Eu n-am amintiri personale cu dl Dinica si, intr-un mod egoist, regret asta. Asa ca zilele astea, plina de ginduri bune pt dinsul, traiesc amintirile prietenilor mei.
ani buni auzisem prieteni la party-uri povestind faze care incepeau cu “o stiti pe aia cu dinica atunci cand…”. se povestea intamplarea, iar lumea radea. preluai faza si ziceai mai departe, pt ca povestile cu dinica salveaza orice conversatie
asa ca in momentul in care a urcat pe covorul rosu la tiff, acu 4 ani cred, cu sotia, l-am salutat emotionata, mi-a raspuns, si-am avut deodata sentimentu’ clar ca in seara aia o sa am si eu momentul meu cu dinica
stiam ca trebuia sa fie dus de oana b. intr-o anumita parte a culiselor la un moment dat in desfasurator si vazusem ca am si eu ceva liber in timpul ala;
cum eram eu fericita in capul meu si eram sigura ca nimic n-are cum sa iasa gresit, m-am dus cu voluntarele mele in culisele de pe stinga ca sa ma asigur ca stiu dupa ce actori/staruri tre sa mearga si sa-i aduca unde trebuie, fix cu 5 min inainte de cum scria pe desfasurator, pe motiv de paranoia. a inceput gala, parea sa mearga totul ca uns.
aveam o fata jumate uguroaica, f emotionata, care insa nu prea stia actorii romani si aia avea un singur invitat de urmarit: pe stere gulea. stia ca sta la loja x pe dreapta s-a dus dupa el, era intuneric, a intrat, a vazut un domn cu parul alb si-a intrebat daca e stere gulea. i s-a raspuns ca da… pe holuri i s-a parut ei ceva ciudat, parca era mai altfel decat i l-am descris, pt ca si vorbea si parea f amuzant si o tot intreba de unde-l stie, daca i-a vazut filmele – in calitate de stere gulea.
si ajunge in culise… moment in care eu m-am albit, am scapat toate hartiile: era gheorghe dinica!
l-am salutat frumos, cat am putut sa scot din mine fara sa lesin, l-am rugat sa astepte 1 sec, am luat-o pe tanara tremurinda s-o intreb ce naiba e fost in capul ei de l-a luat pe dinica. el trebuia sa fie peste 10 min in cu totul alta parte a teatrului, in spatele scenei, dupa tot felul de cotloane si eu nu stiam drumul. semiunguroaica zicea ca l-a intrebat daca e stere gulea si de vreo 2 ori i-a zis ca da, dar numai ea stie cum a fost drumul de la loja in culise.
sper ca i-am oferit un pahar de apa domnului dinica. parea incantat ca l-a recunoscut cineva pana la urma si povestea amuzant ca a reusit sa para mai tanar si mai important. a zis ca se plictisea in loja si trebuia sa se dezmorteasca. domnisoara creata era f draguta, cauta un om cu parul alb si nu putea s-o dezamageasca. asa ca, de ce nu?
stere gulea se asezase in alta parte cred, sau, nu mai stiu cum a fost, conteaza doar ca n-a iesit momentul premiului acordat lui asa cum planuisem pe hartie; intre timp oana reusise sa ajunga la dinica si sa rezolve in asa fel incat dumnealui sa ajunga unde trebuia.
imi amintesc doar ca gheorghe dinica era f relaxat si vesel. noi eram varza si el ne tot zicea sa zambim, ca asa e in viata, tre sa razi, sa fii pregatit pt astea.
evident la live si la tv nu s-a vazut nimic suspect, totul a mers ca la desfasurator
dar in echipa noastra a fost cu semilesin la mine si la oana, cu vitamine, lacrimi de nervi si apoi lacrimi de ras, ce sa faci?
cel mai important: domnul dinica a fost in superforma, a avut un discurs simpatic, lumea in picioare l-a aplaudat o gramada, si el s-a purtat minunat cu toti cei care l-au abordat.
l-am revazt la o alta editie a tiff si, dupa ce l-am salutat, mi-a zis ceva de genul: ai invatat sa razi sanatos! am ramas putin dezorientata. a trecut mai departe, inconjurat de lume, zambind…
si am inceput sa rad. ce sa fac.
de atunci, cand vine momentul galei tiff, toata lumea isi aminteste faza cu dinica, se asigura ca asa ceva n-are cum sa se mai intample. sa nu ne mai stresam ca o sa fie bine.
iar eu m-am ales, fara sa vreau, cu o bucata de poveste care incepe cu “stiti povestea cu dinica atunci cand a zis ca e stere gulea?”
