Category : carti simpa

tomjonesPR Stunt – sau cum au inceput femeile sa arunce cu lenjerie in Tom Jones

PR Stunt – sau cum au inceput femeile sa arunce cu lenjerie in Tom Jones

citesc biografia unuia dintre cei mai mari publicisti de la Hollywood, Jay Bernstein – Starmaker: Life as a Hollywood Publicist with Farrah, The Rat Pack, & 600 More Stars Who Fired Me  – un domn care a lucrat pentru Sinatra, Sammy Davis Jr si muuuuulti multi altii.

 Bernstein nu se fereste sa dea detalii din viata lui profesionala, sa explice strategii, sa arate cam cum gandea cand isi transforma clientii in vedete. (capitolul despre Farrah Fawcett si decizia de a-i promova … sfarcurile intr-un poster e mai mult decat un studiu de caz)

Cum a fost unul dintre cei mai influenti oameni de la Hollywwod (a murit in 2006) nu prea i-a apasat f tare de indiscretiile pe care le-a facut prin biografia lui, asa ca exista si intamplari care poate n-ar fi trebuit sa fie acolo, mai ales cele legate de viata lui amoroasa cu diverse actrite.

starmaker

Dincolo de asta, iata o poveste despre cum Jay Bernstein a stiut sa speculeze sex appealul lui Tom Jones si sa-l transforme dintr-un cantaret de hol de hotel intr-un sex simbol mondial.

Welsh singer Tom Jones was already a bona fide hit when I became his publicist in 1968.

In previous years he had been part of the swinging music scene, scoring hits with movie themes like “What’s New, Pussycat?”and James Bond’s “Thunderball.”

He was a powerful singer, masculine and roguish in appearance, with an onstage bare-chested presence that at least one nameless woman found extraordinarily sexy. Gordon Mills, Tom’s manager, hired me to launch the singer’s first American performance, at the famous Copacabana in New York City. The Copa was a supper club with an intimate atmosphere that allowed an entertainer to move about in the room as he performed. I had a front-and-center table with half a dozen guests in case Tom’s debut needed extra bodies. It didn’t. The place was packed on opening night.

During his performance a strange incident occurred. Tom was moving from table to table, stopping here and there, singing directly, as if personally, to some of his female fans. Suddenly a woman stood up, slipped off her panties and handed them to him. Gordon Mills told me later that Tom was startled; women had slipped him dinner napkins with their telephone numbers written on them, but never their underwear.

Later that year, Tom opened at the Flamingo Hotel in Las Vegas. After a few days Gordon called me. The crowds were small and lukewarm. Tom wanted to be more than a saloon singer who had to compete with the clink of cocktail glasses. “Think you can do something for us?”Gordon wanted to know.

I flew to Vegas and took in the Tom Jones show. It was sexy and dynamic, but I didn’t think it had the oomph to put him over the top as a long-term Vegas hit. It needed a push, a headline-making push. I talked to Tom and Gordon. They had old-fashioned concepts and came up with the same type of stuff rockers had been doing for years. I went to my suite to think about it. In the process I remembered the knickers incident at the Copa. I had an idea that might work.

By this time, through Sammy and other clients, I was well-known in Vegas by management. It wasn’t difficult to persuade the hotel to give me a couple dozen bogus keys with the Flamingo logo on them. I then went to a lingerie shop and bought several pairs of ladies’lacy silk underwear.

That night I stood at the entrance of the Flamingo showroom. When I saw a good-looking young woman without a date, I approached her. She was usually with another girl or one of a trio. I chose the ones who seemed extroverted and hungry for a laugh. I offered one of two deals. I would give twenty-five dollars if she would throw a room key on the stage while Tom was performing or fifty dollars if she would throw a pair of panties. I had no trouble getting girls; they were like actors at central casting.

Now I had to choreograph the show. I wanted one girl here, one there; I needed them spread throughout the room, planted in strategic spots. Furthermore, timing was everything. They needed to wait until Tom had supposedly worked them into a frenzy with his sex appeal. Tom was in the dark; he knew nothing about my gambit. The show began, and in his usual way Tom began working up to his most popular songs—“It’s Not Unusual,”“Delilah”and “Help Yourself.”

He had great presence, his own style (helped by his friend Elvis) and a sort of waterfront masculine appeal. He wore tight pants and his shirt open to his navel. He was belting away when the first girl threw a room key. Tom paused ever so briefly, swept up the key and looked at it in one quick gesture, and then continued singing. A couple of minutes later another girl tossed a pair of panties.

Tom picked up his pace. Another girl tossed a room key. It was like shots of electricity suddenly bolting through the room. Tom really began to sing and move, convinced that he was motivating the women by virtue of his sexuality.

The women responded in kind, and the more they did, the more magnetic Tom became. The room keys, the panties, Tom’s gyrations and his sensuous songs—they added up to an explosive performance, both onstage and off. I stayed in Vegas a week, repeating the same routine every night. Gordon and I purposely left Tom out of the loop.

By the time I went back to L.A., Tom thought he was the most magnetic man on the planet. During the second week, however, without panties and room keys, the show lost its magic. It was good, but it lacked that indefinable dynamic called sex appeal. Gordon gave me a call; I returned to Vegas. I got more keys and another bunch of panties.

This time, however, I invited members of the press to attend and gave them the Bernstein royal treatment before the show. The same thing happened: Tom began to jive and the women went nuts. Each night was wilder than the one before. The press coverage gave the campaign its needed kick. By week’s end, the hotel had enlarged the letters of Tom’s name on the marquee and women were lining up at the ticket window.

I went back to Los Angeles and kept up with the coverage in the papers. There were no more bogus keys and panties bought at wholesale. The real things were now landing on the stage. Tom was transformed into an authentic Vegas star. What began as a gimmick had become a phenomenon. Tom eventually moved to ever-larger showrooms—the Hilton International, Caesar’s Palace, and the last I heard he was packing the room at the MGM Grand.

I’ve always felt a sense of pride in that particular campaign. I was a ghost, an invisible man who motivated the audience in obscurity.

1371
Amantul japonezAvanpremiera simpa (Fragment) Isabel Allende – Amantul japonez

Avanpremiera simpa (Fragment) Isabel Allende – Amantul japonez

Imi face placere sa va ofer in avanpremiera un fragment din cea mai recenta carte a scriitoarei Isabel Allende, Amantul Japonez, care va fi in doar cateva zile in librarii in Colecţia Raftul Denisei, Humanitas Fiction. Multumesc frumos Humanitas Fiction.

 

Isabel Allende: 21 de cărți publicate, traduceri în peste 35 de limbi; peste 65 de milioane de exemplare vândute; 12 doctorate onorifice; 50 de premii în peste 15 țări; 2 filme de succes realizate după romanele ei.

O dublă poveste de dragoste, la distanță de mai bine de jumătate de secol, se dezvăluie treptat în Amantul japonez. Scris cu aceeaşi atenţie pentru amănuntul istoric şi profundă înţelegere a personajelor care au constituit dintotdeauna marca lui Isabel Allende, romanul Amantul japonez semnalează întoarcerea autoarei la povestea clasică, de largă respiraţie, fiind totodată un omagiu emoţionant adus sufletului omenesc şi stăruinţei în dragoste, într-o lume a necontenitelor schimbări.

În 1939, când Polonia e amenințată de nazism, Alma Belasco e trimisă de părinți să trăiască la San Francisco, alături de mătușa și de unchiul ei, care locuiesc într-un conac opulent. Inițial timorată de noua ei familie și incapabilă să se integreze, Alma va avea în cele din urmă o legătură profundă, pentru toată viața, cu fiul grădinarului familiei, Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărțiți cu cruzime, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Multe decenii mai târziu, Alma e una dintre bătrânele excentrice care populează azilul de lux Lark House din San Francisco. Cu răbdare și infinită tandrețe, Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova cu o istorie tristă în propria biografie, ajunge să descopere treptat povestea de dragoste dintre Alma și Ichimei și își găsește în ea izbăvirea.

 

Fragment

Traducere de Cornelia Rădulescu

Lark House

Irina Bazili a început să lucreze la Lark House, care se afla în Berkeley, la margine, în anul 2010. Avea douăzeci şi trei de ani împliniţi şi prea puţine iluzii, căci de la cincisprezece tot schimbase locuri de muncă în mai multe oraşe. Nu- şi putea imagina că această rezidenţă pentru vârsta a treia avea să se dovedească locul perfect şi că în următorii trei ani urma să o facă la fel de fericită ca în copilărie, înainte ca destinul ei să o ia razna. Lark House, înfiinţat la jumătatea lui 1900 pentru a oferi bătrânilor cu venituri mici o locuință decentă, atrăsese de la bun început, din motive necunoscute, intelectuali progresişti, ezoterici convinşi şi artişti de mică anvergură. Cu timpul, destule aspecte s-au schimbat, însă aşezământul continua să perceapă taxe pe potriva veniturilor fiecărui rezident pentru a promova, teoretic, o anume diversitate socială şi rasială. Practic, cu toţii erau albi din clasa mijlocie, iar diversitatea consta în subtile deosebiri între liber-cugetători, căutători de căi spirituale, activişti sociali şi ecologici, nihilişti, başca oarece hipioţi care mai vieţuiau în zona golfului San Francisco.

La primul interviu, directorul Hans Voigt i-a spus Irinei că era prea tânără pentru un post care presupunea atâtea responsabilităţi, dar cum era nevoie să se ocupe urgent un post vacant la Departamentul de administraţie şi asistenţă, putea lucra acolo până aveau să găsească persoana potrivită. Irina şi- a zis că acelaşi lucru era valabil şi pentru el: omul semăna cu un tinerel bucălat cu calviţie prematură, prea puţin indicat să conducă aşezământul. Mai târziu avea să constate că înfăţişarea lui Voigt era înşelătoare în funcţie de distanţă şi de lumină, căci omul împlinise cincizeci şi patru de ani şi se dovedise un administrator excelent. Irina l-a asigurat că, deşi nu avea studii, avea să compenseze prin experienţa pe care o avusese cu bătrânii în ţara ei natală, Republica Moldova.

Zâmbetul ei timid l-a făcut să se înmoaie pe director, care a uitat să-i ceară o scrisoare de recomandare şi a purces să enumere obligaţiile postului, care se puteau rezuma în câteva cuvinte: să uşureze existenţa oaspeţilor de la nivelurile doi şi trei. Cu cei de la nivelul unu n-avea treabă, ei trăiau independent, chiriaşi într-o clădire cu apartamente, nici cu cei de la nivelul patru, numit pe bună dreptate Para disul, căci aceia aşteptau să ajungă la cer, dormitând în cea mai mare parte a timpului şi neavând nevoie de serviciile pe care li le-ar fi putut oferi. Sarcina Irinei era să conducă rezidenţii la doctor, la avocat sau la contabil, să-i ajute să completeze formularele de sănătate sau cele pentru impozite, să-i însoţească la cumpărături şi alte treburi de acest gen. Singura legătură cu cei din Paradis era organizarea funeraliilor, dar pentru asta avea să primească instrucţiuni detaliate, după caz, a lămurit- o Hans Voigt, pentru că dorinţele muribunzilor nu coincideau întotdeauna cu cele ale rudelor; cei de la Lark House erau de religii diferite, iar funeraliile tindeau a fi nişte ceremonii ecumenice destul de complicate.

I-a mai explicat că uniformă purta doar personalul – îngrijitori şi infirmieri –, iar pentru restul angajaţilor exista un cod tacit, caracterizat prin respect şi bun gust. De exemplu, tricoul ei cu Malcolm X era nepotrivit pentru instituţie, a grăit directorul pe un ton emfatic. Sigur, nu era vorba de Malcolm X, ci de Che Guevara, dar Irina nu i-a spus-o, bănuind că Hans Voigt nici nu auzise de luptătorul care la o jumătate de secol după epopeea sa continua să fie venerat atât în Cuba, cât şi de o mână de radicali din Berkeley, unde locuia ea. Tricoul îl cumpărase cu doi dolari de la un second-hand şi era aproape nou.

— Şi aici nu se fumează, a mai avertizat- o el.

— Nu fumez şi nu beau, domnule.

— Eşti sănătoasă? Că asta e foarte important când lucrezi cu bătrânii.

— Sunt.

— Mai e ceva ce- ar trebui să ştiu?

— Sunt dependentă de jocurile video şi de romanele fantasy, ştiţi dumneavoastră, Tolkien, Neil Gaiman, Philip Pullman. Mai spăl şi câini, dar asta nu-mi ia mult timp.

— Ce faci în timpul liber nu e treaba mea, duduie, dar la lucru trebuie să fii mereu pe fază.

— Fireşte. O să vedeţi, domnule, că, dacă-mi daţi această şansă, n-o să vă pară rău, ştiu cum să mă port cu oamenii în vârstă, a spus ea cu aplomb.

Interviul odată încheiat, directorul i-a arătat locurile. Instituţia adăpostea două sute cincizeci de persoane a căror vârstă medie era de optzeci şi cinci de ani. Lark House fusese magnifica proprietate a unui magnat al ciocolatei, care o donase oraşului împreună cu o sumă generoasă menită finanţării. Cuprindea o clădire principală, un mic palat pretenţios unde se aflau birourile şi spaţiile comune – biblioteca, sufrageria şi atelierele – şi o serie de plăcute edificii din lemn, perfect armonizate cu parcul la prima vedere sălbatic, în realitate bine îngrijit de o echipă de grădinari. Clădirile cu apartamente independente şi cele care îi găzduiau pe cei de la nivelurile doi şi trei comunicau între ele prin largi coridoare acoperite, unde se putea circula cu scaunele cu rotile la adăpost de vremea rea şi cu pereţi laterali din sticlă, prin care se putea admira natura, cel mai bun balsam pentru necazurile oricărei vârste. Paradisul, o construcţie izolată din beton, ar fi făcut notă discordantă dacă nu ar fi fost complet acoperit cu iederă. Biblioteca şi sala de jocuri erau disponibile la orice oră; salonul de înfrumuseţare avea orar flexibil, iar atelierele ofereau cursuri diverse, de la pictură la astrologie, celor care încă mai năzuiau la surprize viitoare. La Magazinul Obiectelor Uitate, cum scria pe o uşă şi unde lucrau nişte doamne pe bază de voluntariat, se vindeau haine, mobilă, bijuterii şi alte lucruri de care internaţii nu mai aveau nevoie sau rămase de pe urma răposaţilor.

— Mai avem şi un cineclub excelent, de trei ori pe săptămână proiectăm filme la bibliotecă, a adăugat Hans Voigt.

— Ce fel de filme? a sărit Irina curioasă, sperând să fie vorba de filme cu vampiri şi de SF- uri.

— Selecţia o face un comitet şi se preferă genul thriller, se dau în vânt după producţiile lui Tarantino. Există aici o anumită fascinaţie pentru violenţă, dar nu te speria, oamenii înţeleg că e vorba de ficţiune şi că actorii apar apoi, bine-mersi, în alte filme. E un fel de evadare din realitate. Avem destui oaspeţi care fantazează să asasineze pe careva, de regulă un membru al familiei.

— Şi eu la fel, a sunat replica spontană a Irinei.

Crezând că fata glumea, Hans Voigt a râs binedispus: aprecia la angajaţii săi atât simţul umorului, cât şi răbdarea. În parcul cu copaci bătrâni se zbenguiau fără pic de teamă veveriţe şi un număr neobişnuit de cerbi şi ciute. Hans Voigt i-a spus că ciutele veneau aici să fete şi să-şi

crească puii, că domeniul era un adevărat sanctuar al păsărilor, mai ales ciocârlii, de unde şi numele: Lark House asta însemna, casa cu ciocârlii. Mai multe camere de luat vederi erau plasate strategic ca să spioneze animalele şi, totodată, bătrânii care s-ar fi rătăcit sau accidentat, însă

instituţia nu conta pe măsuri de securitate. În timpul zi lei porţile rămâneau deschise şi doar doi paznici neînarmaţi patrulau pe acolo. Erau poliţişti ieşiţi la pensie, unul avea şaptezeci de ani, celălalt şaptezeci şi patru; nici nu era nevoie de mai mult, căci nimeni nu şi-ar fi pierdut timpul sărind gardul ca să jefuiască nişte babalâci lipsiţi de venituri. S-au încrucişat cu două femei în scaune cu rotile, cu un grup care căra şevalete şi cutii cu vopsele pentru cursul de pictură plein- air, cu câţiva care-şi plimbau câinii tot atât de rablagiţi ca şi ei. Proprietatea mergea până la golf, când era maree înaltă se putea ieşi cu caiacul, cum făceau câţiva rezidenţi încă nedărâmaţi de beteşuguri. „Aşa mi-ar plăcea să trăiesc“, a suspinat Irina, aspirând adânc aroma dulce de pini şi laur şi comparând locurile cu văgăunile insalubre prin care vieţuise de la cincisprezece ani.

— În fine, duduie Bazili, să-ţi spun şi de cele două fantome de care precis vei afla de la angajatele haitiene.

— Nu cred în fantome, domnule Voigt.

— Felicitări. Nici eu. Cele de la Lark House sunt o tânără femeie în rochie roz cu voaluri şi un copilaş de vreo trei anişori. E vorba de Emily, fiica magnatului ciocolatei. Biata de ea a murit de inimă rea după ce copilul ei s-a înecat în piscină, la sfârșitul anilor ’40. După care magnatul şi-a abandonat casa şi a înfiinţat fundaţia.

— Puştiul s-a înecat în piscina pe care mi-aţi arătat-o?

— Exact. Dar de-atunci, din câte ştiu, n-a mai murit nimeni în ea.

Curând, Irina avea să-şi schimbe părerea în ce priveşte fantomele, descoperind că mulţi bătrâni erau tot timpul însoţiţi de morţii lor; Emily şi copilaşul ei nu erau deci singurele spirite care bântuiau pe acolo.

A doua zi la prima oră Irina s-a prezentat la lucru în blugii ei cei buni şi un tricou discret. A constatat că ambianţa de la Lark House era relaxată, dar nu neglijentă; arăta mai curând ca un campus universitar decât ca un azil de bătrâni. Mâncarea era comparabilă cu cea a oricărui restaurant respectabil din California: organică în măsura posibilului. Serviciul era eficient, iar îngrijitorii şi personalul medical cât se poate de amabili. În doar câteva zile a învăţat numele şi maniile colegilor şi bătrânilor de care trebuia să se ocupe. Iar frazele în spaniolă şi franceză pe

care le memorase au făcut să fie apreciată de personalul provenit aproape în totalitate din Mexic, Guatemala şi Haiti. Salariul pe care- l primeau nu era nici pe departe pe măsura muncii grele pe care trebuiau să o facă, însă prea puţini se plângeau. „Pe bunicuţe trebuie să le răsfeţi, dar să te arăţi respectuoasă; tot aşa şi cu bunicuţii, dar fără să le cauţi prea mult în coarne, că li se suie la cap“, a sfătuit- o Lupita Farías, o mexicancă al cărei chip amintea de o sculptură olmecă, şefa echipei de curăţenie. Era de treizeci şi doi de ani la Lark House şi avea acces în toate camerele, drept care cunoştea bine fiecare ocupant, le ştia viaţa, le ghicea necazurile şi le alina tristeţile.

— Atenţie la depresie, Irina, că aici e la ea acasă. Dacă observi că cineva se izolează şi e potopit de tristeţe, că rămâne în pat fără motiv sau nu mai vrea să mănânce, vii fuguţa la mine să mă anunţi, ai priceput?

— Şi ce le faci, Lupita?

— Păi, depinde. Îi mângâi, că asta le place mereu, pentru că pe bătrâni nu-i atinge nimeni, şi îi momesc cu un serial la televizor: nimeni nu vrea să moară până nu vede cum se termină. Unii se alină rugându-se, numai că aici sunt mulţi atei, iar ăştia nu se roagă. Cel mai important este să nu-i laşi singuri. Şi, dacă nu mă găseşti, o anunţi pe Cathy, ştie ea ce să facă.

Doctoriţa Catherine Hope, rezidentă a nivelului doi, fusese prima care-i urase Irinei bun venit în numele comunităţii. La şaizeci şi opt de ani, era cea mai tânără; după ce ajunsese în scaun cu rotile optase pentru asistenţa şi compania de la Lark House; trecuseră doi ani de atunci, timp în care devenise sufletul instituţiei. „Oamenii bătrâni sunt cei mai amuzanţi de pe lume“, îi spusese atunci Irinei. „Au trăit mult, spun exact ce le trece prin cap şi nu dau doi bani pe părerile celorlalţi. N-ai să te plictiseşti aici. Rezidenţii noştri sunt persoane cu educaţie şi cu sănătate bună, care continuă să înveţe şi să experimenteze. În comunitatea asta există stimulente, se poate evita cel mai rău fla gel al bătrâneţii: singurătatea.“

Irina era la curent cu spiritul progresist al celor de la Lark House, despre care se cam dusese vestea. Exista o listă de aşteptare de ani de zile pentru internări, ar fi fost şi mai lungă dacă mulţi postulanţi n-ar fi dat între timp colţul. Bătrânii de acolo erau dovada vie că vârsta, cu

toate limitările ei, nu-i împiedica să se distreze şi să ia parte la vacarmul vieţii. Câţiva dintre ei, membri activi ai mişcării Bătrâni pentru Pace, se duceau vineri dimineaţa să protesteze în stradă împotriva aberaţiilor şi nedreptăţilor lumii, mai ales ale imperiului nord- american, pentru care se simţeau responsabili. Aceşti activişti, printre care se număra o doamnă de o sută unu ani, îşi dădeau întâlnire într-un colţ al pieţei, chiar vizavi de postul de poliţie, veneau în baston, în cadru sau în scaunul cu rotile şi agitau pancarte împotriva războiului sau a încălzirii globale, în timp ce maşinile care treceau îi susţineau claxonând şi trecătorii semnau petiţiile întinse de străbunicii furibunzi. Nu o dată apăruseră la televizor aceşti revoltaţi, iar poliţiştii se făceau de râs ameninţându- i cu gaze lacrimogene, lucru care nu se concretiza, fireşte. Emoţionat, Hans Voigt îi arătase în parc Irinei o placă în memoria unui muzician de nouăzeci şi şapte de ani, care murise în 2006 în plin soare, în urma unui atac cerebral care-l lovise pe neașteptate în timp ce protesta împotriva războiului din Irak.

Irina crescuse într-un sat din Moldova în care trăiau acum doar bătrâni şi copii. Tuturor le lipseau dinţii, primilor pentru că le căzuseră, ultimilor pentru că îşi schimbau dinţii de lapte. S-a gândit la bunicii ei şi, ca de atâtea ori în ultimii ani, s-a căit că-i părăsise. La Lark House avea prilejul să le ofere altora ce nu le putuse oferi alor săi. Cu acest gând a început să se ocupe de cei de acolo, curând le-a câştigat simpatia, nu numai lor, dar şi câtorva de la nivelul unu,  independenţii. De la bun început atenţia i-a fost atrasă de Alma Belasco. Se evidenţia printre celelalte femei prin atitudinea aristocratică, un fel de câmp magnetic o izola de restul muritorilor. Lupita Farías spunea că doamna Belasco nu se potrivea acolo, că mulţi purici n-avea să facă, oricând putea veni s-o ia acelaşi şofer care o şi adusese într-un Mercedes Benz. Dar lunile treceau fără ca asta să se întâmple. Irina se mulţumea să o observe de la distanţă, căci Hans Voigt îi ceruse să se ocupe de persoanele de la nivelurile doi şi trei, nu de independenţi. Oricum, era destul de ocupată cu clienţii ei – nu erau numiţi „pacienţi“ – şi trebuia să se pună la punct cu amănuntele noii sale slujbe. De exemplu, să studieze filmările ultime lor funeralii: o evreică budistă şi un agnostic pocăit. La rândul ei, Alma Belasco nici n-ar fi observat- o pe Irina dacă aceasta nu s-ar fi aflat pentru scurt timp în mijlocul unui mic scandal.

 

1615
dan c mihailescu cartea de la ora 5Ce inseamna ca Dan C Mihailescu se muta in online cu Cartea de la ora 5

Ce inseamna ca Dan C Mihailescu se muta in online cu Cartea de la ora 5

In fiecare zi, de luni pana vineri, la ora 5 pe www.carteadelaora5.ro, dar si pe o pagina de FB si un canal dedicate, vor fi postate pastille de 5 minute cu cate o recomandare de carte a domnului Dan C Mihailescu.

Ce inseamna aceasta miscare pentru piata media?

 Banii care vin in productie continut online

La lansarea de aseara domnul Dan C Mihailescu a mentionat ca, dupa ce emisiunea de la ProTv s-a incheiat, a avut doua propuneri de la televiziuni, una de la un post de radio, dar ca a venit in online – un mediu despre care nu avea o parere buna dar incearca sa-si invinga o prejudecata.

De fapt, cred ca trecerea domniei sale la online – intr-un context care inseamna un site si un canal youtube dedicate, fara publicitate, desi e un proiect emag – inseamna un prim semnal ca marii investitori in online trec la nivelul urmator al dezvoltarii lor si incep sa produca continut costisitor.

Continut din care, la prima vedere, nu beneficiaza. Dar pentru cine stie impactul cronicilor lui Dan C Mihailescu, e clar ca efectul se va simti in vanzarile de carti care se gasesc si pe emag. (chiar daca site-ul emisiunii nu e legat direct de emag. Exista un logo, dar nu va avea link la site de cumparaturi online).

Sunt sigura ca ofertele financiare de la televiziuni si de la radio au fost decente spre generoase, cum sunt sigura ca investitia din online e mult mai mare. Proiectul include, de altfel, si un club de carte cu intalniri lunare.

E reconfortant sa vezi ca un produs de calitate isi gaseste finantare

Nu ma refer doar la emag care a fost castigatorul “licitatiei” asupra domnului Dan C Mihailescu. Ma refer la toti cei care l-au ofertat (televiziunile, radioul) si la valul de simpatie din online.

Imi imaginez ca si domnul Mihailescu a fost onorat sa vada un asemenea val de simpatie, mai ales cel din online unde – cum cu sinceritate marturisea aseara – punea foarte usor etichete “oameni care imprastie ura, care au de spus orice despre toate”.

Acum si-a nuantat parerea “sunt si oameni buni si educati” si si-a gasit un rol: sa se aplece catre cei care nu stiu ca sa le impartaseasca din ceea ce a acumulat.

Productiile de nisa isi gasesc canale de nisa

S-a spus de multe ori ca in Ro, cultura nu-si mai gaseste locul la tv (sau ca televiziunile nu investesc in cultura), dar la nivel international trendul a fost mereu: produse de nisa pe canale de nisa. Noi n-am avut un presedinte vizionar ca Francois Mitterrand care i-a unit pe francezi si pe germani intr-un canal dedicat educatiei culturale – ARTE, asa ca nu stim cum e sa ai produse culturale pe un canal dedicat.

Investitia aceasta deschide un drum. Si, pentru ca mediul online o permite, le da finantatorilor toate uneltele ca sa targeteze publicul pe care-l sa-l monetizeze, masoare, analizeze.

(Imi si imaginez cum cumparatorii de carti de la emag vor primi frumoase newsletter cu productiile domnului Dan C Mihailescu)

***

Dan C Mihailescu a tinut sa precizeze ca emag i-a dat libertatea sa vorbeasca despre orice care isi doreste si ca nu i-a conditionat emisiunea de vanzarea cartilor despre care vorbeste. A mentionat insa ca a fost rugat sa anunte in avans despre ce carti vorbeste pentru ca magazinul online sa aiba pe stoc acele carti.

Personal am un motiv de mare bucurie ca domnul Dan C Mihailescu continua cronicile de carti: e singurul critic care face accesibila si umana orice carte, oricat de grea ar fi, si stie sa explice intr-un limbaj spumos, sofisticat dar fara sa te incurce in neologisme, esenta unei carti. O face intr-un asemenea fel incat iti doresti sa cumperi cartea respectiva. (mie, personal, mi-a vandut prin emisiunea de la tv multe cartiJ )

Am si un motiv de invidie legat de emisiunea aceasta. Producator, editor si ajutor de continut este Daniela Petrescu, o tanara domnisoara foarte talentata si foarte atenta la detaliile gramaticii limbii romane. O invidiez teribil pentru experienta de a lucra zilnic cu domnul Mihailescu

…cu toate micile momente amuzante pe care le va avea de-a lungul timpului. Domnul Mihailescu deschide computerul o data pe zi, seara, raspunde la mailuri tot o data pe zi si are mai tot timpul telefonul inchis. Desigur, in acest timp citeste. A marturisit ieri ca parcurge aproape 400 de carti pe an.

De luni, de la ora 5, aici, Cartea de la Ora 5. Prima carte e Solenoid de Mircea Cartarescu. In episod apare si domnul Cartarescu si pisica domniei sale :)

1390
the_ton_show_w_jimmy_fallon_640x360cum a avut succes Jimmy Fallon?

cum a avut succes Jimmy Fallon?

fragmente din cartea ”Scurtaturi Inteligente” de Shane Snow, aparuta la Editura Publica.

Atunci din cei de la SNL (Saturday Night Live) l-au chemat, in 2008, pe Jimmy Fallon la proba pentru postul eliberat in echipa lor, ei au spus ”fara papusa Troll”.

Trecusera doi ani de la prima tentativa a lui Jimmy de a ajunge la Saturday Night Live. Intre timp exersase fara pauza. Randi Siegel (nota mea, agentul lui) ii aranjase un program necrutator de spectacole de stand up, inclusiv in fata unor publicuri despre care stia ca il vor decima. Asta l-a facut mai dur.

L-a facut sa exerseze imitatiile de voci cu spatele intors. Daca ea nu putea recunoaste personajele lui Jimmy cu ochii inchisi, le elimina din numar.

Asemenea lui Mr Miyagi din Karate Kid, Siegel l-a invatat pe novicele sau sa devina increzator si sa fie atent la detalii. La acel moment, Jimmy nu mai era doar clientul lui Siegel, devenise un bun prieten.

Fel de fel de oportunitati de joburi pe termen scurt veneau si treceau pe masura ce Jimmy isi consolidase credibilitatea pe scena comediei din L.A, lui Siegel ii pasa mai mult de calatoria lui pe termen lung decit de platile pe termen scrut; ea filtra orice oferta dupa criteriul ”Il va ajuta pe Jimmy sa ajunga intr-o zi la SNL?”

(…)

Dupa ce Michaels (producatorul SNL) i-a spus lui Jimmy ca intrase in echipa, Jimmy si Siegel au iesit la cina pentru a sarbatori. Au ales un loc elegant, au sunat un prieten si au comandat bauturi la bar in onoarea reusitei lui Jimmy. Echipa restaurantului a adus un tort si o luminare in cinstea lui Jimmy.

Jimmy a devenit subit tacut.

Ce s-a intimplat?, l-a intrebat Siegel.
– Toata viata, de fiecare data cind am suflat intr-o luminare mi-am pus dorinta cu Saturday Night Live.

Pentru prima data in viata nu stia ce dorinta sa-si puna.

***

Cititi cartea lui Shane Snow, Scurtaturi inteliente. E despre cum au facut unii oameni sa parcurga niste etape catre succes mult mai repede decit altii. de la o echipa de medici care faceau transplanturi sofisticate si-au gasit inspiratie in echipele de Formula 1 pina la transformarile lui Justin Bieber sau ale duduii Lady Gaga, trecind prin studiile de caz ale proprietarilor unor site-uri care au astazi milioane de vizitatori.

In cazul lui Fallon ajutorul a fost agentul lui, doamna Randi Seigel iar in carte veti descoperi si cit de incercata a fost relatia lor de-a lungul timpului, dar si cum Siegel l-a dus mult mai departe de visul lui cu SNL, Jimmy Fallon e astazi scriitor, gazda unuia dintre cele mai cunoscute show-uri de televiziune din lume si a avut si citeva aparitii in filme mari de la Hollywood.

Cartea ”Scurtaturi inteligente” e despre cum toti oamenii care au succes gindesc out of the box, fac asocieri surprinzatoare, au alaturi unii dintre cei mai inteligenti si mai bine pregatiti oameni din domeniile conexe ale activitatii lor si, impreuna cu acestia, stiu sa speculeze momentele pe care viata le pune pe tava.

E o carte care ”te invata sa fii mai mare decit afacerea pe care o ai”.

1155
shutterstock_carteBookfest de anul asta va fi mai BUN: Cartea in asteptare

Bookfest de anul asta va fi mai BUN: Cartea in asteptare

Stiu putine dintre aparitiile noi de la Bookfest de anul asta, dar stiu sigur ca editia aceasta a tirgului va fi mai buna.

In sensul ca va pune accentul macar la un stand pe bunatate, pe a te gindi si la celalalt si a sprijini lectura nu doar cu vorba ci si cu fapta.

Editura All are o campanie foarte foarte frumoasa pentru aceasta editie de Bookfest.

Nu toti cei care vor sa citeasca au bani de carti. De aceea, Grupul editorial ALL le ofera cititorilor darnici prilejul de a-i ajuta pe elevi si studenti sa descopere bucuria lecturii. Cei care viziteaza standul ALL de la Bookfest pot cumpara o carte care le place, platind doar jumatate din pret, cu conditia sa o lase la raftul special amenajat, in asteptarea cititorului potrivit.

Daruieste bucuria lecturii @Bookfest!

1. Alege o carte care iti place din standul ALL @Bookfest.

2. Plateste jumatate din pretul de stand la casa.

3. Las-o in raftul Cartea in asteptare special amenajat in standul ALL.

Elevii si studentii se vor bucura de cartile din acest raft.

La invitatia editurii ALL, am ales deja o carte pe care cineva o va descoperi in raftul Cartea in asteptare si va afla ca e de la mine pentru ca va gasi un biletel secret intre paginile ei, iar miercuri cind incepe tirgul ma duc si cumpar mai multe carti si le las in raft.

Sper sa faceti si voi asta pentru ca sunt sigura ca va fi o bucurie pentru copiii care vor sa citeasca dar nu au bani suficienti sa cumpere cartile pe care si le doresc.

Cea de-a X-a editie a Salonului International de Carte Bookfest va avea loc in perioada 20-24 mai 2015.

cover photo shutterstock

1115
Logo_Basmania_Visez_deci_existValentin Nicolau – Raspintia Gindurilor

Valentin Nicolau – Raspintia Gindurilor

“Zilele si noptile basmane nu aveau aceeasi durata, dupa cum nu era musai sa se succeada. Puteau trece mai multe zile fara sa se lase nicio noapte. Lunile nu erau numarate, iar anotimpurile nu treceau,ci doar veneau dupa cum cerea povestea.

Anii se masurau in fapte, asa ca o intimplare se putea petrece in acelasi timp in locuri diferite. Asta pentru ca basmanii nu cheltuiau timp ca sa cistige spatiu, asa cum faceau oamenii, care ajunsesera sa nu mai aiba vreme mai deloc. Basmanii locuiau in timp asa cum oamenii locuiesc in spatiul casei, al tarii si al continentului.

Lumea basmelor era pina la un punct si cea a oamenilor, doar putin mai stranie. Veti vedea. Acolo traiesc deopotriva oameni, animale, pasari si insecte, fara mare deosebire de rang. (…)

Intocmai ca si pe Pamint, si acolo e multa framintare. Intocmai ca si pe Pamint, si acolo viata e fabuloasa, personajele sunt extraoordinare si se intimpla minuni la tot pasul.

Vi se pare ca ma contrazic?

E doar o senzatie.

Asadar nu uitati de toate astea nicio clipa, altfel veti judeca strimb, ori lumea in care traiti, ori pe cea a basmelor.”

 

Valentin Nicolau , La inceput a fost Basmul, din cartea Raspintia Gindurilor

*

fostul presedinte al TVR si director al editurii Nemira, dramaturgul Valentin Nicolau a incetat din viata ieri seara, ca urmare a unui stop cardiac.

la sfirsitul anului trecut Valentin Nicolau publicase Raspintia Gindurilor, un roman fantasy pentru copii, dar mai ales pentru adulti.

 

1025
sedarisDavid Sedaris – despre scris, romancele cu mult make-up si rabdare

David Sedaris – despre scris, romancele cu mult make-up si rabdare

David Sedaris, jurnalist american recunoscut pentru umorul sau extrem de acid si pentru cartile in care face haz de necaz despre intimplarile cu care l-a incercat viata, a venit saptamina trecuta in Romania la lansarea cartii sale ” In pielea goala” .

Vizita lui, cu vorbe pline de umor, dar cu detalii despre o pregatire minutioasa e o lectie despre profesionalism: cu doua saptamini inainte si-a facut fise cu cuvintele si expresiile uzuale din romana, a invatat citeva injuraturi (si-a creat chiar un moment in care a ironizat injuraturile foarte colorate din limba romana), a avut povesti pregatite pentru publicul roman si, la sesiunea de autografe, a vorbit cu fiecare – dar absolut fiecare -dintre cei carora le-a semnat cartile.

Iata trei dintre povestile lui din acea seara:

despre scris si a face cu pasiune ceva

Am mers la o scoala de arte si am inceput ca artist vizual. Eram ok cu ce faceam, dar cind am ajuns la scoala si-am vazut ca majoritatea colegilor traiau pentru meseria asta, mi-am dat seama ca eu nu sunt ca ei. Daca nu traiesti pentru ceea ce faci, daca nu faci cu pasiune, nu o sa reusesti.

Pe vremea aia am inceput sa scriu in jurnal, dar nu m-am gindit ca o sa public.

Am primit zilele trecute o scrisoare de la o tinara care mi-a zis: am un blog si oamenii care mi l-au citit mi-au zis sa-l transform intr-o carte. Si as vrea sa stiu ce crezi: trebuie sa scot o carte?” I-am scris inapoi: “Prietenii tai ti-au spus asa pentru ca de asta sunt prietenii tai- sa-ti spuna lucruri dragute, dar nu te apuci sa scrii si doua saptamini mai tirziu, te gindesti sa publici o carte.”

Eu am scris 15 ani, zi de zi, pina la aparitia primei mele carti.

Nu am vrut sa fiu rau. Cind eu am inceput sa scriu, sigur ca m-am gindit ca ar fi frumos sa scriu o carte intr-o zi, dar am stiut ca va fi foarte mult de munca. In primii 7 ani nu am aratat nimanui ceea ce am scris.

Astazi tinerii isi expun scrierile foarte repede, isi fac un blog, pun statusuri ca nuvelele pe facebook. Dar eu cred ca e bine sa pastrezi ceea ce ai scris – mai ales cidn esti la inceput – doar pentru tine pentru o perioada mai lunga si sa recitesti.

Pentru ca, de fapt, nimeni nu vrea sa citeasca ceea ce ai scris. Tinara despre care spuneam mai devreme folosise de 4 ori acelasi cuvint intr-o fraza, schimbase timpul verbului in propozitia urmatoare si la sfirsit avea trei puncte de exclamare.

“Deschide o carte si uita-te. Nu e chiar limbajul unui scriitor”

*

despre prima impresie in fata femeilor din RO

Am vazut astazi aici o multime de femei care aratau… ca si cum ar trebui sa se urce pe o scena si sa joace un rol, atit de mult make-up aveau. Ca si cum in urmatoarele 5 min ar juca personajul negativ in cea mai tare piesa: sprincene conturate cu creionul, foarte ascutite, ochii foarte machiati, buzele foarte rosii .

Nu fac fotografii, dar am incercat sa le fotografiez in minte ca sa pot scrie despre ele miine in jurnalul meu. Asa ceva nu am mai vazut nicaieri in lume. Si poate fi un subiect bun de articol.

Chiar de la poarta de imbarcare din Paris catre Bucuresti, puteai sa te uiti la femei si sa spui” e frantzuzoiaca?! Nuuu, are prea mult make-up e din Romania, arata ca un criminal dintr-o piesa de teatru”

*

despre umor si scrierile sale

Daca ai rabdare sa treaca timpul, pina la urma, totul devine amuzant. In orice intimplare , oricit de grea ar fi, o sa gasesti ceva amuzant. Nu scriu despre o intimplare pina cind nu am vazut si partea comica a ei.

*

David Sedaris e un domn care a avut in copilarie un comportament compulsiv obsesiv cu manifestari stranii (se lovea de mobilier, lingea intrerupatoarele, numara pasii, pupa ziarele) si n-a avut o viata foarte usoara in scoala. Mai tirziu a inteles ca e gay si s-a luptat o vreme si cu sexualitatea lui.

Astazi e unul dintre cei mai bine vinduti autori americani, a fost vedeta in emisiunea lui Jimmy Fallon, iar cartile lui – in care povesteste despre nimicurile din viata lui (dar care l-au definit ca om) cu atit de mult umor incit izbucnesti in ris la fiecare pagina – sunt traduse in toata lumea.

Cartea sa In pielea goala a aparut la Editura Publica si poate fi gasita deja in librarii.

 

1062
sedarisde ce sa-l intilniti pe David Sedaris miine la Bucuresti

de ce sa-l intilniti pe David Sedaris miine la Bucuresti

David Sedaris e un domn care a avut in copilarie un comportament compulsiv obsesiv cu manifestari stranii (se lovea in cap cu pantofii, lingea intrerupatoarele, numara pasii, pupa ziarele) si, va imaginati, n-a avut o viata foarte usoara in scoala.

Mai tirziu a inteles ca e gay si s-a luptat o vreme si cu sexualitatea lui.

Astazi e unul dintre cei mai bine vinduti autori americani, a fost vedeta in emisiunea lui Jimmy Fallon, iar cartile lui – in care povesteste despre nimicurile din viata lui (dar care l-au definit ca om) cu atit de mult umor incit izbucnesti in ris la fiecare pagina – sunt traduse in toata lumea.

Abia la sfirsitul cartii te gindesti “asa e el sau si-a creat o bariera ca sa se apere”?

David Sedaris vine miine in Bucuresti si il puteti vedea de aproape, ba chiar intreba lucruri, incepind cu ora 19 la libraria Bastilia din Piata Romana.

Eu am sa ma duc acolo ca sa ma uit cu atentie la el si sa-mi caut propriul raspuns pentru drumul lui in viata: si-a construit prin munca o bariera pe care a transformat-o intr-un zid atit de frumos incit lumea vine si se uita la el … sau asa e el si e cel mai ironic, amuzant, inteligent dintre oamenii mult incercati in viata.

Si cred ca ar trebui sa veniti sa-l intilniti pentru ca e un exemplu minunat despre cum sa-ti depasesti limitele si sa-ti gasesti drumul tau, oricit de multe greutati ai avea in viata. Nu e un autor de motivationale, e mai degraba un Seinfeld
al nimicurilor grele si dificil de purtat din vietile noastre, analizate si expuse cu mult mult umor.

David Sedaris vine in Ro la invitatia editurii Publica, gratie careia de miine gasiti cartea In pielea goala, eseuri personale ale lui Sedaris scrise cu super umor si autoironie.

aici Sedaris in dialog cu Fallon

984
micul printMicul Print – filmul (si ceva carti)

Micul Print – filmul (si ceva carti)

de doua zile a aparut trailerul animatiei de lung metraj Micul Print care va avea premiera la anul, pe 7 octombrie.

am mai spus ca am un inel (dintre cele doua, singurele bijuterii pe care le port tot timpul) pe care scrie “limpede vezi doar cu inima” si e un citat din Micul Print.

am mai scris de-a lungul timpului de multe ori si despre Micul print, dar si despre Antoine de Saint Exupery. am povestile si intimplarile mele, care m-au facut sa fiu asa cum sunt si care sunt foarte legate de domnul de Saint Exupery. ii datorez in totalitate imboldul de a sari cu parasuta (am citit intr-o scrisoare a sa catre sotia, Consuelo, cum descria zborul, aerul si cerul – el fiind aviator – si  mi-am dorit organic, din toata fiinta mea, sa zbor:) )

ma gindesc sa las aici doua titluri de carti care ar putea fi cadouri minunate de Craciun.

Biografia lui Antoine de Saint Exupery – scrisa de Stacy Schiff si A tale of the Rose – memoriile doamnei Consuelo de Saint Exupery pentru care a fost scris Micul Print – ca un cadou, dar si ca o explicatie pentru lucrurile pe care Antoine le facea indepartindu-se de la norma si chinuind-o emotional foarte mult.

“The two of us could form a new kind of union; we could be free together.” , spune doamna Consuelo de Saint Exupery in cartea The tale of the rose.

iata un interviu de arhiva cu doamna de Saint Exupery in care il descrie pe Antoine, dar si istoria din spatele celebrei povestiri Micul Print.

2117
chinese_princessIn mod normal o inima nu ar trebui sa fuga…

In mod normal o inima nu ar trebui sa fuga…

In mod normal o inima nu ar trebui sa fuga…
Inimile, daca ne luam dupa manualul de anatomie, sunt facute sa stea linistite in custi si sa bata. O inima este o pompa cu singe nu incape indoiala.
(…)

Deci iata de ce eu nu inteleg deloc, doamna, dar chiar deloc, de ce, de fiecare data cind ma gindesc la dumneavoastra, aceasta pompa caraghioasa incepe sa se framinte, sa bolboroseasca, sa se balbiie, sa moara, sa se resusciteze, sa se prosteasca, sa se piarda cu firea si sa regrete apoi, sa improvizeze clovnerii si sa isi ceara iertare apoi…

Iar data trecuta, doamna, in timp ce imi trimiteati o bezea prin evantai, parfumul buzelor dumneavoastra a patruns atit de brusc in singele meu, incit inima mea a explodat. Inima mea era peste tot, in gura, in plamini, in burta… Au avut loc explozii in toate arterele, in toate moleculele mele, in toti atomii… Am avut nevoie de un an intreg de singuratate pentru a-mi reconstitui inima, pentru a pune laolalta totul…

Iata de ce, doamna, prefer acum sa imi pun inima pe masa, in fata dumneavoastra, intre noi, la vedere… Daca vreodata mai explodeaza, cel putin veti purta si dumneavoastra urmele.

*
Matei Visniec , Scrisori de dragoste catre o printesa chineza, Editura Humanitas.

Daca ajungeti la Gaudeamus, va rog sa nu plecati fara cartea asta. O cititi intr-o dupa amiaza, are 90 de pagini, dar toate sunt o caligrafie a structurii si a tehnicilor de a spune lucruri fine si minunate, fara sa fie ceva prea dulce sau prea mult.

O carte pe care o cititi intr-o duminica, am mai spus-o, cu placinta de brinza, calda (sau orez cu lapte si scortisoara), plus o cafea alaturi/ sau un vin. Cind ati terminat delicatesele, ati incheiat si cartea. Doar ca o sa vreti sa recititi cartea curind.

Mi-ar placea foarte tare sa fie dramatizata intr-un onemanshow. Stiu un actor care ar da noi dimensiuni textului asta de o finete rara.

1317
163vorbeScrisoarea catre Mos Craciun a lui Corneliu Coposu

Scrisoarea catre Mos Craciun a lui Corneliu Coposu

Scrisoare catre Mos Craciun,

Dar cine ma asteapta darurile de la tine, hoinar ceresc si fara putere? eu nu vreau sa te vad, de-acum incolo nici macar in vis. Mi-oi fauri, din asteptarile inselate, un Mos Craciun mai tare, mai crincen, mai vrednic de infringerile mele. Il voi imodob cu spada. In dreapta lui voi implinta secure, si-l voi unge cu drapelul romanesc.

*
fragment din cartea Corneliu Coposu 163 de vorbe memorabile (aparut la editura Vremea), mai jos alte 5 citate din carte.

*
Sufletele mici nu se pot ridica niciodata la gindurile mari.

Oamenii care nu au avut niciodata curajul unei atitudini se imbulzez sa vorbeasca despre virtutile lor.

N-am nicio consideratie fata de oamenii care se cred mai presus de Dumnezeu.

As fi putut sa ma asez pe o adunare de bani, am avut conditii, dar nu m-au interesat. Cred ca sunt cel mai sarac om din Romania, neavind niciun metru patrat de pamint, neavind nicio actiune, neavind nicio casa proprie si nciun fel de proprietate. Asa ca nu o sa am probleme testamentare pentru ca nu am ce testa.

In puscarie, obsesia foamei transforma oamenii in animale. Dar am intilnit si spirite alese care au renuntat la propria hrana pentru a salva vietile semenilor in suferinta.

1026
shutterstock_cartirecomandare: 23 carti de cautat la Gaudeamus

recomandare: 23 carti de cautat la Gaudeamus

daca tot incepe astazi tirgul Gaudeamus, m-am gindit sa scriu aici citeva dintre cartile care stiu sigur ca o sa va faca bine daca le cittiti (emotional sau profesional), poate va ajuta in cautarile de noi achizitii de la standurile editurilor.

incep cu autorul care se numeste J.R. MOEHRINGER. e jurnalist si cistigator de premiu Pulitzer si e unul dintre cei mai rafinati scriitori pe care i-am descoperit in ultimii ani. E domnul care a scris biografia lui Andre Agassi – Open – o gasiti la Editura Publica si daca n-ati citit-o va rog din inima sa o faceti; nu e doar o poveste despre tennis, e despre greselile pe care le facem in viata din incapatinare si prea multa pasiune, despre perseverenta si iubire. o sa plingeti si o sa rideti.

tot la Publica gasiti autobiografia lui J.R. MOEHRINGER, Dulcele bar. O capodopera de carte despre formarea unui barbat, dintr-un baiat fara tata care isi construieste modele si afla povesti de la clientii barului din coltul strazii. e pur si simplu o capodopera, de o finete incredibila a surprinderii unor stari pe care le proiecteaza apoi in concluzii care te lovesc in stomac pentru ca intelegi ca e si despre tine, sau despre oamenii din jurul tau. nu stiu daca va ajuta in luarea deciziei, dar J.R. MOEHRINGER este autorul preferat al unuia dintre cei mai rafinati scriitori romani, un domn pe care eu il iubesc foarte foarte tare, Filip Florian (de la Filip sa cititi Degete Mici si Zilele Regelui, ambele la Polirom. Degete mici e una dintre cele mai traduse carti romanesti peste hotare)

si tot J.R. MOEHRINGER ( o sa merite intilnirea, credeti-ma, o sa fiti profund indragostiti de el ca toti cei care i-au citit vreo carte), la Editura Trei apare la tirg Sutton – povestea unuia dintre cei mai celebri infractori ai Americii, urmarit de FBI si toate serviciile, dar iubit imens de public.

N-am citit inca J.R. MOEHRINGER – Sutton (editura Trei) pentru ca abia acum a iesit din tipar, dar e trecuta si pe lista mea de cumparaturi pentru vizita de miine de la tirg.

*

acum ca am terminat cu noua si puternica mea iubire pentru J.R. MOEHRINGER  ( o sa-l iubiti si voi, sunt sigura) si pe care sper sa-l intilnesc cindva in viata asta (ne-am conversat pe facebook, multumesc domnului zuckerberg) am sa pun , orinduite dupa edituri ca sa va fie usor sa le gasiti la rafturi, citeva dintre cartile pe care mizez cu inima deschisa ca o sa va impresioneze.

la Humanitas:

Nikos Kazantzakis, Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte

Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru în dialog epistolar; Despre nerăbdarea de a fi răbdător

William Golding, Beznă clară (domnul cu Imparatul Mustelor, pe care vi-o recomand din inima) a scris aceasta poveste emotionanta despre un baietel Matty care supravietuieste unui bombardament din cel de-al doilea Razboi Mondial, fiind insa grav mutilat. E o poveste despre a vedea dincolo de chip si a simti dincolo de ceea ce vezi. Mi-nu-na-ta.

si daca tot ajungeti la standul Humanitas, va rog va rog va rog sa cautati cartea lui Matei Visniec, Scrisori de dragoste catre o printesa chineza. despre rafinamentul cuvintelor asezate nu doar ca sa transmita emotie, ci ca sa-ti spuna lucruri (despre viata si despre iubire) pe care sa le pricepi – profund, dar diferit – si la 20 si la 50 de ani. o carte ca o dupa amiaza de iarna petrecuta intr-un balansoar, cu o patura de casmir, o cana cu lapte si o placinta cu brinza, calda, alaturi.

*

Editura Publica.

o carte care mi-a schimbat fundamental modul in care privesc comunicarea, ca business, in showbiz si in ceea ce am eu de anuntat in spatiul public. stiam partea de teorie pe care o expune autorul, dar… vazind studiile de caz si analizele pe care le face, pur si simplu, mi s-au aprins lumini puternice pe drumul din mintea mea.

o recomand din inima oricarui om care are treaba (business) in spatiul public.

MARTIN LINDSTROM – Brand Washed . Stiu ca e lansata de anul trecut, dar eu abia anul acesta m-am intilnit cu ea, gratie vizitei domnului Lindstrom la Bucuresti. Acelasi autor mai are publicata in Romania o carte Buyology, tot la Publica, pe care n-am citit-o inca, dar e pe lista de cumparaturi pentru aceasta editie de Gaudeamus.

JONY IVE. GENIUL DIN SPATELE CELOR MAI IMPORTANTE PRODUSE APPLE  -studentul dislexic de la Arte care a devenit unul dintre cei mai celebri designeri ai generatiei noastre, unul dintre cei mai discreti oameni din compania Apple, dar si singurul caruia niciun sef nu ii poate spune ce sa faca, intr-o biografie pe care o vor iubi si oamenii care nu-s fani Apple (eu intru in categoria asta). Cartea se lanseaza acum la tirg si e si pe lista mea de cumparaturi.

SUCCESUL REDEFINIT – Arianna Huffington – o carte cu invataminte despre cum sa-ti faci ordine in viata profesionala. M-a surprins putin cind am citit-o pentru ca are un capitol in care recomanda aplicatii care blocheaza accesul la site-uri care iti consuma mult timp, spunind ca oamenii au creat dependenta de anumite site-uri. Mintea mea nu pricepe de ce, daca agreezi ca e ceva care iti face rau, mai perseverezi in directia respectiva. Dincolo de asta sunt citeva fragmente care iti aseaza putin prioritatile sau iti valideaza niste alegeri si, uneori, avem nevoie de asa ceva.

Daca sunteti fani ai serialului Orange is the new black, cartea care a stat la baza filmului e tradusa la Publica – Portocaliul este noul negru. (si are prefata scrisa de mine:) )

(la Publica, v-am zis de J.R. MOEHRINGER, da?  – cu Open Andre Agassi si Dulcele Bar. va mai zic o data, pentru ca e important:) )

*

Polirom

Shahrnush Parsipur – Femei fara barbati, o carte interzisa de cenzura iraniana

Sandra Pralong – Cum schimbam mentalitatea? De 25 de ani in Romaniao carte care se lanseaza acum si e si pe lista mea de cumparaturi

proaspatul laureat al Nobelului pentru literatura, Patrick Modiano, Bulevardele de centura si Calatorie de nunta – care se lanseaza acum, si le am si eu pe lista:)

si una dintre bijuteriile pe care le puteti descoperi la Polirom la aceasta editie de Gaudeamus, Mircea Mihaies –  Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist si visator – o incursiune in lumea benzilor desenate europene de la inceputul anilor ’70, cu prefata de Horia-Roman Patapievici. asta e o carte pentru colectionari, nu doar pentru cititori.

*

CURTEA VECHE

am pastrat la urma editura  Curtea Veche pentru ca vreau sa mai salut inca o data perseverenta lor de a promova arta si oamenii de calitate.

la Curtea Veche e publicata biografia noului presedinte al Ro, Klaus Iohhanis – Pas cu pas, care banuiesc ca va fi best seller-ul tirgului (si eu am cartea pe lista de cumparaturi), dar si albumul de arta al maestrului Stefan Caltia – Locuri – o carte pe care vi-o recomand din inima. e primul pas in a face accesibile pentru tineri albumele de arta, e publicat in conditii grafice exceptionale, dar e vindut la pret de carte de beletristica.

tot la Curtea Veche – trei carti despre bun gust, bun simt si normalitate, ambele strins legate de Casa Regala – “Eticheta regala” de Sandra Gătejeanu Gheorghe (sef de protocal la Casa Regala) si Calendarul regal” / “Crăciunul regal” de Principesa Margareta a României, Principele Radu al României .

*

sunt sigura ca miine cind ma duc la tirg voi mai descoperi alte multe carti – mai ales ca placerea mea este sa merg pe la editurile mici si sa descopar carti care nu sunt mediatizate, dar pe acelea am sa vi le arat zilele viitoare.

va doresc experiente frumoase la Gaudeamus si descoperiri minunate printre carti (recomandate de mine, sau nu)

1926
shutterstock_cloudsdespre mintea noastra si despre linist(ir)ea ei

despre mintea noastra si despre linist(ir)ea ei

Fericirea nu e o trasatura de caracter, ci o abilitate, cum ar fi abilitatea de a juca tenis… Daca vrei sa fii un jucator bun de tenis, nu este suficient doar sa pui pina pe o racheta, ci trebuie sa exersezi. Putem exersa, in fond, pentru a ne dezvolta buna starea. Absolut toate dovezile stiintifice demonstreaza acest lucru. Nu este nicio diferenta intre a invata sa meditezi si a invata sa cinti la vioara sau sa joci golf. Cu cit exersezi mai mult, cu atit devii mai puternic.” Richard Davidson (profesor de psihiatrie care a studiat creierul lui Matthieu Ricard, calugar budist si genetician, considerat cel mai fericit om din lume)

*

Ideile sunt ca pestele. daca vrei sa prinzi un peste mic, poti sa stai intr-un loc cu apa mica. Dar daca vrei sa prinzi un peste mare trebuie sa te avinti in larg. In apa adinca, pestii sunt mai puternici si mai puri. David Lynch

*

Daca doar stai si observi, vei observa cit de nelinistita e mintea ta. daca incerci sa o linistesti, o sa fie si mai nelinistita, dar , in timp, se va linisti si, cind se va linisti, vei putea auzi lucruri si mai subtile. Si, in acel moment, intuitia ta incepe sa infloreasca, iar tu incepi sa vezi lucrurile mai clar si sa traiesti mai mult in prezent. Mintea nu face decit sa incetineasca, iar tu vezi cum ti se intinde nemasurat, in fata ochilor, momentul prezent. Vezi mai mult decit puteai vedea inainte. Steve Jobs

*

Sa ai resentimente este ca si cum ai bea otrava si ai astepta sa moara celalalt. Carrie Fisher

*

Cind ne incordam muschii daruirii zi de zi, acest proces incepe sa ne transforme propria viata. Pentru ca, oricit de mult succes am avea, cind pasim in lume ca sa “obtinem ceva”. Cind ne straduim din rasputeri sa indeplinim un obiectiv, actionam impulsionati de un deficit evident, concetrindu-ne asupra ceea ce ne lipseste si depunind eforturi pentru a-l obtine, pina cind obiectivul este atins. Dupa care trecem la urmatorul obiectiv. Dar cind oferim oricit de putin sau de mult din resursele proprii, reusim sa valorificam, un anume simt al bogatiei, revarsindu-ne tot potentialul. Arianna Huffington

*

Fragmente din cartea Succesul redefinit, al fondatoarei Huffington Post, Arriana Huffington. Cartea a aparut la Editura Publica si poate fi gasita in librarii, dar si online de aici

cover photo: shutterstock “clouds”

1124
locuriLocuri – Stefan Caltia, de luni in librarii

Locuri – Stefan Caltia, de luni in librarii

in aceasta seara am fost la lansarea albumului de arta Locuri- Stefan Caltia la Muzeul de Arta din Timisoara, acolo unde pina pe 5 decembrie se afla si lucrarile maestrului.

a trebuit sa vorbesc la lansare si m-am chinuit mult pina sa gasesc o structura, o forma care sa poata contine referinte la mai multe laturi ale personalitatii maestrului Stefan Caltia.

inainte de ceremonie mi-a daruit albumul cu autograf si o mapa cu desene. nu stia despre ce o sa vorbesc dar unul dintre desene se numeste “Seminte” si-are multe plante, un altul e cu o coroana regala construita din flori. dupa ce le inramez, poate vi le arat:)

*
cu acest album mi se pare ca editura Curtea Veche deschide o noua nisa pe piata cartilor de arta si e parte din comunicarea smart si eficienta, foarte multa in online, pentru aceasta ezpozitie datorata tinerilor entuziasti de la Galeria Posibila si prietenei mele, Noemi Meilman. maestrul Caltia ridea si spunea ca a fost “material didactic” la acest eveniment pentru ca restul au facut tinerii.

albumul Locuri – Stefan Caltia este scos in conditii grafice exceptionale dar, printr-o magie (care include si sustinerea Muzeului de Arta din Timisoara), Curtea Veche a reusit sa scoata albumul la costul unei carti de beletristica, 45 ron.

sper din toata inima sa se vinda bine ca sa se dezvolte aceasta nisa de carti si la noi.

altfel, va intilniti cu magia Maestrului Caltia la tirgul de carte curind. o sa raspunda si la intrebari si o sa aflati si o parte din povesti. (a promis in seara asta:) )

mai jos cam ce am spus in seara asta, poate va convinge sa cumparati cartea:) povestea cu plantele care vorbesc intre ele o voi scrie zilele acestea pe blog:)

*

In urma cu citeva saptamini am fost in atelierul maestrului Caltia pentru o fotografie care urma sa fie in campania de promovare online a acestei expozitii. Ma imbracasem cu o rochie gri ca sa ma pierd printre obiecte pentru a fi puse in valoare tabloul cu care pozam. Cind am ajuns in atelier am vazut ca tabloul ales de maestru e cu un personaj androgin, imbracat in gri, cu parul roscat. Lucrarea se afla in expozitie, o gasiti in sala din spate se numeste Iarna zburatorului.

“Artistii au inspiratie”, a zis maestrul cind m-a vazut asezata linga tablou, atit de asortata cu pictura.
Eu am vrut sa ma apar si sa spun ratiunea pentru care ma imbracasem asa, dar maestrul mi-a taiat propozitia ferm, desi ridea “artistii au inspiratie, eu stiu mai bine”.

Pe drumul catre casa m-am gindit la perspectivele diferite asupra acestui mic detaliu si mi-am zis ca asta e diferenta intre noi, muritorii de rind, si artistii care se exprima si prin alte mijloace ca sa -si spuna povestile si sa-si sustina un punct de vedere: ei cred mai mult si mai profund decit noi intr-o lume fantastica, intr-o lume de basm.

Si asta pentru ca ei stiu intr-un fel in care noi mai uitam din cind in cind – sau nu ne mai aducem deloc aminte -, ei stiu sa acceseze zona aceea a copilului din fiecare.

Cind eram mica pentru a reusi sa ma apropie de muzica clasica, unchiul meu care era compozitor imi povestea vietile marilor muzicieni. Imi spunea povesti despre ei.
Mi s-a creat reflexul asta si, mai tirziu, m-am imprietenit cu pictura prin detaliile din vietile pictorilor.

Pt mine maestrul Caltia e domnul care stie ca plantele vorbesc intre ele, se protejeaza sau isi revendica teritoriul, dar e si pictorul care, desi profund interesat de radacini si de origini, isi picteaza multe dintre personaje plutind, calatorind prin aer, fara nici o radacina vizibila care sa le tina legate de pamint. Iar eu- rationala- ma gindesc ca asta e felul domniei sale de a spune – mie si altora ca mine – ca trebuie sa visez mai mult, ca sa fiu in basm.

Eu sunt aici, la aceasta expozitie si lansare de carte, in calitate de… ceea ce se cheama in termeni de marketing end user. Consumatorul. Care are sau nu are pregatire pentru a intelege ceea ce are in fata, dar care intr-un fel, pe limba lui, pricepe ceva din aceste picturi, din povestile spuse prin stari, si pleaca acasa mai linistit. Mai luminos pe dinauntru. Cu un gind de libertate interioara.

Si cum expozitia nu e accesibila tuturor pentru ca e greu de deplasat la nivel national intreaga instalatie de lucrari, le multumesc celor de la Muzeul de Arta din Timisoara, celor de la Galeria Posibila si celor de la Editura Curtea Veche ca au publicat si o carte cu toate lucrarile din expozitie.

Ca sa ne luam fiecare acasa doza de poveste si sa o putemm accesa in orice moment am avea nevoie, miine sau peste zece ani, cind ne cautam linistea intre o multime de lucruri care ni se pare ca ne tin legati, cind de fapt ne dezradacineaza.

Multumesc frumos.

timisoara 31 oct 2014

1287
baroccaravaggioExperienta Caravaggio – expozitie multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere

Experienta Caravaggio – expozitie multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere

Nu obisnuiesc sa pun integral un comunicat de presa, dar e important sa las informatiile asa cum sunt si sa va rog sa le dati mai departe.
e mai mult decit o magie ca un nevazator sa poata vedea si simti lucrarile unui pictor.
si daca o face si cu Caravaggio care era un fin observator al emotiei umane pe care stia sa o puna pe pinza intr-un mod dramatic folosindu-se de lumini… e o minunatie.
va rog sa dati mai departe.
multumesc

Muzeul National de Arta al Romaniei, Galeria DiTACTA din Zagreb, Ministerul Culturii din Republica Croatia si Ambasada Republicii Croatia la Bucuresti are in program expozitia multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere Experienta Caravaggio – Cina la Emaus, deschisa la Muzeul Colectiilor de Arta (Calea Victoriei nr. 111, corp A).

Expozitia se adreseaza in principal, dar nu exclusiv, persoanelor cu deficiente de vedere si este deschisa in perioada 15 octombrie – 15 noiembrie 2014. Gazduita de Muzeul National de Arta al Romaniei la Muzeul Colectiilor de Arta, intr-un spatiu dedicat persoanelor cu deficiente de vedere, aceasta este prima expozitie itineranta de acest fel deschisa in Romania.

Vizitatorilor li se ofera posibilitatea sa se familiarizeze cu una dintre capodoperele pictorului italian Caravaggio, Cina la Emaus, aflata in colectia National Gallery din Londra. Expozitia cuprinde cinci diagrame tactile realizate din sticla, special concepute si explicate de istoricul de arta Natasa Jovicic, pe baza unei metodologii proprii. Un audioghid, disponibil in limbile romana si engleza, completeaza experienta vizitarii.

Muzeul National de Arta al Romaniei continua in acest fel seria de proiecte, initiate in 2013, care au ca obiectiv principal facilitarea accesului persoanelor cu deficiente de vedere la patrimoniul pe care il detine.

Expozitia poate fi vizitata de sambata pana miercuri intre orele 10.00-18.00 (inchis joia si vinerea). Pentru grupurile organizate de elevi si persoane cu deficiente de vedere este necesara programarea cu minimum o saptamana in avans, la telefon 021.314.81.19 sau la adresa de e-mail educatie@art.museum.ro. Pentru grupuri, se asigura asistenta din partea unui specialist in educatie muzeala in zilele de luni, marti si miercuri.

1150
Stone Mattress by Margaret Atwood5 carti de urmarit in toamna asta (fictiune)

5 carti de urmarit in toamna asta (fictiune)

pentru cei care citesc in engleza si isi achizioneaza versiunile electronice ale noilor aparitii, iata 5 carti de cautat in toamna asta.

datele lor de aparitie in limba romana nu le cunosc. ce mai probabil, daca vor fi luate pentru Ro, ar putea sa apara undeva la sfirsitul anului viitor.

 

 Amis e domnul cu Nascuti Morti, Banii sau Casa intilnirilor. la noi e tradus la Polirom

 

 Atwood e o scriitoare incredibila cu un simt analitic si un umor minunat. la noi au fost traduse Povestea Cameristei, Femeia Comestibila la Editura Leda.  in urma cu ceva ani, am avut placerea sa fac un interviu cu doamna Atwood, il puteti citi aici

 

 Murakami e Murakami. Tocmai am scris astazi de el aici. in Ro e tradus la Polirom.

 daca n-ati citit nimic de Ian McEwan TREBUIE sa o faceti ; puteti alege Amsterdam, Durabila Iubire, Ispasire. si el e tradus in Ro la Polirom , aici catalogul traducerilor 

 

 In ro, Nick Hornby are tradus High Fidelity care a si fost ecranizata. daca nu l-ati descoperit inca, e genul de scriitor care spune lucruri foarte serioase intr-un context aparent soft. si el e tradus la Polirom.

1248
haruki-murakamiMurakami despre muzica, visurile lui si despre cum scrie

Murakami despre muzica, visurile lui si despre cum scrie

e in The Guardian transcrierea unei intilniri de la un club de carte dintre Haruki Murakami si cititorii sai.

Murakami iese foarte rar in public si cu atit mai putin iese la intiniri cu cititorii. E frumos ce l-au intrebat oamenii, dar e si foaret simpatic sa-l ghicesti pe scriitor din descrierile contextului (vorbeste engleza, dar are alaturi o traducatoare, din staff-ul lui, care e o fosta chelnerita dintr-un bar in care a fost cu sotia – deci isi pastreaza zona de confort aproape).

Mai jos trei dintre raspunsuri.

 

I don’t have any idea at all, when I start writing, of what is to come. For instance, for The Wind-Up Bird Chronicle, the first thing I had was the call of the bird, because I heard a bird in my back yard (it was the first time I heard that kind of sound and I never have since then. I felt like it was predicting something. So I wanted to write about it). The next thing was cooking spaghetti – these are things that happen to me! I was cooking spaghetti, and somebody call. So I had just these two things at the start. Two years I kept on writing. It’s fun! I don’t know what’s going to happen next, every day. I get up, go to the desk, switch on the computer, etc. and say to myself: “so what’s going to happen today?”It’s fun!

*

Music comes naturally. When writing fiction, I need something musical, and the songs come automatically to me. I have learned so many things from music – harmony, rhythm, improvisation. Rhythm is important to me – you need it to get the readers to keep writing. Usually I listen to music when I’m writing, and that’s where the songs in the books tend to come from.

*

It’s my lifetime dream to be sitting at the bottom of a well. It’s a dream come true. [Not a nightmare? asks John Mullan. “No!” “Why not?” “I dont know.”] I thought: it’s fun to write a novel, you can be anything! So I thought: I can sit at the bottom of a well, isolated … Wonderful!

intreaga discutie e aici

cartile lui Murakami sunt traduse in RO la editura Polirom. aici intregul catalog de traduceri.

1441
Madame-Mallory-si-micul-bucatar-indianCONCURS: MADAME MALLORY SI MICUL BUCATAR INDIAN – despre mentorat

CONCURS: MADAME MALLORY SI MICUL BUCATAR INDIAN – despre mentorat

ea a atins apogeul carierei. e perfectionista, educata, rafinata, a muncit mult pentru ce-a obtinut si n-a apelat niciodata la influenta parintilor. isi doreste mai mult pentru ea, dar e suficient de inteligenta sa stie ca nu poate mai mult. ca nu are talentul pentru a progresa dincolo de ce stie.

el e un pusti needucat, fara vreo experienta profesionala care sa conteze, de fapt fara nicio experienta profesionala. cu ceva sechele emotionale (i-a murit mama si spune ca ranile pe care le face o asemenea intimplare sunt ca atunci cind se zgriie o tigaie, oricit ai spala-o urmele ramin acolo; pentru ca asta e singurul lui reper, bucataria mamei.)

ea vede in mincarea pregatita de el talentul care ei ii lipseste si, desi e aroganta, autoritara, vine din alta cultura decit el si se cearta – pe viata si pe moarte cu tatal lui – decide ca o sa-l ajute sa se descopere.
si nimeni nu intelege de ce femeia zbir si rece e in stare sa urmareasca o viata intreaga un pusti, fie si de la distanta, ca sa fie sigura ca nu o sa-si rateze talentul “care vine de pe alta planeta”, cum zice ea.

si-asa el, un pusti indian de 13 ani, ajunge 20 de ani mai tirziu unul dintre cei mai mari chef-i ai Frantei.

*
cartea Madame Mallory si micul bucatar indian e prezentata in New York Times drept o intilnire intre Slumdog Millionaire si Ratatouille, dar mie mi se pare un roman construit ca un basm – tinarul indian mai are pe parcursul vietii intilniri magice care-i sunt trepte pe care urca spre succes – care vorbeste intr-o forma emotionanta despre mentorat.

despre acei oameni care vad in tine ceva ce tu habar nu aveai ca exista si care se lupta cu tine ca sa progresezi dincolo de limita pe care ti-ai pus-o din nestiinta, slaba educatie etc.

*

Cartea Madame Mallory si micul bucatar indian e scrisa de Richard C Morais ( un fost jurnalist al revistei Forbes) si a aparut la editura Humanitas, in colectia Humanitas Fiction. cartea a fost tradusa in 30 de tari si transformata intr-un film foarte simpatic cu Helen Mirren pe post de Madame Mallory care ajunge si pe ecranele noastre saptamina viitoare.

Lansarea oficiala a cartii pentru Romania este marti, 12 august, la Libraria Humanitas Cismigiu, de la ora 19.00.

*
daca spuneti un moment din viata voastra care a facut diferenta intre ceea ce erati si ceea ce ati devenit gratie cuiva care a vazut mai mult in voi decit ceea ce stiati ca sunteti, puteti primi cartea Madame Mallory si micul bucatar indian.

marti la prinz alegem un cistigator, iar Humanitas ii trimite cartea acasa.

succes. sa aveti norocul de a va gasit un mentor, dar si generozitatea de a  deveni mentor.

1627
didion 1Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion e scriitoarea mea preferata. Intr-un clasament al preferintelor la sectiunea scriitoare preferate, Didion e urmata la ….multe locuri distanta de Simone de Beauvoir si Zadie Smith.   Didion imi place pentru sinceritatea, acuratetea si minimalismul ei analitic.

Am gasit un eseu “on seff respect” pe care l-a publicat in Vogue in 1961, dar care e valabil si acum in fiecare cuvint al lui. Despre asta e vorba intr-o scriere MARE, sa poata sa stea in picioare si peste 50 de ani distanta.

Puteti citi textul mai jos, l-am spart cu citeva fotografii cu Joan Didion pentru ca gratia, delicatetea si eleganta pe care le simtiti din foto va vor ajuta sa o cunoasteti mai repede.

 

 

   Once, in a dry season, I wrote in large letters across two pages of a notebook that innocence ends when one is stripped of the delusion that one likes oneself. Although now, some years later, I marvel that a mind on the outs with itself should have nonetheless made painstaking record of its every tremor, I recall with embarrassing clarity the flavor of those particular ashes. It was a matter of misplaced self-respect.

I had not been elected to Phi Beta Kappa. This failure could scarcely have been more predictable or less ambiguous (I simply did not have the grades), but I was unnerved by it; I had somehow thought myself a kind of academic Raskolnikov, curiously exempt from the cause-effect relationships which hampered others. Although even the humorless nineteen-year-old that I was must have recognized that the situation lacked real tragic stature, the day that I did not make Phi Beta Kappa nonetheless marked the end of something, and innocence may well be the word for it. I lost the conviction that lights would always turn green for me, the pleasant certainty that those rather passive virtues which had won me approval as a child automatically guaranteed me not only Phi Beta Kappa keys but happiness, honor, and the love of a good man; lost a certain touching faith in the totem power of good manners, clean hair, and proved competence on the Stanford-Binet scale. To such doubtful amulets had my self-respect been pinned, and I faced myself that day with the nonplussed apprehension of someone who has come across a vampire and has no crucifix at hand.

Although to be driven back upon oneself is an uneasy affair at best, rather like trying to cross a border with borrowed credentials, it seems to me now the one condition necessary to the beginnings of real self-respect. Most of our platitudes notwithstanding, self-deception remains the most difficult deception. The tricks that work on others count for nothing in that well-lit back alley where one keeps assignations with oneself; no winning smiles will do here, no prettily drawn lists of good intentions. One shuffles flashily but in vain through ones’ marked cards the kindness done for the wrong reason, the apparent triumph which involved no real effort, the seemingly heroic act into which one had been shamed. The dismal fact is that self-respect has nothing to do with the approval of others – who we are, after all, deceived easily enough; has nothing to do with reputation, which, as Rhett Butler told Scarlett O’Hara, is something people with courage can do without.

To do without self-respect, on the other hand, is to be an unwilling audience of one to an interminable documentary that deals one’s failings, both real and imagined, with fresh footage spliced in for every screening. There’s the glass you broke in anger, there’s the hurt on X’s face; watch now, this next scene, the night Y came back from Houston, see how you muff this one. To live without self-respect is to lie awake some night, beyond the reach of warm milk, the Phenobarbital, and the sleeping hand on the coverlet, counting up the sins of commissions and omission, the trusts betrayed, the promises subtly broken, the gifts irrevocably wasted through sloth or cowardice, or carelessness. However long we postpone it, we eventually lie down alone in that notoriously uncomfortable bed, the one we make ourselves. Whether or not we sleep in it depends, of course, on whether or not we respect ourselves.


To protest that some fairly improbably people, some people who could not possibly respect themselves, seem to sleep easily enough is to miss the point entirely, as surely as those people miss it who think that self-respect has necessarily to do with not having safety pins in one’s underwear. There is a common superstition that “self-respect” is a kind of charm against snakes, something that keeps those who have it locked in some unblighted Eden, out of strange beds, ambivalent conversations, and trouble in general. It does not at all. It has nothing to do with the face of things, but concerns instead a separate peace, a private reconciliation. Although the careless, suicidal Julian English in Appointment in Samara and the careless, incurably dishonest Jordan Baker in The Great Gatsby seem equally improbably candidates for self-respect, Jordan Baker had it, Julian English did not. With that genius for accommodation more often seen in women than men, Jordan took her own measure, made her own peace, avoided threats to that peace: “I hate careless people,” she told Nick Carraway. “It takes two to make an accident.”

Like Jordan Baker, people with self-respect have the courage of their mistakes. They know the price of things. If they choose to commit adultery, they do not then go running, in an access of bad conscience, to receive absolution from the wronged parties; nor do they complain unduly of the unfairness, the undeserved embarrassment, of being named co-respondent. In brief, people with self-respect exhibit a certain toughness, a kind of mortal nerve; they display what was once called character, a quality which, although approved in the abstract, sometimes loses ground to other, more instantly negotiable virtues. The measure of its slipping prestige is that one tends to think of it only in connection with homely children and United States senators who have been defeated, preferably in the primary, for reelection. Nonetheless, character – the willingness to accept responsibility for one’s own life – is the source from which self-respect springs.

Self-respect is something that our grandparents, whether or not they had it, knew all about. They had instilled in them, young, a certain discipline, the sense that one lives by doing things one does not particularly want to do, by putting fears and doubts to one side, by weighing immediate comforts against the possibility of larger, even intangible, comforts. It seemed to the nineteenth century admirable, but not remarkable, that Chinese Gordon put on a clean white suit and held Khartoum against the Mahdi; it did not seem unjust that the way to free land in California involved death and difficulty and dirt. In a diary kept during the winter of 1846, an emigrating twelve-yaer-old named Narcissa Cornwall noted coolly: “Father was busy reading and did not notice that the house was being filled with strange Indians until Mother spoke out about it.” Even lacking any clue as to what Mother said, one can scarcely fail to be impressed by the entire incident: the father reading, the Indians filing in, the mother choosing the words that would not alarm, the child duly recording the event and noting further that those particular Indians were not, “fortunately for us,” hostile. Indians were simply part of the donnee.

In one guise or another, Indians always are. Again, it is a question of recognizing that anything worth having has its price. People who respect themselves are willing to accept the risk that the Indians will be hostile, that the venture will go bankrupt, that the liaison may not turn out to be one in which every day is a holiday because you’re married to me. They are willing to invest something of themselves; they may not play at all, but when they do play, they know the odds.

That kind of self-respect is a discipline, a habit of mind that can never be faked but can be developed, trained, coaxed forth. It was once suggested to me that, as an antidote to crying, I put my head in a paper bag. As it happens, there is a sound physiological reason, something to do with oxygen, for doing exactly that, but the psychological effect alone is incalculable: it is difficult bin the extreme to continue fancying oneself Cathy in Wuthering Heights with ones head in a Food Fair bag. There is a similar case for all the small disciplines, unimportant in themselves; imagine maintaining any kind of swoon, commiserative or carnal, in a cold shower.

But those small disciplines are valuable only insofar as they represent larger ones. To say that Waterloo was won on the playing fields of Eton is not to say that Napoleon might have been saved by a crash program in cricket; to give formal dinners in the rain forest would be pointless did not the candlelight flickering on the liana call forth deeper, stronger disciplines, values instilled long before. It is a kind of ritual, helping us to remember who and what we are. In order to remember it, one must have known it.

To have that sense of one’s intrinsic worth which constitutes self-respect is potentially to have everything: the ability to discriminate, to love and to remain indifferent. To lack it is to be locked within oneself, paradoxically incapable of either love or indifference. If we do not respect ourselves, we are the one hand forced to despise those who have so few resources as to consort with us, so little perception as to remain blind to our fatal weaknesses. On the other, we are peculiarly in thrall to everyone we see, curiously determined to live out – since our self-image is untenable – their false notion of us. We flatter ourselves by thinking this compulsion to please others an attractive trait: a gist for imaginative empathy, evidence of our willingness to give. Of course I will play Francesca to your Paolo, Helen Keller to anyone’s Annie Sullivan; no expectation is too misplaced, no role too ludicrous. At the mercy of those we cannot but hold in contempt, we play roles doomed to failure before they are begun, each defeat generating fresh despair at the urgency of divining and meeting the next demand made upon us.

It is the phenomenon sometimes called “alienation from self.” In its advanced stages, we no longer answer the telephone, because someone might want something; that we could say no without drowning in self-reproach is an idea alien to this game. Every encounter demands too much, tears the nerves, drains the will, and the specter of something as small as an unanswered letter arouses such disproportionate guilt that answering it becomes out of the question. To assign unanswered letters their proper weight, to free us from the expectations of others, to give us back to ourselves – there lies the great, the singular power of self-respect. Without it, one eventually discovers the final turn of the screw: one runs away to find oneself, and finds no one at home.

Vogue, 1961

1877
femeia sfisiata beauvoirce mai citim in vara asta: Simone de Beauvoir – Femeia Sfisiata

ce mai citim in vara asta: Simone de Beauvoir – Femeia Sfisiata

Femeia sfisiata e o carte care are 3 dintre povestirile (proza scurta) scrise de Simone de Beauvoir despre femei aflate intr-o situatie de criza.

toate trei eroinele principale sunt femei adulte, trecute de 40 de ani, si fiecare dintre ele se confrunta cu niste pierderi. fiecare nuvela e scrisa intr-un alt stil narativ, fiecare cu alte mize – si morale, dar si stilistice.

preferata mea dintre cele trei, nu e cea care da titlul cartii, ci prima povestire care se numeste Virsta discretiei.

*
e povestea unei femei care se afla la pensie, o femeie cu o cariera stiintifica minunata, un sot cercetator, rafinat si intelept, si un fiu cu o cariera academica.

o femeie care are totul si incepe sa creada ca nu mai are nimic.

cartea pe care tocmai a predat-o editurii nu e la fel de buna ca precedentele (si ea e foarte constienta de asta), sotul nu e in cea mai de succes perioada a vietii lui, fiul s-a casatorit cu o tinara pe care ea n-o place si, mai mult, are aspiratii politice opuse decit cele in care l-a crescut.

e povestea unei femei care incepe sa inteleaga ca, odata cu virsta, succesul are alte straluciri. o femeie care trebuie sa invete sa descopere libertatea – in sensul descris de Noica, neatirnarea de oameni si de lucruri – in conditiile in care drama ei este ca toti din jurul sau au fost prinsi (atirnati) de ea o vreme, iar acum s-au desprins si merg pe propriile picioare.

*
e scrisa la persoana I si ce face acolo Simone de Beauvoir e de un rafinament desavirsit. nu ai adjective, nu ai dantele, ai doar fapte care-ti arata analitic, dar profund emotionant prin puterea adevarului, intimplarile asa cum sunt ele vazute de femeia care e personajul principal.

*
si celelalte doua nuvele – una monolog (chiar asa se si numeste Monolog) despre pierdere si disperare, alta despre o femeie care se afla in fata deciziei “ramin intr-un menage a trois sau ma despart dupa o casatorie de peste 30 de ani” – sunt radiografii incredibile ale sufletului unei femei.

nu e chiar o carte de citit la plaja, dar e o carte de citit la sfirsit de vacanta cind te pregatesti pentru un nou an biologic, cind mintea e setata sa o iei de la capat cu “mai bine” in multe directii.

***
felicitarile mele din inima doamnei Angela Rotaru pentru minunata coperta pe care a realizat-o pentru aceasta carte.

***
cind eram adolescenta nu imi placea sa citesc. deloc. “toti oamenii sunt muritori” cartea lui Simone de Beauvoir a fost insa una dintre lecturile care m-au marcat profund. multi ani am spus ca este cartea mea preferata, desi la momentul la care o citisem mai aveam in palmaresul lecturilor doar o carte (cel mai iubit dintre paminteni) si era oarecum normal sa ma fi impresionat.

multi ani mai tirziu am cautat cartea in anticariate, am recitit aceeasi editie de la editura UNIVERS si mi-am dat seaama ce m-a fascinat la cartea respectiva. imi aduceam aminte foarte clar ca nu povestea de dragoste dintre nemuritor (un domn bause o licoare si traia de 400 de ani, descoperind ca totul e ciclic, chiar si iubirile pe care le traia) si cea care il readusese la viata emotional (ei ii povestea viata sa), nu povestea asta ma fascinase, ci modul in care prezenta istoria pe 4 secole din fapte si detalii care erau atit de special descrise incit ma faceau sa ma simt acolo, in poveste.
fara sa aiba insa dantele, adjective, comparatii si alte floricele stilistice care pentru mintea mea obisnuita cu rigoarea matematicii ar fi insemnat o mare plictiseala (de asta nu citeam, pentru ca mi se parea ca povestile sunt scrise cu cuvinte multe cind s-ar fi putut mult mai simplu)

in urma cu citeva saptamini, Doamna Denisa Comanescu si editura Humanitas m-au invitat sa vorbesc la lansarea cartii Femeia Sfisiata si mie mi s-a parut a fi unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le puteam primi: sa povestesc lumii despre o scriitoare care m-a convins ca lectura e frumoasa, ca sa conving audienta sa o citeasca.

viata e dincolo de imaginatia noastra. daca mi s-ar fi spus asta in copilarie, m-as fi uitat urit si-as fi spus “ce prostie! nu se va intimpla niciodata asa ceva, nu are cum”

1109
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!