Category : carti simpa

carturesti concept store(foto) carturesti concept store – lipscani 55

(foto) carturesti concept store – lipscani 55

fotografia de mai sus a facut in citeva ore ocolul internetului. e facuta cu telefonul, a fost postata pe instagram si pe facebook si a generat mai multe reactii decit o fotografie cu un actor de la hollywood.

e cladirea fostei banci Chrissoveloni care a fost renovata dupa proiectul initial si care va gazdui in scurt timp un concept store Carturesti.

va fi unul dintre cele mai spectaculoase locuri din Bucuresti, genul de loc unde o sa ne faca placere sa ne ducem prietenii care vin din strainatate, pentru ca – si acum cind e inca in renovare – arata absolut senzational si aminteste de Paris sau Roma.

noul Carturesti va integra tot ce va puteti imagina, ba chiar dincolo de imaginatia noastra, in materie de carti: la parter va fi concept store-ul propriu zis – cu obiecte de facut cadou; la etajul 2 cafenea; iar la demisol si la etajul 1 veti vedea libraria altfel… cu un mix tehnologic.

cafeneaua va avea un concept foarte special si e gindita sa creeze senzatii gourmet celor care o vor vizita – si nu ma refer doar la ce veti putea minca sau bea, ci si la atmosfera in sine.

*
am vizitat locul in urma cu citeva zile, avind drept gazda pe Daniel Voinea de la Carturesti, unul dintre cei care se afla in spatele conceptului noii librarii, si cind auzeam descrierile, repetam constant “la vara o sa ma mut aici”.

ceea ce Daniel si colegii sai vor face in acest spatiu minunat e o reinterpretare interactiva si foarte inteligenta a spatiului care se numeste clasic “librarie”, dar este the next level pentru ca fiecare cumparator va avea o multime de alte experiente auxiliare cartilor.

stiu ca Lipscani 55 va fi un loc magic in Bucurestiul aceste veri. si mai stiu ca o sa ne intilnim des acolo (mi-am si stabilit un loc care va fi “al meu” in cafenea, sper doar sa-l gasesc liber ceea ce va fi cam greu la succesul pe care-l anticipez)

pina la deschidere, va invit la o excursie foto prin minunata cladire Lipscani 15

 

Hotel-IrisHOTEL IRIS –  fanii Fifty Sades Of Gray pot descoperi ce inseamna erotismul in literatura

HOTEL IRIS – fanii Fifty Sades Of Gray pot descoperi ce inseamna erotismul in literatura

Humanitas a lansat recent o minunata carte a scriitoarei de origine japoneza Yoko Ogawa, pe nume Hotel Iris.

cartea a fost marketata ca o Lolita pe invers – pentru ca este o poveste de seductie intre o pustoaica si un domn cu 40 de ani mai mare decit ea si sunt si ceva trimiteri rusesti (personajul masculin e traducator de limba rusa) – dar, cel putin pentru mine, e despre cu totul altceva.

e o carte despre ritualuri de seductie – in cazul de fata, traducatorul are inclinatii sado maso, iar tinara are o nevoie de a fi dominata pentru ca e singura cale in care se simte in confort – asa a trait intotdeauna.

e o carte despre cum sa scrii literatura erotica intr-o forma sofisticata, minimalista si sa te joci cu simturile cititorului.

*

pentru cei pasionati de scrieri dincolo de firul narativ, doua mici directii de urmarit daca veti citi aceasta carte.

– cu exceptia personajului principal, doar un singur personaj mai are nume in carte; o doamna de educatie nobila care se numeste la fel ca hotelul in care traieste tinara, Iris. doamna este insa oarba.

pe parcursul cartii, autoarea pune o atentie speciala pe simturi: mai avem un personaj care e mut; avem o secventa in care e o cina foarte foarte vizuala – mincarurile sunt descrise prin culori, intregul meniu e conceput vizual; tinara experimenteaza erotic prin gust (intr-una din poruncile pe care i le da barbatul, ea trebuie sa-l incalte cu sosete folosindu-se doar de gura) etc si toate aceste accente pe cele 5 simturi  au ca punct terminus o secventa in care ea e legata de un scaun, iar scaunul de un pat si fata se descrie un obiect, una cu scaunul – lipsita de orice simt si traire, dar gasind in asta o anume voluptate erotica.

si inca o recomandare pentru o atentie speciala daca ajungeti sa cititi aceasta carte; secventa in care fata ajunge la traducator acasa si incep sa-si consume iubirea – la nivelul la care stiu ei sa si-o consume..

descrierea porneste din camera, ajunge pina la momentul in care o dezbraca, e un “cut” si actiunea se muta inapoi in timp cind fata intra in casa, actiunea isi urmeaza firul narativ pina el incepe sa devina violent si e, din nou, un “cut” care muta timpul actiunii cu mult inainte de intrarea in casa, de cind fata paseste pe insula pe care el locuieste.

efectul? nu doar ca se creeaza o tensiune aparte, dar sugereaza si “loop”-ul in care se va afla relatia lor, bucla in care se vor invirti pentru o vreme. iar intreaga secventa e o bijuterie narativa.

*

pentru cei care s-au distrat cu Fitty Shades of Gray o recomandare: cititi aceasta carte; e cam cit doua capitole din Shades  (o sa o cititi repede), are ritualuri sadomaso, deci sunteti pe un teritoriu familiar, si tocmai de aceea veti putea sa va dati seama ca Hotel Iris e de citeva zeci de ori mai bine scrisa.

cineva spunea ca secventele de sex si cele despre moarte sunt cel mai greu de pus in literatura.  e ca in viata, de altfel.

 

1040
carteFree Ebook: 50 de opinii despre dragoste si iubire – vol 1, femeile

Free Ebook: 50 de opinii despre dragoste si iubire – vol 1, femeile

iata un ebook S!MPA parte dintr-un experiment; aceeasi intrebare cu raspunsuri de la fete – femei de la 5 la 54 de ani.

ebook-ul e conceput ca in cazul in care va place una dintre opinii sa o puteti lua independent din carte si sa o postati/pastrati.

e un ebook care se citeste intr-o jumatate de ora si vorbeste despre o experienta de viata intinsa pe o jumatate de secol.

sper sa va bucure si sa va incarce de bine si de frumos, cum mi s-a intimplat mie cind am asezat una linga alta toate declaratiile pe care le-am primit.

inca o data multumiri tuturor celor care au facut posibile raspunsurile: mamelor care si-au intrebat fetele, doamnelor si domnisoarelor care si-au pus sufletul in doua paragrafe pe mail, Feliciei Macaneata (Prestigio) pentru ca o simt aici, pe blog, mereu.

1323
IMG00420-20140220-1945Scinteia – “le luati pe toate?!”

Scinteia – “le luati pe toate?!”

le -am pus pe masa, la casa, si vinzatoarea s-a uitat lung…

“le luati pe toate?”

“da, le iau sa le fac cadou. am citit cartea si vreau sa o citeasca si prietenii mei.”

s-a mai uitat citeva clipe fix la mine, m-a intrebat daca vreau o punga si mi le-a taxat neincrezatoare.

*

aseara am luat tot stocul unei carti de la Diverta din Baneasa Shopping City. n-am mai apucat sa ajung si la Carturesti – care era linga – pentru ca incepea proiectia spectacolului pentru care ma aflam acolo (aniversarea de 50 de ani a noii cladiri a Teatrului National din Londra, am scris despre spectacol aici).

miine ma duc la Carturestii de la Verona. pentru ca mai am prieteni care trebuie sa primeasca aceasta carte.

*

cind le-am spus prietenilor mei ca au o carte de citit (sunt obisnuiti cu obligativitatea de a citi din cind in cind cite o CARTE, adica o scriere/ poveste care o sa le miste ceva pe dinauntru), am avut dintre cele mai simpatice reactii:

“cite pagini are? si cind trebuie sa o termin?” (pe ton disperat, amuzat)

“e mai mare decit cartea cu Agassi? aia mi-a placut, dar stiu ca am citit-o intr-o luna si vreau sa compar” ( e vorba de Open, biografia lui Agassi, cea mai recenta carte cu care mi-am “terorizat” prietenii:) )

“iar? am mai citit si anul trecut una”/ “nu, ai citit acum 2 ani!”/ “asa de mult a trecut? nu cred”

***

desigur au fost si dintre cei care abia asteapta sa o citeasca.

oricum nu scapa niciunul:) si nu, nu dam teste din carte dupa aia:)

mie o sa-mi fie suficient de bine stiind ca se vor fi recunoscut in cite un mic detaliu din poveste; se vor fi recunoscut pe ei sau pe copiii lor, sau pe prietenii lor.

si ca vor fi invatat inca un milimetru asezat intr-o fractiune de secunda din “cum sa se uite altfel la oameni”.

sa cititi Scinteia – povestea unei mame care a crescut un geniu. am scris despre carte aici.

***

acum niste ani cumparam din toate librariile filmul Bleu al lui Kieslowski. mi se parea ca e un film care n-ar trebui sa ajunga pe miini gresite  ( e filmul pe care eu il iubesc cel mai mult dintre sutele, daca nu miile, de filme pe care le-am vazut in aceasta viata).

pe vremea aia pirateria nu era atit de infloritoare si, cum ajungea un nou Bleu la Carturesti, stiam deja cine il va primi.

 

854
scanteiaDE CITIT NEAPARAT: Scinteia – povestea unei mame care a crescut un geniu

DE CITIT NEAPARAT: Scinteia – povestea unei mame care a crescut un geniu

pentru fiecare dintre noi a fost CINEVA; un parinte, un profesor, un prieten care a VAZUT lucrurile care ne-au adus fericirea cind le-am facut. asa am invatat sa dansam, cintam, desenam, am invatat geografie, chimie sau matematici.

sunt lucrurile care – pentru ca ne-au adus un fel de rasplata – ne-au ajutat sa ne integram in grupuri. la scoala, la munca, in viata.

e cheia cu care faci orice copil (si implicit orice om) sa functioneze: il lasi sa performeze in ceea ce-i aduce bucurie si negociezi cu el ca, pentru a avea timp pentru bucuriile lui, e nevoie sa faca si lucrurile mai putin placute.

nu am realizat lucrul asta pina azi noapte (desi mi s-a intimplat si mie, si prietenilor mei, si chiar il folosesc uneori in grupurile de oameni cu care lucrez)

*
am citit azi noapte o carte minunata, un non fiction, povestea lui Kristine Barnett – mama unui pusti pe nume Jakob, autist, caruia profesorii nu i-au dat nicio sansa in viata si care la 12 ani a rezolvat o problema de matematica pentru care cercetatorii munceau de zeci de ani.

*

Cartea se numeste Scinteia pentru ca mama lui Jake si-a scos fiul din lumea in care se inchisese gasind scinteia care sa aprinda focul atentiei lui. intregul ei “tratament” s-a bazat pe a urmari ce-i place cel mai mult copilului, ce-l tine cu adevarat concentrat si a negociat cu el explicindu-i ca trebuie sa faca si activitatile sociale, ca sa se integreze, dar ca daca le face repede va avea mai mult timp pentru placerile lui.

la 1 an si jumatate, Jake a intrat in regresie autista, dupa tratamente complicate la 3 ani era pierdut de tot. la 4 ani a inceput sa vorbeasca din nou chiar daca nu a conversat, ci doar a numit obiecte sau lucruri, doar pentru ca mama l-a dus la Observatorul astronomic, lui placindu-i foarte mult planetele si lumina/umbrele.
la 10 ani asista la cursuri de astrofizica la universitate (unde punea intrebari la care profesorii nu stiau sa raspunda) pentru ca asta era bucuria lui, iar – la schimb – statea cuminte in banca in scoala primara.
la 12 ani l-au acceptat la colegiu si a primit o slujba platita de cercetator in matematica.

*
mama lui a realizat inca de pe cind copilul avea 4 ani si lega obiectele din casa cu sfori in linii care formau obiecte / harti spectaculoase ca fiul ei e un cercetator.

Are o curiozitate atotcuprinzatoare sa stie cum functioneaza lumea. In timp ce tu si cu mine acceptam de la sine ca sunt lucruri pe care nu le vom intelege niciodata, Jake nu a putut niciodata de bunavoie sa accepte asa ceva, iar cind nu gaseste explicatia, innebuneste.

pe parcus mama lui Jake a descoperit ca are o dorinta foarte mare de a-i ajuta pe ceilalti sa invete matematica sau stiintele naturii si ca “are un talent unic sa creeze comunitati de oameni care se sprijina intre ei. Nimeni nu stie mai bine decit el ca singur nu te poti descurca” si le preda copiilor de la colegiu cind avea 11 ani.

Copiii pe care-i indruma fac de obicei o gluma despre virsta lui si apoi trec la amanuntele pe care nu le-au inteles .Acel talent pentru predare pe care l-am observat prima data in camera noastra de zi a inflorit, lucru pe care-l poti vedea de fiecare data cind ajuta pe cineva sa desluseasca un nou concept si lumina intelegerii se iveste. (…) Cind una dintre studentele de la laborator de care s-a ocupat cel mai mult (un caz aproape disperat, dupa propriile ei marturisiri) a trecut al doilea examen de metode de calcul, ea si Jake au plins de usurare.

si vorbim de un baietel de 11 ani care nu stia sa se lege la sireturi si nici nu va sti vreodata, dar mama lui a inteles asta si, asa cum l-a retras de la scoala pentru ca se plictisea si se retragea in sine, tot asa a inceput sa-i cumpere incaltaminte care nu avea sireturi. un baietel care nu intelegea de ce trebuie sa mearga la o pijama party cind pijamaua e pentru somn, nu pentru petrecere, prin urmare refuza violent sa faca asa ceva. un baietel care nu avea reper de umor pentru ca glumele lui erau la un alt nivel, asa ca a inceput sa rida doar cind profesorii universitari faceau analogii ironice pe diverse cercetari. un copil care traieste in lumea lui, dupa regulile lui.

desi are datele necesare pentru a fi un om bun de afaceri, Jake pare sa fi mostenit din familie lipsa de interes pentru bani ca factor de motivatie. Nu-l intereseaza deloc, de pilda, cind primeste telefoane de la oamenii din Silicon Valley. Se simte mai degraba dator sa explice oamenilor cum functioneaza lumea. In fond, Jake vrea sa-i ajute pe oameni sa gaseasca solutiile unor probleme practice, din viata de zi cu zi.

*
mi-ar placea foarte foarte tare sa cititi cartea asta. daca aveti un copil autist in familie o sa va dea o cheie despre lumea lui; daca sunteti parinti o sa va dea o noua directie despre cum ar trebui sa va preocupe educatia copiilor vostri; daca sunteti manageri o sa va invete subtil cum sa va motivati angajatii; daca aveti prieteni (si sigur aveti) o sa va arate cum sa-i ajutati cind le e greu.

Am scris aceasta carte deoarece sunt de parere ca povestea lui Jake e reprezentativa pentru toti copiii…. Desi darurile lui sunt unice, povestea lui pune in evidenta posibilitatea pe care o avem cu totii de a realiza ce este extraodinar in noi insine si poate chiar de a demonstra ca “geniul” se poate sa nu fie o insusire chiar atit de rara. Nu vreau sa spun ca fiecare copil autist – sau fiecare copil normal – este un geniu. Dar daca aprinzi scinteia innascuta a unui copil, iti va arata intotdeauna drumul spre inaltimi mai mari decit ti-ai putut imagina vreodata.

Kristine Barnett

puteti cumpara cartea de pe site-ul Editurii Publica, de aici

multumesc frumos Angela Naghi (Editura Publica) pentru ca te-ai gindit sa-mi trimiti in avansul aparitiei pe piata aceasta carte, stiind ca o sa ma bucure. si felicitari inca o data pentru colectia Narator (nonfiction) care e o mare mare bucurie pentru cititori.

P.S. si daca va imaginati ca asta e totul din carte, va foarte inselati; povestea lui Kristine e si ea uimitoare; face un atac cerebral, declanseaza o boala autoimuna si mai are inca 2 baieti.
P.P.S. de cind am terminat cartea nu fac altceva decit sa le spun tuturor prietenilor mei ca de saptamina viitoare au ceva de citit, pentru ca le trimit o carte. acum imi fac lista sa stiu cite am de cumparat de facut cadou. ceea ce va doresc si voua.

2584
books3Biblioteca Bloggerului Roman – sau ce am citit in 2013

Biblioteca Bloggerului Roman – sau ce am citit in 2013

Cristi China (chinezu) m-a rugat sa scriu care sunt cartile pe care le-am citit in 2013. e parte dintr-un proiect al lui care se numeste Biblioteca Bloggerului Roman in care vrea sa centralizeze cartile pe care le mai citesc oamenii din online.

Scriu din ce in ce mai rar despre ce carti citesc pentru ca sunt putine care pot fi gasite pe piata noastra si pt ca mi-a zis cineva odata ca e mai bine sa nu stie lumea ca citesc mult. Ceea ce e foarte adevarat. Dar pentru Cristi fac o exceptie pentru ca oricum ii sunt datoare vinduta si m-a luat la sentiment ca “sa apara in centralizatorul final si carti mai rare”, plus ca doar enumar cartile, nu fac cronici pt ele :)

iata lecturile mele din 2013; unde exista si postari pe blog despre ele, avem si link la opinia mea, pe titlu avem link de unde o puteti cumpara, daca va suna in vreun fel titlul

Paul Cronin – Roman Polanski – Interviews

the best american magazine writing 2012

Best European Fiction – 2012

Stephen King – On Writing: 10th Anniversary Edition: A Memoir of the Craft

Christopher Booker – The Seven Basic Plots: Why We Tell Stories

Alfred Adler – Intelegerea vietii, introducere in psihologia individuala, editura trei

David Kusek, Gerd Leonhard – The future of music, manifesto for the digital music revolution

Elmore Leonard – 10 Rules of Writing

Daniel Tammet – Thinking In Numbers: On Life, Love, Meaning, and Math

Paul Scott – Robbie Williams: Facing the Ghosts

Daniel J Levitin – creierul nostru muzical, Humanitas

Mozart – Scrisori, Humanitas

Celibidache – Intilniri cu un om de exceptie, editura Spandugino

Chopin – letters 1810-1849

Dalai Lama – Emotii distructive, Curtea Veche

Roland Barthes, Fragmente dintr-un discurs indragostit, Editura Cartier , am scris despre ea aici

dr Elisabeth Kubler Ross – Despre moarte si a muri, EF PUblising

About love: Reinventing Romance for Our Times, am scris despre ea aici

Whitney Chadwick & Isabelle de Courtivron – Cealalta jumatate – creativitate si relatii intime, Vellant

Alain de Botton – Religia pentru atei. Vellant

Diane Ducret – Femeile dictatorilor, Curtea veche, am scris despre ea aici

Emir Kusturica – Unde sunt eu in povestea asta?, Polirom

Filip Florian – Toate bufnitele, Polirom, am scris despre ea aici

Alessandro Baricco – Novecento, Humanitas

Ambroise Vollard – Amintirile unui negustor de tablouri, editura meridiane (mai poate fi gasita doar in anticariate),am scris despre ea aici

Denis Diderot – Bijuteriile indiscrete – Paralela 45 (asta e proza erotica, aparuta cu mult mult inainde de fiftty shades:) ).

Dino Buzzati – O dragoste, Polirom

J.R. Moehringer – Dulcele bar, editura Publica, am scris despre ea aici

Pete Sampras, in mintea unui campion, editura publica – am scris despre ea aici

Phillipe Starck – impresii de aiurea, editura publica, am scris despre ea aici

Rene Stauffer – Roger Federer: Quest for Perfection

Mircea Morariu – carte cu Gina Patrichi, am scris despre ea aici

N.N. Tonitza – Corespondenta, editura Meridiane (mai poate fi gasita doar in anticariate)

Kazuo Ishiguro – Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg, Polirom, am scris despre ea aici

Rebecca Miller – Ritmuri Interioare, editura trei , mai poate fi gasita doar in anticariate. am scris despre ea aici

Kurt Vonnegut: Letters

Radu Beligan. Intre acte, editura allfa, am scris despre ea aici

Adrian Telespan – Cimitirul, editura Herg Benet. am scris despre carte aici

Donna Tartt – THE GOLDFINCH

Tom Wolfe – Hooking Up

Ioana Parvulescu – În intimitatea secolului 19. Humanitas

Carlos Ruiz Zafon – Umbra Vintului, Polirom

Hilton Als – White Girls

Kate Atkinson Life After Life

*

Dacavreti sa contribuiti la proiectul lui Chinezu, scrieti-va lecturile pe blog si tag-uiti ca sa stie sa ia in calcul si postarea voastra. Abia astept sa centralizeze citeva mii de carti ca sa munceasca mult (mult mai mult decit am stat eu sa pun link-uri la aceste titluri:))

Va multumesc.

 

2695
love1Limbajul este o piele…

Limbajul este o piele…

Limbajul este o piele: imi frec limbajul de celalalt. E ca si cum as avea cuvinte in loc de degete sau degete la virful cuvintelor.

Limbajul meu tremura de dorinta.

(A vorbi indragostit inseamna a te darui fara limite, fara dezechilibrare; inseamna a practica un raport fara orgasm. Si poate ca exista o forma literara a acestui coitus reservatus: galanteria pretioasa).

Roland Barthes, FRAGMENTE DINTR-UN DISCURS ÎNDRĂGOSTIT, Editura Cartier

*

e o carte despre cuvinte si limbaj. fragmentul asta e ca sa va convinga sa o cititi, dar e mult mai tehnica si, poate, mai arida decit las eu sa se vada aici:)

*

am vazut la gaudeamus cartea asta. doar ca era foarte aglomerat la standul editurii, n-aveam timp sa stau si mi-am promis ca o caut in librarii. pe parcurs am uitat cine e autorul, ma gindeam ca e Bourdieu sau Baudrillard. si m-am plimbat prin librarii fara sa o identific.

nu-i mai stiam nici titlul bine asa ca nu imi aparea la niciun search

astazi Ana mi-a spus ca tocmai ce -a primit cartea (ii povestisem de ea cum ma intorsesem de la tirg si si-o comandase pe net).

acum citesc, ebook version.

happy.

*

later edit: si tot din carte, dar direct in engleza ca in aceasta versiune o citesc:

“Am I in love? –yes, since I am waiting. The other one never waits. Sometimes I want to play the part of the one who doesn’t wait; I try to busy myself elsewhere, to arrive late; but I always lose at this game. Whatever I do, I find myself there, with nothing to do, punctual, even ahead of time. The lover’s fatal identity is precisely this: I am the one who waits.”

“To know that one does not write for the other, to know that these things I am going to write will never cause me to be loved by the one I love (the other), to know that writing compensates for nothing, sublimates nothing, that it is precisely there where you are not–this is the beginning of writing.”

“As a jealous man, I suffer four times over: because I am jealous, because I blame myself for being so, because I fear that my jealousy will wound the other, because I allow myself to be subject to a banality: I suffer from being excluded, from being aggressive, from being crazy, and from being common.”

***

cumparati-va cartea, e o bucurie de lectura

 

767
Cimitirul-desen-superb-350x350Cimitirul – sau ce faci din prietenie

Cimitirul – sau ce faci din prietenie

el s-a dus pentru mine pina in nordul Londrei (ma rog, sta la Londra, n-a fost chiar un deranj foarte mare) ca sa asiste la filmarile unei productii la care Akram Khan facea coregrafia si sa-mi scrie mie un reportaj; eu am glasuit la lansarea cartii lui – Cimitirul, rostind cuvinte pe care altfel nu le-as spune niciodata in public.

tocmai am descris prietenia mea cu Adrian Telespan, proaspat autor de roman.

n-am alte vorbe mai potrivite ca sa va recomand mai bine cartea, asa ca incerc sa-mi aduc aminte cam ce am spus la lansare.

*
Telespan a intrat in viata mea via Sanziana Pop. a venit la revista la care lucram sa scrie pentru site. cred ca in primele 3 luni n-am vorbit 30 de cuvinte. dupa care a inceput sa faca glume si sa spuna adevaruri printre glumele alea.

Telespan mi-a captat suta la suta atentia cind a venit in redactie si-a zis “eu vreau sa fac, pentru site, un interviu cu Oana Pellea.” Recunosc ca nu i-am dat prea multe sanse de reusita pentru ca imi imaginam ca Oana o sa-l puna rapid la punct cind e vorba de micile lui obraznicii.

Ei bine, nu doar ca Oana Pellea i-a raspuns, dar interviul ala – care nu respecta nicio regula a interviului clasic – e un profil minunat al Oanei, al umorului ei, al relaxarii pe care o are in fata unei persoane care se uita la ea ca la un OM, dar care stie sa glumeasca cu ea ca si cum ar glumi cu prietenii lui. (aici e interviul minunat)

Ce a facut atunci in interviul cu Oana Pellea face si acum in cartea lui de debut. Stiu ca sunt foarte multi care vor ride si se vor simti bine, se vor amuza de replicile haioase ale personajelor si si-si vor spune cu satisfactie in barba “uite o carte care vorbeste foarte explicit despre sexul intre barbati ”.

Dar vor fi unii care vor trece dincolo de glume si vor vedea adevarurile simple si frumoase, spuse ironic ca sa fie mai usor de ingurgitat. Si n-am folosit intimplator acest ultimul cuvint.

E o secventa in care Adrian Green, personajul principal al cartii, isi descrie unul dintre iubiti, Daniel, de fapt i se adreseaza, vorbindu-i nu cel mai frumos despre toate partile lui anatomice. Si la sfirsit e o voce interioara care comenteaza:

Futu-ti gura ma-tii de perfect. Esti perfect, o pula. Esti perfect doar pentru mine, boule. Dar nu vrei sa intelegi asta!

Si dincolo de limbajul asta care e dur si mie mi-e greu sa-l rostesc in public, desi el e real si poate fi intilnit in conversatii private, e un mare adevar; despre perfectiunea imperfectiunilor in iubire, perfectiunea pe care doar noi o gasim in persoanele pe care le iubim.

Mi-ar placea sa cititi cartea asta cautind aceste adevaruri spuse ironic. E plina de ele.

*

si, da si mie mi-e greu sa cred ca am rostit injuraturile alea calm, senin, cu cea mai calda si clara voce pe care am antrenat-o in multi ani de radio.

gasiti cartea Cimitirul in librarii sau direct pe site-ul editurii, aici.

P.S. ca sa intelegeti cum e Telespan. ne-a dresat si aliniat pe toti sa venim imbracati in negru la lansare, zeci de oameni s-au conformat si el, senin, era in pulovaras rosu si tricou alb. di-vin.

900
f35015-Jeffrey-Eugenides-Middlesexai un fragment din vreo carte care te motiveaza sa scrii cind simti ca nu poti?

ai un fragment din vreo carte care te motiveaza sa scrii cind simti ca nu poti?

in week end, Ana Onisei imi povestea despre cea mai recenta lectura a ei, Julian Barnes Inceputul unui sfirsit si despre structura cartii. am ajuns usor la Jeffrey Eugenides a carui structura de la Intriga matrimoniala este o bijuterie desavirsita. (Intriga matrimoniala a fost pe lista scurta a cartilor mele preferate din 2012)
asa i-am spus Anei ca un fragment din Middlesex, cartea cu care Eugenides a cistigat Pulitzerul, este cel mai motivant lucru care ma urneste sa scriu cind nu gasesc calea scurta intre ce am in minte si ce pot pune pe hirtie/ecran.

e fragmentul meu talisman. cind nu mai pot si mi se pare ca nu stiu, ma duc la el. l-am transcris pentru ea, asa ca il pun si aici.

Eu atita stiu: in ciuda creierului meu androginizat, exista o circularitate feminina innascuta in povestea pe care vreau s-o spun. In orice istorie genetica de fapt. Sint ultima propozitie dintr-o fraza retorica, iar acea fraza incepe cu mult timp in urma, in alta limba, si trebuie sa o cititi de la inceput ca sa ajungeti pina la capat, cind apar eu.
Asadar, acum, ca m-am nascut, am sa derulez filmul inapoi, asa ca paturica mea roz zboara, leaganul isi ia talpasita, in vreme ce cordonul ombilical se lipeste la loc, iar eu tip, fiind supt inapoi intre picioarele mamei mele, care se face din nou foarte grasa. Si inca putin inapoi, cind o lingurita de argint se opreste din leganat si un termometru se intoarce in cutia lui de catifea. Sputnikul isi fugareste dira de fum pina cind intra la loc in rampa de lansare, iar poliomielita incepe sa bintuie. Apare o secventa scurta cu tatal meu la 20 de ani, in rol de clarinetist, cintind o piesa de Artie Shaw in receptorul unui telefon, apoi, dintr-o data, iata-l intr-o biserica, la 8 ani scandalizat de pretul luminarilor, si apoi bunicul meu isi dezlipeste prima bacnota de un dolar de pe o casa de marcat, in 1931.
Parasim de tot America; suntem in mijlocul oceanului si muzica din fundal suna caraghios, de-a-ndoaselea.
Apare un vapor si sus, pe punte, o barca de salvare se leagana ciudat, dar apoi vasul intra in port, cu pupa inainte, si suntem din nou pe uscat, unde filmul intra in bobina si o ia de la capat…

ce face Eugenides aici, descriind in reverse actiunea si ritmul pe care-l are tot fragmentul (cum fiecare propozitie dintre virgule descrie o actiune in revers, dar si intreaga compozitie care merge inapoi in timp), mi se pare a fi unul dintre cele mai frumoase fragmente din literatura contemporana. si e aproape inumana tehnica de scriere.

habar n-am cit a lucrat pentru fragmentul asta, dar imi spun de fiecare data ca daca lui Eugenides i-a iesit aceasta minunatie complicata si in naratiune, si in ritm, si in imagine, trebuie sa-mi iasa si mie sa ma exprim infinit mai simplu – liniar, cursiv, decent, minimalist.

aveti vreun fragment din vreo carte care va motiveaza sa scrieti cind simtiti ca nu va iese?

Middlesex, Jeffrey Eugenides a aparut la editura Polirom in 2005

*

astazi Ana a descoperit in New Yorker o noua nuvela a lui Eugenides, Find The Bad Guy, unde din nou e genial. o puteti citi aici

1064
ritmuri-interioareRitmuri interioare – Rebecca Miller

Ritmuri interioare – Rebecca Miller

am citit ieri cartea Rebeccai Miller – Ritmuri interioare, o colectie de 7 proze scurte, fiecare cu o alta femeie personaj principal. sapte portrete despre feminitate, despre forta femeilor puternice in vulnerabilitatea lor.

fiecare dintre povesti arata o secventa de viata, definitorie pentru caleidoscopul care e mintea unei femei; in prima o doamna care lucreaza intr-o editura, faimoasa pentru faptul ca poate taia cu lejeritate din orice text, pastrindu-i esentialul, e casatorita cu un domn pe care-l descrie din instinct drept “nu m- ar parasi niciodata”. Cind prinde vint in cariera si curaj in viata,  intr-o dimineata, dupa ritualul obisnuit inainte de a pleca la munca, se uita la pantofii cu care e incaltata si la cei pe care-i poarta sotul.

“Si deodata, un gind infiorator ii trecu prin minte, limpede si crud. Lacrimi de rusine ii umplura ochii. Avea sa-i faca vint frumosului ei sot ca unui paragraf in plus.”

nuvela spune viata ei in mai putin de 50 de pagini. incepe si se termina cu privirea catre pantofii ei si ai lui.

*

o alta poveste este despre o femeie aflata intr-un mariaj violent. dupa o bataie crunta in care-si pierde doi dinti, pleaca de acasa si se duce la una dintre cunostintele din liceu. femeia, mama a trei copii, e fosta prostituata a liceului si noua ei gazda n-o iubeste foarte tare. e un monolog interior minunat acolo in care intelegi ca eroina isi gasise o forma de putere si control in mariaj, printre lovituri, forta pe care si-o recapata cu ce stie ea mai bine. sexul.

***

mie imi place foarte mult cum scrie Rebecca Miller pentru ca nu vrea sa demonstreze ca e cea mai tare scriitoare din lume (e fiica lui Arthur Miller, nu cred ca are vreun gind de “cea mai buna scriitoare”), nu scrie nici ca sa devina celebra (e nevasta lui Daniel Day Lewis, e greu sa concureze cu el in celebritate).

scrie pentru ca vrea sa spuna lucruri, sa arate sentimente si scrie cu perspectiva unei femei care a trait si experimentat mult (in adolescenta a avut probleme cu drogurile si a avut o viata f tumultuoasa), scrie linistit si asezat. scrie fin.

cartea e veche, e lansata la noi in 2009, la editura Trei. dar m-am lovit de ea in Carturesti, la etaj (mai erau citeva exemplare), la inceputul acestei saptamini, asa ca am luat-o. mi-ar placea sa o cititi mai ales ca tot mai des aud ca nu poti sa fii si feminina si sa ai succes, sau cum femeile puternice isi pierd feminitatea.

cu tot respectul pentru toate doamnele care citesc aceste rinduri, cred ca nu exista femei puternice – e asa o notiune cu care sa ne mintim ca sa nu cautam mai adinc prin noi. singura forma de putere pe care o putem avea ca oameni (femei si barbati) e sa stam cit mai bine si mai confortabil in mintea si pielea noastra, cu sufletul la vedere.

dar e si cea mai vulnerabila dintre situatii.

*

P.S. exista si un film Personal Velocity, regizat tot de Rebecca Miller, unde sunt insa doar 3 dintre povestile din carte.

*Cu doamna Miller am avut privilegiul sa si fac un interviu acum ceva ani, il puteti citi aici.

1200
nocturne ishiguroDe citit: Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg

De citit: Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg

Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg este o colectie de proza scurta a domnului Kazuo Ishiguro (cel care a scris si Never Let Me Go). Are fix 5 povestiri, bucati dintr-un puzzle de personalitate, care puse cap la cap dau caracteristicile pe care le intilnesti la muzicieni (si prin extenso, la artisti/ creativi de orice fel ar fi): vanitate, ego, incarcarea din ratare, traitul prin procura/ prin emotiile altora, frica de public, adrenalina de dupa un show.

Toate povestirile spun despre aceste lucruri prin actiuni conexe, niciodata prin muzicianul implicat in actiune (de la povestire la povestire e alt personaj principal), iar cartea are o structura cu simetrie in oglinda. Ultima povestire pare a fi “reversul” primeia: amindoua vorbesc despre ratarea in dragoste care poate sa fie inspiratie pentru actul creator, dar si despre succesul prin procura. Prima e cu un cintaret aflat la apusul carierei si in prag de divort, ultima e cu un violoncelist care e la inceputul carierei si e pe cale sa se insoare.

In prima povestire e o secventa cu sotia unui cintaret cindva celebru care e rautacioasa, plina de ironie fata de un domn cu care vorbeste sotul ei. Sotul o cearta pentru atitudinea ei, ea isi cere scuze si urmeaza ceea ce e mai jos, vazut din perspectiva domnului cu care vorbea sotul.

“A intins bratul si-a luat-o de mina. Ma asteptam ca ea sa si-o retraga, insa si-a schimbat pozitia de pe scaun in asa fel incit sa fie mai aproape de el si si-a asezat palma libera de-asupra celor impreunate. (…) Pret de citeva clipe, a fost ca si cum ar fi uitat complet nu doar de mine, ci si de toti oamenii din piazza. Apoi ea a spus, aproape soptind: Nu-i nimic scumpule. A fost vina mea. Din cauza mea te-ai suparat.

Au mai ramas asa o vreme, cu miinile impreunate. Apoi ea a oftat, i-a dat drumul domnului Gardner si m-a privit. Ma privise si inainte, insa de data asta o facea cu totul altfel. De data asta ii simteam din plin farmecul. Era ca si cum ar fi avut un indicator intern de gratie, cu gradatii de la zero la zece, si in acel moment, pentru mine special, il facuse sa urce brusc la sase sau la sapte, insa ii simteam din plin prezenta invaluitoare si, daca mi-ar fi cerut sa fac ceva pentru ea – daca, de pilda, mi-ar fi cerut sa traversez piata si sa-i cumpar niste flori -, as fi facut-o bucuros.”

Mai tirziu descoperi ca indicatorul asta intern de gratie e unul exersat indelung, iar povestea se rastoarna elegant si surprinzator. Insa in fiecare dintre momentele in care vorbeste despre falsitate, despre vanitate, despre ratare, Ishiguro o face cu eleganta si simplitatea de mai sus.

*

Am primit Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg de la un prieten in timpul Festivalului Enescu. Abia acum am citit-o. Imi propusese un joc: dupa ce citesc cartea sa aleg o singura lucrare clasica, orice cred eu ca ar semana cu ce e in scriitura lui Ishiguro, la ce face el trimitere.

Pentru ca ultima povestire se cheama Violoncelistii si e undeva o trimitere mica la Rahmaninov, am ales asta.

daca se intimpla sa o cititi si o puteti asocia cu o lucrare clasica, mi-ar placea sa-mi spuneti aici printr-un comentariu. multumesc

866
Alice Munro wins Man Booker International PrizeCistigatoarea Nobelului, Alice Murno despre scris, rescris si alte tabieturi de scriitor

Cistigatoarea Nobelului, Alice Murno despre scris, rescris si alte tabieturi de scriitor

INTERVIEWER

How do they seem to hold up now? Do you reread them?

MUNRO

There’s an early one in that collection called “The Shining Houses,” which I had to read at Harborfront in Toronto two or three years ago for a special event celebrating the history of Tamarack Review. Since it was originally published in one of the early issues of that magazine, I had to get up and read it, and it was very hard. I think I wrote that story when I was twenty-two. I kept editing as I read, catching all the tricks I used at that time, which now seemed very dated. I was trying to fix it up fast, with my eyes darting ahead to the next paragraph as I read, because I hadn’t read it ahead of time. I never do read things ahead of time. When I read an early story I can see things I wouldn’t do now, things people were doing in the fifties.

INTERVIEWER

Do you ever revise a story after it’s been published? Apparently, before he died, Proust rewrote the first volumes of Remembrance of Things Past.

MUNRO

Yes, and Henry James rewrote simple, understandable stuff so it was obscure and difficult. Actually I’ve done it recently. The story “Carried Away” was included in Best American Short Stories 1991. I read it again in the anthology, because I wanted to see what it was like and I found a paragraph that I thought was really soggy. It was a very important little paragraph, maybe two sentences. I just took a pen and rewrote it up in the margin of the anthology so that I’d have it there to refer to when I published the story in book form. I’ve often made revisions at that stage that turned out to be mistakes because I wasn’t really in the rhythm of the story anymore. I see a little bit of writing that doesn’t seem to be doing as much work as it should be doing, and right at the end I will sort of rev it up. But when I finally read the story again it seems a bit obtrusive. So I’m not too sure about this sort of thing. The answer may be that one should stop this behavior. There should be a point where you say, the way you would with a child, this isn’t mine anymore.

(…)

INTERVIEWER

When you start writing a story do you already know what the story will be? Is it already plotted out?

MUNRO

Not altogether. Any story that’s going to be any good is usually going to change. Right now I’m starting a story cold. I’ve been working on it every morning, and it’s pretty slick. I don’t really like it, but I think maybe, at some point, I’ll be into it. Usually, I have a lot of acquaintance with the story before I start writing it. When I didn’t have regular time to give to writing, stories would just be working in my head for so long that when I started to write I was deep into them. Now, I do that work by filling notebooks.

INTERVIEWER

You use notebooks?

MUNRO

I have stacks of notebooks that contain this terribly clumsy writing, which is just getting anything down. I often wonder, when I look at these first drafts, if there was any point in doing this at all. I’m the opposite of a writer with a quick gift, you know, someone who gets it piped in. I don’t grasp it very readily at all, the “it” being whatever I’m trying to do. I often get on the wrong track and have to haul myself back.

*

Proaspata cistigatoare a premiului Nobel pentru literatura, Alice Munro, intr-un interviu din The Paris Review

 

712
3613Zadie-Smith-Nord-VestNord Vest – in mintea unei femei

Nord Vest – in mintea unei femei

Nord Vest e o carte despre o femeie de 30 si ceva de ani, cu o diploma sofisticata, un barbat mai frumos decit ea si un parcurs care poate fi rezumat in drumul de la o casa sociala – cea in care s-a nascut – pina la un apartament cochet cu chirie dintr-un cartier londonez.

Nord Vest e o carte despre o femeie care si-a schimbat numele ca sa-si depaseasca limitele impuse de originile familei, care e casatoria cu un barbat care nu creste in acelasi ritm cu ea, care vede in citeva clipe, din citeva detalii, cum prietenii ei fac lucruri de complezenta si se plictisesc ingrozitor la intilnirile care “sustin prietenia”.

Nord Vest este o carte despre o femeie pe care o preseaza sotul si mama sa faca un copil, dar cind ramine insarcinata face avort fara stirea lor. pentru ca vrea ca lucrurile macar intr-o privinta sa ramina neschimbate, in cuplul ei.

Nord Vest este o carte despre o femeie pentru care numarul 37 reprezinta ceva. asa ca dupa capitolul 15 vine cel cu nr 37, apoi vine nr 16, continua numaratoarea consecutiv, dar din cind in cind mai apare capitolul 37.

 Nord Vest este o carte in care stai pret de 310 pagini in mintea unei femei pentru ca scriitoarea, Zadie Smith, are o tehnica incredibila. E o carte care urmareste povestea transformarilor interioare ale unei femei destepte si-o face cu o acuratete incit te intrebi, in rarele cazuri in care poti citi obiectiv – fara sa fii in mintea personajului profund cuprinsa de actiune -, cum naiba face de ma prinde asa?

Nord Vest este o carte despre lupta dintre “a face ce trebuie” si “a face ce simti”

***

Mi-ar placea sa cititi Nord Vest, cea mai recenta dintre cartile lui Zadie Smith. E o scriitoare atit de pasionata de ceea ce face incit in copilarie si-a consumat vacante intregi ca sa exerseze tehnici de scris, povestind acelasi lucru in stilurile marilor scriitori ai literaturii universale. Asta ii da acum o acuratete a tehnicii si un stil personal atit de rafinat incit citesti si recitesti si nu poti identifica decit foarte greu ce face printre cuvinte: ele par o insiruire minimalist, simpla si naturala, fireasca de vorbe care descriu o actiune,

Mi-ar placea sa o cititi daca sunteti femeie pentru ca in macar unul dintre capitole o sa va recunoasteti. (poate chiar in cel cu nr 37 care se tot repeta in carte). Dar la fel de tare mi-ar placea sa o cititi daca sunteti barbat. Nu e usor de dus lectura, dar e una dintre putinele ocazii in care puteti fi 100% in mintea unei femei.

*

acum un an cind cartea se lansa in Marea Britanie, mi-am organizat o deplasare la Londra in asa fel incit sa prind si ziua lansarii si am fost primul primul cumparator al unui exemplar al acestei carti intr-un Waterstone :) asta pentru ca imi place foarte mult zadie smith si cred ca e una dintre cele mai bune scriitoare din lume, in acest moment.

am citit cartea in ziua aia, o parte intr-un parc din londra, restul in avion pe drumul catre casa. am recitit- in acest week end, in traducerea in RO care e minunata. (felicitari Casianei Ionita)

faptul ca am recitit-o si in limba romana cred ca spune mult despre cam cit mi-a placut cartea asta.

Nord Vest, Zadie SMITH, a aparut la Editura Polirom.

1103
Edouard_Manet_022O poveste despre Degas, Manet si despre respect

O poveste despre Degas, Manet si despre respect

credeati ca doar noi dam foc tablourilor celebre?

iata o poveste cu Degas si familia pictorului Edouard Manet, intimplata la putin timp dupa moartea lui. pictura despre care se vorbeste e cea care e in fotografia de mai sus.

 

O pictura celebra a lui Manet infatisa Executia lui Maximilian, replica la fel de importanta ca si cea cu care se mindreste muzeul din Mannheim. Fratele doamnei Manet considerase aceasta pinza inferioara, fiindca era mai putin “migalita”. Ocupind prea mult loc pe perete, aceasta replica la Maximilian a fost scoasa din rama, facuta sul si azvirlita intr-o debara, sub o mobila.

Intr-o buna zi, fratele doamnei Manet si-a zis ca poate “scoate” ceva si pe aceasta pinza socotita nevandabila. De exemplu sergentul care isi incarca pusca, prezentat singur ar putea trece drept un subiect de gen. Sergentul a fost deci decupat si vindut.

Dupa aceasta mutilare, ceea ce mai ramasese parea cu atit de greu de plasat cu cit pinza era crapata in dreptul soldatilor cu arma la ochi. Pinza a fost din nou azvirlita sub mobila, de unde fratele a scos-o inca o data ca sa mi-o propuna mie. Imi amintesc aerul de tristete al doamnei Manet cind a vazut ramasita aia intinsa pe jos:

– Ce pacat ca Edouard s-a canonit atita cu pinza asta. Cite lucruri frumoase ar fi putut sa picteze in timpul asta.

(…)

Cind i-am aratat lui Degas aceasta pinza pe care a recunoscut-o numaidecit ca fiind cea din care fusese scos sergentul proaspat achizitionat de el, a ramas uimit:

– Familia si iar familia. Sa te fereasca Dumnezeu de familie.

Apoi stapinindu-se, s- a asezat intre mine si tablou si, cu mina peste el ca o lucrare in posesie, mi-a spus:

– Asta ai sa mi-l vinzi mie. Si-ai sa te-ntorci la doamna Manet ca sa-i spui ca vreau sa-mi dea si picioarele sergentului care lipsesc din bucata mea si ceea ce lipseste dintr-a dumitale: grupul format de Maximilian si de generali. Spune-i ca am sa-i dau ceva….

M-am dus la doamna Manet. Fratele ei m-a ascultat. A dat din umeri.

– Mi s-a parut – a spus el – ca sergentul cistiga foarte mult fara picioarele acelea care-i atirnau ca o cirpa; ca si soldatii cu arma la ochi, care erau mult mai bine fara grupul generalilor si fara ceea ce mai raminea din capul lui Maximilian. Daca m-as fi gindit ca niste bucati de pinza mincata de igrasie au valoare, n-as fi aprins focul cu ele.

***

din memoriile unuia dintre cei mai mari negustori de tablouri, Ambroise Vollard – o poveste care spune, peste timp, despre respectul pe care ar trebui sa-l avem pentru creatia artistica de orice fel. si despre smerenia pe care ar trebui sa o cunoastem cind ne apuca gindul modificarii unei creatii.

am citit azi noapte “amintirile unui negustor de tablouri” – ambroise vollard si ma gindesc sa mai scriu  zilele astea citeva povesti din viata pictorilor din alte vremuri.

775
book-changbefore I die, the book

before I die, the book

proiectul lui candy chang, Before I die, I want to… a ajuns in vara asta si in bucuresti. candy atrage atentia asupra spatiilor urbane asezind in mijlocul orasului lucruri caresa le scoata din cotidian si sa capteze atentia trecatorului printr-o proiectie personala.

asa au fost si tablitele cu Before I die, I want to … si daca cei cu poiana urbana nu le-ar fi pus la universitate, la doi pasi de casa mea nu as fi aflat de candy.

ei, bine, proiectul care a facut ocolul lumii se transforma acum intr-o carte. cu dorintele oamenilor , intime, ascunse, pure.

cartea va fi lansata in noiembrie, puteti afla detalii aici.

507
Dancers-Among-Us-at-Half_Moon_Bay-Brendan-Bartheldansatorii printre noi

dansatorii printre noi

Jordan Matter a vrut sa le arate copiilor lui ca frumusetea este peste tot.

Asa a aparut proiectul foto cu dansatori in locuri banale care devin frumoase pentru ca prezenta lor te face sa le privesti altfel.

O frumoasa lectie despre a-ti pastra curiozitatea si despre a fi “viu”.

cartea lui Dancers among us face ravagii in America si e un exemplu minunat cum un lucru simplu poate transmite atit de multe  ..

 

 

 

 

proiectul si cartea pot fi gasite aici

 

 

668
gina-patrichi-678590lFamilia doamnei Gina Patrichi

Familia doamnei Gina Patrichi

“Am fost atit de pasionata de profesie incit tot ce am primit ca iubire de la Victor, sotul meu, si Oana, fiica mea, a fost un cadou imens pe care l-am luat si l-am indreptat spre teatru, tot inspre oamenii carora le dadeam, seara de seara, sentimente, pasiuni, iubire, ura, pina la apogeu” Gina Patrichi

“Mai tirziu, cind din cauza unor neintelegeri am incercat sa ne despartim, ne-am dat seama ca deja eram un cuplu sudat si am renuntat. Din acel moment am inteles mai bine sensul vietii si menirea fiecarua, in special atunci cind e vorba de a trai pentru arta.

Toate aceste fiinte, care au o dotare speciala, indreptata catre creatie, cum era cazul Ginei, au in acelasi timp o patima devoratoare in modul in care-si traiesc viata. Si aceasta patima tinde sa ii atraga, sa ii diminueze si sa-i faca de neinteles pentru cei din jur.

Toti oamenii de arta au trairi speciale, trairi care sunt o fericire si totodata un mare necaz pentru ei. Un actor, urcind pe treptele scenei seara de seara si intrind cu traire intensa in pielea unui personaj, cade apoi epuizat pe altarul lui de sacrificiu.

Cei din jur trebuie sa inteleaga ca in acele momente el este iesit dintr-o zona fiereasca a omului obisnuit.” Victor Anagnoste, sotul Ginei Patrichi.

din “carte cu Gina Patrichi” – Mircea Morariu

***

am pe masa de citeva zile biografia doamnei Gina Patrichi (multumesc frumos Ioana pentru cadou) si, pentru ca aveam nevoie sa rup ritmul si sa fac switch in minte de la un proiect la altul, am deschis-o la intimplare.

intimplarea a fost fix pe textul asta.

1948
barNe duceam acolo cind trebuia sa fim gasiti

Ne duceam acolo cind trebuia sa fim gasiti

Ne duceam acolo pentru orice ne trebuia. Ne duceam acolo cind ne era sete, bineinteles si cind ne era foame, si cind eram morti de oboseala. mergeam acolo cind eram fericiti, sa sarbatorim, si cind eram tristi, sa rabufnim.

Ne duceam acolo dupa nunti si inmormintari, sa luam ceva ca sa ne calmam si mereu pentru o doza de curaj inainte. Ne duceam acolo cind nu stiam ce ne trebuie, in speranta ca cineva ne va spune.

Nu duceam acolo in cautare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau dupa cineva care disparuse, pentru ca mai devreme sau mai tirziu toata lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo cind trebuia sa fim gasiti.

(…)

Ma tem ca suntem atrasi catre ceea ce ne paraseste si catre ceea ce e cel mai probabil sa ne paraseasca, insa, in cele din urma, cred ca suntem definiti de ceea ce ne imbratiseaza. Fireste, am imbratisat la rindul meu barul, pina intr-o seara cind barul m-a respins si, in acea parasire finala, mi-a salvat viata.

JR Moehringer – Dulcele Bar

***

sa cititi cartea lui JR Moehringer – autobiografica. Tocmai a fost lansata in librariile din toata tara.

***
cind simpaticii de la editura Publica mi-au spus ca au luat drepturile cartii lui Moehringer am fost foarte bucuroasa.

Moehringer e un jurnalist cistigator de premiu Pulitzer care a trait fara tata, linga un bar (asta din carte), care a avut super probleme cu alcoolul si a trecut prin momente de crunta singuratate.

si-a pus toata povestea in aceasta carte Dulcele Bar (tender bar, in engleza) si literlamente a ravasit lumea literara si jurnalistica in america. cartea a stat in primele locuri in topurile de specialitate de la toate publicatiile mari pentru foarte multe saptamini.

e o carte despre lumea barbatilor, dar e o carte scrisa cu garda jos, cu foarte multa emotie si – pentru cei care stiu sa citeasca si altfel – o carte cu o structura foarte frumoasa.
cartea l-a impresionat atit de tare pe Andre Agassi incit acesta s-a gindit pentru prima data ca, daca e sa-si scrie biografia, doar Moehringer o poate face asa cum isi imagineaza Agassi ca ar trebui sa arate. l-a sunat, au muncit 4 ani impreuna si “Open, o biografie” a fost una dintre cele mai vindute carti ale anului trecut.

diferenta intre Open si Dulcele bar e ca in cea de- a doua Morieringer are informatia direct de la sursa, din sufletul lui si n-are nici cea mai mica ezitare sa taie in carne vie.

1037
pianoo dilema matematica: 8 note muzicale si posibilitati infinite de a scrie muzici

o dilema matematica: 8 note muzicale si posibilitati infinite de a scrie muzici

cind eram mica, unchiul cel mai educat din familie  a crezut ca e bine sa invat muzica. am primit o chitara si un profesor. n-au stat multa vreme cu mine pentru ca tot ce ma interesa era matematica.

dar unchiul – care era compozitor – si detinea un pian cu coada, de concert, in apartamentul lui de pe Fainari (habar nu am cum il suisera la etaj) incerca sa -mi explice, in discutii scurte, lucruri despre muzica pe limba mea.

“sunt 8 note muzicale. 8. si un numar infinit de posibilitati de a le combina pentru a face muzica. 8 note si posibilitati infinite de melodii.”, mi-a spus odata si mi s-a parut straniu pentru ca un numar finit de numere combinate in oricare variante ar fi dat un numar finit de posibilitati. i-am zis asta.

“ai sa vezi in toata viata ta ca ai sa intilnesti cintece pe care nu le-ai auzit niciodata, toate la baza cu aceleasi note muzicale”

am protestat ca sunt mai mult de 8 note pentru ca se schimba gamele si tonalitatile.

“chiar si asa, sunt un numar finit de note muzicale. iar posibilitatile de a face muzica sunt infinite.”

***

ma urmareste discutia asta din copilarie. mi-am adus aminte de ea, acum cind am citit rindurile de mai jos in Novecento a lui Alessandro Baricco.

Gindeste-te putin: un pian. Clapele incep. Clapele sfirsesc. Stii ca sunt 88, nimeni nu te poate pacali. Nu sunt nesfirsite, ele. TU, esti nesfirsit, si inauntru clapelor alea, muzica pe care o poti face e nesfirsita. Ele sunt 88, TU esti nesfirsit. ASTA imi place mie. Asta merita sa fie trait.

833
impresii de aiurea phillipe starckcu lanterna prin mintea unui om care a schimbat lumea

cu lanterna prin mintea unui om care a schimbat lumea

Conceptia mea despre viata poate fi ilustrata prin imaginea unui om cu o lanterna care paseste in noapte prin bezna totala. Nu exista decit ceea ce e luminat de lanterna. O multime de lucruri ajung in bataia luminii, dar, de indata ce nu mai sunt luminate, inceteaza sa mai existe. Exact asta este si viata mea.

Acesta este unul dintre motivele pentru care muncesc exagerat de mult. Caci muncesc prea mult, produc prea mult, si asta cu pretul vietii. Voi muri fara sa fi avut o viata, deoarece imi voi fi petrecut-o incercind cu disperare sa dovedesc ca traiesc. Exista marele risc sa nu reusesc.

Ar trebui, poate, sa iau o pauza? N-am nici dispozitia, nici curajul pentru asta. Uneori, mi se parea ca daca m-as fi oprit din munca, as putea, cine stie, sa supravietuiesc. E o intrebare deschisa.
Mi-as asuma oare acest risc?

Philippe Stark , Impresii de aiurea, o carte aparuta la Editura Publica.

o carte care e ca si cum ai aprinde lanterna de care spune Stark si ai lumina cotloanele din mintea lui. ar putea fi interesant sa vezi ce e acolo – unde nu e mereu lumina si nici voiosie – pentru ca e unul dintre oamenii care au schimbat lumea. a creat obiecte ale caror forme au reinventat functionalitatea si minimalismul. uneori si ideea de frumusete.

904
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!