cateva citate despre lidership care pot fi sursa de inspiratie pentru mai bine, pentru autoeducatie, citate din cartea lui James B Comey – A Higher Loyalty: Truth, Lies and Lidership. Cartea e mai mult decat aceasta analiza, e chiar mai mult decat povestirile suculente despre cat de prost e trump (bine, nu o iarta nici pe doamna clinton si o face ipocrita), si sper sa o cautati sa o cititi. O puteti gasi aici

  • “I know I can be wrong, even when I am certain I am right. Listening to others who disagree with me and are willing to criticize me is essential to piercing the seduction of certainty.”

 

  • “Ethical leaders do not run from criticism, especially self-criticism, and they don’t hide from uncomfortable questions. They welcome them.”

 

  • “Whenever I speak to young people, I suggest they do something that might seem a little odd: Close your eyes, I say. Sit there, and imagine you are at the end of your life. From that vantage point, the smoke of striving for recognition and wealth is cleared. Houses, cars, awards on the wall? Who cares? You are about to die. Who do you want to have been? I tell them that I hope some of them decide to have been people who used their abilities to help those who needed it—the weak, the struggling, the frightened, the bullied. Standing for something. Making a difference. That is true wealth.”

 

  • “Doubt, I’ve learned, is wisdom. And the older I get, the less I know for certain. Those leaders who never think they are wrong, who never question their judgments or perspectives, are a danger to the organizations and people they lead. In some cases, they are a danger to the nation and the world.”

 

  • “Speaking uphill takes courage. It takes overcoming a universal human affliction—the impostor complex. All of us labor, to one degree or another, under the belief that if other people really knew us, if they knew us the way we know ourselves, they would think less of us. That’s the impostor complex—the fear that by showing ourselves we will be exposed as the flawed person we are. If you don’t have this, in some measure, you are an incredible jerk and should stop reading immediately.”

 

  • Effective leaders almost never need to yell. The leader will have created an environment where disappointing him causes his people to be disappointed in themselves. Guilt and affection are far more powerful motivators than fear. The great coaches of team sports are almost always people who simply need to say, in a quiet voice, “That wasn’t our best, now was it?” and his players melt. They love this man, know he loves them, and will work tirelessly not to disappoint him. People are drawn to this kind of leader, as I was drawn all those years ago to Harry Howell, the grocer. A leader who screams at his employees or belittles them will not attract and retain great talent over the long term.” 

 

 

 

1155
julian-barnesde citit: Julian Barnes – Singura poveste –

de citit: Julian Barnes – Singura poveste –

Cea mai recenta aparitie editoriala Julian Barnes in romaneste, Singura Poveste, a fost si cea mai vanduta carte a editurii Nemira la recentul targ Bookfest.

Asta arata ce baza mare de fani are Barnes in Romania, dar si ce intelept au fost ce de la  Nemira sa cultive si sa creasca o colectie de autor cu 15 titluri Barnes.

*

Eu sunt dintre fanii Julian Barnes. Il iubesc pentru modul in care stie sa descrie relatiile de iubire fara sa foloseasca sabloane, pentru modul in care merge in profunzime pe mai multe straturi, cu un amestec de umor si autoironie.

Pentru felul in care te lasa sa patrunzi in mintea personajelor sale, antropologic si sociologic.

*

Cea mai recenta aparitie, Singura Poveste este o carte nostalgica, despre un domn ajuns la varsta a III-a care isi reaminteste povestea de dragoste care l-a definit. Avea 19 ani, iar iubita lui -Susan- era cu 30 de ani mai in varsta, avea sot si doi copii.

Ce m-a cucerit pe mine la carte, dincolo de povestea nostalgica, analitica si asezata cumva in oglinda (ceea ce lui i se pare a fi succesul personal – charisma – in cucerirea lui Susan, un capitol mai incolo se dovedeste doar o plasa de salvare pentru ea), e structura cartii.

Cartea e impartita in 3 capitole, in primul Paul – tanarul indragostit – povesteste actiunea la persoana I ”eu fac, eu spun”, il al doilea actiunea e la persoana a II-a ”faci, spui”, desi tot Paul povesteste, iar in capitolul ultim se indeparteaza si mai tare de actiune si povestea e la persoana a III-a (el face, el spune) cu frazele din ce in ce mai lente, mai lungi , cum e si ritmul vietii personajului principal.

Pentru mine Singura poveste, dincolo de scriitura minunata a lui Barnes, e o carte despre descompunerea iubirii prin varsta. Cum se descompune iubirea lui Susan odata cu batranetea ei – si cu pierderea capacitatilor fizice si mentale, dar si cum se destrama iubirea lui Paul odata ce inainteaza in varsta si incepe sa depaseasca ”cocosismul” de la tinerete.

Singura Poveste e un recviem pentru o dragoste pierduta, dar care te-a definit ca om. E o carte greu de purtat dupa lectura, vor fi multe secvente care va vor urmari, dar asta e parte din farmecul lui Julian Barnes.

singura poveste

Cartea poarta si insemnele blogului meu ceea ce, pentru un fan de Barnes cum sunt eu, e un foarte mare compliment. Multumesc Editurii Nemira ca mi-a facut o asa mare bucurie.

 

1799
cartiConcurs Bookfest 2018 – am de dat 4 vouchere de 100 ron fiecare! –

Concurs Bookfest 2018 – am de dat 4 vouchere de 100 ron fiecare! –

UPDATE: castigatorii sunt Elena Hapaianu, Monica Saulea, Nicula Dragos, Ana Maria Laszlo

veti primi detalii pe mail.

multumesc tuturor celor care ati comentat si ati recomandat carti. revin intr-o postare separata cu recomandarile mele de scriitori americani

Numai maine nu-i poimaine si vine Bookfestul peste noi. Ca in fiecare an, gratie organizatorilor, am si anul acesta de daruit vouchere pe care le puteti folosi la cumparaturi la standurile editurilor.

Am patru vouchere, dau cate unul pe cap de cititor. Un voucher poate fi cheltuit la standul unei singure edituri, alegeti carti in valoarea lui si nu se reporteaza banii nefolositi spre alta editura.

Cum le dau?

M-am gandit sa facem cu totii o lista de cumparaturi super smart si de citit cu drag pentru orice vizitator.

Asa ca, pentru a va putea inscrie la tragerea la sorti pentru un voucher va rog sa recomandati o carte din oricare dintre categoriile de mai jos:

autor american,

biografie, jurnal

carti motivationale, educationale

(later edit:  sunteti prea destepti – comentati mai mult decat cerintele, va multumesc… nu e nevoie sa scrieti 3 carti, doar una singura din oricare categorie:) )

Puteti sa lasati comentariile voastre pana pe 29 mai, ora 16.00. La ora 20 stabilim castigatorii si de miercuri incolo, la targul de carte cu voi!!! Cand anunt castigatorii, promit sa las si o lista de autori americani absolut minunati pe care i-ati putea citi cu drag

*

Salonul Internațional de Carte Bookfest va avea loc în perioada 30 mai – 3 iunie, în noul pavilion B2 de la Romexpo. Invitatul de Onoare al acestei ediții este Statele Unite ale Americii.

Intrarea este liberă iar expozanții – cele mai importante edituri din România – îi așteaptă pe vizitatori cu cele mai bune cărți la cele mai bune prețuri, o mulțime de lansări și evenimente interactive. Copiii vor fi vedete ale acestei ediții, care prinde sărbătoarea de 1 iunie chiar în mijlocul celor cinci zile de Bookfest.

Salonul Internațional de Carte Bookfest este organizat de Asociaţia Editorilor din România, sub egida Federației Editorilor din România, cu sprijinul Ministerului Culturii și Identității Naționale. Pentru al treilea an consecutiv, Salonul Internațional de Carte Bookfest este organizat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României.

 

shutterstock_cartiDe citit – “Potoleste-te, o sa cazi! – Cand copiii reusesc in ciuda parintilor”

De citit – “Potoleste-te, o sa cazi! – Cand copiii reusesc in ciuda parintilor”

Am citit in acest week end o carte care stiam ca o sa ma puna pe ganduri si ca o sa declanseze dezbateri aprinse in jurul meu. “Potoleste-te, o sa cazi! – cand copiii reusesc in ciuda parintilor”, de Gisele Harrus Revidi (editura Trei, colectia Psihologie practica pentru parinti)

E o carte pe care o recomand tuturor celor care s-au apucat sa scrie despre parenting, gandindu-se ca daca au copil acasa sigur au invatat cum e cu treaba asta. O recomand oricarui parinte care vrea sa inteleaga ceva in plus din mecanismele emotionale si sociale cu care pleaca in viata copiii lor.

Dar vreau sa spun si ca e o carte pentru adultii care s-au simtit macar o data ca s-au nascut in afara familiei lor, nu in sensul ca au fost adoptati, ci ca mediul in care au crescut nu-i reprezinta. Doamna care scrie cartea a fost pe drumul acesta cand parintii i-au pus bete in roate pentru ca voia sa urmeze in viata o alta cale profesionala care li se parea parintilor ca se indeparteaza de la valorile familiei lor.

Ma rog, Gisele vorbeste si despre familiile care nu au de unde sa puna valori pe copiii lor, care sunt prea simple si prea sarace ca sa stie multe si sa nu vina in raport cu copilul lor cu o serie de frustrari.

Am ales mai jos cateva fragmente din carte care ar putea sa va puna putin pe ganduri…

*

Insusi conceptul de “progres” este un comar pentru psihanalisti, pacientii nu au decat o singura perpectiva, sa progreseze, iar sensul acestui concept mi-e tot mai neclar- a progresa a ajuns sa insemne, la fel ca in serialele de televiziune, ca trebuie sa se intample tot timpul ceva!

Angoasa culpabilitatea sentimentala de vina ii napadeste, asa ca sa fii activ este singura modalitate de autogestionare: din aceasta categorie fac parte si copiii carora parintii le-au impus activitati multiple, nelasandu-le pic de timp liber, caci acesta este considerat timp pierdut: acestor copii nu le ramane decat sa devina niste adulti hiperactivi sau, dimpotriva, sa gaseasca un pretext oarecare ca sa procastrineze.

*

Ne iubim in functie de cat am fost iubiti, de atentia care ni s-a acorda. Sa fii frumos in ochii celorlalti inseamna sa intelegi intuitiv ca e posibil sa fii obiectul dorintei cuiva, iar consecinta negativa, dar valorizanta este sa poti sa fii sursa invidiei cuiva.

*

In multe medii si din diverse motive, dependenta de munca (workaholismul) este frecventa in zilele noastre. Orice s–ar spune, aceasta este o forma de adictie, precum alcoolismul, caci, atunci cand un astfel de dependent nu poate da curs workaholismului sau, el sufera, e nelinistit, nu are chef de viata, caci aceasta hiperactivitate a devenit esenta trailului sau. Ce este acest amestec de pasiune de a munci si de culpabilitate invaziva? Are legatura cu mediul de origine care a fost prea exigent sau, din contra, prea neglijent? Persoanele care au reusit, de pilda acolo unde parintii lor au esuat: acesta este cazul multor artisti…

*

Unul dintre primii dusmani de invins este rusinea de sine, cea care ne determina sa dam inapoi si sa ne ignoram resemnati sansele…

*

Cum ne putem imagina ca niste persoane care, probabil, au detestat scoala isi vor incuraja copiii sa invete? Materiile de studiu vor fi luate in ras, bagatelizate – folosind intotdeauna acelasi argument: “nu ne ajuta la nimic”.

(nota mea, asta in contextul in care in Romania sunt din ce in ce mai multi oameni fara carte, saraci, care sunt incurajati cu diferite bonusuri in mancare, haine sau amenintati cu oprirea alocatiei sa-si trimita copiii la scoala pentru a reduce abandonul scolar… privit din aceasta perspectiva, e usor de realizat ca vom avea nevoie de multe generatii sa ne recuperam, sa avem respect pentru scoala in intregul nostru ca natiune) 

potoleste-te o sa cazi

3223
the-little-prince-best-quotes-cover-800x469Micul Print are 75 de ani – cateva povesti despre istoria de dragoste din spatele nuvelei –

Micul Print are 75 de ani – cateva povesti despre istoria de dragoste din spatele nuvelei –

Saptamana trecuta Micul Print a facut 75 de ani.

Cartea scris de Antoine de Saint Exupery este una dintre cele mai cunoscute in intreaga lume, a fost tradusa in peste 300 de limbi si dialecte, e considerata una dintre cele mai bine vandute carti din toate timpurile. Ca sa avem o imagine corecta, e bine sa stiti ca anual se vand 2 milioane de carti cu aceasta nuvela.

Dincolo de mesajele care par o analiza inspirationala a relatiilor dintre adulti, Micul Print e o poveste in care si-au gasit loc o multime de trimiteri din viata lui Antoine de Saint Exupery.

Tonio, cum ii spunea sotia sa – Consuelo, era aviator si lucra pentru posta transportand colete peste desertul Saharei. Cu trei ani inainte de a scrie nuvela a avut un accident si s-a prabusit in desert, fiind la un pas de moarte nu doar din cauza socului prabusirii ci si a deshidratarii (aveau un termos de cafea si putin vin cand s-au prabusit).

Se spune ca o parte din gandurile din Micul Print sunt trimiteri la halucinatiile pe care le-a avut in cele 3 zile de mers prin desert, extrem de deshidratat. (au fost salvati de un beduin pe care l-au intalnit intamplator).

In nuvela sunt cateva trimiteri la viata lui amoroasa tumultuoasa. Era casatorit cu Consuelo, o aristocrata din El Salvador, dar avea cateva amante. Una dintre ele, la New York, jurnalista Silvia Hamilton Reinhardt, cea careia ii este atribuit, ca inspiratie si metafora, personajul vulpii si vorbele “limpede vezi doar cu inima”. Manuscrstul i-a fost daruit lui Reinhardt care, ani mai tarziu, dupa ce ajunsese o nuvela faimoasa in toata lumea, l-a donat bibliotecii Morgan.

Trandafirul din poveste e o trimitere la sotia lui, careia ii spunea The Rose de fiecare data cand incerca sa o impace dupa o escapada in care nu stia multe zile nimic despre el.

Asa arata Consuelo Consuelo_en_1942_à_Montréal

Si asa arata domnul Saint Exupery saint exupery

Exista doua carti foarte frumoase despre viata lui Saint Exupery (intre sutele de carti care analizeaza opera si viata lui).

Una scrisa din perspectiva lui, biografia scrisa de Stacy Schiff, o carte care reuseste sa surprinda dragostea lui pentru zbor intr-un mod atat de intim incat o sa vreti sa simtiti aerul cum il descrie el. ( eu am vrut – si am si facut-o – sa sar cu parasuta dupa ce am citit aceasta carte).

Si cea de-a doua dintr-o perspectiva mai feminina, scrisa de Consuelo. De fapt publicata dupa moartea ei la cativa ani buni, cand din intamplare cei care au avut grija de ea pe ultima perioada a vietii au gasit manuscriul. Cartea e formata din scrisorile pe care si le trimiteau cei doi, mai ales scrisorile lui Consuelo si arata si relatia lor complicata, dar si lumea grea si adanca in care obisnuiau sa ajunga gandurile lui Antoine de Saint Exupery. Cea de-a doua carte se numeste Povestea Trandafirului ( The Tale of the Rose).

iata cateva dintre gandurile lui Consuelo:

“I look sad because I don’t have the courage to escape from you. And I think I don’t want to understand the truth: for you, I am nothing but a dream. You like to play with life, you’re not afraid of anything, not even of me. But I want you to know that I am not an object or a doll: I don’t change faces on command, I like to sit down every day in the same place, on my own chair, and I know that you, you like to leave, to go to a new place every day. ”

“Nothing belongs more fully to an artist than his creation – even if you give him your youth, your money, your love, your courage, nothing belongs to you.”

Mai jos cateva dintre desenele, obiectele de arta inspirate de Micul Print in acesti 75 de ani.

(eu port mereu un inel pe care scrie “limpede vezi doar cu inima”, creat de Carla Szabo)

inel

 

Daca vreti sa daruiti obiecte cu insemnele Micului Print e bine sa stiti ca exista un magazin boutique specializat. Il gasiti aici.

***

27-little-prince.w600.h315.2x  le-petit-princelittle prince art little prince little_prince__his_rose_by_citrusfoam-dajeesu little_prince_by_zerorinn-d9e2xd8 lpp-statue Nuria Balaguer The Little Prince - Art Exhibitions by French artist Arnaud Nazare the_little_prince_3d_01_bestmoviewalls_by_bestmoviewalls-d9hq4fm The+Little+Prince Woo Hee Kwon , 'The Little Prince' illustration

 

4045
mollat cover(foto) O librarie din Franta isi face cititorii parte copertile cartilor –

(foto) O librarie din Franta isi face cititorii parte copertile cartilor –

In epoca in care se vand tot mai putine carti printate, iar librariile trebuie sa vanda si alte accesorii ca sa poata iesi bine la capitolul business, in Franta exista o librarie independenta care e extrem de creativa si a gast cai foarte simpatice sa-si creeze comunitati in online pentru a le aduce apoi in librarie.

Libraria se numeste Mollat si are un site foarte simpatic si interactiv pe care-l gasiti aici, dar a devenit celebra in toata lumea pentru un proiect pe care-l face pe instagram in care cititori sunt integrati – cu chipul sau corpul – in coperti de carte.

Mi se pare super simpatic proiectul, dar nu ma prind daca au angajat un om special pentru asta pentru ca le iese foarte bine si cred ca e cineva care ste multa geometrie si are o cultura vizuala foarte buna ca sa poata face asa ceva live in librarie.

iata cateva dintre copertile dn proiect.

2583
audreyThe Audrey Hepburn Way of life – 12 ganduri despre feminitate, familie si stil –

The Audrey Hepburn Way of life – 12 ganduri despre feminitate, familie si stil –

Audrey Hepburn e considerata una dintre cele mai frumoase femei din lume, o femeie cu o atitudine si un stil pe care multe tinere isi doresc sa-l imite.

Cum am citit zilele trecute cartea How to be Lovely: The Audrey Hepburn Way of life, m-am gandit ca astazi de 8 martie, un dar frumos ar fi cateva dintre regulile dupa care si-a cladit ea viata.

Ca sa aveti putin context, Audrey s-a nascut in Belgia, mama ei era baroneasa, iar tatal ei era un om de afaceri irlandez.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, parintii s-au despartit, iar Audrey a plecat cu mama ei in Olanda unde a trait o vreme in conditii de maxima saracie, apoi s-a mutat la Londra. Oricat de sarace au fost, mama sa a avut grija ca Audrey sa ia lectii de balet si sa citeasca foarte mult. Cand s-a mutat la Londra, Audrey a facut modeling pentru ca era inalta si foarte slaba, dar a si cantat si dansat in baruri de cabaret.

Abia dupa 8 ani de munca grea prin cabaret, a fost descoperita la un casting din intamplare si distribuita in filmul Vacanta la Roma, desi nu avea deloc cursuri de actorie.
I-au spus “Ai facut balet, ai disciplina, asta e tot ceea ce conteaza. In rest inveti pe platourile de filmare.”

N-a avut o viata amoroasa foarte lina, a fost casatoruta de doua ori si a avut doi baieti, iar catre finalul vietii a locuit alaturi de un actor olandez, Robert Wolders, pe care l-a considerat adevaratul ei sot desi nu s-au casatorit niciodata.

Impactul personalitatii ei in film, in actunile umanitare (a fost ambasador UNICEF), in moda ( a fost muza lui Hubert de Givenchy) se rezuma frumos si metaforic printr-o intamplare din 2015. Primul robot umanoid a fost modelat dupa chipul si corpul ei.

Iata cateva dintre gandurile ei din cartea How to be Lovely: The Audrey Hepburn Way of life

How to be Lovely The Audrey Hepburn Way of life

1. Am nevoie adesea sa fiu singura. Sunt foarte fericita daca pot sa stau singura de sambata seara pana luni dimineata in apartamentul meu. Asa imi incarc bateriile.

2.Sunt introverta. Pot sa fiu foarte singura intr-o aglomeratie de oameni. De fapt, eu iubesc sa ma plimb cu cainii prin parc, sa ma uit la copaci, la flori, la cer. Stiu ca pe multi ii sperie singuratatea, dar pe mine ma ajuta. Pot sa-mi fiu propriul companion, fara sa ma plictisesc.

audrey-hepburn

3. Oamenii au o multime de frici, dar cele mai multe sunt la mare departare de ei si le sunt si necunoscute, in esenta. Oamenii se tem de moarte, o stare prin care n-au trecut, se tem sa aiba o cariera pe care n-au avut-o. Stiu aceasta teroare pe care ti-o genereaza propriile frici. Eu am luat viata asa cum a venit, fara sa ma sperii. Am stiut insa ca fiecare pas facut in fata ma va schimba si nu voi mai fi la fel ca inainte.

4. Cand esti tanar e normal sa ai modele. Eu voiam sa fiu ceva intre Elisabeth Taylor si Ingrid Bergman. Nu mi-a iesit sa fiu ca niciuna dintre ele.

5. Am fost genul de persoana care am incercat sa obtin cel mai bun din ce am. Am fost foarte slaba, foarte inalta si n-am avut nimic cu adevarat spectaculos. Ma gandeam chiar ca sunt atat de urata ca nimeni nu o sa vrea sa se casatoreasca cu mine. Dar cel mai important lucru din viata mea este ca am reusit sa traiesc si cu ce am avut bun, dar si cu partile rele. Si cu greselile mele, dar si cu victoriile si sa ma impac cu gandul ca asa a fost sa fie, in conditiile in care eu am incercat sa fac tot ce pot mai bine.

6. Sunt departe de ceea ce mi-ar placea sa devin ca fiinta umana, dar stiu ca nu am facut chiar lucruri neinseamnate pana la urma.

Audrey_Hepburn_1956

7. Scopul meu in viata n-a fost sa am lux. Cand eram copil voiam o casa cu o gradina. Pe care le am acum. Atat am visat, si visul s–a implinit.

8. E un lucru important la copii pe care adultii nu trebuie sa-l strice. Copiii au doar prieteni, nu si dusmani. Mi-am crescut copiii rugandu-i sa nu creada niciodata ca sunt diferiti de altii. Toti suntem la fel.

9. Am o mare admiratie pentru femeile care pot face cele trei lucruri importante care ne definesc – sa aiba o cariera, sa isi ingrijeasca cu mare atentie sotul si sa-si creasca copiii cu intelepciune.

10. Faptul ca fac filme nu inseamna ca micul dejun se pregateste singur acasa, sau ca nu mai trebuie sa fac lectii cu copiii mei. Functionez in continuare ca o femeie care are grija de casa ei.

audrey family

11. Mama nu a fost o persoana afectuoasa. E fost o mama fabuloasa, dar cu o disciplina Victoriana pe care mi-a imprimat-o si mie. La fel si etica. Era foarte stricta si ne cerea foarte mult noua copiilor ei. Avea multa dragoste in ea, dar nu putea sa ne-o arate.

12. Sex appeal-ul este ceva ce simti inauntrul tau. Este mai degraba sugerat decat aratat. Am inteles repede ca nu sunt atat de bine “echipata” ca Sophia Loren sau Gina Lollobrigida, dar am inteles la fel de repede ca si in cazul lor succesul e mai degraba despre atitudine si sex appeal, nu despre dimensiunile unor parti ale corpului.

3964
shutterstock_carti8 carti de daruit femeilor de 8 martie, pe tipologii de persoane

8 carti de daruit femeilor de 8 martie, pe tipologii de persoane

Stiu ca ne luati parfumuri, flori si martisoare, sunt foarte frumoase, ne bucuram tare, dar pentru ele uneori aveti nevoie de documentare –se intampla sa nu stiti ce parfum ne place…si e un buget mai generos.

Dar versiunea cea mai simpla – dincolo de flori – ar putea fi o carte simpatica prin care ati putea calatori prin alte lumi.

O carte cu mesaj.

Am ales cateva pentru voi, poate va inspira

Daca mama care primeste darul e grijulie, e genul emotional si empatic am doua sugestii – Juniper (KELLEY BENHAM FRENCH, THOMAS FRENCH)  sau Scanteia (KRISTINE BARNETT). Prima despre o fetita nascuta prematur, a doua despre o mama care a gasit calea sa vorbeasca cu fiul ei autist.

Daca mama e nostalgica si genul cochet, atunci i-ar placea sa citeasca Duduia – scrisorile din exil ale Elenei Lupescu – o lectie de istorie spusa cu gratie si o lectie despre cum poti sa vorbesti depre defectele altora intr-o forma foarte foarte diplomatica.

Daca avem o mama tanara, emotionata ca traieste si descopera bucuria unei noi vieti care creste langa ea, dar si dragostea profund neconditionata atunci propun sa alegeti o carte pe care nu are timp sa o citeasca acum, dar care o sa o bucure in cateva luni dupa ce va fi dormit si ea suficient: O sa te tin in brate cat vrei tu si inca o secunda (Ioana Chicet Macoveiciuc)

Daca daruiti o carte unei femei fara prea multe obligatii dar care e obisnuita sa judece lumea in alb si negru, fara nuante de gri, i-ati putea darui Parfumul (Patrick Suskind), o poveste despre un criminal in serie pe care il veti indragi si care v ava face sa va ganditi ca sunt multe nuante de gri in fiecare actiune a oamenilor. In plus e o capodopera de scriere, veti citi si veti simti diferte arome in nari.

Daca luam in calcul o carte pentru o femeie analitica, cerebrala, care doreste sa controleze cat mai mult din ce i se intampla atunci alegeti Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” (Haruki Murakami)

Daca aveti in familie sau printre cei apropiati, o femeie care-si cultiva misterul, e eleganta, rafinata – genul de femeie cu care vor sa semene toate celelalte neamuri desi o barfesc adesea -, daruiti-i Noveccento (Alessandro Baricco)

Daca vorbim despre o tanara romantica, gata oricand sa-si puna flori in par si sa se gandeasca la printi pe cai albi, atunci daruiti-I Lebedele de pe Fitfth Avenue (Melanie Benjamin)

Daca vorbim despre o adolescenta visatoare, introverta, care vi se pare ca nu stiti de unde sa “o mai luati” ca sa vorbiti ca alta data cu ea, daruiti-I Da mai departe (Catherine Ryan Hyde).

Daca vreti sa vedeti o multime de alte carti, asezate pe categorii, puteti face o vizita la eMAG aici  si gasiti inclusiv oferte speciale pentru aceste zile. Credeti-ma, o carte e un dar care nu se demodeaza niciodata.

3040
ileana popovici(am citit) Reconstituiri cu Ileana Popovici

(am citit) Reconstituiri cu Ileana Popovici

Pentru cei care nu stiu, Ileana Popovici este o doamna foarte specala care in anii 70 a fost vedeta in multe filme importante, dar si in emisiuni de televiziune.

Absolventa de Conservator, Ileana Popovci a ajutat la realizarea coloanei sonore pentru multe emisiuni si filme, dar si pentru exercitiile la sol ale generatiilor de autor din gimnastica romaneasca.

reconstituiri

Cu un chip si un corp care aducea mai degraba cu Giulietta Massina a lui Felini, doamna Popovici a fost departe de divele din Romania acelor vremuri si cu toate acestea unii dintre cei mai importanti regizori de film ai momentului au fost profund indragostiti de ea.

In carte e un moment in care descrie cu discretie si eleganta cum regizorii Dan Pita si Sergiu Nicolaescu s-au inchis in bucataria ei din Drumul Taberei pentru a-si disputa iubirea ei. La vremea respective era iubita lui Pita, dar Nicolaescu lucrae cu ea si incepuse sa-I faca curte.

Cartea recupereaza o parte din  anecdotele acelor vremuri si da cateva indicii despre omul care este Ileana Popovici (foarte generos, un jurnalist foarte bun, un mentor pentru multi dintre cei pe care -i vedem astazi la televizor, unul din oamenii din spatele multor cariere muzicale ale anilor 70-80).

Mai un fragment absolut delicios dessper castingul pe care l-a dat pentru unuld intre cele mai bune filme din istoria cinematografiei romanesti, Reconstituirea – in regia dlui Lucian Pintilie. Ileana, studenta pe atunci la Conservator, nu stia cine este domnul Pintilie, dar sora sa care tocmai terminase institutul de teatru i-a spus sa se duca la proba.
Proba a dat-o cu Vladimir Gaitan care fusese instruit de regizor sa o provoace pe Ileana pentru a vedea cum reactioneaza in diverse situatii; Ileana sincera s-a certat cu Gaitan:))

aici cateva imagini din Reconstituirea

Cartea contine si cateva randuri – ca o caracterizare – de la oameni importanti sau cu notorietate care au lucrat cu doamna Popovici, marturisiri care – puse fata in fata cu gratia si smerenia doamnei – par in unele cazur pline de ego si emfaza. E o oglinda frumoasa (si involuntara) a raportarii Ilenei Popovici la lumea artistica in care a trait si lucrat multi ani.

Ca un cititor profesionist de biografii si nu numai, dar si ca editor de multe texte, am o singura observatie – cartii i-ar fi trebuit o editare mai riguroasa mai ales in partea intrebarilor reporterului care face interviul amplu care da, asa zisa, structura a cartii.

Scrisa sub forma unui interviu lung, singura structura a cartii e data de o cronologie simpla a vietii subiectului, dar cred ca acest subiect ar fi meritat o structura mai elaborata si mai riguroasa.

E un gand al meu de fiecare data cand citesc biografii romanesti: in lipsa unei scoli de specialitate care sa –i invete pe jurnalisti sa scrie mai riguros, dar si a unei culturi prin care marii scriitori sa ajute la scrierea unor biografii importante, cartile biografice despre romani sunt modeste in scriere si in structura.

Sigur ca asta nu afecteaza cititorul care va fi cucerit de povestile din carte, stiu insa ca ar fi fost si mai mult impresionat daca aceasta carte ar fi fost scrisa de cineva care avea scoala americana pe scrieri de forma lunga. (si ma gandesc aici de gasca de la DOR care ar putea sa ia in calcul sa ajute la scrierea unor asemenea biografi)

Sa cititi Reconstuiri cu Ileana Popovici, e o excursie frumoasa in timp prin sufletul unei doamne foarte foarte speciala.

Cartea nu se gaseste in librarii, din pacate, dar o puteti comanda online de aici. Eu am citit-o in varianta online cumparata de pe elefant.ro.

ileana popovici ileana popovici 1 Ileana popovici (1)

1707
Lebedele de pe Fifth Avenue(fragment in exclusivitate) Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin

(fragment in exclusivitate) Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin

Am bucuria sa va prezint in exclusivitate un fragment din romanul Lebedele de pe Fifth Avenue de Melanie Benjamin, cartea care sunt sigura ca va fi una dntre vedetele din librariile din Romania din acest an.

Cartea povesteste viata lui Truman Capote din perspectiva omului monden care incearca sa-si faca loc in inalta societate New Yorkeza. Povestea este inspirata de fapte reale si porneste de la un faimos articol din Esquire semnat de Capote (un fragment din cartea Answered Prayers) care i-a distrus cariera. In respectivul articol Capote a dezvaluit unele dintre cel mai ascunse secrete din viata unora dintre cele mai importante femei ale epocii – femei bogate sau maritate cu barbati foarte bogati care se prezentau in publicatiile vremii (Vougue, Harpers Bazaar, Life) drept neveste cu o viata perfecta.

Capote – care era prietenul lor intim, acceptat de toti sotii pentru ca era gay deci nu era o amenintare pentru cuplu – s-a infiltrat usor in vietile acestor femei, s-a autoinvitat la petrecerile lor si a sfarsit prin a le face publice unele dintre cele mai intime secrete.

Cartea, pe langa povestile savuroase din lumea mondena din New York-ul anilor 60, dezvaluie si cum erau crescute aceste femei pentru a fi neveste perfecte, iar asta ar putea fi informatii amuzant nostalgice despre cum se raportau femeile la ideea de casatorie si cum ajungeau sa le fie pe plac unora dintre cei mai importanti si bogati barbati ai lumii.

Lebedele de pe Fifth Avenue de Melanie Benjamin se lanseaza pe 14 februarie la Libraria Humanitas Cismigiu, la ora 19, si am sa fiu si eu acolo:)

lansarea lebede

Mai jos un fragment din roman, dar ca sa asezam frumos realitatea impreuna cu fictiunea, iata cum aratau in realitate, la vremea cand se petrece actiunea, o parte din personaje.

Truman Capote

capote

Barbara Cushing – Paley

babe paley

Gloria Guinness

soar_guinness_v

Marella Agnelli

marella-agnelli-theredlist

Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin      

(roman)

Traducere din engleză și note de Florica Sincu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

 

„A fost odată ca niciodată…“

Niciodată n-a fost atât de bine, niciodată n-a fost atât de rău…“

„A fost odată unul din Nantucket…“

Truman râdea de se prăpădea. Îşi ținea mâna la gură ca un băieţel şi umerii sfrijiţi i se cutremurau de râs, iar ochii albaştri îi sclipeau de o veselie răutăcioasă, încât ai fi zis că e nici mai mult, nici mai puţin decât o întrupare a unei statui de-a lui Pan.

— Of, Big Mama! Sunt aşa un drăcuşor răutăcios!

— True Heart, eşti nepreţuit! Slim îşi amintea că şi ea râdea până o dureau fălcile. Truman avea efectul ăsta asupra ei, în vremurile acelea glorioase de început – o făcea să râdă. Asta era tot, pe cuvânt. Nimic mai simplu şi mai adevărat.

Pe când era tânăr, prin 1955, când şi ele erau tinere – sau, oricum, ceva mai tinere –, când faima era călduță şi prietenia căpăta aripi, alimentată de şampanie, de caviar şi de cadouri de la Tiffany, Truman Capote era o sursă nemaipomenită de haz.

— „A fost odată ca niciodată…“ a rostit Slim în cele din urmă.

— Da. În fine… a repetat Truman cu vorbirea lui tărăgănată, teatrală, şi a adăugat câteva vorbe: „A fost odată ca niciodată un oraş pe nume New York“.

„New York.“

Familiile Stuyvesant, şi Vanderbilt, şi Roosevelt, şi respectabila, tihnita Washington Square. Trinity Church. Vestita sală de bal a doamnei Astor[1], Cei Patru Sute, elita secolului al nouăsprezecelea, snobul de Ward McAllister. Edith Wharton, trădătoarea. Restaurantul Delmonico. Zany Zelda şi Scott[2] în fântâna din Grand Army Plaza. Grupul de scriitori şi de actori strânşi în jurul mesei rotunde de la hotelul Algonquin; Dottie Parker[3], cu pana şi cu limba ei, amândouă ascuţite ca briciul. Spectacolele de revistă The Follies. Grupul de editorialişti de scan dal care semnau cu numele Cholly Knickerbocker. Clubul 21. Seratele dansante organizate de Lucky Strike la clubul Stork. Clubul de noapte El Morocco. Recitalul incomparabilei Hildegarde[4] în Salonul persan de la Plaza Hotel, cu Cary Grant, îngenuncheat la picioarele ei, în adoraţie. Fifth Avenue: magazinele Henri Bendel, Bergdorf, Tiffany.

Exista şi un New York subteran, plasat mai jos, din toate punctele de vedere. Ellis Island, Bowery Lane şi Lower East Side. Metroul. Schrafft’s şi alte localuri cu autoservire, tonete cu hotdog şi cu pizza vândută la felie. Pui atârnaţi la ferestre în Chinatown, murături la putină pe Delancey Street. Beatnicii din Village, cu ciorapi găuriţi, cu helănci jegoase şi cu un desăvârşit dispreţ față de orice.

Numai că nu spre acest New York tindeau ambiţioşii, visătorii, nesăţioşii. Ei erau atraşi de impunătorul New York, oraşul clădirilor impozante şi al apartamentele luxoase de la St. Regis, de la Plaza ori de la Waldorf, acel New York pentru care Trenul de la linia A e un cântec, nu o opţiune. Acel New York unde găseşti la cel mai mic semn un taxi galben încăpător, dacă limuzina e ocupată. Acel New York cu premiere strălucite la Metropolitan, cu nenumărate baluri şi banchete de caritate, cu trotuare largi şi curate, unde nu se îmbulzesc cărucioare cu umeraşe pentru haine, şi copii care se joacă. Cu panoramă spre parc, spre râu, spre pod, nu spre străduţe dosnice, întunecate şi spre ziduri de cărămidă afumată. Acel New York al teatrelor, al cinematografelor, al cărţilor, al revistelor The New Yorker, Vanity Fair şi Vogue.

Un far călăuzitor, un pisc, un far aşezat pe un pisc. O lumină strălucind necontenit în depărtare, vizibilă până şi din lanurile de porumb din Iowa, de pe dealurile din cele două state Dakota, din deşerturile Californiei ori din mlaştinile Louisianei. Trimiţând fără întrerupere semnale. Chemându-i pe cei nemulţumiţi, seducându-i pe visători. Îndemnându-i pe cei cu sânge fierbinte şi iute să îşi privească familiile placide, vecinii blazaţi, mormintele strămoşilor adormiți şi să-şi spună: „Eu sunt deosebit. Sunt altfel. Sunt mai mult“. Veneau toţi la New York. Nancy Gross, din California, poreclită de prietenul ei, actorul William Powell, „Slim“. Gloria Guinness, „La Guinness“, născută într-o familie de ţărani dintr-un sat mexican. Barbara Cushing, căreia i s-a zis „Babe“ încă de la naştere, mezina unui triplet senzaţional de surori din Boston.

Şi Truman. Truman Streckfus Persons Capote, care şi-a făcut într-o bună zi apariţia în avionul privat al soţilor William S. şi Babe Paley. Se ţinuse ca scaiul după Jennifer Jones şi David O. Selznick, buni prieteni ai familiei Paley. Bill Paley, preşedinte fondator al companiei de radio şi televiziune CBS, a rămas cu gura căscată la vederea acelui faun tânăr, subţirel, cu ochi mari albaştri şi cu o voce caraghioasă.

— Mi-am închipuit că vorbeai despre președintele Truman, i-a şoptit el ironic lui David. N-am mai auzit până acum de… individul ăsta mărunțel. O să trebuiască să ne petrecem tot weekendul cu el?

— Vai, Bill, fireşte c-ai auzit de el, a murmurat gingaş Babe Paley, soția lui, şi a ieşit să-l întâmpine pe musafirul nepoftit cu legendara ei căldură şi graţie.

Sigur că auzise şi Bill Paley de Truman Capote. Mai era cineva în Manhattan care să nu fi auzit de el în 1955? „Truman, Truman, Truman“, şuşotit, fluierat, invidiat, dispreţuit. Abia împlinise treizeci de ani Băiatul-Minune, acest Wunderkind, dacă nu chiar Mica Teroare, cum i se spunea doar printre scriitori. Truman Capote, subţirel, cu părul căzut nostalgic pe frunte, cu ochii expresivi şi cu buzele țuguiate, în aşteptare, întins leneş pe canapea, arunca o privire senzuală de pe coperta primului său roman, Alte glasuri, alte încăperi. Un roman pe care, ce-i drept, nici Babe, nici vreuna dintre prietenele ei, cum ar fi Slim sau Gloria, nu-şi dăduse osteneala să-l citească. Îi şuşoteau totuşi numele la petreceri, la vreo gală de binefacere şi la masa de prânz.

— Trebuie neapărat să-l cunoşti pe…

— Eu sunt pur şi simplu înnebunită după…

— Nu se poate să nu-l cunoşti pe…

„Truman.“

— Eu ţi l-am prezentat mai întâi, i-a amintit Slim lui Babe după acel weekend nefast petrecut în locuinţa din Jamaica a soţilor Paley; acel weekend uimitor, ameţitor, când Babe şi Truman s-au trezit orbiţi de cel dintâi răsărit al soarelui prieteniei, încă atât de nou pentru ei, încât nu îşi dăduseră bine seama că fuseseră prinşi amândoi în mrejele unui lucru de care muritorul de rând nu avea parte. Tu chiar nu-ţi mai aminteşti, dar a fost al meu, a fost Inima mea Credincioasă. Nu-i cinstit că mi l-ai furat! Şi Slim şi-a ţuguiat buzele şi şi-a scuturat părul blond, care îi intra mereu în ochi şi o făcea să semene cu Lauren Bacall mai mult decât semăna Lauren Bacall cu ea însăşi, ceea ce era perfect justificabil, din moment ce Lauren Bacall o copiase întâi pe Slim. A fost cam pe-atunci când Truman lucra la scenariul filmului Mai tare ca diavolul şi Leland l-a invitat într-o seară la masă. Nu ții minte?

— Nici vorbă, eu l-am descoperit prima, a insistat Gloria, aruncând scântei din ochii aceia exotici, ca de cărbune, care ameninţau întruna să-i demaşte originea bine ascunsă de rochiile Balenciaga, de coafurile concepute de Kenneth şi de accentul ei britanic studiat. Mă mir, Slim, c-ai uitat, a continuat ea. S-a întâmplat la scurt timp după ce Truman a adaptat pentru teatru Harfa de iarbă, ca să fie jucată pe Broadway. Normal că nu mă dau în vânt după Broadway, a zis, aruncându-i o privire răutăcioasă lui Slim, care s-a zbârlit toată. Dar mă bucur nespus c-am fost la premieră în seara aceea. Imediat ce ne-am văzut ţi-am povestit totul despre el, dragă Babe.

— Te-nşeli, draga mea! Eu l-am chemat într-un weekend la Paris, nu v-aduceţi aminte? a intervenit Pamela cu un accent britanic atât de pronunțat şi un glas atât de reţinut, încât toate s-au aplecat instinctiv spre ea să o audă (şi toate i-au recunoscut instinctiv şiretlicul care îi făcea pe soţii lor să se aplece la fel şi să dea cu nasul de magnificul ei decolteu, scos în evidenţă de croiala Dior). Asta a fost cu mult înainte să-l cunoaşteți voi, a continuat Pamela, pe vremea când lui Truman tocmai i se publicase Alte glasuri, alte încăperi. Bennett Cerf – îl ştiţi, editorul – m-a întrebat dacă nu vreau să-i țin companiei tânărului său romancier, care era foarte agitat la gândul criticilor pe care avea să le primească. Pamela şi-a reţinut cu greu un tremur al umerilor; doar nu era convenabil să recunoşti că ai avut de-a face cu tipi de felul ăsta. Erai şi tu acolo, Babe, a mai zis ea. Sunt sigură!

— Doamnelor, doamnelor! le-a pus la punct C.Z., neclintită şi inaccesibilă, ca de obicei, nici chiar „înăuntru“, dar nici total „în afara“ lumii lor. Simplă, deloc complicată, o blondină hitchcockiană cu un surâs luminos (şi un accent bostonian excesiv de apăsat şi de curat). Tot grupul ştia că C.Z. era mai fericită să lucreze prin grădină cu o săpăligă în mână sau să îşi vadă de cai decât să ia masa la Le Pavillon. De obicei, a spus ea, lucrurile astea mă lasă rece, dar cred că eu i l-am prezentat pe Truman lui Babe. Când făceam cumpărături la Bergdorf. Truman se pricepe de minune să aleagă exact geanta potrivită. În după-amiaza aia erai şi tu acolo, Babe.

— Nu, eu aş zice c-a fost pe iahtul nostru, a spus Marella, nesigură pe engleza ei, mereu timidă şi reţinută în tovărăşia prietenelor, dat fiind că era mult mai tânără decât ele şi niciodată sigură de statutul ei, în ciuda imensei bogăţii şi a unei frumuseţi remarcabile. Un chip despre care Truman spunea că ar fi putut să fie opera lui Botticelli, dacă artistul ar fi avut mai mult talent. Alec Corda l-a adus, într-o vară. Cred că tu şi Bill eraţi atunci cu noi, aşa-i Babe?

Într-un costum Chanel de in, dintre cele care nu se şifonau oricât ar fi fost de cald în New York, Babe Paley n-a răspuns. Abia dacă le-a aruncat amuzată câte o privire în timp ce îşi scotea mănuşile, le plia şi le băga în geanta ei Hermès din piele de aligator. Aşezată la cea mai bună masă în mijlocul restaurantului Le Pavillon, era atentă la cei din jur. Se afla în lumea ei, o lume de o eleganţă calmă, artificială; un univers al aparenţelor, în care prânzul era cel mai însemnat moment al zilei, un motiv să te dai jos din pat dimineaţa, să mergi la coafor, să cumperi ultima noutate de la Givenchy ori de la Balenciaga, drept recompensă pentru grija de a avea o casă perfectă, nişte copii perfecţi, un soţ perfect. Şi pentru păstrarea unui trup perfect. La urma urmei, de cinat, cinezi acasă ori la vreo petrecere, altfel la ce bun să mai angajezi un bucătar-şef, dacă nu chiar doi?! Însă la prânz mergi la The Colony ori la Quo Vadis. Şi, cu precădere, la Le Pavillon, unde Henri Soulé tratează doamnele din înalta societate ca pe nişte obiecte de artă, cum de altfel şi sunt, le plasează cu mândrie în salon pe banchete de pluş roşu, la mese acoperite cu pânzeturi fine, unde vaza de cristal cu flori proaspăt culese e înconjurată de pahare Baccarat, de porţelanuri şi de tacâmuri de argint. Ele îşi beau vinul preferat şi fac mofturi la cele mai fine preparate franţuzeşti (pentru că, de bună seamă, când ai ţinuta şi prestigiul care îţi asigură intrarea în Le Pavillon, nu vii acolo să mănânci), bârfesc şi sunt văzute.

Pe trotuarul din faţa restaurantului se înghesuiau întruna fotografi gata să imortalizeze lumea încântătoare dinăuntru, iar Babe, înaltă, cu ţinuta ei regală şi cu zâmbetul graţios, era cea mai căutată, spre permanenta frustrare a prietenelor ei şi în ciuda dispreţului manifestat de ea. Cu toate astea, o persoană înzestrată cu spirit de observaţie, aşa cum era Slim, ar fi putut să constate că Babe îşi încetinea imperceptibil pasul dacă se întâmpla să nu fie prin preajmă nici un fotograf, ca şi cum ar fi căutat cu privirea sau şi-ar fi dorit să apară vreunul ca prin minune.

Oare de ce era preferată Babe Paley? De ce tocmai ea era în centrul atenţiei? De ce căutau cu încăpăţânare un prilej să o salute reverenţios mulţi dintre cei care nu se bucurau de privilegiul de a fi aşezaţi la aceeaşi masă cu ea? Nu era cea mai frumoasă. Gloria Guinness se bucura de această onoare graţie gâtului ei lung, elegant, a unui păr ca pana corbului şi a ochilor ei scânteietori. Nu era nici cea mai amuzantă, ci Slim Hayward, ale cărei zeflemele ori vorbe de spirit fuseseră şlefuite la picioarele unor bărbaţi precum Ernest Hemingway, Howard Hawks ori Gary Cooper. Nici cea mai nobilă nu era, fără îndoială. Nobleţea şi-o împărţeau între ele Pamela, Honorable Pamela Digby Churchill, fiică a unui baron, fostă noră a unui prim-ministru, şi Marella Agnelli, o prinţesă bona fide, căsătorită cu Gianni Agnelli, moştenitorul regatului Fiat.

Babe Paley îşi căpătase rangul datorită acelui har care e stilul. Se spunea şi despre celelalte că au stil, însă Babe era însăşi în truchiparea stilului. Nimeni, de pildă, nu băga de seamă ce purta, cel puţin nu la prima vedere, deşi era întotdeauna îmbrăcată  cu cele mai alese creaţii originale de modă. Remarcată era ea însăşi, silueta ei înaltă, zveltă, ochii ei gravi şi întunecaţi, felul în care îşi ţinea geanta la încheietura braţului, graţia nesofisticată cu care îşi împingea ochelarii de soare pe creştet ori îşi descheia mantoul cu o singură mână şi îl lăsa să-i cadă de pe umeri în braţele unui maître d’hôtel care aştepta în spatele ei.

Ce nu observa lesne lumea era singurătatea care o însoţea pretutindeni, asemenea parfumului ei preferat, suav, cu miros de iarbă, Vent Vert, de la Balmain. În ciuda bogăţiei fabuloase, a nenumăratelor case, a copiilor, a unui soţ mai dinamic şi mai influent decât toţi bărbaţii prietenelor ei, tovărăşia ei permanentă era singurătatea. Mai bine spus „fusese“. Până acum.

— Chiar nu contează, a rostit Babe într-un târziu, pecetluind definitiv discuţia. Sunt pur şi simplu bucuroasă că l-am cunoscut. Pentru Truman! a mai adăugat şi a ridicat cupa cu şampanie Cristal.

— Pentru Truman! au răspuns ca un ecou cele patru prietene şi au ciocnit paharele în cinstea ultimei lor descoperiri, stârnite şi anticipând cu mare poftă o mulţime de ocazii de distracție, nimic mai mult.

— Pentru Truman, a mai şoptit o dată Babe, însă doar pentru sine, şi a surâs aşa cum prietenele ei nu o mai văzuseră făcând până atunci. Însă tocmai în clipa aceea a intrat în restaurant ducesa de Windsor, care şi-a întors cu un gest suveran faţa mică şi dură la stânga şi la dreapta, de parcă ar fi fost cu adevărat de spiţă regală. Pe loc s-a stârnit în jur focul bârfelor.

— Ai mai cunoscut vreodată pe cineva mai plictisitor decât ducele?

— Totuşi, bijuteriile…

— Singurul lucru pe care l-a făcut şi el vreodată ca lumea!

Şi, în toiul agitației, nici una dintre prietenele ei nu i-a mai aruncat măcar o privire lui Babe. În afară de Slim, care a mijit ochii şi şi-a muşcat buza. Şi s-a minunat.

*

(…)

[1] Caroline Webster Lina Schermerhorn Astor (1830–1908), proeminent membru al Celor Patru Sute de familii reprezentând protipendada newyorkeză din secolul al XIX-lea. Numărul acesta fusese stabilit în funcţie de capacitatea sălii de bal a doamnei Astor, de către Samuel Ward McAllister (1827–1895), autoproclamat arbitru al eleganţei.

[2] Francis Scott Key Fitzgerald (1896–1940) şi soţia lui, poreclită Zany Zelda (Zelda cea Nebună).

[3] Dorothy Parker (1893–1967), poetă, nuvelistă, critic literar şi satiristă. A făcut parte dintre fondatorii grupului de critici şi scriitori The Algonquin Round Table.

[4] Hildegarde Loretta Sell (1906–2005), cântăreaţă americană de cabaret.

2695
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!