Category : teatru

Ohad-Naharin- foto Dragos-Dumitru webSIBIU 2017: Cum a inventat Ohad Naharin un limbaj in dans care l-a recuperat din paralizie si a transformat balerinii in dansatori incredibili-

SIBIU 2017: Cum a inventat Ohad Naharin un limbaj in dans care l-a recuperat din paralizie si a transformat balerinii in dansatori incredibili-

La editia 2017 a festivalului de teatru de la Sibiu unul dintre invitatii speciali a fost Ohad Naharin, geniul creativ  din spatele uneia dintre cele mai mari companii de dans din lume, Batsheva Dance Company (Israel).

Programul gandit in jurul lui Ohad (un workshop, doua reprezentatii ale unuia dintre spectacolele sale manifest, Naharin”s Virus, o conferinta si proiectia filmului Mr Gaga care vorbeste despre viata sa) a fost o celebrare bine gandita a acestei vizite extrem de importante pentru ceea ce inseamna festivalul, dar si Naharin la nivelul mondial al dansului.

Vedeta mai mare (din punctul de vedere al notorietatii, nu neaparat al talentului), Mikhail Baryshnikov spunea despre trupa lui Naharin ca ”n-a mai vazut niciodata o asemenea combinatie de frumutete, energie si tehnica.” (e un citat care apare chiar pe genericul filmului despre viata lui Ohad, Mr Gaga).

Chiar si prezenta simultana a acestor doi mari dansatori la Sibiu a fost un privilegiu pentru spectatori si o incredibila carte de vizita pentru festival.

*

Folosesc insa acest prilej pentru a va spune povestea acestui om care a inceput sa danseze la 22 de ani, a fost acceptat la marile scoli de dans din lume, a inventat un limbaj nou in dans – Gaga – si crede , ba chiar are si exemple, ca dansul poate sa vindece.

A descoperit regulile de la baza limbajului lui cand, dupa un spectacol la care parea s-a accidentat la un picior, a ramas paralizat. A fost operat la coloana vertebrala si, cand a inceput recuperarea, a devenit constient de fortele pe care corpul lui trebuie sa le opuna fortei gravitatiei ca sa genereze miscarea.

Si, ca o metafora frumoasa, baza stabilirii exacte a fiecarei forte de opunere e prin ”let it go”, prin relaxarea totala a muschilor si mintii pentru a stabili mai intai viteza de cadere si a intelege cum o poti contracara, folosind-o.

Astazi, la mai bine de 20 de ani de la primele constientizari ale noului limbaj, descoperirea lui e folosita in recuperarea oamenilor cu dizabilitati motrice, dar si de catre dansatori amatori sau profesionisti. Aceleasi principii au fost folosite de Naharin in recuperarea tatalui sau dupa ce acesta a suferit doua atacuri cerebrale.

*

Naharin spune ca intre un alergator olimpic si un om care nu a facut niciodata sport sunt mai multe asemanari decat deosebiri: amandoi pot sa alerge, doar ca sportivul o face mai repede si mai sustinut. La fel e si cu dansul, si cu sariturile… Gaga Mouvement e despre a descoperi si elibera tensiunile din corp pentru a face miscari relaxate si fluide. Tensiuni care vin din propriile blocaje emotionale sau limitari fizice. Gaga mouvement da o sansa fiecaruia de a se exprima prin dans, eliberat de orice judecata si constrangere.

De altfel, in salile de repetitii – sau workshopuri pentru amatori – nu exista oglinzi.

Naharin spune ca ”daca am fi fost pe pamant ca sa ne putem privi tot timpul, am fi avut ochi in degete” si ca ”lumea nu trebuie judecata si privita printr-o oglinda, ci simtita cu tot ce avem, inclusiv privirea”. 

*

”The more you let go of everything in your body all at once, the softness of your flesh will protect you.”

Odah Naharin a trait in Kibutz in saracie, alaturi de sora si fratele sau, dar si de mama dansatoare si tatal actor, specializat in terapii prin psihodrama. Cand era mic a cantat si dansat pentru soldatii care se luptau in Palestina si, mai tarziu, a pus in spectacolele sale durerea pe care o simte legat de acest conflict politic.

A ajuns sa danseze (la 22 ani!, dupa ce terminase stagiul militar) pentru ca mama lui s-a dus la Batsheva – cea mai mare companie de dans din Israel – si le-a spus ca fiul ei e foarte talentat, asa ca ii roaga sa-l primeasca la o auditie. Era talentant, avea un corp ca al unui soldat bine antrenat, dar si o muzicalitate speciala. L-au primit imediat, au inceput sa-l scoleasca iar cand celebra dansatoare americana Martha Graham a venit in Tel Aviv si l-a vazut cat e de spectaculos, l-a luat in spectacolul ei.

De aici n-a mai fost decat un pas sa fie convins sa mearga la New York ca sa dea admitere la School of American Ballet dar si la Julliard si sa fie acceptat in clase in care dansau mari balerini ai vremii. Mai tarziu a recunoscut ca nu avea deloc educatia clasica, dar ca se uita la colegii lui si… ii imita. Asa ii ieseau dansurile.

A dat de greu cand l-a remarcat si Maurice Bejart care l-a invitat in compania lui. Naharin spune astazi ca nu intelege cum nu a innebunit in cele 12 saptamani de munca pentru ca nu ii ieseau miscarile pe care i le cerea Bejart.

S-a indragostit de prim balerina de la Alvin Ailey Company, Mari Kajiwara, care a renuntat la cariera ei spectaculoasa si s–a mutat cu Naharin in Israel unde el a primit directia artistica de la Batsheva. Mari a dansat sub coregrafiile lui, i-a fost alaturi cand – la inceputul directoratului la Batsheva – n-avea mai mult de 10 spectatori in sala, dar si cand spectacolul conceput de el pentru ziua nationala a Israelului in 1996 a fost cenzurat din considerente religioase (un cantec israelian pentru copii fusese transformat in manifest, iar dansatorii erau in lenjerie intima). Sute de mii se oameni au iesit in strada atunci sa-l sustina.

Mira a murit in 2001, la 50 de ani, de cancer, iar Naharin a pus durerea lui intr-un spectacol care se numeste Last Work si a declarat:

”To mourn a big loss and to dance—they don’t contradict each other. It’s like they live in the same space. I really believe in the power of dance to heal.”

mari kajiwara ohad (Mira si Ohad)

Astazi Ohad Naharin are 65 ani, e tatal unei fetite de 7 ani si continua sa danseze cu o mobilitate care ii intimideaza pe dansatorii sai, chiar daca il vad la lucru doar la repetitii.

Are  un centru care antreneaza persoane care nu au nicio legatura cu dansul si traineri care fac terapie prin Gaga in toata lumea, iar de la momentul sosirii sale in Israel (anii 90) a creat peste 40 de spectacole exclusiv pentru Batsheva Dance Company.

Acolo a format un sistem in doua etape pentru a fi acceptat in trupa  – juniorii care petrec 3-4 ani invatand Gaga Mouvement (Batsheva Ensemble- 14 dansatori si 4 stagiari) si veteranii Batsheva Dance company (18 dansatori). Anual compania Batsheva – cu ambele trupe – are peste 230 de spectacole in toata lumea, iar la auditiile pentru Batsheva Ensemble participa 3-400 de dansatori in fiecare an).

La Sibiu a fost prezenta Batsheva Ensemble cu un spectacol creat de Naharin in 2001, Naharin s Virus.

*

Tot la  Sibiu, Ohad Naharin a primit o stea pe Aleea Celebritatilor (drumul care uneste cele doua teatre mari din Sibiu – Radu Stanca si Sala Thalia, prin cetate, o frumoasa metafora despre calatoriile vedetelor mari prin FITS), asa ca vizita lui va ramane cumva in mintea localnicilor si iubitorilor de dans din Romania.

La conferinta pe care a sustinut-o in Sibiu Ohad Naharin a spus ca tot ceea ce a invatat mai bun pentru el in acesti ani a fost ”iubirea”.

ohad naharin fiica

Cand oamenii descopera ca a darui iubire e mult mai puternic si aduce o mai mare rasplata emotionala decat sa stai si sa astepti sa fii iubit, viata lor devine mult mai frumoasa. Eu nu vreau sa fiu iubit. Vreau sa fiu inteles. Si sa iubesc si sa daruiesc eu.  Ohad Naharin, Sibiu 2017

Puteti citi despre tehnicile Gaga si limbajul inventat de Ohad Naharin, precum si cum arata lectiile de initiere, aici.

Sper din tot sufletul ca unui din trainerii lui Naharin sa tina candva un asemenea seminar si la Bucuresti.

P.S. Am avut privilegiul ca la Sibiu sa locuiesc in acelasi hotel cu Ohad Naharin si sa ma intalnesc cateva zile cu domnia sa la micul dejun. L-am privit de la distanta cu mersul drept si hainele soldatesti de care nu se desparte niciodata, i-am auzit glumele cu dansatorii care voiau sa viziteze diverse locuri prin imprejurimi, iar dupa doua dimineti am schimbat zambete familiare. M-am gandit tot timpul ca e un om atat de introvertit incat nu merita agresat cu dorinta mea de a vorbi cu dansul.

*

M-am aflat la Sibiu la invitatia Raiffeisen Bank, partener si sustinator al FITS de 9 ani, dar si un sustinator al teatrului romanesc, cu participari consistente la dezvoltarea Teatrului Act, TIFF, Festivalul de teatru Undercloud.

Bazavan 

 

725
fits 2017#credeminteatru – Trei lucruri pe care le-am invatat de la FITS in acesti ani

#credeminteatru – Trei lucruri pe care le-am invatat de la FITS in acesti ani

Prima mea amintire despre festivalul de teatru de la Sibiu e de la 3 ani de la aparitia festivalului – pe vremea aia era local, dar tot cu domnul Chiriac la conducere.

Am amintirea exacta a domnului Chiriac aflat in biroul meu de la Europa FM incercand sa ma convinga sa ne parteneriem media cu festivalul – imi spunea ca o sa fie unul dintre cele mai mari festivaluri din Europa, ca o sa vina unii dintre cei mai mari actori ai lumii, ca va fi ceva cum n-am mai vazut – si eu ma gandeam: ”Doamne, cine e nebunul asta de la mine din birou?!”

Culmea e ca tot ce a spus atunci a devenit realitate, iar pentru mine domnul Chiriac este ce mai bun exemplu de nebun frumos cu o ambitie incredibila si o inteligenta uimitoare care nu se lasa pana nu face lucrurile sa se intample asa cum si le-a imaginat el.

E cel mai bun exemplu ca, daca iti doresti cu adevarat ceva si lupti in draci pentru visul tau, ti se indeplineste. (Domnia sa vorbeste de succese si se incarca din ele, dar nu mentioneaza niciodata greutatile incredibile, oboseala dincolo de limita si… alte sarificii )

*

Pe vremea aia, la inceputul anilor 2000, nu-mi placea teatrul.  Ratasem momentul Andrei Serban de la Teatrul National, deci nu apucasem sa simt teatru pe bune, asa ca toate intalnirile mele post revolutionare erau cu un amestesc de urlet experimental si text care rabdase in sertar sa iasa la vedere atat de mult incat ii simteai frustrarea printre cuvinte.

Nu-mi placea, deci, teatrul.

A fost nevoie sa-i descopar pe Radu Afrim si Andrei Serban, sa am privilegiul imens al unor lungi conversatii cu dansii, sa plang cu suspine la piesele lor, sa ma uit la bucataria din culise (la propriu, la Sibiu, la repetitiile lui Andrei Serban am mancat in bucataria teatrului) ca sa invat sa ma uit la teatru dincolo de text.

Ca sa invat sa ma uit la ce parte din sufletul actorului e oglindita de regizor prin poveste, la cum actorul lucreaza cu el ca sa –mi arate mie, spectatorul, emotia fina care pare autentica si sa ma convinga sa stau acolo, in povestea lui, mult timp si dupa ce textul s-a incheiat.

Abia apoi am inceput sa am curajul sa scriu despre teatru. M-a incurajat Andrei Serban, m-a indrumat si in ce ar fi bine sa citesc si m-a responsabilizat pentru sinceritatea mea. Ne-am certat de cateva ori bune in viata asta pe viziunile noastre diferite asupra unor lucruri, dar fara domnia sa, fara Radu Afrim – si fara Razvan Penescu (care mi-a oferit spatiul Liternet-ului) – n-as fie scris despre teatru niciodata.

Astazi ma uit la tinerii bloggeri care vin la FITS si ma gandesc ca, in lipsa unor intalniri asemeni celor pe care am avut marele privilegiu sa mi se intample, le-ar trebui un training de cateva ore odata cu primirea acreditarii. Un training despre structura unei cronici, despre cum ceea ce vezi e parte dintr-un context pe care ar fi bine sa-l cunosti (sau sa incerci sa-l descoperi prin cercetarea dincolo de wikipedia) si despre cum… parerea ta conteaza prea putin in puzzle-ul mare (adica nu esti dumnezeu, stai linistit si nu pune etichete; fii responsabil cu adjectivele pe care le insiri ca pe niste panglici in jurul unui cadou.)

*

Ieri, dupa amiaza tarziu, aproape de apusul soarelui, eram in Piata Mica si se auzea foarte tare Ludovico Einaudi – Fly (scrisa pentru coloana sonora de la minunatul film Intouchables)

Muzica era divina, vedeam oamenii cum zambesc si m-am indreptat catre locul unde era un spectacol de strada… doi acrobati cu bicicletele faceau tumbe spre amuzamentul copiilor intr-o poveste despre Rivalitatea Strazii. In public zambea de la distanta domnul Purcarete.

rivalitate_adibulboaca_15iunie_web-3862

 

(foto Adi Bulboaca)

M-am gandit ca spectacolele de strada nu sunt doar pentru cei care nu intra des in salile de teatru si spre bucuria copiilor, ci ele dau idei pentru creatorii de spectacole indoor.

Se intampla asta inca de la prima samanta de teatru, inca de la serbarile populare pe pajisti noroioase sau la balciurile din satele sarace. Intotdeauna vor fi artisti care ii vor inspira pe cei care se afla cu o treapta mai sus decat ei (ca productie, ca gand, educatie), dar pentru asta e nevoie de smerenie.

Asa ca ieri m-am gandit ca doar cei mari – cu adevarat mari in gand si spirit – au rabdarea si relaxarea sa se uite inapoi, acolo unde e sinceritate neambalata, unde e o esenta,  pentru a se inspira.

(cumva e mai usor de inteles cu ceea ce se intampla in moda – trendurile marilor branduri vin din cercetari ale strazii in zonele cele mai creative)

*

P.S. e in FITS anul acesta o expozitie cu cateva fotografii facute de regizorul Siviu Purcarete. E minunat sa-l simti dincolo de  mesajele pe care le transmite cu ajutorul unui text celebru si al unor actori care-si pun si ei personalitatea intre vorbe. Mi-e rusine sa postez aici fotografii facute la imaginile expuse pentru ca le stric atmosfera, dar pot sa va spun ca la unul dintre cadre m-am apropiat sa-l ating sa vad daca nu e colaj, atat era de surprinzatoare imaginea.

***

Ma aflu la Sibiu la invitatia speciala Raiffeissen Bank care este partener FITS de 9 ani si unul dintre cei mai generosi sponsori in a omagia si celebra personalitatile care sosesc in Sibiu si sunt premiate pe Aleea Celebritatilor.

Bazavan

686
Ion-Caramitru-presedintele-UNITERGala UNITER, altfel – “Are un agent la Londra. Cum am si eu.”

Gala UNITER, altfel – “Are un agent la Londra. Cum am si eu.”

~ Are un agent la Londra. Cum am si eu. Avem, de fapt, acelasi agent~, a zis domnul Ion Caramitru in a 4 -a ora de gala UNITER cand o prezenta pe Anamaria Marinca.

Pana atunci vorbise cam doua ore, caci era prezentator al Galei (cum este de cand exista aceasta Gala UNITER), ii intrerupsese pe premiantii de pe scena grabindu-i la momentele lor de multumire, cantase – ceva lautaresc manelistic amestecat cu Astor Piazzolla – si i se dedicase un monolog “ironic”.

 

Numai ca propozitiile astea ~ Are un agent la Londra. Cum am si eu. Avem, de fapt, acelasi agent~ au spus despre dansul cat toata ceremonia. Si-a fost cel mai trist lucru din toata gala UNITER 2017.

Nu erau relevante in economia show-ului. Nu erau informatii care sa aduca nimic in plus pentru spectator. Anamaria Marina urma sa faca o laudatio pentru scoala de teatru de la Iasi unde a fost eleva, scoala care era premiata in gala.

Aveam pe scena un actor foarte foarte talentat. Cu roluri importante in teatru. Cu putere in “industrie” nu doar prin UNITER, ci si la directiunea Teatrului National din Bucuresti. Un om care a experimentat puterea (a fost ministru al Culturii) si succesul in multe forme in cei 75 de ani de viata.

Era pe scena un om pe care anii nu l-au domolit pe dinauntru si, in adrenalina unui show live – cu multa improvizatie – mai gaseste un moment si inca unul ca sa se “aseze” pe el egalul – daca nu deasupra-  tuturor.

*

Gala UNITER, o productie a unui ONG – pentru ca asta e Uniter-ul – care face legile si da niste repere in teatrul romanesc, se schimba de la an la an. In ultimele editii, multe productii independente au fost nominalizate si premiate, primind validarea unor specialisti care, din pacate, isi micsoreaza randurile biologic. Acum 10-15 ani nici macar nu s-ar fi gandit cineva la asta.

UNITER-ul – o initiativa privata a domnului Caramitru si a colaboratorilor sai – a schimbat multe in teatrul romanesc, uneori le-a dat aripi teatrelor, alteori – punandu-le frana – le-a ambitionat.

*

Dar vorbele acestea ale domnului Caramitru ~ Are un agent la Londra. Cum am si eu. Avem, de fapt, acelasi agent~ m-au facut sa ma gandesc cu tristete la nemultumirile si neimplinirile din sufletul lui Ion Caramitru.

Un om impacat cu ego-ul sau n-ar fi simtit nevoia unei asemenea completari care, cum spuneam, nu era relevanta pentru show. N-a fost facut comentariul nici macar in gluma, ca sa aiba o nuanta.

Stiu ca am jumatate din varsta dlui Caramitru si ca probabil n-am vazut in toata viata mea spectacole de teatru cate a jucat domnia sa (desi sunt un spectator consecvent), mai stiu ca poate fi considerata o aroganta observatia despre replica cu agentul.

Dar  este doar despre tristetea si frustrarea unui actor mare.

*

Aproape de finalul Galei, primarul Timisoarei i-a oferit domnului Caramitru o diploma de excelenta din partea orasului.

Felicitari tuturor premiantilor, cu o suplimentara imbratisare virtuala  pentru Ana Ularu si Andrei Hutuleac pentru munca lor sustinuta si premiul meritat din plin.

 

1204
carouselCarousel – cum teatrul il pune in fata pe spectatorul modern

Carousel – cum teatrul il pune in fata pe spectatorul modern

pentru spectatorii care merg zilele acestea la premiera de la Carousel, cel mai recent spectacol al lui Andrei Serban la Teatru Bulandra, intreaga montare va fi o experienta foarte placuta.

spectacolul incepe inca de la intrare, holul teatrului e transformat in parc de distractii, spectatorii se vad in pereti de oglinzi si danseaza cu actorii din distributie.

e o mica magie in primele 10 minute ale contactului cu teatrul pe care spectatorul care vine la Carousel o simte cu toti porii, fara sa se prinda de ce i se intimpla. El devine protagonist (se vede, cum spuneam, in multe oglinzi), se poate fotografia – ca la balci – cu capul in dreptul unor tablouri amuzante, cinta si danseaza alaturi de actori.

in acele prime 10 min  Andrei Serban exploateaza toate nevoile omului modern dominat de internet, de ego si de dorinta de a arata lumii ca a fost undeva: ii da cadrul perfect sa fie el protagonistul si sa ia marturii de la intimplarea la care participa. culmea e ca o face cu mijloacele teatrului clasic ceea ce arata ca, pina la urma, nu ne-am domolit ego-ul prea mult in citeva sute de ani:)

contextul functioneaza perfect. am vazut, la ultima dintre repetitiile cu public din vara, trei doamne trecute de 50 de ani care voiau sa-si faca… selfie cu actorii care treceau pe linga ele. iar actorii, in personaj – angajatii de la Carousel – s-au asezat zimbind la cadru.

spectacolul e o metafora frumoasa despre greselile pe care le facem din ego si pe care daca avem noroc le putem repara peste timp, iar montarea (nu vreau sa povestesc nimic din ce e, de fapt, in sala de spectacol) aseaza spectatorul in lumea propriilor greseli. si-o face intr-o forma aparent amuzanta, pe cintec, ca intr-un musical, utilinzind multe dintre mijloacele moderne ale spectacolului de orice fel.

Carousel ( r. Andrei Serban) il are in rolul principal pe Vlad Ivanov (care cinta, danseaza si uimeste pe toata lumea, din nou), dar si alte nume mari ale actoriei (de teatru si film din Ro – Ana Ularu, Rodica Lazar, Maria Obretin, Radu Iacoban) si se joaca la Sala Izvor de la Teatrul Bulandra.

in vara m-am gindit, vazind mijloacele tehnice, in racord cu obiceiurile actuale de consum ale spectatorilor,  folosite pentru acest spectacol ca, daca e sa fie folosita o holograma intr-un spectacol de teatru, Andrei Serban ar putea fi primul care sa faca asta:)

carousel

 

2130
shutterstock_54724801minciuna

minciuna

Un text scris cu un an in urma. De atunci, fiecare dintre noi – ca asa e in viata – a avut parte de multe minciuni.:)

*

construiesti ceva emotional cu celalalt/cealalta pe sinceritate.
pui o caramida, si inca o caramida. si incepe sa ti se para ca ai o constructie solida pentru ca poti sa-i spui orice ai in minte. pentru ca-i spui adevarul.

si dupa o vreme minti. din protectie. din diplomatie. din nevoie.
dar minti. si celalalt/cealalta stie ca minti.

nu-ti spune ca ai mintit. nici nu lasa sa se vada ca stie ca ai mintit.
poate ca minciuna e mica, poate ca e neinsemnata, poate pentru ca are consecinte usoare.

dar celalalt/cealalta stie ca are un credit deschis. ca va putea minti o data, macar o data, in baza intelegerii de care a dat dovada.

si incep sa apara gauri in constructie.

cind celalalt/cealalta minte si tu stii, uiti ca ai fost primul /prima care ai incalcat regula (sau deja ti-ai gasit scuze pentru minciuna) si… stii ca ai credit deschis pentru o viitoare minciuna.

asa gaurile din constructie se fac si mai mari.
pina la urma incepi “sa joci teatru”.

There is a crack, a crack in everything. That’s how the light gets in.

m-am gindit la asta in timp ce vedeam viata personajelor din piesa lui Radu Afrim, Cind ploaia se va opri, prezenta in Festivalul International de Teatru de la Sibiu.

e o secventa la finalul piesei cind un tata si un fiu se intilnesc pentru prima oara. se aseaza la masa si tatal, stresat de vizita fiului pe care l-a abandonat (repetind istoria propriei copilarii), vrea sa se justifice.

masa e lunga foarte lunga, ei stau fata in fata in capetele mesei, iar pe o laterala stau toate rudele lor – moarte la momentul intilnirii -, cu valizele la picioare.
o minunata metafora pentru trecutul pe care-l purtam cu noi in toate intilnirile.

foto cover: shutterstock.

1580
fetitaTiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

Tiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

(nota mea. Opinia de mai jos ii apartine unuia dintre oamenii care au facut istorie in marketingul din Romania, in multinationale cu renume. Am privilegiul sa-l cunosc si sa se numere printre prietenii mei – sa ma mai si sfatuiasca adesea – si sa stiu pasiunea lui de a convinge oamenii de marketing sa investeasca in cultura sau sport. Ma bucur si ii multumesc mult ca a dorit sa povesteasca din culisele straduintelor lui in crearea unui drum frumos si coerent in asocierile brandurilor cu evenimente culturale.)

 

text de Tiberiu Mercurian

De mai bine de doi ani si jumatate ma incapatanez sa cred ca actul cultural poate fi o platforma de comunicare pentru branduri. Sigur ca nu pentru orice tip de brand, ci pentru acelea pentru care publicul tinta consuma cultura.

Si da-i si lupta, si lupta, si da-i.

Am propus asocieri intre cele mai puternice branduri cu cele mai interesante evenimente culturale (devenite intre timp branduri culturale).

Am convingerea ca atunci cand vorbim despre asocierea dintre doua branduri, 1+1 da intotdeauna mai mult de 2. La fel se intampla si cu asocierea unui brand cultural si un brand comercial. Suma dintre un brand cultural de genul: Festivalul International de Teatru de la Sibiu (al treilea ca importanta din Europa) sau Festivalul de Teatru Undercloud (primul festival de teatru independent din Romania) sau piese de teatru din reprtoriul companiei Daya (cel mai important brand cultural independent din domeniu) si un brand comercial (aici nu voi da nume sa nu fac reclama gratuita pe blogul Cristinei) face intotdeuna mai mult de 2.

Si din pacate aceste branduri culturale inca se mai finanteaza prin: doamna de la PR de la nu stiu ce companie are o slabiciune pentru dans si se implica, domnul de la nu stiu ce banca s-a intalnit cu presedintele festivalului si i-a placut de ochii lui si se implica, fetita doamnei de la nu stiu ce “cola” este pasionata de teatru si vrea mama sa o introduca in mediul artistic. Offf, iar exemplele pot continua.

Foarte frumos, merge si asa (ca de, suntem in Romania), dar business-ul? Business-ul unde e? Sustenabilitatea unde ramane? Domnul sau doamna de la marketing pleaca si constatam ca firma de telefonie care a finantat ani de zile nu stiu ce festival de film se retrage, pentru ca deodata are alte prioritati.

Si totul incepe cam asa: omul cu care discut, cel de pe partea cealalta a mesei imi confirma tot ce ii spun:

– brandul lui se adreseaza unor oameni care sunt din ce in ce mai greu de “atins” cu mesaje transmise prin medii “clasice”

– targetul lui: nu se mai uita la TV (din ce in ce mai multi constata inutilitatea televizorului in casa si renunta la el), nu mai citeste ziare si reviste (pentru ca se informeaza de pe net), radio mai asculta numai posturi care nu difuzeaza publicitate.

De asemenea, domnul sau domnisoara brand manager sau marketing manager este de acord ca targetul lui este mai activ (face mai mult sport), merge mai mult la terase, se duce mai mult la teatru, este atras de evenimente gen festivaluri.

Pana aici suntem pe aceeasi lungime de unda.

Apoi incepem sa vorbim de brandurile culturale amintite.

Ridica sprancenele a mirare, incepe sa dea din cap admirativ, daca cumva a fost pe la vreun spectacol de care ii pomenesc, e al meu. Discutia se termina pe un ton pozitiv. Va primi o propunere mulata pe nevoile lui asa incat transmiterea mesajului sa nu fie cazuta din luna.

Si totusi, cand e sa dea un raspuns (sunt norocos, unii mai si raspund!!!) marea majoritate zic NU. “Nu anul asta”, “nu prea am cum sa strecor in bugetul de anul asta”, iar lista poate continua.

De cele mai multe ori acest NU vine din frica de a-si asuma sa fie diferit. Daca alege varianta “clasica” nu i se poate intampla nimic. Daca face ceva out of the box poat fi penalizat/a. Paradoxul continua… Toti marketerii fac cursuri: cum sa gandeasca si sa actioneze out of the box, traininguri despre inovatie, blue ocean- TEORIE.

Pe modelul “am vazut si romani fericiti”, simt nevoia sa scot si eu pe cineva in fata careului: un brand de cafea. Am ajuns la ei evident printr-o cunostinta. Insa ceea ce i-a facut sa fie diferiti a fost curajul. Curajul si asumarea de a fi altfel decat turma. Asumarea acelui punct din valorile companiei si ale brandului: inovatia, nu numai la nivel teoretic, ci prin tot ceea ce fac. Proiectul dezvoltat impreuna a avut la baza un dialog in urma caruia propunerea customizata a dat nastere unei prezente a marcii intr-un mod firesc intr-un cadru care a surprins. In mod concret decorul a luat forma brandului care a sustinut spectacolul. Iar ecoul nu a intarziat sa apara. Bravo.

Si ca sa inchei cu un mesaj pozitiv: ne definim prin ceea ce facem, nu prin ceea ce spunem ca facem. Inovatia nu trebuie sa se opreasca la nivelul produsului ci prin toate punctele de interactiune cu beneficiarul. Aveti curaj de a fi diferiti.

PS: brandul scos in fata careului este Tassimo. Bravo pentru curajul de a fi altfel.

*Tiberiu Mercurian, pasionat de marketing

1710
omul cel bundespre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

despre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

La ora la care cititi aceste rinduri sper ca o parte dintre voi sa fi fost la repetitiile deschise pentru public ale piesei pe care Andrei Serban o monteaza la Teatrul Bulandra, Omul cel bun din Seciuan. Daca n-ati fost inca (sunt marti – simbata de la ora 19.00, intrarea e libera, in limita locurilor disponibile), sper sa va conving acum:)
*

Omul cel bun din Seciuan dupa Bertolt Brecht este povestea unei prostituate cu suflet mare care ajuta intr-o dimineata trei persoane nestiind ca sunt ZEI. Acestia o rasplatesc cu bani ca sa-si faca un magazin si ii spun “ bun sa fii, dar sa traiesti si tu” , iar fata incearca din rasputeri sa respecte porunca zeilor.

Din bunatate ajunge falimentara, se indragosteste de un tinar cu care ramine insarcinata si lucrurile merg din rau in mai rau. Ca sa poata “trai” ia chipul unui var si devine cea mai rea dintre cei din comunitate (negociaza aspru contractele, nu-si respecta promisiunile daca nu o avantajeaza etc )

*

E a treia oara cind domnul Andrei Serban monteaza acest text, de fiecare data facindu-l in alta cheie.

Dinsul mi-a povestit ca prima data l-a montat la Piatra Neamt in 1968, intr-un context politic european foarte dramatic, iar replicile aveau o incarcatura foarte politica. Peste ceva ani, la New York l-a montat ca un musical, intr-o zona comica, dind un alt context replicilor, mai apropiat de intelegerea americanilor.

Acum, cum textul lui Brecht pune intr-un mod universal problema lui “a fi bun”, Andrei Serban se joaca minunat cu simbolurile iar “vedetele” lumii noastre apropiate, mioritice, isi gasesc corespondent pe scena: un bogatas cu influenta media si politica, dar cu actiuni filantropice care sa-i spele imaginea, o vedeta mondena –“presedinta fundatiei caritabile anonime”.

*

Am vazut in doua zile citeva ore de repetitii, nu stiu tot contextul montarii si toate simbolurile din piesa, dar pastrez in minte citeva imagini “de lucru”

Ana Ularu (interpreta personajului principal, in distributie dubla – Alexandra Fasola e colega ei de rol) imbracata intr-un maieu negru si o fusta lunga neagra, stind jos pe scena, la picioarele colegiilor care stateau pe scaune si invatau o linie melodica noua. Repeta Alexandra, colega ei, dar buzele Anei se miscau concentrata ca la un playback perfect dupa muzica din mintea ei, in armonie cu ce se repeta pe scena. Era atita concentrare si determinare in atitudinea ei si era asa de frumoasa fara nicio urma de make-up, incit mi-as fi dorit sa o filmez si sa o dau la toate televiziunile drept model de “cum se face ca sa ai succes”.

Vlad Ivanov improvizind pe gospel, cu o voce incredibila, la o fereastra inalta din décor. Era atit de incintat ca poate sa faca ceva nou, diferit de ce a facut in actorie, incit se incarca din fiecare nota si fiecare ritm pe care le aseza la locurile lor pe text.

Doamna Rodica Mandache mergind in genunchi pe scena, impingind o valiza in care se aflau aripi de inger, reluind miscarea de citeva ori, insotita de text, fara sa arate mult din virsta pe care o poarta.

Andrei Serban asezat pe unul din scaunele ramase in mijlocul scenei dupa “scena procesului”, intr-o pauza pentru actori, ca si cum s-ar fi odihnit, dar cautind de fapt (cum avea sa se dovedeasca peste doar citeva minute) traseul pe care Ana Ularu urma sa-l faca in monologul cheie al piesei. Doar ochii care parcurgeau spatii nestiute din scena si se intorceau in acelasi punct il tradau ca “are treaba” pentru ca trupul parea relaxat si foarte linistit.

10 minute mai tirziu, cind a inceput sa construiasca impreuna cu Ana monologul acela, a fost… magie.

Textul a capatat spatiu, Ana – indrumata de Andrei Serban – a inceput sa se foloseasca de elementele de décor ca sa se sprijine emotional pe ele si sa creasca intensitatea replicilor. Cuvintele au capatat atit de multa forta incit parea ca pina atunci, in versiunile de text pe care le rostise la baza scenei, spusese cu totul altceva.

Cind scena a fost construita, Ana gifiia ca si cum ar fi alergat citiva km; era pierderea energiei pe care o pusese intre cuvinte.

*
Sunt mai multe motive pentru care mi-ar placea sa mergeti la repetitii (eu nu sunt in tara si am sa vad spectacolul in versiunea lui finala, cu tot cu costume, abia in octombrie la premiera).

– Sa vedeti citiva tineri buni si frumosi pe care A. S. (imi place simbolul care rezulta din initialele numelui dlui Andrei Serban :) ) are deschiderea si intuitia sa-i aduca in proiectele sale. Printre ei Catalin Babliuc, minunata si delicata Ana Covalciuc (aici intr-o cu totul alta ipostaza) si Alexandra Fasola, cistigatoarea premiului UNITER pentru cea mai buna actrita anul acesta.

– Sa vedeti actori uriasi care au in palmares munca alaturi de super nume, care au super talent si mult har si care acum ies din registrul lor cintind sau mergind in zone emotionale pe care nu le explorasera pe scena. Ma refer aici la Ana Ularu si la Vlad Ivanov, ambii cu performante internationale remarcabile, ambii foarte discreti cind e vorba de a povesti despre “victoriile” din meseria lor.

– Dar mai ales ca sa vedeti aceasta noua versiune a textului lui Brecht si sa va lasati condusi de poveste asa cum e spusa ea acum de A.S. ca sa puteti proiecta pe viata noastra cotidiana o parte din intimplari, pe voi insiva si sa va intrebati daca se poate trai “definitiv bun” sau “fundamental rau”, dar si cum e viata intre aceste doua limite care, la prima vedere, par imposibile.

Si ce vreti sa recunoastem ca poruncile noastre sunt prea greu de urmat? Asta nu se va intimpla!, zice undeva in piesa Rodica Mandache din ipostaza de ZEU si putin mai incolo se intreaba: POATE CINEVA SA SCHIMBE LUMEA?!

fotografii Crista Bilciu, Mihaela Petre

1535

fiecare spectacol e o poveste – FITS 2014 actorii din Viata fara cash

Vineri. 13 iunie.
Mai sunt citeva minute pina cind incepe “Pai…despre ce vorbim noi aici?”, prima reprezentatie din Festivalul International de teatru de la Sibiu in care Marcel Iures e Moromete, iar George Mihaita e Cocosila.
Spectacolul are loc in sala de sport a liceului Octavian Goga, pe teren au fost puse gradene, iar scena seamana cu spatiul de la Teatrul Act, unde a fost montata piesa.

In culise, imbracati in haine care amintesc de Grecia Antica, rochii lungi invalurite in cordoane grele, o fata si un baiat repeta un text. Desculti. Trebuie sa-i interpreteze pe Hemon si Antigona, intr-o sceneta care aduce publicitatea traditionala in spatiul teatral: promoveaza un nou program Raiffeisen, Viata fara cash.

Momentul lor are un minut, dar s-au pregatit doua zile pentru el, au fost verifcati de doi profesori si, desi e ora 18.00, ora la care ar trebui sa inceapa spectacolul, continua sa repete in timp ce isi trag de hainele care par ca le vin bine. Ca sa faca un gest, oricare, sa mai descarce din energie.

Stiu ca vor juca in fata lui Iures si a lui Mihaita si mai stiu ca vor juca in fata doamnei de la Raiffeisen care le-a oferit job-ul.

Pentru baiat, Iustinian Turcu, sunt primii bani pe care-i obtine ca actor, primul lui job platit in meseria in care vrea sa faca pasi mari. Banii ii va pune deoparte si, cu bursa pe care o ia la sfirsitul semestrului, o sa se duca acasa la Galati, unde locuieste mama lui. Tata a murit in urma cu citiva ani, iar sora lui mai mare munceste in Anglia si-l mai ajuta din cind in cind cu bani pentru micile lui distractii de student care sta in camin. Are in plan sa stea si citeva zile la Bucuresti unde e si nunta unui prieten. Acum munceste pentru darul de nunta.

Fata , Gabriela Parliteanu, si-a cistigat primii bani din teatru inca din clasa X-a, cind a inceput sa joace la Braila in Omul perna, in regia lui Radu Afrim.

Sunt amindoi in anul I la actorie la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu si, in citeva clipe, vor fi pe scena la FITS in fata a 400 de spectatori.
*

Gabriela Parliteanu a intrat prima la actorie in Sibiu dupa ce a fost respinsa la UNATC si-a cazut intr-o lunga depresie. A picat la Bucuresti pentru ca … avea spectacol la Braila si nu s-a putut face o ajustare de program de nicio parte. Si-a respectat contractul,a ratat admiterea , dar a dat la alta facultate ( Istoria Artei) si si-a vazut mai departe de viata si de piesele in care juca la Braila.

Avea experienta de scena, juca inca din clasa a X-a pe scena din orasul ei natal, acolo unde tinerii merg la teatru ca si cum ar merge la biserica, cu religiozitate in fiecare week end, dar s-a gindit ca daca o comisie a decis ca nu e sa fie actrita, e mai bine sa faca altceva ca sa nu piarda timpul. A primit insa un telefon de la seful catedrei de la Sibiu care a anuntat-o ca universitatea lor are si sesiune de toamna.

La aceasta editie a Festivalului International de Teatru de la Sibiu, impreuna cu Iustinian a urcat pe scenele principale de 4 ori, ea -pentru ca are ceva special – a mai urcat inca o data: israelienii din DecaDance au ales-o din public sa danseze cu ei pe scena.

Era printre dansatori, se misca frumos in aplauzele multimii si tot ce avea in minte era “e si Lev Dodin in sala, ce ma fac?” (regizorul rus, Lev Dodin, a fost unul dintre cei mai importanti invitati ai festivalului)
*

Viata leaga lucrurile intr-un fel cum nici nu te astepti.

Gabriela si Iustinian si-au facut botezul in Festivalul International de Teatru de la Sibiu, chiar daca ei inca nu sunt constienti de exercitiul greu pe care l-au dus la capat. (sunt singurii studenti din anul 1 care au fost pe scena in aceasta editie de Festival.) Au facut-o printr-un job oferit de Raiffeisen .

Raiffeisen , care are un program foarte coerent si bine asezat in a sustine teatrul in Ro , este partener al piesei de la Act , “Pai despre ce vorbim noi aici”, a fost unul dintre partenerii principali ai aceste editii a Festivalului International de Teatru de la Sibiu si i-a oferit o stea pe Aleea Celebritatilor lui… Lev Dodin.

Gabriela ma urmareste pe facebook de mai bine de 4 ani (dupa un articol despre teatru pe care l-a gasit undeva, nu mai stie unde), dar n-as fi intinit-o si nici n-as fi stiut nimic din povestea ei, daca Elena Baidan (responsabila pentru proiecte culturale din partea Raiffeisen) nu m-ar fi sunat intr-o zi si nu mi-ar fi zis: “sa-i cauti pe copiii care joaca in scenetele noastre, nu-i cunosc, dar cred ca e o poveste acolo”.

*
La ora 18 si 12 min, vineri 13 iunie, Gabriela si Iustinian, studenti in anul I, actorie, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, au jucat in fata lui Marcel Iures si a lui George Mihaita. La propriu. Pentru ca protagonistii piesei “Pai… despre ce vorbim noi aici” au intrat dupa ei.

In sala, in rindul 1, s-a aflat Elena Baidan de la Raiffeisen, cea care le-a oferit job-urile de care isi vor aminti multa vreme.

Ii puteti vedea mai jos pe Gabriela si Iustinian in sceneta lor despre noul program “Viata fara cash” al Raiffeisen Bank Romania.

1699
PAI DESPRE CE VORBIM NOI AICI DOMNULE©Sebastian Marcovici13062014 (8)FITS 2014: Pai… despre ce vorbim noi aici?

FITS 2014: Pai… despre ce vorbim noi aici?

e o secventa in piesa “Pai… despre ce vorbim noi aici” (dramatizare dupa Morometii, de Catalin Stefanescu, in regia lui Alexandru Dabija) in care Moromete ( Marcel Iures) umbla in fosta lada de zestre a fiicelor lui si scoate un sac plin cu fotografii inramate in marmura, in suporturi ovale, ca pentru morminte.

sunt multe rame (peste 20) si Moromete le imprastie nervos pe jos. vezi ca in fotografii chipurile se repeta si ca sunt 3 chipuri de femei de virste diferite si patru chipuri de barbati. Moromete aseaza cite o fotografie, rind pe rind in locuri speciale ale casei in incercarea de a reconstitui un moment care l-a marcat. Ramele cu Catrina (nevasta) si cele doua fete (ilinca si Tita) sunt asezate linga lada cu zestre. Paraschiv si Nila sunt linga pat.

Moromete si prietenul lui Cocosila (George Mihaita) incep sa-si aminteasca disputa dintre tata si fiii lui, care vor sa nu mai munceasca si sa nu le mai protejeze pe femeile casei.

Cocosila – care a ascultat de multe ori povestea – interpreteaza rolurile femeilor si ale copiilor, intr-un ping pong al memoriei. Moromete da replicile care au fost atunci, dar spune si ce n-a putut spune.

e o secventa incredibil de puternica si arata talentul actoricesc al celor doi (e minunat sa-l vezi pe domnul Mihaita jucind drama, cind toti il asociaza cu comedia): spectatorii stiu ca au doi barbati in fata, dar in mintea lor au 3 femei si 4 barbati, toti certindu-se pe viata si pe moarte pentru o bucata de pamint.

si fiecare spectator ofteaza sau zimbeste la replicile pe care le aude, e parte din poveste si realizeaza inca o data, ca istoria se repeta la nesfirsit: parintii cred ca au facut totul pentru copiii lor, copiii se razvratesc si pleaca.

*

Aseara in mod exceptional titlul piesei “Pai …despre ce vorbim noi aici?” a avut mai multe semnificatii.
sigur ca a fost vorba despre Morometii, dar fiecare dintre cei de pe scena, sau din sala, daca ar fi raspuns la intrebarea “despre ce vorbim noi aici” doar pentru sine, fara sa o faca in spatiul public, ar fi recunoscut ca a fost putin si despre parintii sau copiii lor.

la finalul piesei, Moromete redevenit Marcel Iures l-a imbratisat pe George Mihaita. si-a fost in gestul ala o asa de mare incarcatura incit spectatorii au stiut ca piesa a fost si despre dinsii – ca parinti si copii.

in plus, pentru ca viata potriveste lucrurile intr-un mod care nu e deloc intimplator. “Pai … despre ce vorbim noi aici?” este o piesa care s-a realizat (la Teatrul Act din Bucuresti) cu sprijinul Raiffeisen Bank Romania care este si partener oficial al Festivalului International de Teatru de la Sibiu. Asa ca aseara, in deschiderea piesei a fost un moment special Raiffeisen realizat de doi actori din anul 1 la Facultatea de Teatru din Sibiu – Gabriela Parliteanu si Iustinian Turcu.

Pentru Iustinian acesta a fost primul job platit ca actor din viata lui, a jucat inaintea domnilor Iures si Mihaita si… a vazut o piesa despre cum un tata isi pierde fiii, iar tatal lui a decedat in urma cu ceva ani.

uneori, pe scena, actorii (isi) spun prin vorbele altora si povestile lor.

puteti vedea “Pai… despre ce vorbim noi aici” si astazi de la ora 18.00 in Sibiu la Sala de sport a liceului Octavian Goga, dar si in Bucuresti incepind de saptamina viitoare, in programul Teatrului Act.

fotografii: Sebastian Marcovici/FITS

1495
decadancein spatele lui ‘ce frumos a fost': Deca Dance

in spatele lui ‘ce frumos a fost': Deca Dance

ca in fiecare an la FITS imi stresez prietenii sa vada cite un anume spectacol. cel mai des de dans.

anul acesta spectacolul care a fost la obligatoriu s-a numit Deca Dance si a fost aseara.

***

aseara am avut cel mai puternic senzatia ca nu poti sa-i spui cuiva despre un spectacol “ce frumos a fost” pentru ca el, oricit de educat ar fi, oricit de empatic ar fi, n-o sa inteleaga ce e in spatele lui “ce frumos a fost”.

mai ales atunci cind e o avalansa de emotii generate de conceptul artistic, dar si o uimire foarte mare datorata aptitudinilor tehnice ale celor de pe scena.

aseara, mi-am vazut prietenii dupa spectacol, la bere: le luceau ochii, aveau zimbete timpe pe fatza si spuneau “nu am mai vazut niciodata asa ceva”

Chinezu mi-a zis “n-am inteles nimic din poveste, dar cum au fost!!!! cit de buni erau si ce au facut pe scena, n-am mai vazut asa ceva” si mi s-a parut unul dintre cele mai frumoase exemple pentru cum arta, daca ajunge la esenta, poate sa le umple sufletele tuturor – chiar daca nu inteleg rationamentul din spate.

si e un minunat exemplu despre cum fiecare umplem spatiul dintre cuvintele “ce frumos a fost” cu alte ginduri, alte vibratii si alte semnificatii, chiar daca efectul e acelasi: suntem bucurosi, fericiti.

*

ce au facut cei de la Batsheva Dance Company aseara a fost despre perfectiune si despre “pot dincolo de orice limita”, despre “feel pleasure in pain” si-au facut-o intr-un limbaj coregrafic (gaga movement) inventat de coregraful lor genial, Ohad Naharin.

la aplauze – care au durat mai bine de 5 minute si erau in urale si fluieraturi admirative – ma gindeam cit de frumos ar fi ca oamenii astia, cu show-ul lor sa poata sa faca un turneu prin mai multe orase din romania ca sa-i bucure pe tot mai multi. si de aici n-a mai fost decit un pas sa ma gindesc cum ar fi sa fie o saptamina de dans al companiilor israeliene, la bucuresti? (stiu, divin, dar cum facem sa fie?!)

erau in sala oameni care, sunt sigura, habar nu aveau care erau referintele unor secvente din show, de unde era inspiratia pentru altele, dar n-am vazut om care sa nu coboare scarile salii si sa nu aiba un zimbet super fericit pe chip.

*

cum nu cred in exprimarea “nu pot sa exprim in cuvinte ceea ce a fost” (de asta suntem jurn alisti ca sa putem pune in cuvinte emotiile pe care le traim), as putea sa va descriu show-ul si sa va fac sa simtiti putin din el.

dar ar fi versiunea mea, cu reperele mele culturale si, mai mult ca niciodata, in show-ul asta a fost despre cum poate emotia sa ajunga la toti, indiferent de educatia lor si pregatirea lor in dans. sa ajungi la ei cu un mesaj care include muzica electronica, vivaldi si piese moderne.

stiu ca nu o sa fie acelasi impact, dar va rog tare uitati-va 3 minute la acest filmulet. nu e ca sa intelegeti ce a fost in show (n-aveti cum sa simtiti dintr-o inregistrare energia, forta, relaxarea in miscarile complicate ale incredibililor dansatori), e ca sa va doriti sa va intilniti macar o data in viata cu trupa asta de dans si cu munca coregrafului Ohad Naharin.

a fost un moment in spectacol in care dansatorii au coborit in sala, au luat 10 spectatori si au dansat cu ei pe scena. un moment despre “si tu poti face asta”, orice ar fi insemind “asta”.
spectatorii ramasi in sala aplaudau incredibil de tare, bucurosi ca unii de-ai lor ajunsesera (uimitor as spune) sa faca citeva miscari care semanau profesioniste (si asta se intimplase in 3 secunde), iar dansatorii profesionisti isi continuau sincroanele perfecte in ceva ce altfel ar fi parut haos.

si ma gindeam ca geniul lui Ohad Naharin si-a spus din nou cuvintul pentru ca inca de la inceputul spectacolului daduse cheia cu un voice over…

“ignore… ignore all… ignore all possible concepts & posibilities… ignore Beethoven…ignore all possible concepts & posibilities (…) just make it , babe. JUST MAKE IT.”

***
a fost atit de frumos incit chiar daca nu as mai vedea niciun alt spectacol bun in festival (desi stiu ca mai sunt citeva geniale) as spune ca e unul dintre cele mai bune FITS la care am fost vreodata.

***
povestile mele despre FITS 2014 va sunt oferite de Raiffeinsen Bank, unul dintre sponsorii festivalului. unul dintre sponsorii generosi care au investit si in sustinerea filmului (TIFF2014), dar si in sustinerea teatrului. colegul Cristian Manafu va arata festivalul din perspectiva lui, pe blogul sau.

1834
clody-bertola-695720lo femeie magica: Clody Berthola

o femeie magica: Clody Berthola

azi am vorbit mult despre doamna Clody Bertola, o actrita cu un magnetism incredibil. plecasem cu discutia de la o intimplare pe care descrie in cartea biografia, la vie en roze: cum de fiecare An Nou reusea sa-i aduca la aceeasi masa pe toti cei 3 soti ai ei.

redau mai jos fragmente dintr-un text pe care l-am scris cu multi multi ani in urma pentru Jurnalul National, in speranta ca o sa va placa sa descoperiti o femeie magica.

**

Cei trei bărbaţi cu care s-a căsătorit de-a lungul timpului au avut puterea să-i rămână alături dincolo de orice convenienţă socială. Ba mai mult, timp de 10 ani, a petrecut Anul Nou alături de toţi trei. “Suntem la un loc, trei bărbaţi stând alături de femeia pe care o iubim profund. Este ceva sublim în această imagine, un bărbat de 80 de ani, altul de 60, al treilea de 50 şi o femeie a cărei vârstă nu are importanţă. De câte ori mă gândesc la aceasta, am un sentiment de linişte şi de stabilitate,” spunea într-un interviu, în 1986, soţul numărul trei.

Viaţa ei a fost ca un film: soţul numărul unu, pictorul Ştefan Constantinescu, a fost cu 15 ani mai mare, soţul numărul doi, regizorul Liviu Ciulei era cu 10 ani mai mic, iar soţul numărul trei, regizorul Lucian Pintilie, cu 20 de ani mai tânăr.

“Pe scenă vocea ei suna ca sfâşierea înceată a unei bucăţi de mătase veche”, aşa o descrie soţul numărul doi. “Forţa ei de seducţie, neatinsă de timp, era extinsă asupra tuturor generaţiilor neverosimil, aproape scandalos, de la adolescent la bătrân”, spune despre ea soţul numărul trei.
“E ca o cruce pe care o porţi pe piept” o descrie Cioran, iar Radu Beligan recunoaşte: “Toată generaţia mea a fost îndrăgostită de ea”.

Povestea ei magică (nu există dovadă mai puternică a personalităţii ei extraordinare ca dragostea acestor artişti minunaţi) e publicată într-o carte care se numeşte “La vie en rose“. Nu mai aveţi şanse să găsiţi cartea (a apărut în 1997 şi stocul e epuizat) şi nimeni nu se gândeşte să-i ecranizeze uluitoarea viaţă, aşa că vă transcriu aici gândurile ei preţioase. Fără alte comentarii.

Despre Lucian Pintilie: Eu şi Lucian am fost posedaţi de arta noastră. Am sacrificat tot pentru teatru: prieteni, bucuria unui copil, plăcerile unei vieţi obişnuite. Nu regret. Omul trebuie să trăiască ce simte.

Clipe de fericire mută: când ne plimbam sau când stăteam în pat, întinşi unul lângă altul, ţinându-ne de mână, fiecare cu gândurile lui.

În infernul în care trăiesc acum, când nu mai văd aproape deloc şi nevralgia de trigemen de la cap mă desparte de lume, el e singura mea salvare. Suntem amândoi foarte încercaţi. I-am spus într-o zi: noi suntem pedepsiţi pentru că ne-am iubit. La un moment dat ar fi trebuit să ne despărţim, din cauza diferenţei mari de vârstă. Ştiam că legătura nu e normală dar continua să ne unească un dor de neînvins. Mi-a spus că are nevoie în continuare de mine: “tu nu trebuie să faci nimic, tu trebuie doar să exişti.”

Iubirea este o boală. Multă suferinţă – deşi sunt şi clipe de fericire -, pentru că eşti obsedată de cel care te-ai îndrăgostit, îl ai in tine, te întrebi mereu ce face, de ce nu vine

A fost un sentiment pe care nu l-am căutat. El a venit şi eu l-am trăit foarte adevărat şi profund. Consider că a cunoaşte dragostea e o fericire în viaţă. Chiar dacă de cele mai multe ori această stare aleasă este însoţită şi de multă suferinţă.”

Bucuria reuşitei îmi provoca tristeţe. Nu ştiu de ce. Mă apuca o oboseală sufletească. Nu zburdam de veselie, mă cuprindea o stare de melancolie. Liviu Ciulei mi-a spus o dată: Tutu, tu nu ştii să te bucuri.

Poate că actoria e o artă – cum a spus Andrei Şerban – mereu pe nisipuri mişcătoare. Moare şi se naşte în fiecare seară.

Diferenţa dintre actorul mare şi cel mic nu e la nivelul talentului, ci la nivelul miracolului.

Mă înspăimântă perisabilitatea profesiunii noaste. Sunt actori care au şansa ca numele lor să fie legat de o legendă sau de o anecdotă, şi alţii care nu au decât o singură sursă de supravieţuire, arta lor desăvârşită.

2742
sibiu fitsvreti sa fiti voluntari la Festivalul International de Teatru de la Sibiu? iata cum procedati

vreti sa fiti voluntari la Festivalul International de Teatru de la Sibiu? iata cum procedati

anul trecut am avut si eu voluntarii mei in festival, am ramas prieteni si mai corespondam si sunt tare mindra de ei cum au “crescut” si ce fac la scoala sau in activitatile lor profesionale. e un proiect minunat, daca vreti sa invatati lucruri despre management, comunicare , despre bursa de teatru, inscrieti-va.

 

Festivalul International de Teatru de la Sibiu anunta deschiderea sesiunii de inscrieri pentru programul de voluntariat dedicat celei de-a XXI-a editii a festivalului. Prima etapa a inscrierilor pentru programul de voluntariat din acest an va avea loc pana la data de 23 martie. Cei interesati sa participe la interviuri sunt rugati sa isi trimită CV-urile in format EUROPASS la adresa voluntari@sibfest.ro

Serviciul de voluntariat al Festivalului Internaţional de Teatru de Sibiu este conceput pentru a oferi training şi o multitudine de avantaje specifice acţiunilor de voluntariat, printre care oportunităţi de training, câştig de experienţă în vederea obţinerii unui serviciu mai bun, învăţarea de lucruri noi şi formarea deprinderilor utile, familiarizarea cu diferite sisteme operaţionale şi structuri organizatorice, membru într-o organizaţie prestigioasă, dar mai ales posesia unui certificat nominal de voluntariat ce poate influenţa punctajul la concursurile organizate pentru ocuparea de posturi, dacă doi sau mai mulţi candidaţi obţin punctaje egale (cf. Art. 17 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii Voluntariatului Nr. 195/2001).

 

 

 

 

1500
teatrunominalizarile premiile UNITER 2014

nominalizarile premiile UNITER 2014

Cu citeva minute in urma au fost anuntate nominalizarile UNITER 2014, iata-le.

 

Premiul de excelenţă: VICTOR REBENGIUC

Premiul pentru întreaga activitate:

Actor: PETRU CIUBOTARU

Actriţă: VIRGINIA ITTA MARCURegizor: MIHAI MĂNIUŢIU

Scenografie: ANCA PÂSLARU

Critică şi istorie teatrală: ZENO FODOR

PREMII SPECIALE

1.Premiul special jurnalistei şi traducătoarei Raluca Rădulescu, pentru contribuţia la redimensionarea într-un discurs contemporan a unei cărţi fundamentale pentru practica şi teoria teatrală: K S Stanislavski – Munca actorului cu sine însuşi.

2. Premiul special pentru teatru-dans:
Andreei Gavriliu şi lui Ştefan Lupu pentru „Zic-Zac”, spectacol de teatru-dans de Andreea Gavriliu rezemată de Ştefan Lupu, cu Andreea Gavriliu, Ştefan Lupu şi Gabriel Costin.

3. Premiul special pentru teatru-document:
Gianinei Cărbunariu, pentru spectacolul-studiu „Tipografic majuscul”, coproducţie dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon.

Nominalizările pentru această ediţie a Galei Premiilor UNITER sunt următoarele:

Cel mai bun spectacol:
Hamlet de W. Shakespeare, regia László Bocsárdi, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe
Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov, regia Zoltán Balász, coproducţie Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu şi Teatrul Maladype Budapesta
Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac, regia Silviu Purcărete, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Cel mai bun regizor:
Zoltán Balász pentru spectacolul Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
László Bocsárdi pentru spectacolul Hamlet, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu-Gheorghe
Silviu Purcărete pentru spectacolul Victor sau Copiii la putere, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Cel mai bun scenograf:
József Bartha pentru scenografia spectacolului Hamlet, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu-Gheorghe Dragoş Buhagiar pentru scenografia spectacolului Ce nemaipomenită aiureală, Teatrul Naţional Cluj
Velica Panduru şi Zoltán Balász pentru scenografia spectacolului Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Cel mai bun actor în rol principal:
László Mátray pentru rolul titular din spectacolul Hamlet, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu-Gheorghe
Cornel Răileanu pentru rolul Personajul din spectacolul Ce nemaipomenită aiureală, Teatrul Naţional Cluj
Marius Turdeanu pentru rolul Maestrul din spectacolul Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional “Radu Stanca” Sibiu

Cea mai bună actriţă în rol principal:
Alexandra Fasolă pentru rolul titular din spectacolul Yentl, Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti
Mariana Mihu pentru rolul Woland din spectacolul Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
Rodica Negrea pentru rolul titular din spectacolul Mutter Courage, Teatrul Mic Bucureşti

Cel mai bun actor în rol secundar:
Zsolt Bogdán pentru rolul Charles Paumelle din spectacolul Victor sau Copiii la putere, Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Valer Dellakeza pentru rolul Tót din spectacolul Familia Tót, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
Tibor Pálffy pentru rolul Claudius din spectacolul Hamlet, Teatrul „Tamási Áron”, Sfântu Gheorghe

Cea mai bună actriţă în rol secundar:
Csilla Albert pentru rolul Esther din spectacolul Victor sau Copiii la putere, Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Nicoleta Hâncu pentru rolul Elmire, soţia lui Orgon din spectacolul Tartuffe, Teatrul Metropolis Bucureşti
Romaniţa Ionescu pentru rolurile Mara, Mama Marei, Psiholog şi Prezentator TV din spectacolul Profu’ de religie de Mihaela Michailov, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

Critică teatrală:
Cristina Modreanu
Mircea Morariu
Iulia Popovici

Teatru radiofonic:
Aniţa Nandriş-Cudla – Amintiri din viaţã – Aniţa Nandriş-Cudla – 20 de ani în Siberia, regia artistică Petru Hadârcă, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune
Belvedere de Ana-Maria Bamberger, adaptarea radiofonică şi regia artistică Cezarina Udrescu, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune
Două nuvele de Mihail Bulgakov: Ştergarul cu cocoş şi Beregata de oţel, dramatizarea radiofonică şi regia artistică Diana Mihailopol, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune

Teatru TV:
Hedda Gabler, regia artistică Dominic Dembinski, producţie a Societăţii Române de Televiziune
Efectul Genovese, regia artistică Jon Gostin, producţie a Societăţii Române de Televiziune
O noapte furtunoasă, regia artistică Mihai Manolescu, producţie a Societăţii Române de Televiziune

Debut:
Delu Lucaci pentru rolul Agnes din spectacolul Prăpădul, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi
Lucia Mărneanu şi Leta Popescu pentru spectacolul Parallel, coproducţie GroundFloor Group şi ColectivA, Cluj-Napoca
Erwin Şimşensohn pentru regia spectacolului Yentl, Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti

 

Decernarea premiilor UNITER va avea loc luni, 28 aprilie, la Palatul Culturii din Târgu-Mureş.

1404
Live from the National Theatre: 50 Years on Stagelectia aniversarii a 50 de ani London National Theatre

lectia aniversarii a 50 de ani London National Theatre

Am vazut aseara, la Grand Cinema &MORE  de la baneasa Shopping City, spectacolul aniversar London National Theatre – 50 Years on stage – 3 ore de istorie, de teatru, de actori imensi ( printre ei Judi Dench, Maggie Smith, Hellen Mirren), 3 ore de spectaculoase eforturi tehnice, dar si de inteligente mix-uri multimedia.

Spectacolul a inceput cu o secventa din Hamlet in care prima replica a venit de pe un ecran, fiind chiar primele cuvinte rostite intr-un spectacol pe scena actuala a National Theatre; restul fragmentului a fost live, pe scena.

O paralela emotionanta intre nou si vechi, nu doar in actorie ci si in tehnologie, un mesaj frumos despre traditie si continuitate.

A fost un moment extrem de emotionant cind actrita Joan Plowright care a jucat-pe Ioana D’Arc in 1963 pe scena initiala a teatrului national (in cladirea OLD VIC, teatru unde este acum director Kevin Spacey) a fost inregistrata pe aceeasi scena, singura in toata sala, acum la 85 de ani, spunind monologul final din piesa.

Plowright e una din marile comori ale actoriei britanice si nu numai ( a avut 2 globuri de aur intr-un an!!!), dar este si Baroness Olivier – adica sotia lui Lawrence Olivier , actorul care a fost si un impresionant manager de teatru si care a facut sa se intimple noua scena a National Theatre din Londra.

Sa o vezi vorbind (parte din textul piesei) despre credinta in idealurile tale, despre sacrificiu si despre lupta, stind in picioare, sprijinindu-si trupul de un scaun, cu greutatea si fragilitatea celor 85 de ani, in mijlocul unei scene si a unei sali goale… a fost ceva incredibil de emotionant. (pur si simplu mi s-a taiat respiratia)

Tot asa cum mi-au dat lacrimile cind Judi Dench a inceput sa cinte, intr-o alta secventa dintr-o piesa celebra jucata la London National Theatre. Cinta  Send in the Clowns din piesa lui Stephen Sondheim, A Little Night. Ma uitam gindindu-ma ca Dame Dench e bolnava (si oarba), iar ea cinta simplu si cu o frumusete uluitoare – mai mult interpreta pe note textul – si imi imaginam ca o sa vina o vreme cind n-o sa mai fie. Si desi ea era pe o scena intr-o sala de teatru, iar eu o vedeam pe un ecran intr-o sala de cinematograf, am deschis telefonul si-am inregistrat-o.

Sa o pastrez amintire despre seninatate, simplitate, distinctie si frumusete. Le simteai pe toate in voce, nu am sa am nevoie peste ani de imagini ca sa-mi reamintesc emotia de aseara.

***

Cind am plecat de la spectacol ma gindeam ca noi nu vom avea niciodata genul asta de aniversari; nu pentru ca nu avem actori la fel de talentati sau cu la fel de mult har, ci pentru ca noi nu avem educatia aceasta.

Noi n-am crescut cu “radacini”, n-am crescut ca britanicii cu o monarhie care sa-ti dea niste repere despre traditie si despre cum valoarea e o imbinare de ce e nou cu ce e vechi, n-avem cultura interioara de a cauta in sine pentru definitia unui lucru.

Noi n-am avea un asemenea concept aniversar pentru ca ne negam istoria si ne rupem radacinile; ne omorim conducatorii cu perseverenta si ciclicitate istorica.

Si-am plecat dorindu-mi foarte tare, din nou, monarhie pentru Romania copiilor copiilor nostri.

*

M-am bucurat sa vad ca erau aproape 100 de oameni in sala de cinematograf sa vada acest spectacol omagial si le multumesc frumos celor de la Grand Cinema &MORE ca reinventeaza spatiul cinematografului permitind asemenea intimplari: retransmisii ale unor spectacole unice. Au si retransmisii ale unor concerte mari, ale unor spectacole de balet etc .

1668
Robert Wilson erhaelt Hein-Heckroth-Buehnenbildpreisminunatul Robert Wilson monteaza Rinocerii la Craiova

minunatul Robert Wilson monteaza Rinocerii la Craiova

Robert Wilson este un artist america vizionar care se exprima prin teatru, muzica si instalatii de lumini, un artist care mergea in directia teatrului multimedia cind inca nici nu definiseram corect notiunea “multimedia”.

un regizor care iubeste minimalismul si care face din fiecare piesa de teatru o bijuterie visuala.

habar n-am cum l-au convins sa vina sa lucreze ceva in romania, dar … in citeva zile incepe sa lucreze la Craiova cu echipa de acolo Rinocerii lui Eugen Ionesco.

va fi probabil unul dintre cele mai importante evenimente din teatru in anul acesta si sunt sigura ca vom merge constiinciosi la Craiova, ca turisti, ca sa vedem aceasta piesa.

*

Wilson a mai fost in Romania cu un spectacol de-al sau “Femeia marii”, o bijuterie vizuala, acum citiva ani la Festivalul National de Teatru, a tinut si un seminar atunci pt studentii de la UNATC (il am inregistrat, daca isi doreste cineva), iar in America a lucrat cu unii dintre cei mai mari actori.

acum citiva ani, Vanity Fair facea o coperta pentru numarul dedicat artei cu o fotografie cu Brad Pitt in ploaie. intregul pictorial, si coperta, erau fotografii realizate de Robert Wilson.

1900
doidoi pe o banca si perspectivele lor asupra vietii

doi pe o banca si perspectivele lor asupra vietii

o banca intr-un parc, doi oameni, mai multe vieti. o viata care vrea cu disperare sa se lipeasca de cineva ca sa nu ramina singura; o alta viata care vrea sa se dezlipeasca de altcineva din zeci de motive – de la adulter pina la plictiseala.

si toate minciunile dintre ele.

daca n-ati vazut niciodata piesa “Doi pe o banca” scrisa de rusul Aleksandr Ghelman nu stiti ca “toate minciunile dintre ele” inseamna mult. nu stiti ca “ele” sunt evenimentele din viata ei, (alt)ele sunt evenimentele din viata lui si (alt)ele sunt evenimentele si minciunile din intilnirea lor.

*

teatrul Metropolis  si regizorul Emanuel Parvu fac un experiment foarte interesant in aceste zile: reiau piesa Doi pe o banca, in acelasi decor ca in urma cu 2 ani – cind a avut premiera – dar intr-o cu totul alta montare si distributie.

daca la prima versiune cei doi – Adela Popescu si Mihai Bendeac – erau tineri si povestile lor veneau intr-o lume ca de basm (decorul e inspirat din filmele lui Tim Burton), in versiunea de acum Tania Filip si Florin Zamfirescu aduc toata drama disperarii ca au ajuns la o maturitate care ii sperie pentru ca nu au pe cineva alaturi.

acelasi text, acelasi decor, alte costume, alti actori si cu totul si cu totul alta piesa. mi se pare un exercitiu minunat sa arati astfel cit de mult se poate schimba ceva daca te uiti din perspective diferite.

*

e un moment in piesa cind personajul lui Florin Zamfirescu arunca intr-o ghena de gunoi o bucata de hirtie. Se pregateste sa tinteasca gaura tomberonului cu cocolosul de hirtie de la citiva metri distanta, isi evalueaza fortele si face un pas in fata. Se mai uita o data la gura lazii de gunoi si mai inainteaza un pas. Apoi arunca victorios nimerind perfect tomberonul.

am fost astazi la repetitii si am vazut secventa asta din rindul 5, la doua scaune distanta de regizor, despartiti de culoarul de serviciu pt spectatori.

din perspectiva mea, momentul asta arata nesiguranta personajului, dar si ego-ul lui – voia sa nimereasca tomberonul chiar cu pretul de a micsora distanta, de a trisa putin.

la final, Emanuel mi-a explicat ca pentru el a fost o cu totul alta solutie (pe care nu am sa vi-o spun insa) de a ajuns la aceasta miscare.

din nou, perspective diferite.

 

*

n-o sa vedeti asta in spectacol, desi s-ar putea sa o simtiti dincolo de orice cuvint, dar era un soi de respect si generozitate la repetitii.

regizorul Emanuel Parvu vorbea cu dvs cu ambii actori, profesori la UNATC. iar actorii ascultau solutiile regizorale cu mult profesionalism.

abia la sfirsit am aflat ca doamna Tania Filip i-a fost profesoara lui Emanuel si mi s-a parut si mai frumoasa generozitatea in lucru pe care am simtit-o de ambele parti.

*

sa mergeti sa vedeti “Doi pe o banca” la Teatru Metropolis; e o poveste dulce amara despre viata si despre minciunile rostite din disperare sau ca sa fie supravietuirea mai usoara. simbata si duminica sunt avanpremiere pentru public, iar biletele sunt puse deja in vinzare. piesa intra in repertoriu de la sfirsitul lunii.

si sa cautati “Doi” – scurt metrajul lui Emanuel Parvu inspirat de acelasi text, tras dintr-un singur cadru. un exercitiu cinematografic foarte spectaculos.

 

 

 

1750
troienele-lui-andrei-serbanTroienele, in regia lui Andrei Serban – despre incredere, confort, curiozitate si libertate

Troienele, in regia lui Andrei Serban – despre incredere, confort, curiozitate si libertate

Sa vezi o piesa de teatru/ un spectacol la aproape 25 de ani de la prima montare in Romania poate fi un exercitiu despre evolutie. Si a teatrului, si a spectatorilor.

Spectacolul Troienele , in regia lui Andrei Serban revolutiona lumea teatrului romanesc in 1990. Era atit de nou pentru ce se intimplase pina atunci in Romania incit citiva dintre adolescentii – spectatori de atunci, impresionati, au decis sa se faca regizori sau actori. Cum citiva dintre copiii care au urcat pe scena in spectacol sunt astazi actori importanti de teatru si film.

In 2013 s-a remontat la Iasi, cu Opera de acolo, un proiect ambtios al lui Beatrice Rancea – care e directoarea Operei din Iasi si care in prima montare, in 90, era balerina care facea “dansul fetei inecate”.

***

N-am vazut montarea din 90, dar nu cred ca erau curajosi spectatorii imediat dupa revolutie, nu cred ca erau relaxati sa exploreze in spatiile ramase libere pe scena, sa-si schimbe locul dintr-o parte in alta in timpul spectacolului ca sa experimenteze teatrul ca senzatie, nu ca intelegere.

La aproape un sfert de secol distanta, doar pustii – liceeni sau studenti – au curajul asta. Am vazut o repetitie cu 100 de studenti, elevi dar si un spectacol cu 300 de spectatori de toate virstele. In ambele reprezentatii doar cei foarte tineri au fost real curiosi de ce se intimpla in imediata lor apropiere. I-am vazut mutindu-se dintr-o parte in alta a scenei printre spectatori, apropiindu-se de o zona in care era o anume activitate, i-am vazut simtindu-se relaxati pe scena.

N-am vazut asta la niciun adult. La nicio persoana a carei virsta arata maturitatea si acum 23 de ani.

***

In piesa, povestea Elenei din Troia este spusa foarte puternic. Se trece de la seductie la violenta, femeile din Troia o pedepsesc pentru ca le-a tradat plecind cu Paris , o scalpeaza, o bat cu pietre si noroi, apoi o decapiteaza.

Totul se intimpla in mijlocul spectatorilor, femeile care o pingaresc pe Elena sunt printre spectatori; actrita care o interpreteaza pe Elena e goala, dar plina de singe, paie si noroi. Ca spectator incerci de la greata la mila, de la sila la ingrijorare. Dupa ce e decapitata, spatiul inchis care e scena se deschide, cortina se ridica, spectatorii sunt ghidati sa se uite in sala goala, unde 4 copii cu luminari in brate cinta ingereste.

Se trece in citeva secunde de la disconfortul aglomerarii si al violentei, la ceva liber, seren, cald si , pentru ca teatrul Odeon e foarte frumos arhitectural (si Opera din Iasi e la fel), e ceva aproape bisericesc acolo. Si spectatorii se relaxeaza pentru citeva clipe.

Doar ca in minutele urmatoare, sunt invitati sa coboare din scena in sala si sa se aseze pe scaune si cele 5 minute cit se face transferul publicului scena-sala sunt radiografia perfecta a increderii lor in sine.

Primii spectatori scapa usor, pentru ca nu e nimeni in sala care sa ii evalueze, dar pe masura ce rindurile de scaune se umplu cei care coboara de pe scena se simt tot mai inconfortabil: au spatele incovoiat, capul plecat, coboara din ce in ce mai ezitant scarile care fac trecerea lumea “reala”. Pe scarile alea se lovesc de privirile celor care au ajuns deja spectatori traditionali in scaunele de catifea din sala, acum confortabili si relaxati pentru ca sunt in zona lor de confort; asa sunt obisnuiti la teatru: ei in scaun si altii sunt pe scena pe care sa-i evalueze, despre care sa se dea cu parerea, ale caror povesti sa li se para interesante sau asemanatoare cu ale lor.

Tot acest transfer se face in timp ce actorii cinta – pe scena, dar si in loje, printre spectatori. Si cind se reintra in “normal” – in conventia clasica a teatrului – vezi cum actorii se relaxeaza. E in privirea lor confortul ca se reintorc la ceva cu care sunt si ei familiari, la senzatia ca scena ii protejeaza pentru ca e o distanta intre ei si spectatori.

Acele 5 minute de transfer de pe scena catre sala (indirect, o metafora transferului de la imaginar la real) sunt, din perspectiva asta, o poveste despre transformare, despre incredere, despre simtire, despre energia pe care o aduce un grup care priveste/ capteaza (ia)  vs energia pe care o aduce un grup care daruieste. Despre nevoia de confort si rezistenta la schimbare, despre linistea care vine din asezarea in contextul cu care ai fost deja obisnuit. Dar si despre starea de a fi alert, viu, atent, ca sa faci fata schimbarii.

*

In text Troienele, sunt despre tradare si libertate, in scena sunt despre incredere si o alta forma de libertate, interioara.

M-a uimit ca la aproape un sfert de secol de la prima montare, uitindu-ma la noi, spectatorii deveniti actori, n-am constatat progrese mari.

Mai puteti vedea  Troienele , in regia lui Andrei Serban, si astazi de la 17 .00 si 21.00, la Teatrul Odeon, parte din Festivalul National de Teatru.

 

1549
bete troieneTroienele lui Andrei Serban, proba betzelor

Troienele lui Andrei Serban, proba betzelor

In Troilenele, spectacol in regia lui Andrei Serban pe care il vedeti in acest week end la Odeon in cadrul Festivalului National de Teatru, soldatii poarta in locul sulitelor niste bete din bambus, inalte, subtiri care devin amenintatoare in multe momente.

Astazi la repetitiile de pe scena Odeonului, Andrei Serban le-a cerut barbatilor ca la inceputul piesei, cind “ingradesc” publicul, sa tina betele cu ambele miini, prinse la mijlocul distantei dintre capete si sa fie ridicate in dreptul briului, dar intinse spre in fata, fara sa-si atinga corpurile. Le-a mai cerut ca miscarea sa fie lina si betele sa nu se clatine, sa ramina tot timpul perfect perpendiculare cu solul. Si sa imprime miscarii lor precizie si energie, astfel incit publicul sa vada niste coloane.

I-am vazut exersind asta. Da, spectatorul are impresia ca are in fata ceva care-l domina puternic.

Iar in betele alea si-n energia pe care fiecare dintre actori o va imprima unei miscari din primele cinci minute ale piesei, spectatorii le pot vedea caracterul: cine are stapinire de sine, cine isi poate controla energia, cine poate vorbi puternic fara sa rosteasca niciun cuvint.

Dintr-o simpla miscare, in grup, prin comparatie cu ceilalti, cu niste betze de bambus.

* sa mergeti sa vedeti Troienele, e unul dintre frumoasele exemple despre cum energia miscarii si a sunetului spun o poveste care face sa ti se zbirleasca pielea si sa simti cum trec curenti de emotie prin tine.

m-am emotionat teribil de citeva ori, desi era o repetitie fara costume, in care erau intrerupti actorii pentru rezolvarea unor situatii tehnice (spectacolul se joaca la Opera din Iasi si-acum actorii se readaptau la un alt spatiu), desi se cinta (mai degraba spre incantatie decit spre opera) mult si nu se rosteste niciun cuvint pe care sa-l intelegi ( e in greaca)

si e montat (in varianta care a facut valuri in anii 90 la TNB) cu publicul parte din spectacol, cu actorii atingindu-te pe scena.

*
stiind detaliul asta ginditi-va din nou la miscarea soldatilor cu betele. ea se face la maxim 10 centrimetri de chipul unui spectator care il priveste in fata, curios, pe actor.

***
astazi aproape 100 de elevi si studenti au chiulit de la scoala. e o stire pentru orice tv. pentru ca au chiulit ca sa asiste la repetitiile de la Troienele lui Andrei Serban. de la 10 jumatate dimineata si pina aproape de ora 18.00, multtimp in picioare, pentru ca asa e parte din show. fara sa se auda un sunet, fara sa sune un telefon, fara sa-si doreasca pauza.
accesul la repetitiile marilor spectacole e parte dintr-un proiect Liternet.

2080
Revizorul.-Afis-TNBIn aceasta stagiune, Revizorul la TNB

In aceasta stagiune, Revizorul la TNB

pe 23 septembrie 1972 Teatrul Bulandra isi incepea stagiunea cu Revizorul (dupa textul lui Nikolai Gogol), in regia lui Lucian Pintile, cu Toma Caragiu in rolul unui primar corupt care atunci cind aude ca vine de la centru un revizor incepe sa ascunda dupa pres problemele de la spital, scoala, strazile distruse sau de la biserica pentru care s-au cheltuit banii de constructie si e inca in paragina.

Alaturi de Caragiu erau Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu Botez, Mircea Diaconu, Mariana Mihut, Virgil Ogasanu, Victor Rebengiuc. la repetitii – unele dintre ele deschise, cu public, Lucian Pintilie dadea indicatii care sunau cam asa “intimpinati-l cu piine si sare” si publicul ridea pentru ca un text vechi, foarte politic, era adus in actualitate prin detalii, iar vorbele capatau si mai multa putere.

Piesa a fost interzisa de cenzura comunista (la una dintre reprezentatii, Toma Caragiu – care se spala intr-un lighean pe scena – a stropit-o intentionat pe nevasta lui Mauer, un reprezentant de seama al comunistilor) si-a fost motivul pentru care Lucian Pintilie a plecat din tara. (inainte ii interzisesera si filmul Reconstituirea)

Textul acesta – Revizorul – are deci o importanta aparte in istoria teatrului romanesc contemporan, iar faptul ca Teatrul National a decis sa-l reia intr-o noua montare a fost o miza foarte mare pentru fiecare dintre actorii din distributie.

***

Vineri, la premiera 2013 a Revizorului de la National, l-am vazut pe Mihai Constantin in rolul primarului corupt preluind stafeta de la Toma Caragiu. Nu-l mai vazusem de multa vreme pe Mihai si m-am bucurat de citeva momente in care isi arata tehnica impecabila si harul. M-am gindit ca tatal lui ar fi fost foarte foarte mindru sa-l vada in rolul asta pe scena Nationalului.

Cum m-am bucurat ca Marius Manole e Revizorul. E frumos pentru cariera lui ca are rolul asta pe scena Teatrului National, o partitura care inseamna foarte mult in istoria teatrului nostru.

Textul e la fel de puternic si la 40 de ani distanta de la montarea celebra in Romania si-a fost trist  pentru mine sa constat ca publicul ride la replici  ca “e greu sa lucrezi acum in invatamint” sau “sa imprejmuim locul ca si cum ar fi in constructie ca sa se justifice de ce e in paragina” pentru ca proiecteaza totul pe o realitate foarte apropiata.

Cum a fost trist sa remarc cind de mult s-a schimbat comportamentul spectatorului influentat de televiziune: la fiecare sfirsit de scena, cind simtea ca se pune punct intr-o situatie, publicul aplauda. Si erau false aplauzele, cam ca acelea care se aud “din Off” la sitcom-uri.

Textul care e unul profund politic a fost mutat catre vodevil prin interpretare, dar publicul se va distra mai mult asa, chiar daca nu va sti ce a pierdut din profunzime.

Mi-ar placea sa va duceti sa vedeti Revizorul la TNB si dupa aceea, cind stiti textul, sa cautati sa cititi despre impactul pe care montarea lui Pintilie a avut-o in urma cu 40 de ani.

Aici transcrierea Securitatii asupra unor conversatii dintre Lucian Pintilie si Clody Bertola, sotia sa si o mare actrita de la Teatru Bulandra, despre reactiile post interzicerii montarii Revizorului. 

Sper insa ca  Dl Pintilie sa nu vada aceasta montare pentru ca-i lipseste regia si cred ca domnia sa ar suferi sa vada ce (nu) fac pe scena actorii, chiar daca ar avea diplomatia sa nu o spuna.

***

Sa mergeti sa vedeti Revizorul de la TNB e o lectie pe care o da un text care vorbeste de valori universale: te intristeaza ca lumea nu se schimba cind e vorba de coruptie si delasare. La orice nivel.

1590
GrockGrock – Un actor e un spectacol

Grock – Un actor e un spectacol

“Tatal meu a inceput sa faca teatru in 1915. Mi-a povestit … niste lucruri, dar el toata viata mi-a povestit de Grock.

Grock a fost un clown elvetian absolut celebru in Europa pina in 1950 si era un clown care cinta la toate instrumentele, un artist muzical extraordinar. Dar nu vorbea. In fiecare limba in functie de tara in care juca avea un singur cuvint.

Adica dupa ce incerca el sa faca o tumba si prima data nu-i iesea, avea un cuvintel. In germana era “unmöglich” adica “imposibil”, in franceza era “peut-etre” – adica “poate”.

“poate alta data o sa reusesc”… Dupa aia facea toate tumbele pentru ca era acrobat mare de tot.

Asta e prima tempo. DOI.

Ma duc acum 10 ani la Malmo, la suedezi la cea mai buna scoala de teatru pe care o au si, cind intru in scoala, vad un bust mare si o intreb pe decanita:

– Cine e asta?

Si ea raspunde

– Grock.

Adica la scoala valorizau SPECTACOLUL. Pentru ca astia au facut spectacol.

Un actor e un spectacol, ii dai o prostie de text si poate sa -l faca o arta, ii dai Romeo si Julieta si strica piesa.

***

Doamna Sanda Manu, vineri noaptea pe terasa de la MTR, spunindu-ne (juratilor, dar mai ales mie caci eram cea mai tinara si mai nescolita in ale teatrului) o poveste ca sa intelegem de ce e important cum se exprima mesajul si efectul asupra spectatorilor si ca teatrul inseamna mult mai mult decit ceea ce vedem noi. ca teatrul e mai degraba spectacolul pe care-l simti.

Sunt multe foarte multe de scris despre experienta mea (de jurat, dar si de spectator) de la editia din acest an a festivalului de teatru independent de orice Undercloud. Am sa revin sa scriu si alte lucruri, dar daca e sa ramina un lucru, un singur lucru pentru spectatori si pentru actorii de pe scenele festivalului din acest an, povestea aceasta a lui Crock, spusa de doamna Sanda Manu, dincolo de ochii publicului – uitindu-se in ochii mei – cred ca e ACEL LUCRU.

1560
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!