Category : carti simpa

IaC – #ÎnTimpCeTuDormeai3 (1)#Decitit (interviu) Horia Ghibutiu – #InTimpCeTuDormeai, o carte scrisa mai intai pe Facebook la 5 dimineata

#Decitit (interviu) Horia Ghibutiu – #InTimpCeTuDormeai, o carte scrisa mai intai pe Facebook la 5 dimineata

Din martie pana in iunie, la ore mici din dimineata am citit zilnic cate o postare pe facebook scrisa de jurnalistul Horia Ghibutiu. Scrise sub hashtag-ul #InTimpCeTuDormeai, pe drumul lui Horia catre Rock FM unde e producatorul matinalului cu Razvan Exarhu gazda, postarile aveau ceva familiar, ceva educational si, de cele mai multe ori, generau foarte multe comentarii in care cititorii isi faceau publice o parte din amintirile la tema.

Si mai aveau ceva: chiar si cand descriau micul dejun al autorului din acea dimineata, faceau o trimitere la o parte din experienta sa de jurnalist.

Horia Ghibutiu e ziarist cum ii place lui sa spuna (nu jurnalist) din 1990 si-a trait pe pielea lui transformarile ziarelor si revistelor aparute cu mare entuziasm dupa multi ani de comunism. Stie cum a fost la Tineretul liber, Evenimentul zilei, ProSport, Adevarul, TVmania, Viva! si FHM direct din redactie pentru ca a participat la crearea multor pagini din aceste publicatii.

Postarile aflate sub hashtagul #InTimpCeTuDormeai sunt reunite acum intr-o carte care mai contine si alte consideratii despre evolutia presei din Ro, toate intr-o formula eleganta, fara patimi, dar care ar putea fi oricand mici lectii pentru cei care vor sa produca texte – continut in scris, cum se spune acum – fie pentru print, fie pentru online.

Despre carte si nu numai, cu Horia in discutia de mai jos. (la sfarsitul dialogului, un fragment dintr-o postare ca o mini lectie)

 horia ghibutiu

Ti-e greu sa te trezesti dimineata? Intreb pentru ca hashtagul #intimpcetudormeai pare ca un repros.

Ha-ha, îmi place ideea că aș reproșa cuiva faptul că sunt matinal. Doar că nu e adevărat! Mă trezesc devreme pentru că trebuie să ajung la serviciu, acesta e principalul motiv. E drept, presupun că și ereditatea are un cuvânt de zis aici, mă trezesc destul de ușor, iar dimineața funcționez mult mai bine decât în restul zilei. În plus, am impresia că dacă am început treaba, oricare ar fi ea, devreme, am toată ziua la dispoziție, câștig timp, în loc să-l pierd. O fi o iluzie, dar nu e singura cu care mă hrănesc. În fine, de pe 10 septembrie mă trezesc din nou la 4.45 – cam la 5.25 încep să lucrez efectiv la matinalul de la Rock FM – dar am și avut două luni de pauză, am mers la birou ca un om normal, fără program fix…

Stiu ca initial scrierile de la 5 jumatate dimineata ii erau adresate sotiei tale, Carmen. Cand a venit gandul de a deveni o carte?

Mulțumesc pentru întrebare – Carmen a inspirat nu doar cartea: ea a venit cu ideea și cu hashtag-ul. M-am opus la început, dar după o noapte de zbucium, m-am executat: postările mele intrau cu prioritate în News Feed, făceau și trafic, deși nu asta urmăream predilect, ba îmi confereau și adrenalină – să termin la timp, să revăd textul etc. Ideea de a strânge postările într-o carte mi-a venit după două-trei zile. La finele cărora am înțeles că poate merită și un suport trainic micile mele neliniști matinale, pe Internet totul trăiește o scurtă clipă, cine mai are timp să revină în aplicația „Salvate”?

Te pregateai de pe o zi pe alta pentru a le scrie? 

Da, mă pregăteam, adică îmi venea o idee, o documentam un pic, practic lăsând pentru dimineață doar transcrierea ei, uneori chiar scriam seara și-mi salvam textul, urmând să decid însă efectiv în metrou dacă aveam să folosesc „ciorna” ori să scriu altceva.

Cand stiai ca vor fi o carte, ai schimbat ceva din ideile de subiecte? Ti-ai facut un plan editorial?

Plan editorial e un pic cam pretențios spus pentru pregătirea mea altminteri sumară, însă firește că atunci când am decis să strâng postările într-un volum, m-am axat pe postări având ca subiect media. Până la urmă, despre asta e vorba în cartea mea: în timp ce tu dormeai, presa s-a schimbat complet – acesta e subiectul central al cărții, nicidecum un om care merge devreme la muncă. Încotro se îndreaptă presa, însă, nu știu să zic.

Cum e lumea la 5 dimineata?

Posacă, abătută, cenușie – vreo trei anotimpuri pe an. Chiar mă amuzam în primele zile, gândindu-mă că dacă aș fi locuit în centru, să zicem că luam metroul de la Romană, poate aș fi prins și niște petrecărețe vesele. Așa însă, împărțeam vagonul de metrou cu paznici, vânzătoare, meseriași. Niciunul nu părea să dea din coadă de fericire.

Te-ai mai intoarce la a conduce ziare si/sau reviste?

Cu siguranță! Dar ar trebui să fie ceva nou, durabil, de perspectivă, fiindcă, nu-ți ascund, am avut și aventuri editoriale din care nu știam cum să evadez mai repede! Însă nu țin cu tot dinadinsul, sunt suficient de prins cu emisiunea, pe blog am un proiect care și acela consumă timp și energie, „100 de români care mă inspiră”, n-am timp nici să respir! Nu mă plâng, dimpotrivă, mă bucur: tata spunea că nu-i înțelege pe cei care se plictisesc, l-am moștenit în această privință. Nu știu ce e plictiseala și e cam târziu să învăț la o jumătate de veac de viață.

Ce simti ca e diferit la radio fata de ziar? Dincolo de forma evidenta de exprimare/ expunere a mesajului…

În primul rând, diferă postura mea: la matinalul „Morning Glory cu Răzvan Exarhu” de la Rock FM, stație care vara asta a urcat frumușel pe locul 3 în București, sunt producător, nu realizator. În rest, pregătirea informațiilor, selecția lor, documentarea, alegerea invitaților – toate, grație unei munci de echipă cu membri având viziuni convergente – e cam ceea ce făceam și înainte, când lucram efectiv în presa scrisă.

Cate povestiri sunt in carte? Ai una preferata? Sau care a fost preferata publicului dupa numarul de like-uri pe fb:)

Nu știu pe de rost numărul povestirilor, deoarece în carte se găsesc sensibil mai multe decât cele publicate (chiar și un capitol inedit, #ÎnTimpCeEramZiarist). Personal, am mai multe favorite: cea în care am scris prima știre sub forma unei piese de teatru, cu Jerrry Seinfeld în rol principal, cea în care am înglobat reportajul făcut pe urmele reale ale Solenoizilor fictivi din cartea lui Mircea Cărtărescu… Da, ca oricine, îmi număr și eu like-urile, recordul e de 718, dar în acel caz e meritul imaginii, care mă înfățișează alături de Carmen în ziua căsătoriei civile, cum să nu dai like la așa ceva?

Te-a surprins/emotionat vreunul dintre comentarii? Pentru ca povestirile tale au generat si cateva marturisiri din partea celor din comunitatea ta de fb…

Sincer, m-au emoționat toate comentariile care nu se mărgineau să-mi dea bineață, la care nu știam ce să răspund și, oricum, nu aveam timp, deoarece începusem programul de lucru! Mi-au mers direct la inimă comentariile de la ultima postare, ne despărțeam de parcă fuseserăm împreună în tabără!

Ce crezi ca-i lipseste presei de astazi pentru a genera empatie si a crea comunitati puternice – la fel cum o face facebook-ul?

Păi Facebook-l ESTE presa de azi! Cu Fake News, cu scris pe genunchi, cu ură, cu o lipsă de verificare a informațiilor, atunci când nu sunt deliberat mincinoase… Dar pe cel mai mare distribuitor gratuit de informații e loc și de presă de calitate – amintește-ți că pe 10 august s-a făcut, pe Facebook, jurnalism de referință: reportaje ca la carte, mărturii din mai multe surse, probe indubitabile, dezvăluiri, investigații.

Pe de altă parte, presa de azi are comunități puternice – vrei să ne uităm la utilizatorii tabloidelor? Problema e că, din tot ce era în presă, publicul a extras doar secțiuni colaterale de odinioară: faptul divers, pitorescul, divertismentul… A, că eu, ca jurnalist „tradigital” (am lucrat în presa tradițională până m-am dedulcit la online) sunt frustrat ține vremurile în care trăim. Uite, un colaj foto cu mine făcând mămăligă și crap la cuptor împușcă de trei ori mai multe like-uri decât un interviu exclusiv cu un scriitor, aia e…

 

IaC – #ÎnTimpCeTuDormeai3 (1) #InTimpCeTuDormeai – fragment postare din 25 iunie

(…) Brusc, îmi dau seama brusc că postările de la această rubrică intrată în ultima săptămână (mă rog, până la toamnă) au hashtag, au punchline de final, dar n-au titlu.
Nu că s-ar fi plâns cineva (până acum, am primit doar reclamații legate de lungimea textelor). Deși, cu titlurile de azi, mai bine lasă. Pentru că:
Pe Net, titlurile nu mai sunt titluri, ci nişte enunţuri gălăgioase, care induc în eroare şi, după ce că sunt bombastice, sunt şi goale de conţinut. În plus, nu mai respectă cutuma de a indica dintr-o privire dacă titlul aparţine unei publicaţii de referinţă sau unele populare. Ele pot fi împărţite așa: – Titlurile excesiv de descriptive (conţin absolut toate informaţiile, ba adesea şi unele care nu se mai regăsesc în corpul articolului) – Titlurile întrebătoare (or, în presa tradiţională, interogaţia din titlu e fie însemn tabloidal, fie lasă impresia unui demers neîncheiat – jurnaliştii n-au reuşit să afle răspunsul, aşa că apelează la un semn de punctuaţie care erodează credibilitatea) – Titlurile de almanah (celebrul „cum să“ e în toate cele ce sunt) – Titlurile numerice (încep cu 10/ 25/ 100/ 1.000 de lucruri pe care să le vezi, faci, afli, uiţi, regreţi într-o viaţă; îmi amintesc de odioasele, pentru cineva care nu era vrăjit de matematici, culegeri din adolescenţă, acolo erau 10 exerciţii…) – Titlurile cu adresabilitate directă (cititorul trebuie convins că e un partener de dialog, ştirea a fost făcută special pentru el şi pentru curiozităţile sale bolnăvicioase; ori e un ignorant care nu poate să aleagă singur, trebuie să fie îndrumat şi să primească informaţiile mură-n gură).

*

Cartea #InTimpCeTuDormeai – Horia Ghibutiu (Editura Trei) se gaseste deja in librarii si poate fi achizitionata de aici, cu un discount de bun venit in librarii.

 

1053
comeySeful FBI, mafiotii si domnul dragnea – sau ce intelegi dupa ce citesti cartea lui James Comey – A Higher Loyalty: Truth, Lies and Lidership. –

Seful FBI, mafiotii si domnul dragnea – sau ce intelegi dupa ce citesti cartea lui James Comey – A Higher Loyalty: Truth, Lies and Lidership. –

Zilele astea citesc (de fapt, ascult) cartea fostului sef FBI, James Comey – A Higher Loyalty: Truth, Lies and Lidership.

(Daca nici domnul sef de la FBI – oricum s-ar numi, in orice epoca ar fi – nu stie cum e cu adevarul si minciuna si cu manipularea, atunci nu mai stie nimeni.)

Cartea e un pretext ca sa arate din toate partile defectele presedintelui Trump, dar dincolo de asta, sunt o multime de povesti din care avem si noi de invatat. Noi, romanii.

Domnul Comey povesteste prin primele capitole despre ce a invatat din experienta lucrului impotriva Mafiei, uneori chiar alaturi de membri Cosa Nostra care erau colaboratori FBI.

Comey spune ca in mafia functioneaza cercul tacut al consensului total, care are urmatorii pasi.

  1. Seful detine controlul absolut.
  2. Loialitatea e sub juramant, neconditionata.
  3. Suntem noi impotriva restului lumii.
  4. Mintim despre tot si orice ca sa salvam organizatia, noi suntem mai presus de orice moralitate si adevar.

Poate ca sunt marcata de intamplarile din Romania ultimilor 30 de ani, dar totul mi-a sunat foarte familiar si mi se parea ca vorbeste despre domnul dragnea.

Dar sa va arat mai pe larg cum explica.

The comparison to the leadership of a Cosa Nostra family, a Mafia family, actually started to hit me right away. … Not in the sense that I think Donald Trump is out breaking legs or shaking down shopkeepers or sticking up a union, but in the sense that the leadership culture is very similar. It’s all focused on the boss. What is done in this family must serve the boss.”

Mafia se bazeaza pe un grup de facilitatori – care au semnat codul tacerii si stiu ca vor fi omorati daca dezvaluie ceea ce sunt pusi sa faca– ca sa detina controlul absolut pe orase si regiuni.

Incep prin taxele de protectie pe care le impun pentru micile magazine, ajung pana la mita sau la a ameninta oficialitati. Adesea, mafia – zice domnul Comey – ofera “cadouri” ca reduceri de taxe de protectie, cadouri in bunuri (care au fost confiscate de la altii) pentru cei in nevoie pe care trebuie sa-i tina aproape, nu doar prin amenintari.

  “The boss in complete control” In tari ca Italia, Cosa Nostra are “the boss of all bosses”, dar in alte tari unde functioneaza clanuri mafiote, reteaua de infractori isi seteaza singura liderii, intr-o forma piramidala, pentru fiecare zona de influenta. Mereu cu un sef de-asupra tuturor, “daddy”, “godfather”, pe care-l asculta toti.

Dar domnul Comey zice un lucru care ne da o speranta – mica, dar ea exista “Ceea ce stim din anii in care am incercat sa contracaram actiunile mafiote – si ceea ce e inevitabil sa i se intample si lui Trump – este aparitia tradarii din partea oamenilor care ies din organizatie. Mai ales cand politia incepe sa puna presiune pe ei, oamenii care au iesit din organizatie incep sa livreze informatii.”

 Membrii grupului mafiot mint despre orice, un lucru mic sau unul important, pentru ca in mintea lor si in felul in care cresc in organizatie totul trebuie protejat, loialitatea inseamna sa fii mai presus de ce e moral si ce e legal sau adevarat.

 De cele mai multe ori mint nu doar in afara organizatiei, ci si in interiorul ei pentru a “nu-l supara” pe sef.

Sigur pentru un cititor novice in politici si in chestiuni administrative legate de structurile unor grupuri infractionale organizate, un cititor ca mine, care mai are si sansa sa traiasca in Romania anului 2018 in care dragnea s-a autodenumit daddy, psdistii mint uitandu-se senin in ochii oricarui om; in care ameninta si pedepsesc orice cetatean care spune lucruri negative despre ei (mai ales daca a facut/ face parte parte din organizatia lor), pentru un astfel de cititor asemanarile sunt socante.

Stiam ca nu e nimic nou sub soare, ca acest sistem de influenta si coruptie piramidala functioneaza de 30 de ani la noi, iar in restul lumii in multe state la vedere, in altele mai ascuns. Dar sa vezi o analiza despre comportamentul mafiotilor italieni, declinata pe echipa lui trump si sa intelegi ca e sursa de inspiratie in cele mai mici detalii pentru cei care te conduc,  e socant si inspaimantator.

Insa, daca tot ati ajuns pana aici cu lectura, ca sa termin intr-o nota pozitiva, iata cateva citate despre lidership care pot fi sursa de inspiratie pentru mai bine, pentru autoeducatie, citate din cartea lui James B Comey – A Higher Loyalty: Truth, Lies and Lidership. Cartea e mai mult decat aceasta analiza, e chiar mai mult decat povestirile suculente despre cat de prost e trump (bine, nu o iarta nici pe doamna clinton si o face ipocrita), si sper sa o cautati sa o cititi. O puteti gasi aici

  • “I know I can be wrong, even when I am certain I am right. Listening to others who disagree with me and are willing to criticize me is essential to piercing the seduction of certainty.”

 

  • “Ethical leaders do not run from criticism, especially self-criticism, and they don’t hide from uncomfortable questions. They welcome them.”

 

  • “Whenever I speak to young people, I suggest they do something that might seem a little odd: Close your eyes, I say. Sit there, and imagine you are at the end of your life. From that vantage point, the smoke of striving for recognition and wealth is cleared. Houses, cars, awards on the wall? Who cares? You are about to die. Who do you want to have been? I tell them that I hope some of them decide to have been people who used their abilities to help those who needed it—the weak, the struggling, the frightened, the bullied. Standing for something. Making a difference. That is true wealth.”

 

  • “Doubt, I’ve learned, is wisdom. And the older I get, the less I know for certain. Those leaders who never think they are wrong, who never question their judgments or perspectives, are a danger to the organizations and people they lead. In some cases, they are a danger to the nation and the world.”

 

  • “Speaking uphill takes courage. It takes overcoming a universal human affliction—the impostor complex. All of us labor, to one degree or another, under the belief that if other people really knew us, if they knew us the way we know ourselves, they would think less of us. That’s the impostor complex—the fear that by showing ourselves we will be exposed as the flawed person we are. If you don’t have this, in some measure, you are an incredible jerk and should stop reading immediately.”

 

  • Effective leaders almost never need to yell. The leader will have created an environment where disappointing him causes his people to be disappointed in themselves. Guilt and affection are far more powerful motivators than fear. The great coaches of team sports are almost always people who simply need to say, in a quiet voice, “That wasn’t our best, now was it?” and his players melt. They love this man, know he loves them, and will work tirelessly not to disappoint him. People are drawn to this kind of leader, as I was drawn all those years ago to Harry Howell, the grocer. A leader who screams at his employees or belittles them will not attract and retain great talent over the long term.” 

 

 

 

956
julian-barnesde citit: Julian Barnes – Singura poveste –

de citit: Julian Barnes – Singura poveste –

Cea mai recenta aparitie editoriala Julian Barnes in romaneste, Singura Poveste, a fost si cea mai vanduta carte a editurii Nemira la recentul targ Bookfest.

Asta arata ce baza mare de fani are Barnes in Romania, dar si ce intelept au fost ce de la  Nemira sa cultive si sa creasca o colectie de autor cu 15 titluri Barnes.

*

Eu sunt dintre fanii Julian Barnes. Il iubesc pentru modul in care stie sa descrie relatiile de iubire fara sa foloseasca sabloane, pentru modul in care merge in profunzime pe mai multe straturi, cu un amestec de umor si autoironie.

Pentru felul in care te lasa sa patrunzi in mintea personajelor sale, antropologic si sociologic.

*

Cea mai recenta aparitie, Singura Poveste este o carte nostalgica, despre un domn ajuns la varsta a III-a care isi reaminteste povestea de dragoste care l-a definit. Avea 19 ani, iar iubita lui -Susan- era cu 30 de ani mai in varsta, avea sot si doi copii.

Ce m-a cucerit pe mine la carte, dincolo de povestea nostalgica, analitica si asezata cumva in oglinda (ceea ce lui i se pare a fi succesul personal – charisma – in cucerirea lui Susan, un capitol mai incolo se dovedeste doar o plasa de salvare pentru ea), e structura cartii.

Cartea e impartita in 3 capitole, in primul Paul – tanarul indragostit – povesteste actiunea la persoana I ”eu fac, eu spun”, il al doilea actiunea e la persoana a II-a ”faci, spui”, desi tot Paul povesteste, iar in capitolul ultim se indeparteaza si mai tare de actiune si povestea e la persoana a III-a (el face, el spune) cu frazele din ce in ce mai lente, mai lungi , cum e si ritmul vietii personajului principal.

Pentru mine Singura poveste, dincolo de scriitura minunata a lui Barnes, e o carte despre descompunerea iubirii prin varsta. Cum se descompune iubirea lui Susan odata cu batranetea ei – si cu pierderea capacitatilor fizice si mentale, dar si cum se destrama iubirea lui Paul odata ce inainteaza in varsta si incepe sa depaseasca ”cocosismul” de la tinerete.

Singura Poveste e un recviem pentru o dragoste pierduta, dar care te-a definit ca om. E o carte greu de purtat dupa lectura, vor fi multe secvente care va vor urmari, dar asta e parte din farmecul lui Julian Barnes.

singura poveste

Cartea poarta si insemnele blogului meu ceea ce, pentru un fan de Barnes cum sunt eu, e un foarte mare compliment. Multumesc Editurii Nemira ca mi-a facut o asa mare bucurie.

 

1550
cartiConcurs Bookfest 2018 – am de dat 4 vouchere de 100 ron fiecare! –

Concurs Bookfest 2018 – am de dat 4 vouchere de 100 ron fiecare! –

UPDATE: castigatorii sunt Elena Hapaianu, Monica Saulea, Nicula Dragos, Ana Maria Laszlo

veti primi detalii pe mail.

multumesc tuturor celor care ati comentat si ati recomandat carti. revin intr-o postare separata cu recomandarile mele de scriitori americani

Numai maine nu-i poimaine si vine Bookfestul peste noi. Ca in fiecare an, gratie organizatorilor, am si anul acesta de daruit vouchere pe care le puteti folosi la cumparaturi la standurile editurilor.

Am patru vouchere, dau cate unul pe cap de cititor. Un voucher poate fi cheltuit la standul unei singure edituri, alegeti carti in valoarea lui si nu se reporteaza banii nefolositi spre alta editura.

Cum le dau?

M-am gandit sa facem cu totii o lista de cumparaturi super smart si de citit cu drag pentru orice vizitator.

Asa ca, pentru a va putea inscrie la tragerea la sorti pentru un voucher va rog sa recomandati o carte din oricare dintre categoriile de mai jos:

autor american,

biografie, jurnal

carti motivationale, educationale

(later edit:  sunteti prea destepti – comentati mai mult decat cerintele, va multumesc… nu e nevoie sa scrieti 3 carti, doar una singura din oricare categorie:) )

Puteti sa lasati comentariile voastre pana pe 29 mai, ora 16.00. La ora 20 stabilim castigatorii si de miercuri incolo, la targul de carte cu voi!!! Cand anunt castigatorii, promit sa las si o lista de autori americani absolut minunati pe care i-ati putea citi cu drag

*

Salonul Internațional de Carte Bookfest va avea loc în perioada 30 mai – 3 iunie, în noul pavilion B2 de la Romexpo. Invitatul de Onoare al acestei ediții este Statele Unite ale Americii.

Intrarea este liberă iar expozanții – cele mai importante edituri din România – îi așteaptă pe vizitatori cu cele mai bune cărți la cele mai bune prețuri, o mulțime de lansări și evenimente interactive. Copiii vor fi vedete ale acestei ediții, care prinde sărbătoarea de 1 iunie chiar în mijlocul celor cinci zile de Bookfest.

Salonul Internațional de Carte Bookfest este organizat de Asociaţia Editorilor din România, sub egida Federației Editorilor din România, cu sprijinul Ministerului Culturii și Identității Naționale. Pentru al treilea an consecutiv, Salonul Internațional de Carte Bookfest este organizat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României.

 

shutterstock_cartiDe citit – “Potoleste-te, o sa cazi! – Cand copiii reusesc in ciuda parintilor”

De citit – “Potoleste-te, o sa cazi! – Cand copiii reusesc in ciuda parintilor”

Am citit in acest week end o carte care stiam ca o sa ma puna pe ganduri si ca o sa declanseze dezbateri aprinse in jurul meu. “Potoleste-te, o sa cazi! – cand copiii reusesc in ciuda parintilor”, de Gisele Harrus Revidi (editura Trei, colectia Psihologie practica pentru parinti)

E o carte pe care o recomand tuturor celor care s-au apucat sa scrie despre parenting, gandindu-se ca daca au copil acasa sigur au invatat cum e cu treaba asta. O recomand oricarui parinte care vrea sa inteleaga ceva in plus din mecanismele emotionale si sociale cu care pleaca in viata copiii lor.

Dar vreau sa spun si ca e o carte pentru adultii care s-au simtit macar o data ca s-au nascut in afara familiei lor, nu in sensul ca au fost adoptati, ci ca mediul in care au crescut nu-i reprezinta. Doamna care scrie cartea a fost pe drumul acesta cand parintii i-au pus bete in roate pentru ca voia sa urmeze in viata o alta cale profesionala care li se parea parintilor ca se indeparteaza de la valorile familiei lor.

Ma rog, Gisele vorbeste si despre familiile care nu au de unde sa puna valori pe copiii lor, care sunt prea simple si prea sarace ca sa stie multe si sa nu vina in raport cu copilul lor cu o serie de frustrari.

Am ales mai jos cateva fragmente din carte care ar putea sa va puna putin pe ganduri…

*

Insusi conceptul de “progres” este un comar pentru psihanalisti, pacientii nu au decat o singura perpectiva, sa progreseze, iar sensul acestui concept mi-e tot mai neclar- a progresa a ajuns sa insemne, la fel ca in serialele de televiziune, ca trebuie sa se intample tot timpul ceva!

Angoasa culpabilitatea sentimentala de vina ii napadeste, asa ca sa fii activ este singura modalitate de autogestionare: din aceasta categorie fac parte si copiii carora parintii le-au impus activitati multiple, nelasandu-le pic de timp liber, caci acesta este considerat timp pierdut: acestor copii nu le ramane decat sa devina niste adulti hiperactivi sau, dimpotriva, sa gaseasca un pretext oarecare ca sa procastrineze.

*

Ne iubim in functie de cat am fost iubiti, de atentia care ni s-a acorda. Sa fii frumos in ochii celorlalti inseamna sa intelegi intuitiv ca e posibil sa fii obiectul dorintei cuiva, iar consecinta negativa, dar valorizanta este sa poti sa fii sursa invidiei cuiva.

*

In multe medii si din diverse motive, dependenta de munca (workaholismul) este frecventa in zilele noastre. Orice s–ar spune, aceasta este o forma de adictie, precum alcoolismul, caci, atunci cand un astfel de dependent nu poate da curs workaholismului sau, el sufera, e nelinistit, nu are chef de viata, caci aceasta hiperactivitate a devenit esenta trailului sau. Ce este acest amestec de pasiune de a munci si de culpabilitate invaziva? Are legatura cu mediul de origine care a fost prea exigent sau, din contra, prea neglijent? Persoanele care au reusit, de pilda acolo unde parintii lor au esuat: acesta este cazul multor artisti…

*

Unul dintre primii dusmani de invins este rusinea de sine, cea care ne determina sa dam inapoi si sa ne ignoram resemnati sansele…

*

Cum ne putem imagina ca niste persoane care, probabil, au detestat scoala isi vor incuraja copiii sa invete? Materiile de studiu vor fi luate in ras, bagatelizate – folosind intotdeauna acelasi argument: “nu ne ajuta la nimic”.

(nota mea, asta in contextul in care in Romania sunt din ce in ce mai multi oameni fara carte, saraci, care sunt incurajati cu diferite bonusuri in mancare, haine sau amenintati cu oprirea alocatiei sa-si trimita copiii la scoala pentru a reduce abandonul scolar… privit din aceasta perspectiva, e usor de realizat ca vom avea nevoie de multe generatii sa ne recuperam, sa avem respect pentru scoala in intregul nostru ca natiune) 

potoleste-te o sa cazi

2914
the-little-prince-best-quotes-cover-800x469Micul Print are 75 de ani – cateva povesti despre istoria de dragoste din spatele nuvelei –

Micul Print are 75 de ani – cateva povesti despre istoria de dragoste din spatele nuvelei –

Saptamana trecuta Micul Print a facut 75 de ani.

Cartea scris de Antoine de Saint Exupery este una dintre cele mai cunoscute in intreaga lume, a fost tradusa in peste 300 de limbi si dialecte, e considerata una dintre cele mai bine vandute carti din toate timpurile. Ca sa avem o imagine corecta, e bine sa stiti ca anual se vand 2 milioane de carti cu aceasta nuvela.

Dincolo de mesajele care par o analiza inspirationala a relatiilor dintre adulti, Micul Print e o poveste in care si-au gasit loc o multime de trimiteri din viata lui Antoine de Saint Exupery.

Tonio, cum ii spunea sotia sa – Consuelo, era aviator si lucra pentru posta transportand colete peste desertul Saharei. Cu trei ani inainte de a scrie nuvela a avut un accident si s-a prabusit in desert, fiind la un pas de moarte nu doar din cauza socului prabusirii ci si a deshidratarii (aveau un termos de cafea si putin vin cand s-au prabusit).

Se spune ca o parte din gandurile din Micul Print sunt trimiteri la halucinatiile pe care le-a avut in cele 3 zile de mers prin desert, extrem de deshidratat. (au fost salvati de un beduin pe care l-au intalnit intamplator).

In nuvela sunt cateva trimiteri la viata lui amoroasa tumultuoasa. Era casatorit cu Consuelo, o aristocrata din El Salvador, dar avea cateva amante. Una dintre ele, la New York, jurnalista Silvia Hamilton Reinhardt, cea careia ii este atribuit, ca inspiratie si metafora, personajul vulpii si vorbele “limpede vezi doar cu inima”. Manuscrstul i-a fost daruit lui Reinhardt care, ani mai tarziu, dupa ce ajunsese o nuvela faimoasa in toata lumea, l-a donat bibliotecii Morgan.

Trandafirul din poveste e o trimitere la sotia lui, careia ii spunea The Rose de fiecare data cand incerca sa o impace dupa o escapada in care nu stia multe zile nimic despre el.

Asa arata Consuelo Consuelo_en_1942_à_Montréal

Si asa arata domnul Saint Exupery saint exupery

Exista doua carti foarte frumoase despre viata lui Saint Exupery (intre sutele de carti care analizeaza opera si viata lui).

Una scrisa din perspectiva lui, biografia scrisa de Stacy Schiff, o carte care reuseste sa surprinda dragostea lui pentru zbor intr-un mod atat de intim incat o sa vreti sa simtiti aerul cum il descrie el. ( eu am vrut – si am si facut-o – sa sar cu parasuta dupa ce am citit aceasta carte).

Si cea de-a doua dintr-o perspectiva mai feminina, scrisa de Consuelo. De fapt publicata dupa moartea ei la cativa ani buni, cand din intamplare cei care au avut grija de ea pe ultima perioada a vietii au gasit manuscriul. Cartea e formata din scrisorile pe care si le trimiteau cei doi, mai ales scrisorile lui Consuelo si arata si relatia lor complicata, dar si lumea grea si adanca in care obisnuiau sa ajunga gandurile lui Antoine de Saint Exupery. Cea de-a doua carte se numeste Povestea Trandafirului ( The Tale of the Rose).

iata cateva dintre gandurile lui Consuelo:

“I look sad because I don’t have the courage to escape from you. And I think I don’t want to understand the truth: for you, I am nothing but a dream. You like to play with life, you’re not afraid of anything, not even of me. But I want you to know that I am not an object or a doll: I don’t change faces on command, I like to sit down every day in the same place, on my own chair, and I know that you, you like to leave, to go to a new place every day. ”

“Nothing belongs more fully to an artist than his creation – even if you give him your youth, your money, your love, your courage, nothing belongs to you.”

Mai jos cateva dintre desenele, obiectele de arta inspirate de Micul Print in acesti 75 de ani.

(eu port mereu un inel pe care scrie “limpede vezi doar cu inima”, creat de Carla Szabo)

inel

 

Daca vreti sa daruiti obiecte cu insemnele Micului Print e bine sa stiti ca exista un magazin boutique specializat. Il gasiti aici.

***

27-little-prince.w600.h315.2x  le-petit-princelittle prince art little prince little_prince__his_rose_by_citrusfoam-dajeesu little_prince_by_zerorinn-d9e2xd8 lpp-statue Nuria Balaguer The Little Prince - Art Exhibitions by French artist Arnaud Nazare the_little_prince_3d_01_bestmoviewalls_by_bestmoviewalls-d9hq4fm The+Little+Prince Woo Hee Kwon , 'The Little Prince' illustration

 

3740
mollat cover(foto) O librarie din Franta isi face cititorii parte copertile cartilor –

(foto) O librarie din Franta isi face cititorii parte copertile cartilor –

In epoca in care se vand tot mai putine carti printate, iar librariile trebuie sa vanda si alte accesorii ca sa poata iesi bine la capitolul business, in Franta exista o librarie independenta care e extrem de creativa si a gast cai foarte simpatice sa-si creeze comunitati in online pentru a le aduce apoi in librarie.

Libraria se numeste Mollat si are un site foarte simpatic si interactiv pe care-l gasiti aici, dar a devenit celebra in toata lumea pentru un proiect pe care-l face pe instagram in care cititori sunt integrati – cu chipul sau corpul – in coperti de carte.

Mi se pare super simpatic proiectul, dar nu ma prind daca au angajat un om special pentru asta pentru ca le iese foarte bine si cred ca e cineva care ste multa geometrie si are o cultura vizuala foarte buna ca sa poata face asa ceva live in librarie.

iata cateva dintre copertile dn proiect.

2404
audreyThe Audrey Hepburn Way of life – 12 ganduri despre feminitate, familie si stil –

The Audrey Hepburn Way of life – 12 ganduri despre feminitate, familie si stil –

Audrey Hepburn e considerata una dintre cele mai frumoase femei din lume, o femeie cu o atitudine si un stil pe care multe tinere isi doresc sa-l imite.

Cum am citit zilele trecute cartea How to be Lovely: The Audrey Hepburn Way of life, m-am gandit ca astazi de 8 martie, un dar frumos ar fi cateva dintre regulile dupa care si-a cladit ea viata.

Ca sa aveti putin context, Audrey s-a nascut in Belgia, mama ei era baroneasa, iar tatal ei era un om de afaceri irlandez.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, parintii s-au despartit, iar Audrey a plecat cu mama ei in Olanda unde a trait o vreme in conditii de maxima saracie, apoi s-a mutat la Londra. Oricat de sarace au fost, mama sa a avut grija ca Audrey sa ia lectii de balet si sa citeasca foarte mult. Cand s-a mutat la Londra, Audrey a facut modeling pentru ca era inalta si foarte slaba, dar a si cantat si dansat in baruri de cabaret.

Abia dupa 8 ani de munca grea prin cabaret, a fost descoperita la un casting din intamplare si distribuita in filmul Vacanta la Roma, desi nu avea deloc cursuri de actorie.
I-au spus “Ai facut balet, ai disciplina, asta e tot ceea ce conteaza. In rest inveti pe platourile de filmare.”

N-a avut o viata amoroasa foarte lina, a fost casatoruta de doua ori si a avut doi baieti, iar catre finalul vietii a locuit alaturi de un actor olandez, Robert Wolders, pe care l-a considerat adevaratul ei sot desi nu s-au casatorit niciodata.

Impactul personalitatii ei in film, in actunile umanitare (a fost ambasador UNICEF), in moda ( a fost muza lui Hubert de Givenchy) se rezuma frumos si metaforic printr-o intamplare din 2015. Primul robot umanoid a fost modelat dupa chipul si corpul ei.

Iata cateva dintre gandurile ei din cartea How to be Lovely: The Audrey Hepburn Way of life

How to be Lovely The Audrey Hepburn Way of life

1. Am nevoie adesea sa fiu singura. Sunt foarte fericita daca pot sa stau singura de sambata seara pana luni dimineata in apartamentul meu. Asa imi incarc bateriile.

2.Sunt introverta. Pot sa fiu foarte singura intr-o aglomeratie de oameni. De fapt, eu iubesc sa ma plimb cu cainii prin parc, sa ma uit la copaci, la flori, la cer. Stiu ca pe multi ii sperie singuratatea, dar pe mine ma ajuta. Pot sa-mi fiu propriul companion, fara sa ma plictisesc.

audrey-hepburn

3. Oamenii au o multime de frici, dar cele mai multe sunt la mare departare de ei si le sunt si necunoscute, in esenta. Oamenii se tem de moarte, o stare prin care n-au trecut, se tem sa aiba o cariera pe care n-au avut-o. Stiu aceasta teroare pe care ti-o genereaza propriile frici. Eu am luat viata asa cum a venit, fara sa ma sperii. Am stiut insa ca fiecare pas facut in fata ma va schimba si nu voi mai fi la fel ca inainte.

4. Cand esti tanar e normal sa ai modele. Eu voiam sa fiu ceva intre Elisabeth Taylor si Ingrid Bergman. Nu mi-a iesit sa fiu ca niciuna dintre ele.

5. Am fost genul de persoana care am incercat sa obtin cel mai bun din ce am. Am fost foarte slaba, foarte inalta si n-am avut nimic cu adevarat spectaculos. Ma gandeam chiar ca sunt atat de urata ca nimeni nu o sa vrea sa se casatoreasca cu mine. Dar cel mai important lucru din viata mea este ca am reusit sa traiesc si cu ce am avut bun, dar si cu partile rele. Si cu greselile mele, dar si cu victoriile si sa ma impac cu gandul ca asa a fost sa fie, in conditiile in care eu am incercat sa fac tot ce pot mai bine.

6. Sunt departe de ceea ce mi-ar placea sa devin ca fiinta umana, dar stiu ca nu am facut chiar lucruri neinseamnate pana la urma.

Audrey_Hepburn_1956

7. Scopul meu in viata n-a fost sa am lux. Cand eram copil voiam o casa cu o gradina. Pe care le am acum. Atat am visat, si visul s–a implinit.

8. E un lucru important la copii pe care adultii nu trebuie sa-l strice. Copiii au doar prieteni, nu si dusmani. Mi-am crescut copiii rugandu-i sa nu creada niciodata ca sunt diferiti de altii. Toti suntem la fel.

9. Am o mare admiratie pentru femeile care pot face cele trei lucruri importante care ne definesc – sa aiba o cariera, sa isi ingrijeasca cu mare atentie sotul si sa-si creasca copiii cu intelepciune.

10. Faptul ca fac filme nu inseamna ca micul dejun se pregateste singur acasa, sau ca nu mai trebuie sa fac lectii cu copiii mei. Functionez in continuare ca o femeie care are grija de casa ei.

audrey family

11. Mama nu a fost o persoana afectuoasa. E fost o mama fabuloasa, dar cu o disciplina Victoriana pe care mi-a imprimat-o si mie. La fel si etica. Era foarte stricta si ne cerea foarte mult noua copiilor ei. Avea multa dragoste in ea, dar nu putea sa ne-o arate.

12. Sex appeal-ul este ceva ce simti inauntrul tau. Este mai degraba sugerat decat aratat. Am inteles repede ca nu sunt atat de bine “echipata” ca Sophia Loren sau Gina Lollobrigida, dar am inteles la fel de repede ca si in cazul lor succesul e mai degraba despre atitudine si sex appeal, nu despre dimensiunile unor parti ale corpului.

3669
shutterstock_carti8 carti de daruit femeilor de 8 martie, pe tipologii de persoane

8 carti de daruit femeilor de 8 martie, pe tipologii de persoane

Stiu ca ne luati parfumuri, flori si martisoare, sunt foarte frumoase, ne bucuram tare, dar pentru ele uneori aveti nevoie de documentare –se intampla sa nu stiti ce parfum ne place…si e un buget mai generos.

Dar versiunea cea mai simpla – dincolo de flori – ar putea fi o carte simpatica prin care ati putea calatori prin alte lumi.

O carte cu mesaj.

Am ales cateva pentru voi, poate va inspira

Daca mama care primeste darul e grijulie, e genul emotional si empatic am doua sugestii – Juniper (KELLEY BENHAM FRENCH, THOMAS FRENCH)  sau Scanteia (KRISTINE BARNETT). Prima despre o fetita nascuta prematur, a doua despre o mama care a gasit calea sa vorbeasca cu fiul ei autist.

Daca mama e nostalgica si genul cochet, atunci i-ar placea sa citeasca Duduia – scrisorile din exil ale Elenei Lupescu – o lectie de istorie spusa cu gratie si o lectie despre cum poti sa vorbesti depre defectele altora intr-o forma foarte foarte diplomatica.

Daca avem o mama tanara, emotionata ca traieste si descopera bucuria unei noi vieti care creste langa ea, dar si dragostea profund neconditionata atunci propun sa alegeti o carte pe care nu are timp sa o citeasca acum, dar care o sa o bucure in cateva luni dupa ce va fi dormit si ea suficient: O sa te tin in brate cat vrei tu si inca o secunda (Ioana Chicet Macoveiciuc)

Daca daruiti o carte unei femei fara prea multe obligatii dar care e obisnuita sa judece lumea in alb si negru, fara nuante de gri, i-ati putea darui Parfumul (Patrick Suskind), o poveste despre un criminal in serie pe care il veti indragi si care v ava face sa va ganditi ca sunt multe nuante de gri in fiecare actiune a oamenilor. In plus e o capodopera de scriere, veti citi si veti simti diferte arome in nari.

Daca luam in calcul o carte pentru o femeie analitica, cerebrala, care doreste sa controleze cat mai mult din ce i se intampla atunci alegeti Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” (Haruki Murakami)

Daca aveti in familie sau printre cei apropiati, o femeie care-si cultiva misterul, e eleganta, rafinata – genul de femeie cu care vor sa semene toate celelalte neamuri desi o barfesc adesea -, daruiti-i Noveccento (Alessandro Baricco)

Daca vorbim despre o tanara romantica, gata oricand sa-si puna flori in par si sa se gandeasca la printi pe cai albi, atunci daruiti-I Lebedele de pe Fitfth Avenue (Melanie Benjamin)

Daca vorbim despre o adolescenta visatoare, introverta, care vi se pare ca nu stiti de unde sa “o mai luati” ca sa vorbiti ca alta data cu ea, daruiti-I Da mai departe (Catherine Ryan Hyde).

Daca vreti sa vedeti o multime de alte carti, asezate pe categorii, puteti face o vizita la eMAG aici  si gasiti inclusiv oferte speciale pentru aceste zile. Credeti-ma, o carte e un dar care nu se demodeaza niciodata.

2732
ileana popovici(am citit) Reconstituiri cu Ileana Popovici

(am citit) Reconstituiri cu Ileana Popovici

Pentru cei care nu stiu, Ileana Popovici este o doamna foarte specala care in anii 70 a fost vedeta in multe filme importante, dar si in emisiuni de televiziune.

Absolventa de Conservator, Ileana Popovci a ajutat la realizarea coloanei sonore pentru multe emisiuni si filme, dar si pentru exercitiile la sol ale generatiilor de autor din gimnastica romaneasca.

reconstituiri

Cu un chip si un corp care aducea mai degraba cu Giulietta Massina a lui Felini, doamna Popovici a fost departe de divele din Romania acelor vremuri si cu toate acestea unii dintre cei mai importanti regizori de film ai momentului au fost profund indragostiti de ea.

In carte e un moment in care descrie cu discretie si eleganta cum regizorii Dan Pita si Sergiu Nicolaescu s-au inchis in bucataria ei din Drumul Taberei pentru a-si disputa iubirea ei. La vremea respective era iubita lui Pita, dar Nicolaescu lucrae cu ea si incepuse sa-I faca curte.

Cartea recupereaza o parte din  anecdotele acelor vremuri si da cateva indicii despre omul care este Ileana Popovici (foarte generos, un jurnalist foarte bun, un mentor pentru multi dintre cei pe care -i vedem astazi la televizor, unul din oamenii din spatele multor cariere muzicale ale anilor 70-80).

Mai un fragment absolut delicios dessper castingul pe care l-a dat pentru unuld intre cele mai bune filme din istoria cinematografiei romanesti, Reconstituirea – in regia dlui Lucian Pintilie. Ileana, studenta pe atunci la Conservator, nu stia cine este domnul Pintilie, dar sora sa care tocmai terminase institutul de teatru i-a spus sa se duca la proba.
Proba a dat-o cu Vladimir Gaitan care fusese instruit de regizor sa o provoace pe Ileana pentru a vedea cum reactioneaza in diverse situatii; Ileana sincera s-a certat cu Gaitan:))

aici cateva imagini din Reconstituirea

Cartea contine si cateva randuri – ca o caracterizare – de la oameni importanti sau cu notorietate care au lucrat cu doamna Popovici, marturisiri care – puse fata in fata cu gratia si smerenia doamnei – par in unele cazur pline de ego si emfaza. E o oglinda frumoasa (si involuntara) a raportarii Ilenei Popovici la lumea artistica in care a trait si lucrat multi ani.

Ca un cititor profesionist de biografii si nu numai, dar si ca editor de multe texte, am o singura observatie – cartii i-ar fi trebuit o editare mai riguroasa mai ales in partea intrebarilor reporterului care face interviul amplu care da, asa zisa, structura a cartii.

Scrisa sub forma unui interviu lung, singura structura a cartii e data de o cronologie simpla a vietii subiectului, dar cred ca acest subiect ar fi meritat o structura mai elaborata si mai riguroasa.

E un gand al meu de fiecare data cand citesc biografii romanesti: in lipsa unei scoli de specialitate care sa –i invete pe jurnalisti sa scrie mai riguros, dar si a unei culturi prin care marii scriitori sa ajute la scrierea unor biografii importante, cartile biografice despre romani sunt modeste in scriere si in structura.

Sigur ca asta nu afecteaza cititorul care va fi cucerit de povestile din carte, stiu insa ca ar fi fost si mai mult impresionat daca aceasta carte ar fi fost scrisa de cineva care avea scoala americana pe scrieri de forma lunga. (si ma gandesc aici de gasca de la DOR care ar putea sa ia in calcul sa ajute la scrierea unor asemenea biografi)

Sa cititi Reconstuiri cu Ileana Popovici, e o excursie frumoasa in timp prin sufletul unei doamne foarte foarte speciala.

Cartea nu se gaseste in librarii, din pacate, dar o puteti comanda online de aici. Eu am citit-o in varianta online cumparata de pe elefant.ro.

ileana popovici ileana popovici 1 Ileana popovici (1)

1274
Lebedele de pe Fifth Avenue(fragment in exclusivitate) Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin

(fragment in exclusivitate) Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin

Am bucuria sa va prezint in exclusivitate un fragment din romanul Lebedele de pe Fifth Avenue de Melanie Benjamin, cartea care sunt sigura ca va fi una dntre vedetele din librariile din Romania din acest an.

Cartea povesteste viata lui Truman Capote din perspectiva omului monden care incearca sa-si faca loc in inalta societate New Yorkeza. Povestea este inspirata de fapte reale si porneste de la un faimos articol din Esquire semnat de Capote (un fragment din cartea Answered Prayers) care i-a distrus cariera. In respectivul articol Capote a dezvaluit unele dintre cel mai ascunse secrete din viata unora dintre cele mai importante femei ale epocii – femei bogate sau maritate cu barbati foarte bogati care se prezentau in publicatiile vremii (Vougue, Harpers Bazaar, Life) drept neveste cu o viata perfecta.

Capote – care era prietenul lor intim, acceptat de toti sotii pentru ca era gay deci nu era o amenintare pentru cuplu – s-a infiltrat usor in vietile acestor femei, s-a autoinvitat la petrecerile lor si a sfarsit prin a le face publice unele dintre cele mai intime secrete.

Cartea, pe langa povestile savuroase din lumea mondena din New York-ul anilor 60, dezvaluie si cum erau crescute aceste femei pentru a fi neveste perfecte, iar asta ar putea fi informatii amuzant nostalgice despre cum se raportau femeile la ideea de casatorie si cum ajungeau sa le fie pe plac unora dintre cei mai importanti si bogati barbati ai lumii.

Lebedele de pe Fifth Avenue de Melanie Benjamin se lanseaza pe 14 februarie la Libraria Humanitas Cismigiu, la ora 19, si am sa fiu si eu acolo:)

lansarea lebede

Mai jos un fragment din roman, dar ca sa asezam frumos realitatea impreuna cu fictiunea, iata cum aratau in realitate, la vremea cand se petrece actiunea, o parte din personaje.

Truman Capote

capote

Barbara Cushing – Paley

babe paley

Gloria Guinness

soar_guinness_v

Marella Agnelli

marella-agnelli-theredlist

Lebedele de pe Fifth Avenue – Melanie Benjamin      

(roman)

Traducere din engleză și note de Florica Sincu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

 

„A fost odată ca niciodată…“

Niciodată n-a fost atât de bine, niciodată n-a fost atât de rău…“

„A fost odată unul din Nantucket…“

Truman râdea de se prăpădea. Îşi ținea mâna la gură ca un băieţel şi umerii sfrijiţi i se cutremurau de râs, iar ochii albaştri îi sclipeau de o veselie răutăcioasă, încât ai fi zis că e nici mai mult, nici mai puţin decât o întrupare a unei statui de-a lui Pan.

— Of, Big Mama! Sunt aşa un drăcuşor răutăcios!

— True Heart, eşti nepreţuit! Slim îşi amintea că şi ea râdea până o dureau fălcile. Truman avea efectul ăsta asupra ei, în vremurile acelea glorioase de început – o făcea să râdă. Asta era tot, pe cuvânt. Nimic mai simplu şi mai adevărat.

Pe când era tânăr, prin 1955, când şi ele erau tinere – sau, oricum, ceva mai tinere –, când faima era călduță şi prietenia căpăta aripi, alimentată de şampanie, de caviar şi de cadouri de la Tiffany, Truman Capote era o sursă nemaipomenită de haz.

— „A fost odată ca niciodată…“ a rostit Slim în cele din urmă.

— Da. În fine… a repetat Truman cu vorbirea lui tărăgănată, teatrală, şi a adăugat câteva vorbe: „A fost odată ca niciodată un oraş pe nume New York“.

„New York.“

Familiile Stuyvesant, şi Vanderbilt, şi Roosevelt, şi respectabila, tihnita Washington Square. Trinity Church. Vestita sală de bal a doamnei Astor[1], Cei Patru Sute, elita secolului al nouăsprezecelea, snobul de Ward McAllister. Edith Wharton, trădătoarea. Restaurantul Delmonico. Zany Zelda şi Scott[2] în fântâna din Grand Army Plaza. Grupul de scriitori şi de actori strânşi în jurul mesei rotunde de la hotelul Algonquin; Dottie Parker[3], cu pana şi cu limba ei, amândouă ascuţite ca briciul. Spectacolele de revistă The Follies. Grupul de editorialişti de scan dal care semnau cu numele Cholly Knickerbocker. Clubul 21. Seratele dansante organizate de Lucky Strike la clubul Stork. Clubul de noapte El Morocco. Recitalul incomparabilei Hildegarde[4] în Salonul persan de la Plaza Hotel, cu Cary Grant, îngenuncheat la picioarele ei, în adoraţie. Fifth Avenue: magazinele Henri Bendel, Bergdorf, Tiffany.

Exista şi un New York subteran, plasat mai jos, din toate punctele de vedere. Ellis Island, Bowery Lane şi Lower East Side. Metroul. Schrafft’s şi alte localuri cu autoservire, tonete cu hotdog şi cu pizza vândută la felie. Pui atârnaţi la ferestre în Chinatown, murături la putină pe Delancey Street. Beatnicii din Village, cu ciorapi găuriţi, cu helănci jegoase şi cu un desăvârşit dispreţ față de orice.

Numai că nu spre acest New York tindeau ambiţioşii, visătorii, nesăţioşii. Ei erau atraşi de impunătorul New York, oraşul clădirilor impozante şi al apartamentele luxoase de la St. Regis, de la Plaza ori de la Waldorf, acel New York pentru care Trenul de la linia A e un cântec, nu o opţiune. Acel New York unde găseşti la cel mai mic semn un taxi galben încăpător, dacă limuzina e ocupată. Acel New York cu premiere strălucite la Metropolitan, cu nenumărate baluri şi banchete de caritate, cu trotuare largi şi curate, unde nu se îmbulzesc cărucioare cu umeraşe pentru haine, şi copii care se joacă. Cu panoramă spre parc, spre râu, spre pod, nu spre străduţe dosnice, întunecate şi spre ziduri de cărămidă afumată. Acel New York al teatrelor, al cinematografelor, al cărţilor, al revistelor The New Yorker, Vanity Fair şi Vogue.

Un far călăuzitor, un pisc, un far aşezat pe un pisc. O lumină strălucind necontenit în depărtare, vizibilă până şi din lanurile de porumb din Iowa, de pe dealurile din cele două state Dakota, din deşerturile Californiei ori din mlaştinile Louisianei. Trimiţând fără întrerupere semnale. Chemându-i pe cei nemulţumiţi, seducându-i pe visători. Îndemnându-i pe cei cu sânge fierbinte şi iute să îşi privească familiile placide, vecinii blazaţi, mormintele strămoşilor adormiți şi să-şi spună: „Eu sunt deosebit. Sunt altfel. Sunt mai mult“. Veneau toţi la New York. Nancy Gross, din California, poreclită de prietenul ei, actorul William Powell, „Slim“. Gloria Guinness, „La Guinness“, născută într-o familie de ţărani dintr-un sat mexican. Barbara Cushing, căreia i s-a zis „Babe“ încă de la naştere, mezina unui triplet senzaţional de surori din Boston.

Şi Truman. Truman Streckfus Persons Capote, care şi-a făcut într-o bună zi apariţia în avionul privat al soţilor William S. şi Babe Paley. Se ţinuse ca scaiul după Jennifer Jones şi David O. Selznick, buni prieteni ai familiei Paley. Bill Paley, preşedinte fondator al companiei de radio şi televiziune CBS, a rămas cu gura căscată la vederea acelui faun tânăr, subţirel, cu ochi mari albaştri şi cu o voce caraghioasă.

— Mi-am închipuit că vorbeai despre președintele Truman, i-a şoptit el ironic lui David. N-am mai auzit până acum de… individul ăsta mărunțel. O să trebuiască să ne petrecem tot weekendul cu el?

— Vai, Bill, fireşte c-ai auzit de el, a murmurat gingaş Babe Paley, soția lui, şi a ieşit să-l întâmpine pe musafirul nepoftit cu legendara ei căldură şi graţie.

Sigur că auzise şi Bill Paley de Truman Capote. Mai era cineva în Manhattan care să nu fi auzit de el în 1955? „Truman, Truman, Truman“, şuşotit, fluierat, invidiat, dispreţuit. Abia împlinise treizeci de ani Băiatul-Minune, acest Wunderkind, dacă nu chiar Mica Teroare, cum i se spunea doar printre scriitori. Truman Capote, subţirel, cu părul căzut nostalgic pe frunte, cu ochii expresivi şi cu buzele țuguiate, în aşteptare, întins leneş pe canapea, arunca o privire senzuală de pe coperta primului său roman, Alte glasuri, alte încăperi. Un roman pe care, ce-i drept, nici Babe, nici vreuna dintre prietenele ei, cum ar fi Slim sau Gloria, nu-şi dăduse osteneala să-l citească. Îi şuşoteau totuşi numele la petreceri, la vreo gală de binefacere şi la masa de prânz.

— Trebuie neapărat să-l cunoşti pe…

— Eu sunt pur şi simplu înnebunită după…

— Nu se poate să nu-l cunoşti pe…

„Truman.“

— Eu ţi l-am prezentat mai întâi, i-a amintit Slim lui Babe după acel weekend nefast petrecut în locuinţa din Jamaica a soţilor Paley; acel weekend uimitor, ameţitor, când Babe şi Truman s-au trezit orbiţi de cel dintâi răsărit al soarelui prieteniei, încă atât de nou pentru ei, încât nu îşi dăduseră bine seama că fuseseră prinşi amândoi în mrejele unui lucru de care muritorul de rând nu avea parte. Tu chiar nu-ţi mai aminteşti, dar a fost al meu, a fost Inima mea Credincioasă. Nu-i cinstit că mi l-ai furat! Şi Slim şi-a ţuguiat buzele şi şi-a scuturat părul blond, care îi intra mereu în ochi şi o făcea să semene cu Lauren Bacall mai mult decât semăna Lauren Bacall cu ea însăşi, ceea ce era perfect justificabil, din moment ce Lauren Bacall o copiase întâi pe Slim. A fost cam pe-atunci când Truman lucra la scenariul filmului Mai tare ca diavolul şi Leland l-a invitat într-o seară la masă. Nu ții minte?

— Nici vorbă, eu l-am descoperit prima, a insistat Gloria, aruncând scântei din ochii aceia exotici, ca de cărbune, care ameninţau întruna să-i demaşte originea bine ascunsă de rochiile Balenciaga, de coafurile concepute de Kenneth şi de accentul ei britanic studiat. Mă mir, Slim, c-ai uitat, a continuat ea. S-a întâmplat la scurt timp după ce Truman a adaptat pentru teatru Harfa de iarbă, ca să fie jucată pe Broadway. Normal că nu mă dau în vânt după Broadway, a zis, aruncându-i o privire răutăcioasă lui Slim, care s-a zbârlit toată. Dar mă bucur nespus c-am fost la premieră în seara aceea. Imediat ce ne-am văzut ţi-am povestit totul despre el, dragă Babe.

— Te-nşeli, draga mea! Eu l-am chemat într-un weekend la Paris, nu v-aduceţi aminte? a intervenit Pamela cu un accent britanic atât de pronunțat şi un glas atât de reţinut, încât toate s-au aplecat instinctiv spre ea să o audă (şi toate i-au recunoscut instinctiv şiretlicul care îi făcea pe soţii lor să se aplece la fel şi să dea cu nasul de magnificul ei decolteu, scos în evidenţă de croiala Dior). Asta a fost cu mult înainte să-l cunoaşteți voi, a continuat Pamela, pe vremea când lui Truman tocmai i se publicase Alte glasuri, alte încăperi. Bennett Cerf – îl ştiţi, editorul – m-a întrebat dacă nu vreau să-i țin companiei tânărului său romancier, care era foarte agitat la gândul criticilor pe care avea să le primească. Pamela şi-a reţinut cu greu un tremur al umerilor; doar nu era convenabil să recunoşti că ai avut de-a face cu tipi de felul ăsta. Erai şi tu acolo, Babe, a mai zis ea. Sunt sigură!

— Doamnelor, doamnelor! le-a pus la punct C.Z., neclintită şi inaccesibilă, ca de obicei, nici chiar „înăuntru“, dar nici total „în afara“ lumii lor. Simplă, deloc complicată, o blondină hitchcockiană cu un surâs luminos (şi un accent bostonian excesiv de apăsat şi de curat). Tot grupul ştia că C.Z. era mai fericită să lucreze prin grădină cu o săpăligă în mână sau să îşi vadă de cai decât să ia masa la Le Pavillon. De obicei, a spus ea, lucrurile astea mă lasă rece, dar cred că eu i l-am prezentat pe Truman lui Babe. Când făceam cumpărături la Bergdorf. Truman se pricepe de minune să aleagă exact geanta potrivită. În după-amiaza aia erai şi tu acolo, Babe.

— Nu, eu aş zice c-a fost pe iahtul nostru, a spus Marella, nesigură pe engleza ei, mereu timidă şi reţinută în tovărăşia prietenelor, dat fiind că era mult mai tânără decât ele şi niciodată sigură de statutul ei, în ciuda imensei bogăţii şi a unei frumuseţi remarcabile. Un chip despre care Truman spunea că ar fi putut să fie opera lui Botticelli, dacă artistul ar fi avut mai mult talent. Alec Corda l-a adus, într-o vară. Cred că tu şi Bill eraţi atunci cu noi, aşa-i Babe?

Într-un costum Chanel de in, dintre cele care nu se şifonau oricât ar fi fost de cald în New York, Babe Paley n-a răspuns. Abia dacă le-a aruncat amuzată câte o privire în timp ce îşi scotea mănuşile, le plia şi le băga în geanta ei Hermès din piele de aligator. Aşezată la cea mai bună masă în mijlocul restaurantului Le Pavillon, era atentă la cei din jur. Se afla în lumea ei, o lume de o eleganţă calmă, artificială; un univers al aparenţelor, în care prânzul era cel mai însemnat moment al zilei, un motiv să te dai jos din pat dimineaţa, să mergi la coafor, să cumperi ultima noutate de la Givenchy ori de la Balenciaga, drept recompensă pentru grija de a avea o casă perfectă, nişte copii perfecţi, un soţ perfect. Şi pentru păstrarea unui trup perfect. La urma urmei, de cinat, cinezi acasă ori la vreo petrecere, altfel la ce bun să mai angajezi un bucătar-şef, dacă nu chiar doi?! Însă la prânz mergi la The Colony ori la Quo Vadis. Şi, cu precădere, la Le Pavillon, unde Henri Soulé tratează doamnele din înalta societate ca pe nişte obiecte de artă, cum de altfel şi sunt, le plasează cu mândrie în salon pe banchete de pluş roşu, la mese acoperite cu pânzeturi fine, unde vaza de cristal cu flori proaspăt culese e înconjurată de pahare Baccarat, de porţelanuri şi de tacâmuri de argint. Ele îşi beau vinul preferat şi fac mofturi la cele mai fine preparate franţuzeşti (pentru că, de bună seamă, când ai ţinuta şi prestigiul care îţi asigură intrarea în Le Pavillon, nu vii acolo să mănânci), bârfesc şi sunt văzute.

Pe trotuarul din faţa restaurantului se înghesuiau întruna fotografi gata să imortalizeze lumea încântătoare dinăuntru, iar Babe, înaltă, cu ţinuta ei regală şi cu zâmbetul graţios, era cea mai căutată, spre permanenta frustrare a prietenelor ei şi în ciuda dispreţului manifestat de ea. Cu toate astea, o persoană înzestrată cu spirit de observaţie, aşa cum era Slim, ar fi putut să constate că Babe îşi încetinea imperceptibil pasul dacă se întâmpla să nu fie prin preajmă nici un fotograf, ca şi cum ar fi căutat cu privirea sau şi-ar fi dorit să apară vreunul ca prin minune.

Oare de ce era preferată Babe Paley? De ce tocmai ea era în centrul atenţiei? De ce căutau cu încăpăţânare un prilej să o salute reverenţios mulţi dintre cei care nu se bucurau de privilegiul de a fi aşezaţi la aceeaşi masă cu ea? Nu era cea mai frumoasă. Gloria Guinness se bucura de această onoare graţie gâtului ei lung, elegant, a unui păr ca pana corbului şi a ochilor ei scânteietori. Nu era nici cea mai amuzantă, ci Slim Hayward, ale cărei zeflemele ori vorbe de spirit fuseseră şlefuite la picioarele unor bărbaţi precum Ernest Hemingway, Howard Hawks ori Gary Cooper. Nici cea mai nobilă nu era, fără îndoială. Nobleţea şi-o împărţeau între ele Pamela, Honorable Pamela Digby Churchill, fiică a unui baron, fostă noră a unui prim-ministru, şi Marella Agnelli, o prinţesă bona fide, căsătorită cu Gianni Agnelli, moştenitorul regatului Fiat.

Babe Paley îşi căpătase rangul datorită acelui har care e stilul. Se spunea şi despre celelalte că au stil, însă Babe era însăşi în truchiparea stilului. Nimeni, de pildă, nu băga de seamă ce purta, cel puţin nu la prima vedere, deşi era întotdeauna îmbrăcată  cu cele mai alese creaţii originale de modă. Remarcată era ea însăşi, silueta ei înaltă, zveltă, ochii ei gravi şi întunecaţi, felul în care îşi ţinea geanta la încheietura braţului, graţia nesofisticată cu care îşi împingea ochelarii de soare pe creştet ori îşi descheia mantoul cu o singură mână şi îl lăsa să-i cadă de pe umeri în braţele unui maître d’hôtel care aştepta în spatele ei.

Ce nu observa lesne lumea era singurătatea care o însoţea pretutindeni, asemenea parfumului ei preferat, suav, cu miros de iarbă, Vent Vert, de la Balmain. În ciuda bogăţiei fabuloase, a nenumăratelor case, a copiilor, a unui soţ mai dinamic şi mai influent decât toţi bărbaţii prietenelor ei, tovărăşia ei permanentă era singurătatea. Mai bine spus „fusese“. Până acum.

— Chiar nu contează, a rostit Babe într-un târziu, pecetluind definitiv discuţia. Sunt pur şi simplu bucuroasă că l-am cunoscut. Pentru Truman! a mai adăugat şi a ridicat cupa cu şampanie Cristal.

— Pentru Truman! au răspuns ca un ecou cele patru prietene şi au ciocnit paharele în cinstea ultimei lor descoperiri, stârnite şi anticipând cu mare poftă o mulţime de ocazii de distracție, nimic mai mult.

— Pentru Truman, a mai şoptit o dată Babe, însă doar pentru sine, şi a surâs aşa cum prietenele ei nu o mai văzuseră făcând până atunci. Însă tocmai în clipa aceea a intrat în restaurant ducesa de Windsor, care şi-a întors cu un gest suveran faţa mică şi dură la stânga şi la dreapta, de parcă ar fi fost cu adevărat de spiţă regală. Pe loc s-a stârnit în jur focul bârfelor.

— Ai mai cunoscut vreodată pe cineva mai plictisitor decât ducele?

— Totuşi, bijuteriile…

— Singurul lucru pe care l-a făcut şi el vreodată ca lumea!

Şi, în toiul agitației, nici una dintre prietenele ei nu i-a mai aruncat măcar o privire lui Babe. În afară de Slim, care a mijit ochii şi şi-a muşcat buza. Şi s-a minunat.

*

(…)

[1] Caroline Webster Lina Schermerhorn Astor (1830–1908), proeminent membru al Celor Patru Sute de familii reprezentând protipendada newyorkeză din secolul al XIX-lea. Numărul acesta fusese stabilit în funcţie de capacitatea sălii de bal a doamnei Astor, de către Samuel Ward McAllister (1827–1895), autoproclamat arbitru al eleganţei.

[2] Francis Scott Key Fitzgerald (1896–1940) şi soţia lui, poreclită Zany Zelda (Zelda cea Nebună).

[3] Dorothy Parker (1893–1967), poetă, nuvelistă, critic literar şi satiristă. A făcut parte dintre fondatorii grupului de critici şi scriitori The Algonquin Round Table.

[4] Hildegarde Loretta Sell (1906–2005), cântăreaţă americană de cabaret.

2080
culori1Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –

Ce-i face pe marii campioni sa fie The Greatest?

Sunt oameni care se confrunta cu durerea, fizica si emotionala, cu o rata mult mai mare decat media. De cele mai multe ori vorbim de tineri, chiar adolescenti, care dupa ani de munca imensa rateaza intr-o mare competitie si reusesc cumva ca in doar cateva zile sa-si gaseasca motivatia sa se intoarca la antrenamente ca sa lupte pentru o victorie mare.

Noi, oamenii care nu suntem The greatest in niciun domeniu de activitate, ne uitam la ei cu admiratie si proiectam vietile noastre pe infringerile si/sau victoriile lor .

Rareori ne gandim:  daca un copil de 17-20 de ani gaseste resurse sa o ia de la capat, eu de ce nu pot? Ce are el/ea in plus fata de mine? Sau suntem din acelasi aluat iar eu sunt mai rasfatat(a) si imi caut scuze sa nu muncesc la fel de determinat pentru visul meu?

Cineva mi-a spus – poate ca ei (campionii) au un destin mai bun – si m-am gandit: Pe bune?! Adica dam vina pe altii (e sportul nostru national, invatat de la politicieni), chiar si cand altii e o notiune abstracta precum “destin” pentru faptul ca nu muncim noi constant si cu determinare, cu propria persoana pentru a fi mai buni?!

*

De felul meu sunt o persoana disciplinata, care se simte confortabil cu un to do list pe care sa-l urmareasca. As putea spune ca, intr-unele momente, am chiar un temperament/caracter autist: procedurile imi dau confort, lucrurile noi ma incurca. Am invatat sa ma uit la mine cu atentie, am invatat sa-mi corectez multe dintre aceste momente de autism social, dar am un confort (poate ca vine din increderea in sine) care ma face sa nu-mi pese de gura lumii si sa ma ghidez dupa ceea ce simt ca e bine sau ceea ce-mi spun ca e bine oamenii in care am incredere. Sa caut mereu drumul meu, in liniste, chiar daca e greu de parcurs.

 Am observat ca, la intervale regulate de timp (care se masoara in ani), mintea mea are nevoie de antrenamente pentru a fi mai motivata, mai concentrata, pentru a invata sa (re)elimine elementele nocive care m-au indepartat de la claritate.

Nu vorbesc aici de exercitiile de meditatie care ajuta la curatarea zilnica a creierului, pe astea le fac, dar dincolo de ele, pentru ca – dupa reperele mele – mi se pare ca uneori ajung sa cobor ritmul la ceea ce am de facut pe o durata mai mare de cateva saptamani (pentru ca ma fura viata cu toata avalansa de informatii si de tentatii), simt nevoia de noi “antrenamente”.

Asa am ajuns in decembrie sa caut ce ii motiveaza pe sportivi, cum functioneaza mintea lor, ce exercitii mentale fac. Pe drumul acesta am ajuns si la o carte care se numeste The Greatest , scrisa de unul dintre cei mai mari cronicari sportivi ai momentului, Matthew Syed

Eu am citit-o in engleza fara sa stiu ca exact in ianuarie apare si la noi. O gasiti la editura Publica (Cei mai buni. Cum să atingi perfecțiunea în sport), m-am uitat putin pe traducerea ei pentru ca intre timp am daruit-o pe cea primita de la editura, si e foarte frumos tradusa.

Las mai jos cateva ganduri din carte care sper sa va motiveze si sa va faca sa va ganditi la propria performanta (ca e vorba de croitorie, de reparat masini sau actorie) si la cum poate fi ea imbunatatita.

(cum pe drumul meu pentru a ma remotiva si a-mi regasi ritmul am ajuns si la o doamna care a facut exercitii mentale pentru sportivi si a lucrat cu Ivan Lendl si Andy Murray pentru a avea concentrarea si determinarea sa fie nr 1 in tenis, dar si cu alti campioni olimpici, la sfarsitul acestui articol las un exercitiu pentru antrenarea atentiei si concentrarii care e util de facut dimineata inainte de a va da jos din pat)

 Exemplele pe care le dau mai jos sunt in engleza pentru ca mi-a fost mai usor sa le au din versiunea ebook pe care am citit-o.

cei-mai-buni-matthew-syed-editura-publica_1

Federer despre rutina zilnica de dinaintea unei final de Grand Slam, rutina care-l ajuta sa nu puna presiune pe el si sa-si faca treaba cat mai bine.

‘The strange thing is that I was always incredibly nervous on the morning of a grand-slam final. At Wimbledon, I would often wake up at five thirty a.m., my body pumping with adrenalin. My mind would be racing. I had a terrible fear of failure. I lost a few times in grand-slam finals and it sucked. The hard truth is that nobody cares about the loser. It was the fear of failure that drove me. ‘But something would happen when I walked on to play at two p.m. Suddenly I felt in control. In control of myself, in control of my emotions, in control of the crowd. I was comfortable. My head would clear out all the other stuff and focus on something incredibly simple. I would lose myself out there. The best way to describe it was like the body taking over the mind.’ It is a revelatory phrase. I ask how easy it was for the mind to cede control to the body. ‘You need confidence to be able to do it,’ he says. ‘Don’t get me wrong. Before that second-serve ace, I was nervous as hell. During matches, I would get feelings of anxiety. But the act of playing would free my mind: when I toss the ball up, my arm swings and my body takes over. It just clicks. It’s about repetition as a kid; it’s about good technique; it’s about having everything in place. It’s about confidence and muscle memory. It’s the 10,000 hours.’

Despre ratare, infringere, nereusita

Failure is generally considered a pejorative. It has profoundly negative connotations. But, to Coleman, it has a very different meaning. ‘I’m not afraid to fail,’ he said. ‘Everybody fails. I have had more failures than I’ve had success.’ His point was simple and powerful. Failure is central to life and learning. It is how you grow, develop, and ultimately flourish. As Michael Jordan, the basketball ace, once put it: ‘I fail. But that is why I succeed.’ If failure is stripped of its negative associations, if it is no longer an indictment of who you are, but an opportunity to learn, what reason is there to be fearful? If football is a game of expression, and you accept the mess-ups that are inherent to any creative enterprise, why freeze at the point of executing a pass? And if you are with a group of like-minded people, cohesive and strong, united in resolve and ambition, why worry what the media might say if things go wrong?

Despre personalitate si caracter

Most of us are, to use a term from economics, risk-averse. We avoid risk, we try to live our lives by minimising its influence, we hedge our bets. That is why there is rather a large sector of the economy known as the insurance industry and why we hike millions of pounds into its claws. But it is also why we are mesmerised, at some profound level, by those among us who embrace uncertainty, who take the daring course, who risk the world to gain the world.

(…)

Most of us think we are better than we are. In fact, the tendency is so powerful that psychologists have given it a name: illusory superiority.

In Being and Nothingness, Jean-Paul Sartre wrote that the vast majority of us are inclined to misgauge the calculus of risk. We fear to step outside the comfort zone because of a morbid trepidation of what might lie beyond, when the unspoken reality is that, whatever we do, however much we insure and barricade ourselves in, the existential endgame is always the same. ‘Fear?’ he wrote. ‘If I have gained anything by damning myself, it is that I no longer have anything to fear.’

The phenomenon of illusory superiority is not, by any means, all bad. When we rate ourselves highly, we tend to become more positive, optimistic and resilient, as Martin Seligman, the psychologist, has noted. But when we are overlooked, it can lead to a sense of injustice that can be destructive. Every now and again, isn’t it worth accepting that we failed to make the cut, not because the boss or selector is a raving lunatic, but because we were not good enough? This means that, instead of stewing or, worse, quitting, we find new ways to improve.

 

Despre smerenia de a o lua de la capat

I remember talking to David Beckham about when he was out of favour at Real Madrid under Fabio Capello. Many felt that the Italian had made a mistake by dropping the midfielder, and it would have been easy for Beckham to have regarded the decision as prejudicial. He was wealthy, famous, popular, and could have coasted through his remaining months at the Spanish club before joining Los Angeles Galaxy. In extremis, he might have had a slanging match with his coach. Instead, he forced himself to accept that Capello was doing what he thought was best for the team, which was the first step in trying to convince the coach to change his mind. ‘I knew that Fabio wanted the club to do well, and that the best way to get back into the team was working harder, showing my stuff on the training pitch, giving it everything,’ Beckham said. A few weeks later, Capello, an arch rationalist, performed an about-turn. ‘I started to see that he was working hard and this week he has trained perfectly,’ the coach said. ‘He was better than good. He has behaved like a great professional . . . the only thing that has influenced my decision is the work that Beckham has put in. This is not about the players saying they want him back in the squad and nor do I think that my decision to recall him undermines my authority.’

Despre puterea subconstientului… si de ce e nevoie sa-ti exersezi mintea ca sa lasi subconstientul sa te conduca in unele momente.

The power of the subconscious has much to do with the basic architecture of the brain (according to neuroscientists, the subconscious can process up to 11 million bits of information per second while the conscious mind can only process 40), but it can also be gleaned from the testimony of top performers. When a sportsman (or, for that matter, musician) is at peak performance, the conscious mind is often very still. Very serene. Rather, it is the subconscious competence, built up over many years of practice, that is given full rein. There is a gargantuan amount of processing going on, and a huge amount of effort, but it is all taking place beneath the radar of conscious awareness. The zone in sport, rather like the state of Zen, can be compared to a duck gliding effortlessly across the water while its legs are going like the clappers.

Si citatul meu preferat din carte, care apartine unui mare fotbalist si antrenor, Jonatan Cruyff, si care se potriveste minunat oricarei activitati daca vrei sa fii printre cei mai buni. Si mai ales se potriveste cu aceste vremuri in care cei mai multi cauta victoriile pe scurtatura, cu cat mai putina munca, daca se poate cumparandu-le, imitind forma si uitand continutul.

Winning is just one day, a reputation can last a lifetime,’ Jonatan Cruyff said. ‘Winning is an important thing, but to have your own style, to have people copy you, to admire you, that is the greatest gift.’

*

Mai jos unul dintre cele 36 de exercitii faimoase ale coach-ului pentru campioni B Alexis Castorri. (am primit cartea ei zilele trecute, am comandat-o la un anticariat din America pentru ca nu a mai fost editata din 1992 si am sa revin cu un nou articol despre exercitiile ei).

Prin acest text nu vreau sa spun ca trebuie sa faceti asa, sa urmati pasii acestia, sa faceti exercitii de motivare sau de activare a memoriei si concentrarii. Vreau doar sa pun in fata, in spatiul public, si o alta perspectiva despre nereusitele noastre ca societate. Daca toti ne-am face mai bine treaba, cat mai bine si mai etic, in dreptul nostru, lumea s-ar schimba din interior.

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre.

mental aerobics Alexis Castorri

 

 

5676
intoarcerea_regelui_01(o carte emotionanta) Danielle Maillefer – Intoarcerea Regelui Mihai, amintirile unei prietene a familiei regale

(o carte emotionanta) Danielle Maillefer – Intoarcerea Regelui Mihai, amintirile unei prietene a familiei regale

Am citit zilele acestea o carte foarte emotionanta Intoarcerea Regelui Mihai – Amintirile unei prietene a familiei regale de Danielle Maillefer (editura Corint).

Am avut privilegiul sa o intalnesc intr-o seara de toamna pe doamna Danielle Maillefer cand cauta un loc pentru lansarea acestei carti. Am povestit putin despre activitatea sa de jurnalist, de comunicator, dar si despre experienta la UNICEF sau Crucea Rosie si mi-a spus ca a fost cea care a organizat detaliile primelor vizite in Romania, in anii 90, ale Regelui Mihai.

Cartea e un jurnal al amintirilor sale nu o descriere pragmatic riguroasa a pregatirilor din acel moment, e mai degraba o excursie in timp pentru a marca tablouri ale vremurilor de atunci din Romania.

Pentru cineva care era adult in acea vreme cred ca e emotionant sa –si reaminteasca de unde am plecat (sigur, n-am ajuns foarte foarte departe), pentru ca progresul e evident.

Principesele povestesc in informarile catre tatal lor dupa vizitele in Romania (au venit mai intai Altetele lor cu ajutoare pentru copii si pentru cei din satele sarace) ca oamenii nu te privesc in fata, merg cu capul in jos pe strada iar seminificatia sarbatorii Craciunului e total pierduta, cum si spiritul comunitatii – ideea de a lucre impreuna pentru ceva – a fost distrus de comunism prin parghiile de control si supraveghere ale securitatii.

Dar dincolo de aceste observatii foarte fine si cutremuratoare, pentru ca unele dintre trasaturile despre catre vorbeau atunci principesele sunt inca in comportamentul nostru, cartea arata cateva intamplari secventa din care poti ghici caracterul, demnitatea, bunul simt, onoarea si atentia de a-l ajuta pe celalalt pe care familia regala le-a avut dintotdeauna, chiar si in conditii aspre de viata.

O secventa de viata privata care arata caracterul Reginei Ana.

Ana de Romania era o persoana deosebita, a carei inima batea pentru toti cei loviti de soarta. Imi permiteam cateodata sa o tachinez spunadu-i ca, din cauza familiaritatii sale, respectarea protocolului, chiar si a celui mai elementar, devenea o chestiune greu de indeplinit pentru noi, ceilalti.

Prin 1973 ma pregateam sa plec pentru a realiza un reportaj intr-un bidonvil din Rio de Janeiro, la invitatia locuitorilor de acolo. Aveam nevoie de aparate foto noi, dar nu aveam cu ce sa le cumpar. Imi amintesc ca, intr-o seara, regina care era la curent cu problema ma suna la telefon

– Am gasit un donator, poti sa-mi dai acum toate informatiile despre ce ai nevoie?

-Nu pot acum doamna, ii raspund, astept niste musafiri si la mine in casa e o mizerie de nedescris.

– Uite cum facem: vin eu si dau cu aspiratorul si, intre timp, dumneata imi pregatesti ce am nevoie.

Dau sa raspund, sa refuz oferta. Inutil, regina a inchis deja si, dupa cateva minute, e la usa mea. O cunosc destul de bine sa stiu ca, daca m-as impotrivi, ar considera ca fac mofturi stupide. Incepe sa dea cu aspiratorul in timp ce eu pregatesc actele pe care le vrea donatorul.

 

*

O secventa de la inceputul anilor 90 cand principesele veneau in tara ca sa ajute orfelinatele, sa inteleaga cum s-a dezvoltat (sau a involuat Romania) si cum pot ajuta avand in vedere contactele international pe care le aveau.

Cartea nu intra in detalii si cred ca orice cuvinte si orice povesti  ar spune n-ar surprinde intreaga emotie si putere a educatiei principeselor. Imaginati-va ca principesele care se nascusera in afara granitelor tarii, carora li se vorbise constant despre Romania si despre responsabilitatea pe care ele o au pentru popor (chiar daca poporul apartinea unei tari care, practic, il alungase pe tatal lor) din primele momente ale anilor 90 au vrut sa vina sa ajute.

…. dintr-o povestire a principeselor Elena si Margareta.

Principesa Elena: (…) De cum am trecut de vama, am iesit din minibus si am facut cativa pasi singura. Am ingenunchiat. Cu amandoua mainile,a ma atins si am mangaiat pamantul. Am plans. Dupa ce atatia ani, ajungeam in acest loc atat de drag tatalui meu. Am strans in pumn putin pamant ca sa-l iau cu mine.

Principea Margareta: Sora mea a facut un gest care ma impresioneaza si astazi cand ma gandesc la el. Elena a luat un pumn de pamant, l-a frecat intre palme, l-a faramitat, l-a framantat, l-a netezit. Gestul ei atat de simplu, de pur, dar profund, senzual, copilaresc, fizic si spiritual marturisea o intimidate indelung asteptata cu Romania “noastra”.

Cred ca niciodata nu o sa stim si nu vom simti cu adevarat genul de educatie pe care Regele l-a dat fetelor sale, ce energie si ce dragoste a pus printre povestirile sale despre tara, daca principesele la venirea in tara erau atat de incarcate emotional. Cum nu o sa stim cat a suferit – in tacere si demnitate – Majestatea Sa pentru tot ceea ce i s-a intamplat in raport cu oficialitatile tarii noastre.

E in carte o fotografie foarte foarte emotionanta (uitati-va la chipul Regelui) din momentul in care Majestatea Sa coboara din avion pe pamant romanesc pentru prima data de la exil.

regele mihai martie 1997 danielle maillefer carte

*

Sunt si cateva amintiri amuzante ale doamnei Danielle Maillefer care arata, de fapt, lumea intrigilor, a supravegherilor non stop de catre reprezentatii securitatii care exista in continuare, relaxata. Gaseste in hotelul Intercontinental o sala intreaga cu magnetofoane care inregistrau telefoanele din camere, vorbesc in camera despre cum nu e respectata igiena si curatenia in locul respectiv si se trezesc brusc cu 4 fete care vin sa faca curat, sau descopera in presa locala cu stiri despre cum donatiile catre orfelinate sunt insotite de aparate de ascultare. Ca si cum ar fi avut cineva ce sa asculte intr-un orfelinat.

Dar erau (si din pacate mai sunt) genul de informatii despre intrigi ale securitatii (ale sistemului paralel sau cum vor ei sa-l numeasca pe dusmanul fictiv) care prindeau la publicul crescut in teroarea comunismului si care le puneau caracteristici negative principeselor pentru a le indeparta de public.

*

Cartea n-are pretentia unui document istoric, desi Danielle Maillefer se intoarce peste ani la autoritatile romane care i-au interzis Regelui intrarea in tara. Petre Roman recunoaste ca era vremea in care copiau inca reactiile structurilor securitatii, iar Ion Iliescu spune ca au trecut prea multi ani si nu isi mai aminteste detaliile:)

Pe de alta parte, exista un fragment foarte personal in care principele Radu povesteste despre cat de judecati au fost altetele lor cand au devenit un cuplu, si in tara si in afara ei, si despre cum au invatat sa faca fata acestor (pre)judecati.

Cred ca sunt putine persoane care ar fi avut curajul sa treaca dincolo de protocol ca sa vorbeasca cu Principele Radu despre asemenea chestiuni intime, dar doamna Maillefer a beneficiat de statutul sau privilegiat de prietena apropiata a familiei.

Dar dincolo de toate acestea cartea e o marturie indirecta despre educatia principeselor, despre caracterul demn al Regelui, despre cat bine au facut tarii de cand s-au intors … si-au facut bine prin bunul simt si educatia Altetelor Lor, prin principiile cu care au crescut si-au ajutat putin cate putin sa fie implementate si recunoscute in tara.

Prin firescul cu care s-au prezentat romanilor si au incercat sa-i ajute cu discretie si bun simt, cum au incercat sa fie un mediator si un sustinator al Romaniei in afara granitelor in anii 2000 sau cum au inceput sa rasplateasca (si sa incurajeze promovarea unor asemenea exemple) respectul cuvantului dat, ceea ce e bun in societate sau ce devine durabil prin valoarea sa autentica.

Cand am terminat de citit cartea m-am gandit cat de mult avem nevoie in continuare de prezenta printre noi a Principesei Margareta, Custodele Coroanei, si a surorilor sale.

527
crisis tale(de deschis ochii la manipulari si nu numai) Reguli de aministrare a marilor crize in politica, business sau viata – scrise de un expert de la Casa Alba si cum se aplica ele in lumea mioritica.

(de deschis ochii la manipulari si nu numai) Reguli de aministrare a marilor crize in politica, business sau viata – scrise de un expert de la Casa Alba si cum se aplica ele in lumea mioritica.

Pentru toti cei care lucreaza in comunicare, care fac PR, pentru cei are vor sa inteleaga scena politica, pentru cei care vor sa se implice in politica (sau lucreaza deja in acest domeniu), as vrea sa va recomand o carte scrisa de expertul in administrarea situatiilor de criza la Casa Alba in administratia Clinton. Crisis Tales: Five Rules for Coping with Crises in Business, Politics, and Life – Lanny J Davis.

E o carte care o sa va dea mult context pentru cum se plimba informatiile in aceasta epoca si o sa va ajute sa mai cerneti putin neghina de ce e bun in ceea ce se comunica in Romania despre politica acestor zile.

Pentru cei care nu vor ajunge sa citeasca aceasta carte, las mai jos regulile de rezolvare a unei crize, asa cum le vede Lanny J Davis care a lucrat la administrarea si diminuarea unora dintre cele mai mari scandaluri din America- cazul Monica Lewinski si cazul Martha Stewart sunt doar doua dintre cele mai celebre.

Mai jos sunt si exemple despre executiile tehnice, solutiile de comunicare. Unele sunt din carte, altul – cazul Harvey Weinstein (da, domnul Davis a facut strategia cu care incepe acum sa se recupereze cel mai mare violator de la Hollywood – am incercat sa explic putin pentru ca fiind atat de nou nu se afla in nicio carte (cartea e scrisa in 2014), dar si trimiteri la situatii din Romania in care au fost aplicate regulile lui Lanny J Davis.

 Iata regulile de administrare a unei crize, asa cum le vede Lanny J Davis.

 Regula nr 1: Pune toate faptele pe tava in fata opiniei publice.

Ma rog, pune-le intr-un context care sa-ti aduca favorabilitate, as adauga eu pentru ca de fiecare data in crizele pe care le-a administrat ce a facut Lanny in aceasta etapa a fost sa tina macar pe neutru informatiile, daca nu se le dea un context pozitiv.

S-a ajutat de jurnalisti care erau favorabili subiectului, fara sa-i influenteze, dar i-a ales pe ei drept cei carora le-a dat acces maxim la informatii ca sa-si scrie materialele.

Regula nr 2: Pune faptele intr-un mesaj simplu – din maximum 2 propozitii

THE CORE MESSAGE—FINDING THE SOUND BITE

Unul dintre exemplele pe care le da Lenny Davis este o criza de la Royal Caribbean, companie care face croaziere si care s-a aflat in situatia in care unul dintre pasagerii sai  a disparut cu totul in timpul unei croaziere. Disparutul (s-a banuit ca bause si a cazut peste bord, dra era posibila si o crima) se afla in luna de miere cu o domnisoara tanara si frumoasa. Amandoi bogati, nu celebri, dar suficient de bogati ca sa fie super interesant subiectul pentru presa. In cateva zile, stirea s-a rostogolit si compania care organiza croaziera a fost zdrobita in presa. Atunci a aparut echipa lui Lanny, formata din avocati si oameni de PR.

Dupa ce au analizat faptele si-au dat seama ca informatiile care fac diferenta sunt in detalii, iar ele sunt atat de multe incat nu pot intra intr-o nota informativa pentru presa. Asa ca au trimis 3 avocati specializati in anchete e vas, au intervievat toti oamenii implicati si au pus pe un site special cronologia intamplarilor asa cum si le amintea fiecare.

Apoi au ajuns la … ce vorbeste cel care va transmite mesajele companiei.   The core message – acele cateva cuvinte pe care le vor repeta la nesfarsit in toate articolele, in toate aparitiile, mesajul care sa shimbe perceptia publica asupra companiei.

Dupa dezbateri au ajuns la We’re a cruise ship—not CSI. Si iata cum descrie Lanny Davis brainstormingul care a generat acest core message.

 

The cruise ship had been accused falsely of a lot of bad things, but the worst was that it had been involved in a cover-up—by actions such as hosing down the blood on the canopy, or allowing housekeepers and its own security people to search the room before law enforcement officials had access to it. That charge was false and unfair. We needed to sum up the response in a few simple words or sentences.

Our first thought was a simple sentence: Royal Caribbean did its best under difficult circumstances. But “we did our best” wasn’t exactly a bell-ringer of a message. Then we sorted out all the criticisms, especially the one about treating Mrs. Smith insensitively, which we knew was false, and we came up with the notion that “Royal Caribbean cares. . . . ”

But that, too, didn’t exactly connect with the specific situation at hand and was pretty trite. Finally, someone—I recall it was one of the attorneys in charge of the litigation—complained that the nightly cable critics who criticized the captain for his decision to wash off the blood from the lifeboat canopy were watching too many TV police-detective programs. After all, “We’re a cruise ship,” she said.

“Wait a minute,” I immediately jumped in. “That’s it. ‘We’re a cruise ship—not the FBI.’ ” “No,” someone else said, “let’s stick in the name from the TV series—‘We’re a cruise ship—not CSI.’ ” I knew we almost had it. I suggested, “Let’s add a second sentence: ‘We did our best.’ ” “Best at what?” someone asked. “Cooperating with police authorities,” I answered. We were close.

“We’re a cruise ship—not CSI. We did our best. We cooperated with police authorities.” Almost there. “Doing your best” showed there were limitations we couldn’t do anything about—a cruise ship in a foreign port, with no direct evidence of what exactly happened to George Smith. The phrase also contradicted the accusation of negligence, which we knew the attorneys for Mr. Smith’s parents and for Jennifer Smith were alleging as a basis for a possible “wrongful death” suit seeking damages from Royal Caribbean. We also needed to convey that from the beginning the cruise ship cooperated with law enforcement authorities—I liked the phrase “law enforcement” better than “police.” And that cooperation was “continuing,” since we knew there was a continuing criminal investigation by the Connecticut U.S. attorney and the FBI. Okay, I said, I think we’re there.

“We’re a cruise ship—not CSI. “We did our best under the circumstances. We immediately cooperated with all law enforcement authorities, and continue to do so.” Done. We all liked it. And that became the core message—to be repeated over and over again: on the record.

And that became the core message—to be repeated over and over again: on the record. This message was the truth in the fewest words possible, based on the provable facts: It stated that Royal Caribbean acted responsibly, did its best under difficult circumstances, with one good punch line that we believed would be the linchpin message: “We’re a cruise ship—not CSI.

LESSONS LEARNED: FACTS + MESSAGE SIMPLICITY + HUMAN DIMENSION = SUCCESS

Regula nr 3: Anticipeaza cum va merge povestea mai departe

Lanny vorbeste despre cum trebuie sa stii “ce picioare va avea intamplarea” si despre cum trebuie sa-ti urmaresti obiectivele pe termen lung.

Am sa dau un exemplu care nu e in cartea lui pentru ca e foarte actual, dar e relevant tocmai pentru ca e foarte actual. Harvey Weinstein, domnul predator care prin avalansa de agresiuni sexuale asupra actritelor de la Hollywood a generat mari proteste si le-a unit pe femei in miscarile sociale #metoo si #Whatsup.

Lenny Davis a facut parte din echipa care i-a facut strategia de comunicare acum pentru debutul perioadei de recuperare a imaginii.

(in urmatoarele luni, acum cand furia a mai scazut si victimele s-au orientat catre ceva pozitiv – miscarile de suport -, va incepe campania de recuperare a imaginii lui Weinstein cu scopul de a primi o condamnare cat mai mica. Amintiti-va de cazul OJ SIMPSON si cum l-au scos nevinovat desi isi omorase nevasta si pe amantul acesteia)

Ce face echipa de PR war a lui Weinstein acum?

E in faza in care “pune toate informatiile pe masa”- aparent, desigur. In fapt, il ajuta sa distruga dintre probele acuzarii.

E un articol in Vanity Fair care a aparut zilele acestea (aceeasi publicatie a fost folosita  de Lanny Davis in scandalul Martha Stewart, dar si pentru criza descrisa mai sus cu Royal Caribbean) in care reporterului i s-a dat acces sa vorbeasca cu cat mai multi dintre oamenii din echipa lui Weinstein.

Cititi-l acum si apoi intorceti-va la ce scriu mai jos pentru ca urmeaza un spoiler! Il gasiti aici

In articol se rezolva patru lucruri.

Se aseaza core message “I didn’t do anything wrong. I mean, I might have done some things that are immoral. But I didn’t do anything that was illegal” e citat Weinstein cu aceasta replica.

Apoi sunt curatati membrii echipei – ei nu au stiut nimic- si, cel mai simpatic, e rezolvata una dintre dovezi. O lista cu femei sortate pe orasele in care locuiesc. O sursa interna precizeaza ca e o lista pe care o foloseau pentru petrecerile de lansari locale ale filmelor companiei.

Lista se afla insa intre probele acuzarii pentru ca erau acolo femeile target pentru Weinstein.

Dar ceea ce face cel  mai important textul din Vanity Fair pentru Weinstein este sa lase in mintea publicului ideea ca i-a fost aranjata toata aceasta nenorocire, ca i-a planuit-o cineva, ca indirect el e o victima.

Unde vor ajunge cu “spalatul” e un drum lung care se va intinde pe multi ani.

Regula nr 4: Lupta pentru adevar folosind legea, media si politica

Lanny povesteste in carte despre echipele mari care lucreaza pentru aceste crize. Intotdeauna sunt avocati multi, unii dintre ei si cu studii in comunicare, dar si experti politici care sa-i ajute la strategiile ca jocul pe table de sah.

Regula nr 5: Nu te reprezenta singur niciodata intr-o criza.

Ultimul capitol al cartii e cu un scandal in care a fost implicat chiar marele strategy – Lanny Davis, omul care stie cum sa manipuleze atentia publica, cum sa-si contruiasca mesajele cele mai puternice si care a rezolvat mari crize politice si de stat – Cazul Monica Lewnski e amplu dezvoltat in carte in prima sa carte Truth To Tell: Tell It Early, Tell It All, Tell It Yourself: Notes from My White House Education pe care o gasiti aici.  – a crezut ca poate sa-si rezolve singur disputa cu un trust media care ii reinterpreta declaratiile pentru a-l distruge profesional.

S-a afundat in greseli si pana nu a ajuns sa angajeze o firma – dintre prietenii lui – nu s-a putut obiectiza, nu a putut juca dupa regulile corecte ca sa-i poata strange cu usa si sa-si rezolve problemele de imagine. Bine, si cartile pe care le-a scris apoi sunt parte din recuperarea imaginii:)

***

Acum uitandu-ne putin in curtea noastra, am sa va reamintesc de cazul cu micii de la Kaufland. A aparut un domn care avea un filmulet in care arata cum o doamna nu—i vindea mici pentru ca nu i se adresa in ungureste.

O inflamare generala in online.

Ce-a facut echipa care s-a ocupat de rezolvarea crizei de comunicare de la Kaufland in prima faza? (habar nu am cine e, dar bravo lor pentru tot ce au facut)

A pus toate faptele pe tava. A scos de pe camerele de supraveghere imagini cu domnul in cauza care s-a dus la standul de mici de cateva ori in dimineata respectiva, mereu inainte de deschiderea magazinului, a agasat-o pe femeia care isi pregatea gratarul si tot ce avea pe masa pentru a incepe vanzarea.

Si a comunicat ca domnul respectiv a facut asta in afara orelor de vanzare, ca femeia nu putea vinde atunci pentru ca nu era inca program, lasand publicul sa traga singur concluziile.

In faza 2 (ca regula nr 3 de la Lanny Davis) a scos in spatiu public alte situatii in care respectivul domn incerca sa instige diversi prestatori de servicii publice de origine maghiara pentru a arata ca nu-l ajuta din cauza faptului ca e roman.

In cele din urma autorul filmului si-a scos productia de pe internet.

(bine, peste cateva saptamani s-a trezit Mihai Gadea sa mai foloseasca o ramasita din acele imagini ca sa minta si sa se intoarca din nou la un posibil scandal in secuime, cand avea nevoie sa distraga atentia populatiei de la faptul ca domnul Dragnea tocmai ce mai avea un dosar de coruptie – frauda instrumentat de un important for european).

Am sa revin zilele viitoare cu alte aplicatii ale regulilor lui Lanny Davis, cum par ele a fi fost folosite de politicienii romani aflati in deranj cu legea. Si au fost folosite, pentru ca – de exemplu – domnul Dragnea are o echipa de comunicare din Israel care apare in multe cazuri controversate din lume.

Mai las o data link-ul la cartea lui Lanny J Davis – Crisis Tales  poate vreti sa o cititi.

2257
shutterstock_copilSi tu esti evaluat de un algoritm. Doar ca nu stii! Si te arunci cu ego in spatiu public cu o multime de date.

Si tu esti evaluat de un algoritm. Doar ca nu stii! Si te arunci cu ego in spatiu public cu o multime de date.

Am citit inainte de sarbatori o carte foarte interesanta despre cum schimba comportamentul societatii algoritmii care initial au ajutat si eficientizat diverse sectoare de activitate.

Cartea se numeste Arme matematice de distrugere – Big Data crește inegalitatile si ameninta democrația, este scrisa de Cathy O Neil, un matematician cu spiritul dreptatii care vrea sa avertizeze lumea despre impactul negative al big data.

Cartea nu e despre matematica, nu sunt linii de cod, nu va speriati. E despre situatii concrete din invatamant, de la interviurile de angajare, de la evaluarile politiei, din viata sociala, in care algoritmii (si nu neaparat doar cei generati via retelele sociale) ne incadreaza in niste categorii cu indici si ne plaseaza intr-un clasament in functie de care se iau decizii in ceea ce ne priveste.

Ce face doamna O Neil in aceasta carte e sa arate ca algoritmii matematici, oricat de tare ne-ar speria, sunt prezenti in viata noastra in fiecare moment. De la prepararea cinei pana la acceptarea la un loc de munca, de la ce citim pe site-urile preferate pana la cum suntem informati despre candidatii politici.

Cumva intuim aceste lucruri pentru ca facebook ne-a invatat pe pielea noastra ca vedem doar lucrurile care ne plac, ca algoritmul ne cauta confortul noua utilizatorilor. Dar doamna O Neil merge in partea cealalta, a celor care scriu liniile de cod si favorizeaza injustitia, arata cum cei saraci vor fi tot timpul cei mai defavorizati – vor aparea in statisticile cu crime, cu greaua recuperare a datoriilor pentru ca nu au bani, deci vor primi ofertele cele mai proaste, vor fi primii anchetati de politie. Din momentul in care lucrurile acestea au inceput sa fie judecate ca urmare a big data, a algoritmilor, injustitia e tot mai prezenta.

M-am gandit mult de ce a scris o asemenea carte doamna Cathy O Neil. Zice undeva algoritmii matematici ar trebui sa fie uneltele noastre, nu stapinii nostri. Si e o concluzie care te inspaimanta. Pentru ca datele au fost scrise de oameni, algoritmii si-au eficientizat rezultatele si am eliminate marginile facand injustitii mari- cei bogati vor fi mereu avantajati, cei saraci vor suferi mereu.

E un episod din Black Mirror in care se vorbeste despre indicele de favorabilitate pe care-l are fiecare persoana si efectele in viata sociala a cuiva cu un indice mic – nu mai e primit in restaurante, nu poate sa inchirieze o camera in hotel etc etc…

Oricat ar parea de SF acel episod, cartea aceasta arata ca avem deja indici in dreptul nostru ca o mica eticheta. Doar ca nu stim inca – bine, stim nota din Uber si ne-a jucat ego-ul o festa gandindu-ne de ce am nota aceea? Insa exista deja nota care ne incadreaza pe o scala pentru a fi eligibili la angajare, imprumuturi la banca si alte facilitati.

Si cred ca doamna cathy o neil a scris cartea aceasta cu doua scopuri. Unul, pentru cei care sunt analisti de date, care scriu coduri ale algoritmilor, ca sa-i ajute sa-si scuture ego-ul si sa nu se simta dumnezeii are detin adevarul absolut si sa nu mai imparta si mai direct si mai strict lumea in alb sau negru.

Iar pentru noi astialaltii, muritorii de rand, cred ca a scris cartea ca sa incepem sa constientizam lumea in care traim dincolo de tehnologia pe care o folosim.

cathy-o_neill---arme-matematice-de-distrugere---c1

E un capitol in carte in care se vorbeste despre utilizarea algoritmilor in alegerile electorale si cum sondajele de opinie sunt o arma matematica de distrugere.

Nimeni nu intelege exact cum au fost facute aceste sondaje, cum s-au obtinut acele rezultate, dar se distribuie rapid si influenteaza foarte multa lume. Oamenii incep sa creada ca cei din primele locuri sunt cei mai buni si din ce in ce repeti mai mult aceasta informatie, ea devine mai puternica si are efecte directe asupra alegerii, asupra votului.

Pentru ca algoritmii pot trimite informatiile personalizate in functie de nevoi si te pot ajuta sa te convingi ca un anume candidat e cel mai potrivit pentru tine. Si pot face sa nu vezi niciodata mesajele pe care le vede sotul sau mama ta pe acelasi subiect.

Ceea ce e eficient pentru campania electorala, nu e eficient si pentru democratie pe termen lung.

Ceea ce e eficient pentru marketingul pentru vanzarea unui produs, nu e neaparat si etic.

Si daca ne gandim ca noi, producatorii de continut in online – fie si in extrem de putina masura la nivelul global – nu putem face nimic ca sa ne indreptam catre o parte etica, corecta, mai ganditi-va putin.

Ca producator super mic de continut – 2-3 texte zilnice – stiu din instinct, dar de fapt e observatie pe termen lung – ce le place cititorlor mei sa citeasca. Stiu genul de emotie care “scoreaza” si daca as pune in spatiu public doar acele lucruri as putea trai linistita cu un trafic decent pe blog. De ce nu fac asta?

Pentru ca nu vreau o audienta captiva si indobitocita, pentru ca nu vreau sa-i pacalesc pe oameni, pentru ca prefer sa pun in spatiu public si informatie pe care cititorul nu o va recunoaste in primul moment drept utila sau cu grad mare de simpatie pentru el, dar care l-ar putea ajuta emotional si educational pe termen lung.

E o cale mai grea. Dar e optiunea mea de a-mi desfasura viata in online.

Cartea Arme matematice de distrugere te face sa te gandesti daca tu om obisnuit, care esti afectat de algoritmii care te incadreaza in categorii si iti dau calificative,  rezisti in momentul in care ai ocazia sa pui informatie, continut in fata audientei, rezisti sa nu urmezi calea care manipuleaza si stoarce la sigur reactii de la public?

Rezisti la a posta doar articole care critica si vorbesc cu ura (stiind ca negativul va interesa mai mult mereu)? Rezisti la a posta fotografii cu “multa piele” si sexualitate, stiind ca ele vor scora bine in like-uri? Rezisti sa-ti pui fotografia cu copilul tau frumos stiind ca vei oferi informatii incredibil de detaliate, dintr-o singura poza, pentru cei care urmeaza sa-ti vanda masini, tricouri, asigurari sociale, vacante… si in general orice ai nevoie in viata…

E o tema pe care o lanseaza Arme matematice de distrugere, in micro, pentru fiecare cetatean.

***

Personal, m-a deprimat cartea aceasta, m-am gandit ca sunt bucuroasa ca am ajuns la jumatatea vietii mele  – statistic, dupa media de viata – pentru ca in 10 ani ma pot retrage intr-un varf de munte departe de orice oroare ar face tehnologia.

Am doua filme la care ma gandesc mereu in situatii ca aceasta, dincolo de Black Mirror, Minority report si Children of men.

Tot ce parea SF in Minority Report in 2002 exista deja, inclusiv predictabilitatea celui care va face o infractiune – teoria pe care se bazeaza firul narativ.

Dar e o secventa in Children of men – un film facut in 2007 despre viata din 2027 cand specia e pe cale de disparitie ca urmare a razboaielor si efectelor tehnologiei– in care ma regasesc in momentele in care ma gandesc ca tehnologia e foarte intruziva cu noi. Eroul principal Clive Owen se duce acasa la tatal lui cu femeia care ar putea salva specia ca sa-l ajute si sa  gazduiasca o vreme.

Tatal e interpretat de Michael Caine, care locuieste intr-o padure, aparent flower power, dar in realitate aparandu-se de orice invazie tehnologica. Are totul autonom, gradina, lumina, apa si-si duce viata linistit.

Ceea ce imi doresc si mie. Si, daca vreti, si dvs.

shutterstock_copil children of men

 

1724
shutterstock_cartiCe citesc in aceasta vacanta

Ce citesc in aceasta vacanta

Mai am 3 zile de munca si apoi ma asteapta 2 saptamani de vacanta, departe de lumea dezlantuita, departe de telefoane si sper destul de departe de calculator.

mi-am cumparat deja cateva carti pentru aceasta vacanta, am si niste filme pe lista (vine Black Mirror sezonul 4 la sfarsitul lui decembrie).

Iata o parte din cartile pe care le am pe lista in aceasta vacanta.

The Vanity Fair diaries – Tina Brown

vanity

Robbie Williams – Reveal

robbie

Avedon, Someting personal

avedon

Truth to Tell – notes from my  White House education – Lanny J Davis

truth

Oare o sa zboare? – Pat Flynn

oare o sa zboare

Rose –Marius Constantinescu

rose-marius-constantinescu

Astea sunt la obligatorii sa le termin pana pe 7 ianuarie, dar….. daca ma organizez corect:), adica stau mult infasurata in paturi calduroase cu vin fiert alaturi si ceva prajiturele, poate mai citesc vreo doua ramase restante de saptamanile trecute.

Poate va inspira vreuna dintre alegerile mele de vacanta,

Va doresc lectura placuta.

(ca sa inlaturam mitul cititului mai rapid decat altii, citesc in 3 ore si jumatate-4 o carte de 250-300 de pagini, si e un ritm absolut obisnuit , m-am prins dintr-o conversatie cu un editor de la Humanitas cand imi spunea ca imi trimite o carte aflata in lucru ca sa vorbesc la o lansare si-am intrebat cate pagini are ca sa stiu cum ma organizez, iar dansa mi-a raspuns si minutajul in care as fi citit-o :) )

 

2891
LEILA-SLIMANI-1024x512Vacanta de iarna 2017 – de citit: Cantec lin – Leila Slimani

Vacanta de iarna 2017 – de citit: Cantec lin – Leila Slimani

”Cantec lin” e o poveste scrisa ca un thriller despre o femeie care se angajeaza ca bona la o familie instarita din Franta.

Din primele pagini afli ca bona i-a omorit pe copiii de care ar fi trebuit sa aiba grija si de aici incolo totul e ca intr-un roman de Agatha Christie in cautarea cititorului de a intelege de ce a facut bona acest gest.

Cantec lin e o carte care e foarte foarte bine scrisa, intr-un stil minimalist, cu fraze scurte, fara multe adjective realist si cititorul parcurge pas cu pas emotiile bonei, dar si ale mamei copiilor – o avocata careia i s-a bulversat viata dupa aparitia copiilor.

Ce e cu adevarat spectaculos la aceasta carte este felul in care reuseste sa faca o radiografie a stratificarii societatii, a felului cum reda raporturile de putere intre clasele sociale, dar mai ales frustrarile celor care trebuie sa se supuna.

*

Anul acesta a fost unul in care a fost multa lumina pe personajele bona, slujnica, fata in casa – Povestea Cameristei a minunatei Margaret Atwood a fost ecranizata si realizarea exceptionala a facut ca istoria de acolo sa ajunga la foarte multi oameni. Alias Grace – o poveste scrisa de aceeasi minunata doamna Margaret Atwood – a fost ecranizata de Netflix si eroina de acolo e tot o fata in casa.

*

Cantec Lin a aparut la Editura Pandora, iar eu mi-am promis ca am sa mai caut si alte scrieri ale, deja multi premiatei, doamne Leila Slimani.

Pentru mine, lectura acestei carti a fost organica; am trait o experienta pe care n-am mai intalnit-o la o carte. Am citit jumatate intr-o seara (cartea are 180 de pagini si se citeste f usor) si, ca sa scap de tensiunea pe care mi-o aducea tehnica de scriere a doamnei Slimani, de la un punct incolo, eram mai atenta la structura narativa, la ce proceduri tehnice foloseste autoarea. In noaptea respectiva am visat ca eram luata prizoniera de un personaj ca bona din carte:))

N-am mai continuat sa o citesc pret de o saptamana, ba chiar am mutat cartea in alta camera ca sa nu ma mai bantuie, dar cand am dus-o la bun sfarsit, am devenit super fanul doamnei Leila Slimani care a fost in vizita la Bucuresti. Pacat ca, la vremea respectiva, nu citisem cartea domniei sale.

(aici puteti citi un interviu cu minunata doamna Margaret Atwood pe care l-am facut cu ceva ani in urma)

Cantec-lin_colaj

1823
robert-redford-jane-fonda-our-souls-at-nightSuflete in noapte – pana vedeti filmul cu Jane Fonda si Robert Redford, cititi cartea, e in librarii!

Suflete in noapte – pana vedeti filmul cu Jane Fonda si Robert Redford, cititi cartea, e in librarii!

Pentru week end=ul acesta am o recomandare pentru voi. Luati-va cartea Suflete in noapte (Kent Haruf) si cititi-o in parc, la soare. Sau pe o terasa, sau chiar si acasa cu un ceai aromat alaturi.
E o carte ca o imbratisare.

E povestea a doi oameni aflati la varsta a treia spre a patra, dintr-un orasel de campie din America, care au ramas singuri. Fiecaruia i-a murit partenerul cu care a fost casatorit (sotul, respectiv sotia) si decid – la initiativa doamnei – sa-si petreaca serile impreuna. Sa stea in pat si sa vorbeasca pentru a alunga singuratatea.

Suflete in noapte e o poveste emotionanta despre bilantul vietii, dar si o tandra poveste de dragoste.

Si e scrisa absolut minunat de domnul Kent Haruf, scrisa intr-un mod minimalist, barbatesc, fara multe adjective, mai degraba pe actiuni decat pe descrieri. De altfel, e o carte construita din dialoguri, ca un scenariu de film sau ca o piesa de teatru.

Sper sa fie si la noi o piesa de teatru dupa aceasta carte, film vom avea cu totii pe Netflix cu legendarii Jane Fonda si Robert Redford. Sa cititi cartea, va rog.

Suflete in noapte de Kent Haruf a aparut la editura Pandora M si poate fi gasita in librariile din toata tara.

4240
confesiunile-unei-dependente-de-arta_1_fullsizeBrancusi vazut de una dintre femeile pe care le-a iubit foarte mult: Peggy Guggenheim –

Brancusi vazut de una dintre femeile pe care le-a iubit foarte mult: Peggy Guggenheim –

De ziua Frantei, m-am gandit sa public un fragment din biografia lui Peggy Guggenheim, una dintre cele mai importante “patroane” de arta din anii 30-50 ai secolului trecut, fragment dedicat lui Constantin Brancusi – romanul pe jumatate francez:)

Inainte de a citi fragmentul de mai jos as vrea sa va recomand cu foarte mare incredere biografia lui Peggy Guggenheim – Confesiunile unei dependente de arta, chiar daca nu aveti preocupari in zona artei moderne pe care americanca a promovat-o toata viata.

Sa o cititi pentru sinceritatea, relaxarea si asumarea unei femei care a trait printre artisti toata viata ei, a avut banii sa-i finanteze si sa le schimbe fundamental vietile si carierele. E o carte foarte sincera, scrisa cu foarte mult umor… o care despre o aristocratie asumata si traita intens inca din primele clipe de viata. (Sunt delicioase fragmentele in care-si descrie unchii – si ei foarte bogati, cum era si tatal sau – cu defectele lor duse pana la nebunie, o face cu mult umor si cu o ironie foarte foarte fina. Un limbaj care a disparut cu totul astazi la noi si pe care l-am gasit, de exemplu, in jurnalul printesei Martha Bibescu)

Peggy Guggenheim – Confesiunile unei dependente de arta a aparut la editura Pandora la inceputul acestui an si se gaseste in toate librariile. Va fi o incantare pentru doamne, un acces fara barfe dar cu ironii la o lume a aristocratiei care patrona arta intre cele doua razboaie mondiale.

Citind cartea mi-am dorit sa revad unul dintre muzeele Guggenheim din lume (sunt printre norocosii care au vazut si colectia de la New York, dar si pe cea de la Venetia) si probabil ca o sa-mi iau curand un city break spre Venetia.

Daca ajungeti la Venetia si nu vreti sa vizitati galeria Guggenheim pentru ca vi se pare prea complicat (e si un Brancusi acolo, dar si un Pollock),  incercati varianta mai soft- Restaurantul si hotelul All’Angelo (foarte aproape de piata San Marco, unde mancau marii pictori ai vremii alaturi de Peggy si care pastreaza pe pereti picturile acestora in original.) Il gasiti aici http://www.allangelo.it/

 

Brancusi, descris de Peggy Guggenheim (despre care se spune ca a fost una din marile iubiri ale maestrului) fragment din cartea Confesiunile unei dependente de arta,   

De ani de zile voiam sa cumpar un bronz de-ale lui Brancusi dar nu imi permisesem. Acum parea ca a sosit momentul pentru aceasta mare achizitie. Am petrecut luni de zile apropiindu-ma tot mai mult de Brancusi, inainte ca aceasta vanzare sa se produca efectiv. Il cunosteam de 17 ani dar nici nu visasem sa ajung in asemenea complicatii cu el. Era foarte dificil sa discuti despre pret cu Brancusi, iar daca aveai cumva curajul sa faci asta, trebuia sa te astepti sa-ti ceara o suma monstruoasa. Eram constienta de asta si speram ca marea noastra prietenie sa usureze lucrurile. Dar, in ciuda acestor lucruri, am ajuns sa ne certam groaznic cand el mi-a cerut patru mii de dolari pentru “Pasarea in spatiu”.

Atelierul lui Brancusi se gasea intr-o fundatura. Era un spatiu imens, plin cu sculpturile lui enorme, si arata ca un cimitir, numai ca sculpturile erau mult prea mari ca sa stea pe morminte.

Langa aceasta incapere mare era una mica, cea in care lucra efectiv. Peretii erau acoperiti cu toate instrumentele imaginabile necesare muncii lui. In mijloc se afla un cuptor in care isi incalzea instrumentele si topea bronzul. In acelasi cuptor gatea si mese delicioase, arzandu-le intentionat doar ca sa se prefaca apoi ca fusese o greseala.

Manca la o tejghea si servea bauturi minunate, preparate cu grija. Intre aceasta incapere mica si cea mare, care in timpul iernii devenea de nefolosit din pricina ca era teribil de friguroasa, exista o mica firida in care Brancusi punea muzica orientala la un gramofon facut chiar de el. La etaj se gasea dormitorul lui, ceva foarte modest. Intreaga locuinta, inclusiv dormitorul, era acoperita de pulbere alba de la sculpturi.

Brancusi era un barbat micut si extraordinar, cu barba si ochii intunecati si patrunzatori. Pe jumatate taran istet, pe jumatate zeu. Te simteai foarte fericita alaturi de el, dar din pacate a devenit prea posesiv cu mine si voia sa-i dedic tot timpul. Imi spunea Peghita si mi-a zis ca-i placea sa faca lungi calatorii in care inainte luase cu el si fete frumoase. Acum voia sa ma duca pe mine, dar eu nu am vrut.

Ii placea, de asemenea, sa mearga in hoteluri foarte elegante din Franta si sa soseasca imbracat ca un taran, iar apoi sa comande cele mai scumpe lucruri posibile. Fusese in India, ca sa-l viziteze pe Maharajahul din Indore, in a carui gradina amplasase trei “Pasari in spatiu”, una in marmura alba, alta in marmura neagra si alta in bronz. Se intorsese de asemenea si in Romania, tara lui, unde guvernul ii ceruse a construiasca monumente publice. Era foarte mandru de asta.

(…)

Brancusi isi slefuia toate sculpturile de mana. Cred ca de asta erau atat de frumoase. Aceasta “Pasare in spatiu” avea sa-i dea de lucru timp de mai multe saptamani. La momentul la care a terminat-o, nemtii erau langa Paris, iar eu m-am dus si am adus-o cu mica mea masina, ca sa o impachetez si sa o expediez la timp. Pe fata lui Brancusi curgeau lacrimile. Am fost sincer miscata. N-am aflat niciodata de ce era atat de tulburat, dar am presupus ca era din cauza ca se despartea de pasarea lui preferata.

3373
prin_desert_spre_libertateEunsun KIM – Prin desert spre libertate (carte) –

Eunsun KIM – Prin desert spre libertate (carte) –

Am citit zilele acestea o autobiografie a unei fete de 20 de ani care a fugit din Coreea de Nord la 11 ani si a avut nevoie de un drum de 9! ani ca sa traiasca o viata libera in Coreea de Sud.

Am citit-o fix zilele astea cand Coreea De Nord a facut o parada uriasa in care si-a prezentat armele nucleare, cand Turcia a ales (sau n-a avut incotro, i s-a ales de catre presedinte) o dictatura.

Am citit-o zilele astea cand e cu vacanta si multa mancare pe masa, iar din primele pagini intelegi cat de mare era foametea in Coreea de Nord in anii 90. Fetita care e personajul principal, dupa ce nu mananca nimic 6 zile, isi scrie testamentul fiind sigura ca o sa moara de foame, cum se intamplase cu tatal si bunicul ei.

*

Povestea din carte e socanta: fata fuge cu mama si sora ei in China, iarna cand raul care desparte cele doua tari e inghetat; ajunge sa fie vanduta sclava unui taran caruia ii munceste pamantul, reuseste sa fuga de acolo, trece prin Mongolia in Coreea de Sud unde e tinuta intr-un lagar ca sa invete… capitalismul.

Toate pe durata a 9 ani de chinuri incredibile.

E o secventa in carte in care descrie aglomeratia din trenurile din Coreea de Nord si cum calatorii isi fac nevoile in cutii de fier, pe locul unde stau, pastrand cutiile langa ei, pentru ca e atat de aglomerat incat daca se ridica nu mai au unde sa stea.

Sau cum, pe vremea foametei de la mijlocul anilor 90, copiii fura orice de prin paduri si mananca radacini si ierburi nestiute.

Mai este o secventa in care povesteste cum copiii, la 8-9 ani, erau scosi de la ore ca sa mearga sa vada … executiile (omorarea celor care au fost impotriva regimului) ca sa invete disciplina si supunerea fata de system.

In Coreea de Nord nu se vorbeste despre asta nici acum. In istoria lor nu exista acest moment chiar daca au murit aproape 1 milion de oameni de foame.

Ca si atunci, si acum, ei tin pe perete acasa portretul conducatorului iubit. Acum e nepotul lui Kim Il Sung, cel care conducea glorios tara spre foamete si saracie.

Si atunci erau parade uriase cum a fost cea de acum 2 zile.

*

Pentru cei care au peste 35 de ani, fiecare capitol din carte e, dincolo de socul intamplarilor, un nou impuls sa se intrebe: asa am fi ajuns si noi?

Sau, si mai grav, asa putem sa reajungem si noi?

In Turcia e dictatura, in Rusia e dictatura, Ungaria nu se simte prea bine, iar noi avem promisiuni comunist-populiste care pudreaza saracia multora, dar si autoritatea dictatoriala a celor care au ajuns la putere.

Fetita asta, Eunsun Kim care are deja 30 de ani, a reusit impreuna cu mama ei care a muncit mult ca sa o ajute, sa termine facultatea, sa aiba o bursa in Statele Unite si acum lucreaza ca ambasador intr-un ONG care si-a propus sa arate lumii ororile din Coreea de Nord ca sa existe o presiune internationala pentru a se mai rezolva ceva acolo, oricat de putin.

Va recomand sa cititi cartea pentru determinarea acestei copile care, dupa ce s-a vazut libera, n-a incetat sa lupte pentru tara ei, pentru oamenii pe care-i stie. Un gest pe care noi putem sa-l facem pentru ai nostri nu doar mergand la vot, ci implicandu-ne in actiunile societatii civile.

Eunsun Kim spera ca intr-o zi sa poata sa mearga sa revada mormantul tatalui ei.

Cartea Eunsun Kim – Prin Desert spre Libertate – fuga mea din Coreea de Nord – a aparut la editura Corint , in colectia Corint Istorie si o puteti gasi aici.

P.S. Catre sfarstul cartii povesteste cum au invitat-o la Londra pentru a vorbi despre ororile prin care a trecut pentru o emisiune norvegiana. Invitat, alaturi de ea, era Sting (despre care nu stia absolut nimic pentru ca in Coreea de Nord nu fusese difuzat niciodata).

Iata acea emisiune.

2939
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!