Category : munca mea

stella stevensInterviu: Istoria Hollywoodului cu Stella Stevens –  colega lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin

Interviu: Istoria Hollywoodului cu Stella Stevens – colega lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin

O gasiti in clasamentul celor mai frumoase femei ale secolului, pe locul 27, le-a fost partenera pe ecran lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin, Martin Landau, Bing Crosby, a scris si a trait o parte din istoria Hollywoodului despre care se fac astazi filme, are un Glob de aur, iar in portofoliu aproape 150 de pelicule ca actrita, doua filme care regizoare si mai multe scenarii gata sa intre in lucru. Are 72 de ani, trupul unei tinere de 20 si ceva de ani (fara sa fi apelat la operatii estetice) si energia unei clase intregi de liceeni. Luna trecuta a fost din nou in Romånia pentru ca scrie un scenariu despre Iele, inspirat de folclorul nostru.

Chiar daca-ti spune cineva ca Stella Stevens era acum aproape o jumatate de secol una dintre cele mai fotografiate femei din lume, alaturi de Marilyn Monroe, Rachel Welch si Brigitte Bardot, nu esti pregatita pentru o intålnire cu frumusetea ei aparte. Ne-am vazut la mijlocul lunii mai si sunt gata sa jur ca, daca o priveam din spate, nu i-as fi dat mai mult de 25 de ani pentru ca primul impact a fost asupra picioarelor spectaculoase, alurii impecabile si atitudinii foarte sexy. E o femeie incredibila si isi poarta cei 72 de ani cu atåt de multa tinerete si energie incåt te intrebi „la ce bun atåtea campanii anti ageing?”

Ati inceput sa lucrati de foarte tånara. Cum s-a intåmplat?

La 16 ani eram model in ceainaria Goldsmith de la magazinul central din Memphis Tennessee. Un agent de presa care a trecut pe acolo mi-a spus ca, daca merg la New York, va putea sa ma prezinte celor care lucrau la studiouri.


Si ati avut incredere in el, inca de la inceput?

Da. O adusese acolo pe Tina Louise (nota red. model si actrita celebra in anii ‘50, una dintre vedetele filmului original The Stepford Wifes – 1975) si stiam ca e conectat la lumea filmului. Iar Tina arata superb, era imbracata cu o blana micuta ca un top, pe deasupra unei bluze cu bretele foarte subtiri, cu parul rosu si stralucitor. M-a impresionat look-ul ei. Agentul acesta de presa a fost prima mea legatura cu lumea filmului. Apoi am facut niste fotografii foarte frumoase in alb negru, le-au vazut cei de la 20 Century Fox si mi-a propus un job.

„Say one for me” in 1959…

Da. A fost primul meu film, dar nimeni nu mi-a spus ca trebuie sa pontez cu o cartela intrarile si iesirile mele din studio, la inceputul si la sfårsitul zilei de munca. SI, desi lucrasem multe ore suplimentare, n-am fost platita in plus, ba mai mult, la sfårsitul filmarilor mi-a fost incheiat contractul pentru ca parea ca nu am lucrat deloc. Imi facusem treaba, filmul era foarte de succes (nota red. A avut o nominalizare la Oscar), cu doua dintre vedetele studioului la acea vreme Bing Crosby si Debbie Reynolds, si nu intelegeam de ce m-au concediat.

Cum era Crosby?

Il stiam din copilarie, ma uitam cu familia la filmele lui, asa ca am fost foarte incåntata sa ii fiu pe aproape. Mai tårziu am aflat ca toata lumea credea ca pe platourile de filmare noi doi am avut o relatie, dar nu a fost asa. Eu eram doar foarte dornica sa fiu pe långa el, ii urmaream toate gesturile, eram ca o fana, pur si simplu.

Si cum ati ajuns la Paramount?

S-a intåmplat ca la studiouri sa trec pe långa Edward Dmytryk care facea un remake dupa un film cu Marlene Dietrich , Blue Angel. Mi-a spus ca am chipul pe care si-l doreste pentru film  si m-a chemat sa joc un rol mic , o blonda dragalasa plina de cårlionti. Dupa premiera m-a sunat presedintele de la 20 Century Fox sa ma intrebe daca n-as vrea sa semnez un contract cu ei si l-am anuntat ca ma concediasera cu o luna in urma.

Am ramas laParamount pentru o vreme si am facut aici cåteva filme frumoase. Mai ales ca trecusem la un alt nivel, primeam si roluri vorbite nu doar cele in care imi aratam picioarele, plus ca aveam alt gen de contract, mai avantajos.

Pentru ca  ati amintit de picioarele dvs care sunt si acum spectaculoase, puteti sa-mi spuneti daca a fost vreun moment in cariera in care v-a deranjat frumusetea dvs ?

Darling, dar eu nu ma vedeam frumoasa. Erau alte femei mult mai frumoase decåt mine la Hollywood, iar dimineata cånd ma uitam  in oglinda nu vedeam  nimic special, eram doar eu.

Dar nu voiati sa primiti si roluri cu mai mult accent pe interpretare, nu doar pe infatisarea dvs?

O, ba da. Ei voiau o blonda naiva si primeau o blonda naiva. Dar pe vremea aia voiam doar sa obtin roluri ca sa –mi cåstig existenta. Intotdeauna mi-a placut comedia, nu cred ca aveam fata potrivita pentru tragedie. Eram fericita cu orice rol as fi primit, dar pe parcurs am inceput sa-mi doresc sa fac tot mai multe pentru ca invatasem mai multe lucrånd. Doar ca lor le ramasese in minte ca sunt „blonda naiva” si ma distribuiau in rolul acela.

Si-am facut asta mult timp. Interval in care mi-am luat si diploma in literatura engleza pentru ca vroiam sa scriu. La vremea aceea nu stiam exact ce vreau sa scriu, dar pe parcus am inceput sa ma descopar. Iar mai tårziu am trecut la regie. Acum am trei westernuri si oamenii cred ca sunt nebuna ca scriu si regizez filme western, dar eu vorbesc in ele despre familie, iar astea sunt povesti care trebuie spuse si tinerilor de astazi.

Da, dar e un gen de cinema care e pe cale sa moara.

E mort daca ne gåndim doar la oamenii care calaresc. Dar western-ul e mai mult decåt atåt. Westernurile mele nu au nici un „fuck” in ele. Si mai sunt povesti nespuse. De exemplu, am aflat ca femeile din perioada aceea nu aveau lenjerie pe sub fuste pentru ca erau putine sanse sa gaseasca toalete atunci cånd aveau nevoia, asa ca isi faceau necesitatile pur si simplu desfacåndu-si picioarele, pe sub fuste. Nu-i asa ca nu stiai asta?

Da, nu stiam. De ce ati plecat de la Paramount?

Noul presedinte al studioului a refuzat sa faca un film in care eu aveam rolul principal dar personajul avea doi copii. Nu vroia ca bomba lor sexy sa fie transformata in mama intr-un film serios. Asa ca mi-am intrerupt contractul si am plecat la Columbia. Iar faptul ca am lucrat cu trei mari studiouri inca de la inceputul carierei m-a ajutat sa invat cum sa ma comport, ce sa fac, cum sa vorbesc in lumea aceasta care are ritualurile ei.

Ati avut rolul principal intr-un film cu Evis. (nota red: Girls! Girls! Girls!)

Da si inca de la prima intålnire i-am dat replica la ceva nepoliticos ce spusese el, asa ca n-a mai vorbit cu mine påna la sfårsitul filmarilor. Am lucrat 6 zile si nu mi-a mai adresat nici un cuvånt in afara cadrului de filmare. Cred ca nu stia foarte multe despre business la vremea respectiva. Banuiesc ca pe parcurs a devenit un actor mai bun, dar atunci el se astepta sa ma opresc in patul lui pe loc. Si n-am facut asta, veneam de la scoala catolica, credeam ca sunt o doamna, nu o vagaboanta. El n-a crezut asta.

Mai apoi am jucat cu Jerry Lewis in Nutty Professor, apoi cu Dean Martin cu care am facut doua filme. Dean era minunat, un gentlemen, i-am cunoscut sotia si familia, toti au fost foarte draguti cu mine. Se lucra foarte frumos cu el, am amintiri foarte placute despre acele filme.

V-ati casatorit si ati facut un copil de foarte tånara, apoi ati inceput sa lucrati ca actrita. Cum ati reusit sa administrati cele doua laturi: familia si cariera?

N-am reusit deloc. Am divortat dupa trei ani si copilul a ramas prin hotaråre judecatoreasca la sotul meu. Si-au facut tot posibilul sa ma urasca. I-au cumparat toate lucrurile pe care si le dorea, l-au rasfatat foarte tare si i-au spus mereu ca am plecat laHollywoodsi nu-l mai iubesc.

Fiul dvs a ajuns un producator cunoscut la Hollywood (Andrew Stevens a produs filme cu Jack Nicholson, Michael Douglas sau Robert de Niro), ati lucrat in filmele lui. Ati rezolvat relatia dvs cu el mai tårziu?

Am incercat dar nu am reusit. Imi place sa cred ca are in jurul lui oameni pe care-i iubeste, chiar daca nu sunt eu. E ok, face ceea ce-si doreste, a ales calea asta. Cred ca uneori trebuie sa lasi lucrurile asa cum sunt si sa mergi mai departe, sa-ti continui viata oricåt de greu ar fi. Si la un moment dat am renuntat sa-l mai vreau inapoi in viata mea, chiar daca-l iubesc.

Imi imaginez ca era la fel de greu si acum 50 de ani sa reusesti la Hollywood.

Da, era greu si am avut si momente foarte dificile. Dar am avut si unele minunate cånd am fost inBeverly Hillssau in Bel Air si am cunoscut oameni minunati. Fred Astair era un gentleman impecabil, un om minunat. Si Cary Grant era extraordinar. Ei erau barbati frumosi si as fi putut avea relatii cu ei, dar nu vroiam sa iau nicio initiativa in partea asta pentru ca aveam un fiu si nu vroiam ca el sa auda lucruri uråte despre mine, de la tatal lui.

Sunteti membra a Academiei Americane de film, iar asta inseamna ca votati pentru Oscar. Chiar vedeti toate filmele care sunt in competitie?

Da. Sunt cam 30- 40 de filme, le primesc acasa cu un aparat la care doar dvd-urile lor pot fi vazute pentru a fi protejate de piraterie. Imi ia cam doua trei saptamåni, vad 2-3 filme pe zi.

Dar exista legende despre lobby-ul pe care-l fac unii ca sa cåstige un film sau altul. Ati primit vreodata un telefon prin care erati rugata sa votati ceva anume, promitåndu-vi-se o alta favoare?

Nu. Dar Hollywood-ul e un loc inselator. Mereu ti se spune ca daca faci asta, primesti la schimb altceva. Tu trebuie insa sa alegi ce e cel mai bun pentru tine, pentru ca daca alegi lucrurile ieftine o sa spuna „e ieftina, face oricum ce vrem noi, sa nu-i dam chestiile mari.”

Am remarcat ca vorbiti despre Dumnezeu ca despre o Ea (“she”), de ce?

Pentru ca este Creator de viata si doar o femeie poate da viata. Dumnezeu a creat toata viata de pe Pamånt si trebuie sa fi fost o femeie, nu un barbat. Eu si la Soare ma refer ca fiind femeie, pentru ca si ea este o sursa de viata.

E parte dintr-o teorie sau e credinta dvs?

Asa cred eu. Noi femeile purtam viata in trupul nostru, noi creem. Barbatii pot fi cel mult creatori de razboi. Dar Dumnezeul creator de viata, e femeie.

Da, dar femeile ii cresc pe barbaii, ca mame, ele ii educa. Ele ii ajuta sa fie asa cum sunt.

Nu, pentru ca ei sunt mai mari decåt noi, mai puternici decåt noi, si vor sa fie vazuti ca Dumnezei. Dar sfårsesc prin a crea razboaie care ucid oameni. Ei ajung la violenta pentru ca nu pot polemiza. Noi, femeile putem; suntem foarte bune la argumentatie, avem bun simt, cunoastem durerea nasterii si avem intelegere mai multa. De asta sper ca Hillary Clinton sa devina presedinta pentru ca e femeie si ea nu va incuraja razboaiele. A fost acolo, la Casa alba, e foarte desteapta, are copii, cred ca ar fi o presedinta foarte buna. Mai sunt femei care sunt presedinti si care fac treaba foarte buna pentru ca le pasa de oameni. E o femeie foarte puternica, gåndeste-te ca a putut sa-si ierte sotul dupa scandalul cu fata aia. Uite, un barbat daca e inselat ori divorteaza ori bate femeia, pe cånd o femeie e mult mai inteleapta.

Ce ati gasit atåt de special in Romånia de v-ati intors sa scrieti un scenariu?

Imi place Romånia pentru partea ei veche, dar imi plac foarte mult si oamenii. M-am imprietenit cu Smaranda (nota red. Smaranda Comanescu a lucrat ca asistent personal pentru Heather Graham la filmul Blessed in care juca si Stella), m-am intors pentru ea, e una dintre cele mai bune prietene ale mele. Am vizitat impreuna Romånia, m-am indragostit de folclorul vostru, am scris un scenariu despre povestea Ielelor si acum sunt aici sa scriu continuarea, care se va numi Iele M. Vreau sa fac o poveste in care si barbatii tineri sa fie asemeni Ielelor. Sper sa ma reintorc sa fac filmul aici, la studiouri in Romånia.

*

Acest interviu a fost publicat in revista Tabu, iunie 2008. Astazi (2014) doamna Stella Stevens are 76 de ani si  continua sa participe la evenimente mondene si caritabile la Hollywood.

1722
shutterstock_revisteAmintiri si lectii de la revista Tabu

Amintiri si lectii de la revista Tabu

In week endul acesta am triat citeva cutii cu diverse amintiri care s-au aflat intr-un depozit. Lucruri personale, dar si multe amintiri profesionale; de la dosare cu campaniile Europa FM pina la colectia revistelor Tabu din anii in care am manageruit echipa.

De aproape 4 ani de cind am plecat de la Tabu, n-am mai deschis nicio revista. Nu stiu cum arata astazi revista si, in general, refuz sa intru in orice conversatie pe tema continutul ei actual ori a vreunei decizii editoriale a actualului management.

In week end a trebuit sa ma intorc la revistele vechi pentru ca a trebuit sa iau decizia ce pastrez din cutiile care se aflau in mijlocul casei.

Asta a fost un exercitiu frumos de a ma uita la mine din urma cu 7-8 ani, dar si la munca mea si a unor echipe minunate.

1. E frumos sa constati ca nu mai ai incrincenarea de a te afla fata in fata cu ceea ce consideri a fi o greseala intr-un text. Da, si acum as mai edita unele dintre textele de atunci, “curatindu-le” de citeva emotii pe care le consider in plus, dar – cintindu-le cu mintea curata si fara nicio idee despre ce e vorba in ele – mi s-a parut uimitor ca foarte multe sunt perfect valabile si astazi.

2. Multi dintre tinerii pe care am pariat in 2005-2010 sunt astazi vedete confirmate.
Imi aduc aminte cit de mult ma luptam cu managementul ca sa fie in revista un articol despre x sau y ( “cine naiba a auzit de astia?” era replica standard), dar sa-i vezi cu ochii faptelor de peste aproape 10 ani e un confort psihologic imens. E o confirmare ca instinctul, backgroundul tau cultural functioneaza.

3. Editorialele pe care le-am scris atunci ma reprezinta si astazi. E reconfortant sa vad ca am fost sincera.

4. Sunt atit de multe interviuri frumoase (care mai stau si astazi in picioare) incit e aproape incredibil.
Mi-am amintit de primul interviu international (cu scenaristii de la Sex & The city) si incrincenarea mea in fata colegilor “cum adica pina acum nu am solicitat niciun interviu international?” si de acolo incolo a fost un sir valoros de interviuri cu actori, muzicieni imensi despre care puteam citi si in revistele “de afara”, doar ca era continutul nostru. Scris si facut de noi.
Interviurile care-mi poarta semnatura am sa le postez online, precum si o parte a interviurilor facute de Ana Maria Onisei (pentru ca am acordul ei); pe celelalte, din considerente de drepturi de autor nu le pot posta.

5. E interesant sa vezi cum de la an la an continutul isi schimba proportia de fotografii/ fashion vs interviuri reportaje. Si cum de fapt numerele cele mai vechi, alea care pareau cu cel mai greu content, sunt in continuare perfect valabile. Si stilistic, si editorial. Pentru ca doar continutul (informatia) daca e corecta si puternica rezista peste timp.

Cind muncesti zi de zi la o revista e ca si cum stai zi de zi, multi ani, cu cineva in casa: incepi sa-i vezi mai mult defectele si uiti de ce sunteti impreuna. Sa revad revista dupa atita ani a fost ca si cum m-as fi uitat la un fost iubit, cu mintea si sufletul curate, si-am inteles de ce – in alta viata – am fost impreuna; n-avea cum sa fie altfel.

A fost deci o experienta foarte interesanta in acest week end sa ma pot uita pe munca mea din ultimii ani. Si sa vad ca am relaxarea sa ma uit la ea ca si cum ar fi a altuia, cu curiozitate proaspata, mintea curata si analiza corecta.

E un exercitiu pe care vi-l recomand. E frumos sa te uiti la esenta caracterului tau – revazindu-ti reactiile din munca sau din viata personala – si sa intelegi cu ce te lupti ca sa imblinzesti, dar mai ales de ce unii oamenii iti sunt prieteni sau te-ai regasit peste ani in munca lor.

cover photo shutterstock

1351
dynamoo intilnire cu magicianul imposibilului, Dynamo

o intilnire cu magicianul imposibilului, Dynamo

Cind eram la petrecerea pe care Discovery Romania o organizase in cinstea magicianului Dynamo si ii vedeam pe oamenii care asteptau sa fie “vrajiti” de el, m-am gindeam ca trebuie sa fie greu sa intri intr-o camera si sa stii ca oamenii asteapta sa faci un “performance” cu care sa-I uimesti. Oricare ar fi camera, oricit de multi/putini oameni ar fi, indiferent daca esti in timpul unei aparitii publice sau nu.

Cam asa trebuie sa fie cu magicienii. Stii unul, stii ca o sa fie in aceeasi camera cu tine,  vrei sa vezi  o magie care sa te uluiasca, surprinda, sa fie…wooow.

*

Dynamo – magicianul imposibilului – e un tinar modest si muncitor, cu bun simt si fara vreo atitudine care sa urle: “sunt unul dintre cei mai cunoscuti magicieni din lume”.

Ne-am intilnit a doua zi dupa party, la citeva minute dupa ce se terminase conferinta de presa unde – desigur – facuse citeva magii pentru intreaga audienta, dar si pentru fiecare televiziune in parte care ii solicitase un mic interviu.

Stiam ca e obosit (nu avusese decit o jumatate de ora libera de cind se afla in Romania, si venea dupa un turneu de presa in Ungaria), dar pe chipul lui nu se vedea nimic din oboseala. Poate putin in umerii care nu mai erau atit de drepti ca inainte, cu vreo ora, cind statea in fata camerelor de filmare.

De ce ai vrut sa te faci magician?

Cind eram la scoala, eram foarte mic, slab si foarte timid. Si eram mereu tinta baietilor mai mari care ma agresau si, uneori, ma bagau intr-un cos de gunoi ca sa ma umileasca. M-a invatat bunicul o magie cum sa nu ma mai poata ridica baietii de jos ca sa nu ma mai arunce in gunoi. Asa am scapat de ei. Si-apoi, cu magia, am inceput sa le captez atentia colegilor si sa-mi gasesc un loc. Magia mi-a dat incredere in mine ca oamenii pot sa ma vada si altfel, a fost calea pe care am gasit-o ca sa ma pot exprima . Poate ca oamenii nu inteleg ce fac si cum fac, dar stiu ca acum – in sfirsit – ma inteleg pe mine ca om.

Nu pare ca esti omul care sa crezi ca e ceva imposibil.

Chiar cred ca totul e posibil. Unele lucruri au nevoie de mai mult timp ca sa fie duse la indeplinire. Si  daca te uiti la cariera mea, la inceputul meu umil – vin dintr-un orasel numit Bradford, nu aveam foarte multi bani, tata a fost in puscarie, mama era foarte tinara – nu am fost complet “echipat” ca sa fac fata acestei lumi, dar bunicii au depus efort ca sa fiu bine educat si, impotriva tuturor greutatilor, acum baiatul din Bradford e unul dintre cei mai faimosi magicieni din lume, Dynamo.

Dar ce te motiveaza mental cind nu mai poti? Sunt sigura ca sunt multe momente grele in timpul antrenamentelor cind simti ca nu mai poti.

Intotdeauna e greu drumul de la farima de magie pe care o ai in minte pina la show-ul cind e prezentata publicului. Mi-am petrecut asa de multi ani in copilarie si adolescenta imaginindu-mi lucruri care doream sa devina realitate. Pe multe dintre ele le-am transformat deja in realitate. Si numai gindul ca stiu ca POT sa ajung pina la finalitate ma face sa-mi spun “nu e imposibil, trebuie sa incerc din nou si din nou si din nou.” Determinarea e cheia. Daca-ti pui gindurile intr-o directie si faci tot ce tine de tine, muncesti dincolo de intelesul expresiei “din greu”, o sa reusesti.

Cam cite ore muncesti pe zi?

Oo, exersez tot timpul …. Gadwell zicea ca e nevoie de 10000 de ore de practica pentru ca cineva sa devina profesionist, sa faca lucrurile la un inalt nivel de performanta. Cred ca e adevarat. Dar cred ca am exersat cu cartile de 10 ori mai mult decit zice Gladwell ca e marja pentru a face performanta. (n. mea Malcolm Gladwell are aceasta teorie in cartea Outliers – The story of success)

Cu ce se hraneste un magician?

Pasiune, imaginatie si mult mult mult antrenament. Apoi, trebuie sa fii aproape de oameni. Stiu ca oamenii din industria entertainmentului se gindesc ca daca esti magician trebuie sa ramii in globul tau de sticla, dar nu… Cred ca in zilele de astazi ca sa creezi cu adevarat magie, trebuie sa fii aproape de oameni, printre ei, sa te poata atinge.

E important sa imparti momentele din viata ta cu ceilalti, asa apare magia adevarata cind omul e linga tine pentru ca el duce bucuria si uimirea mai departe. Cind nu voi mai fi in viata, sper ca oamenii cind se vor gindi la magie, sa se gindeasca si la numele Dynamo.

 

Am mai vorbit despre momentul lui preferat din noul sezon al emisiunii lui de pe Discovery ( e cu un skateboard pe care l-a vazut pe strada si-a improvizat ceva, pe loc), dar si despre cel mai periculos, cel mai dificil, moment de magie pe care -l face in sezonul nou al emisiunii (incepe pe 20 oct) – o aruncare in gol de la mare inaltime pentru care a muncit multi ani. Mi-a povestit ca a mai incercat in urma cu citiva ani sa faca magia asta cu inaltimile, nu i-a iesit si i-a fost atit de frica incit a avut nevoie de multe luni (dupa ce a trecut si pe la spital) ca sa se mai suie din nou pe o cladire. Dar ca si-a invins frica si a reusit sa faca magia.

Inainte sa se termine intilnirea noastra i-am zis gindul meu de la petrecerea din seara precedenta, despre cit de greu e sa ai meseria de magician si sa trebuiasca oriunde te duci sa faci o magie, sa-Ii uimesti cu ceva pe oameni, ca sa confirmi si sa te valideze, sa le captezi atentia.

El s-a uitat fix in ochii mei si-a zis “Dar nu facem fiecare dintre noi  asta, in fiecare zi? Nu trebuie sa confirmam cu fiecare noua intilnire?”

Cind sa plec m-a rugat sa citesc cartea lui. Si felul in care a zis “te rog sa citesti cartea mea” m-a facut sa inteleg ca nu e doar un indemn de politete, ci e “o sa intelegi mai multe despre mine si felul meu de a fi, dupa ce o sa citesti.”

***

Ieri am citit cartea “Dynamo: Nothing is Impossible – The real life adventures of a street magician” si-am descoperit ca nu si-a cunoscut tatal pentru ca acesta a stat f mult in puscarie, ca vine dintr-o familie foarte saraca si ca infatisarea lui de baiat subtire si plapind vine de la faptul ca are o boala rara a stomacului si nu poate digera multe alimente. Boala care l-a facut sa petreaca mult timp prin spitale, unde tovarase i-au fost cartile de joc cu care a tot facut jonglerii  si filmele cu supereroi (si-a imaginat ca o sa ajunga cindva ca Batman, Spiderman – de unde si magiile prin catarari pe cladiri).

E o poveste in carte despre prima petrecere de ziua lui, de la 4 ani. Erau atit de saraci ca tot ce isi permitea de ziua lui erau 6 pachete de oua kinder, dar mama ii promisese petrecerea si-si invitase toti colegii si prietenii de la gradinita. Locuia insa intr-un cartier sarac si rau famat si parintii celorlati copii au considerat ca nu e un loc potrivit unde sa-i trimita. A mincat singur jumatate din ouale kinder si s-a bagat in pat plingind. Multi ani nu si-a mai dorit o petrecere aniversara si, si acum la multi ani distanta, ii e teama ca oamenii nu vor veni la un eveniment la care e el protagonist.

Si m-am gindit ca pentru el, in mod special, nu e un chin ca trebuie sa treaca printr-o multime de oameni in fiecare zi, si la fiecare grup sa faca magii ca sa-i distreze si sa-i surprinda. Pentru ca el e una cu magiile lui, pentru ca e calea cea mai sigura prin care poate face ce-si doreste mai mult: sa fie alaturi de multi oameni.

 

Dynamo si magia imposibilului, sezonul 4, incepe la Discovery din 20 oct, in fiecare luni, de la ora 22.00.

In primul episod din noul sezon face o magie cu baietii de la Coldplay si-l lasa pe Chris Martin cu gura cascata, la propriu.

2303
sincerprezentare Webstock 2014 :Cum sa spunem povesti mai bune despre companii/branduri?

prezentare Webstock 2014 :Cum sa spunem povesti mai bune despre companii/branduri?

 

Cristi Manafu m-a rugat sa fac o prezentare care sa dea citeva puncte de urmat pentru ca o companie/ un brand sa aiba mai multe povesti in presa, sa se vorbeasca mai mult despre ea/el.

Evident m-am gindit ca pentru asta calea cea mai simpla si mai directa este: Sa raspunzi la intrebarile celor care sunt interesati de compania ta/brandul tau. Si sa o faci mereu cautind o anecdota, o intimplare memorabila.

La inceputul anului am tinut un seminar despre cum companiile din industria textila pot avea o relatie mai buna cu presa si acoperire mai mare in ziare. Si-am facut un exercitiu; am cautat cel mai mic stand, care parea cu investitia cea mai mica, cel mai simplu si-am rugat pe cineva de acolo sa vina sa imi rapsunda la citeva intrebari. I-am spus ca nu vreau sa aranjam nimic, nu vreau sa cercetez nimic despre compania domniei sale inainte, trebuie sa fie acolo si atit.

Si-a urmat un moment de magie…

Le-am spus celor din audienta ca vom face un exercitiu cu Stofe Buhusi si ca targetul meu e sa gasesc un story pentru o revista de business ( ZF, Business Magazin, Biz), un subiect pentru o comunicare in interiorul industriei in care activeaza (prin urmare in publicatii ca Dialog Textil sau Business Textil) si un subiect pentru o publicatie glossy up market.

am vazut neincrederea pe chipul auditoriului. Vorbeam despre Stofe Buhusi! si-am inceput sa intreb:

Citi ani are compania dvs

s-a format in 1885, prima companie de stofe din Romania, unul dintre proprietari a fost Kogalniceanu

exportati mult?

6 milioane pe vremea comunistilor, 1 milion acum, singura companie cu productie integrate

iata primul subiect pt publicatiile de business –  compania creata de Kogalniceanu, Stofe Buhusi, exporta si astazi de 1 mil de euro

 In timpul razboiului ce ati produs?

Uniforme  militare in timpul celui de-al doilea razboi mondial; si in razboiul din Irak am produs uniforme militare.

istorie, schite pentru costume insemna un story f bun pentru esquire

Din intrebare in intrebare am gasit povesti pentru reviste ca avantaje si desigur pentru publicatiile lor de profil pentru ca aveau o tehnologie speciala unica in ro.

Care e lectia din aceasta intimplare?

Orice lucru din compania ta are o poveste, trebuie doar sa fie puse intrebarile corecte pentru raspunsurile potrivite.

 

Unele companii au descoperit acest lucru si stiu puterea povestilor. Am avut placerea sa lucrez pentru Mc Donald’s in 2 ani diferiti la brosura Eu sunt M in care angajatii isi spun povestile in fata clientilor. Am descoperit povesti demne de filme, niste minunate lectii despre perseverenta, ambitie si determinare.

Ce a fost cu adevarat interesant pentru mine, dincolo de povestile oamenilor, a fost increderea. Alexandra Olaru, director de comunicare McDonald’s Ro, mi-a dat acces deplin la orice am vrut eu. I-am spus ca vreau sa vad inainte de a ne apuca de lucru cum functioneaza un restaurant McDo si ea mi-a dat full acces 2 zile in restaurantul de la UNIRII . Si mi-a mai dat mina libera sa fac povesti jurnalistice adevarate, nu mi-a cerut sa intreb ceva corporatist, nu m-a cenzurat in nicio intrebare in dialogul meu cu angajatii McDonald’s.

O parte dintre povesti le gasiti pe site-ul Mc Donald’s . Marea mea bucurie a fost cind, la un an distanta de la prima brosura, ma intilneam cu oameni din compania McDonald’s care imi spuneau – m-am regasit in povestile acelea, iar prietenii mei apropiati, citind povestile, au fost super impresionati de intimplarile de viata minunate.

Oriunde e o poveste, trebuie doar sa fii atent la ce e in jurul tau, sa raspunzi la curiozitatile oamenilor si eventual sa aduci un om din afara companiei sa se uite cu ochi proaspeti ca sa vada totul din alta perspectiva si sa descopere noi povesti.

*

Ce faci insa cind brandul comunica poveste cu fiecare dintre produsele sale?

Cum mai poti sa atragi atentia si  sa obtii mai multa acoperire decit esti deja obisnuit?

Ei bine, acum ajungem la tema acestui panel – inovatia in comunicarea online.

Anul acesta am muncit pentru unul dintre cele mai spectaculoase proiecte de comunicare din Romania, crearea unui oras virtual care sa reuneasca o comunitate noua, sa largeasca publicul tinta al unui brand.

E vorba de proiectul VUNK in Orasul Minunilor; in fiecare an, trupa VUNK are un concert cu o productie unica, cu o scenotehnica uriasa, comparabil cu al oricarei mari trupe rock de afara. E deja al 4-lea concert de acest fel, deci provocarea era foarte mare.

Pentru ca vorbim de entertainment, aparitii in presa sunt mult mai usor de obtinut pentru VUNK decit daca am vorbi de … napolitane, de exemplu, deci trupa era obisnuita cu o frecventa mediu spre mare de aparitii din anii precedenti.

Ideea de a crea in real “un oras al minunilor” a fost a lui Cornel Ilie, liderul trupei. Si intial a fost luat in calcul un site care sa functioneze ca o lume virtuala. Apoi am calculat resursele, am vazut ce e cost effective, si ca productie, si ca bani investiti, si am ales un blog si o pagina de facebook.

VUNK – ca orice trupa care are  traditie in Romania si mult succes – are o baza de fani foarte mare, numai ca voiam sa “ne jucam” cu alt public si-am decis ca nu o vom folosi deloc. Asa a venit ideea sa facem Orasul Minunilor sub anonimat. Si-am instaurat o regula interna: spunem, daca ne intreaba cineva, ca e proiectul unor prieteni. Nu minteam – era al unor prieteni , eu am inceput sa lucrez la comunicare in echipa lor tocmai pentru ca eram prieteni.

Am tintit de la inceput un public educat, rafinat, interesat de arta, daca vreti hipsteri, un public format din lideri informali in grupurile lor de prieteni.

Am inceput prin a posta pe facebook fotografii si texte cu care oamenii din acest public tinta ar fi putut avea un racord emotional: replici din filme celebre, din carti celebre, din mari ginditori.

Toate cu cuvinte cheie comune: vis, tehnologie, aspirational, suprarealist. Toate cu super potential de viral.

 

Intre timp am creat o miscare sociala pe care am numit-o Orasul Minunilor cu niste valori foarte  clare:

– sa ne uitam la lucrurile frumoase din jurul nostru si incepem sa le redescoperim magia
– sa facem fapte bune in anonimat, din credinta de a ajuta pe cineva, fara niciun alt interes
– sa reinstauram bunul simt si spiritul civic prin puterea exemplului

si-am comunicat toate acestea prin mesaje visuale foarte simple ca structura dar care defineau Orasul Minunilor, pe care le-am postat pe pagina de facebook creata.

Am continuat marcind cele mai frumoase locuri din bucuresti cu carti de joc uriase care infatisau As de pica: peste 100 de locuri. Fiecare loc care avea un As de pica a fost fotografiat si pus pe blog si pe facebook.

Cartile de joc au fost trimise si la multi dintre prezentatorii tv, ai canalelor de stiri sau nu, insotite de o scrisoare care spunea despre miscarea sociala Orasul Minunilor

Si-a aparut prima stire, prima preluare in presa si la tv. Observatorul de la ora 19.00 a avut o stire ampla despre miscarea sociala Orasul Minunilor.

Apoi, pentru ca targetam lumea artistica, educata, managerul trupei, Cristian Stan, care stia forte clar care sunt nevoile si problemele din aceasta zona profesionala, a propus sa facem o campanie de educare pentru ca publicul sa-si cumpere bilete din timp la spectacole, ceea ce ajuta industria divertismentului sa se dezvolte mai corect.

13 mari artisti ai RO au participat la crearea unui spot care compara mersul la spectacol cu o vacanta a sufletului. Printre ei Cornel Ilie si Marian Ralea, ambii cu care stiam ca urmeaza sa construim mai departe povesti. Niciunul dintre cei din spot nu a stiut despre ce e vorba, dar a participat pentru ca i-a placut ideea.

Evident au fost alte stiri in ziare, alte share-uri pe facebook, au pus pe wall-urile lor nu doar artistii implicati, ci si companii independente de teatru sau muzicieni care s-au regasit in povestea clipului.

Apoi, fideli cu ideea de a crea o  miscare sociala in care oamenii sa se recunoasca, am cautat sa facem “fapte bune”, sa ajutam fara niciun interes special, sub anonimat total: asa a aparut donatia anonima pentru un tinar boxeur care voia sa se lase de sport pentru ca nu-si permite financiar echipamentul. Antrenorul lui de la Dinamo ne-a spus ca are potentialul sa fie un mare campion dar ca e pe cale sa se lase. Copilul nu stie nici acum cine l-a ajutat, insa zilele acestea ii vom duce bilete la concert si dupa show  va face cunostinta cu Cornel Ilie si colegii lui.

Si, din nou, am avut stiri in ziare. Deja jurnalistii ne intrebau despre ce e vorba si se crease un val mare de curiozitate.

La 2 luni de la lansarea Orasului Minunilor in online pe pagina de facebook erau peste 10.000 de oameni, toti veniti organic.

E mult? E putin?

Pagina de facebook a festivalului Anonimul are aproape acelasi numar de fani, pagina Festivalului International de teatru de la Sibiu are putin sub 9.000. Tinteam publicul acesta si am ajuns in 2 luni la o audienta comparabila, desi vorbim de pagini cu vechime de minim 3 ani.

La momentul revealului absolut toate ziarele au scris despre concert, proiect, ideea nastrusnica, Cornel a fost invitat la televiziuni si toata lumea intreba “o sa continue Orasul Minunilor si dincolo de show?”

Ei bine, in paralel cu comunicarea pentru spectacol – care are toate elementele sa supuna spectatorul la o experienta cu adevarat inedita, suprarealista (VUNK se va juca cu toate simturile lor, cu mirosul, cu simtul tactil, le vor crea momente de magie la propriu) – a continuat, din august si pina acum, si comunicarea pentru Orasul Minunilor.

Alte citeva fapte bune – o donatie speciala de lapte praf pentru un copil cu o boala rara, un lapte pe care, cu ajutorul Nestle si Graffiti PR,  a fost adus special; o campanie pentru a dona singe – alte campanii de educare si dovezi concrete ca trupa VUNK face ceea ce spune, crede in valorile pe care le-a promovat.

Parte din sustinerea ideilor a fost ca au militat pentru un oras curat, asa ca nu au folosit deloc afisaj stradal ci doar outdoor , tv si radio pentru promovarea concertelor.

Evident cu costuri mai mari, dar au ramas fideli cu ideile pe care le promoveaza.

 

Orasul Minunilor a continuat cu o poveste scrisa de Cornel Ilie, cu un scurt metraj cu Marian Ralea in care e prezentat primul capitol al povestii, baietii din trupa au devenit super eroi care militeaza fiecare pentru ceva in Orasul Minunilor, va fi curind un serial cu benzi desenate, o carte care se lanseaza la concert cu o poveste scrisa de Cornel Ilie.

Rezultatul?

20 de mesaje/stiri/comunicari legate de Orasul Minunilor in presa in ultimele 3 luni intr-un total aproximativ de peste 300 de aparitii in ziare/site-uri/tv. ( aproape dublu fata de concertul de anul trecut)

O comunitate online in care sunt prezenti unii dintre cei mai importanti si influenti oameni din ro – de la oameni de publicitate, vedete media sau producatori regizori . o comunitate foarte rivnita acum de sponsorii concertului.

Si o lume speciala in care oamenii si-au gasit o oaza de bine. O lume care va continua sa existe si dupa 3 octombrie cind e concertul.

Care a fost cheia?

Tot timpul s-a mers pe nevoile grupului tinta, tot timpul am comunicat lucruri in care trupa crede cu adevarat si-am FACUT inainte de a COMUNICA; a fost mai intii  fapta si-apoi stirea. Am creat intimplarile, evenimentele, povestile despre care jurnalistii au scris.

Am schimbat putin sensul comunicarii din entertainment: am ales lucrurile in care liderul trupei crede (Cornel e unul dintre cei mai implicati social si umanitar artisti pe care-i cunosc), am creat evenimente care sa provoace un efect real, o schimbare (nu doar sa fie ceva PRistic) si , cu povestea reala in fata, jurnalistii au preluat foarte usor, iar comunitatea a raspuns prompt.

Dar absolut tot a fost facut cu SINCERITATE.

 

Acesta este un detaliu din decorul care va fi pe scena pe 3 Octombrie. El pastreaza conceptul tuturor fotografiilor pe care le-am folosit in campania de teasing, in ilustratiile ulterioare. Nimic din ceea ce s-a comunicat nu este intimplator, totul se va regasi – ca bucatile unui puzzle – in imaginea finala a show-ului;

De la comunicarea pentru Orasul Minunilor, pina la transformarea visuala in super eroi a baietilor din trupa (culorile folosite pentru hainele si machiajul lor) , faptele bune si campaniile educationale, toate isi au locul lor pe care spectatorii il vor descoperi in show-ul VUNK in Orasul Minunilor.

***

in loc de concluzie – ca sa raspund la provocarea lui Cristi Manafu despre ce sa faci ca sa ai mai multe povesti despre compania ta – spun doar 4 lucruri:

•Sa te uiti cu o curiozitate reala la ce e in jurul tau
•Sa raspunzi la intrebari cu povesti din companie
•Sa aduci pe cineva din afara companiei care sa scrie despre tine
•Sa provoci tu povestile, daca te tin friiele, care sa intereseze si sa miste oamenii
Dar orice ai face, TREBUIE SA FII SINCER.
Va multumesc.
Webstock, septembrie 2014
***
precizare pentru online; intreaga integrare VUNK in Orasul Minunilor ( cu imnul Ne Facem Auziti, cu campania electorala a membrilor trupei si comunicarea directa despre concert, cu refacerea unor cladiri simbol ale Romaniei care au luat un nou chip pentru Orasul Minunilor si care se regasesc si in videoclipul piesei Ne facem auziti) va fi subiectul unei prezentari ample la o conferinta viitoare cind vom avea cifrele finale ale proiectului.
grace-kellyNadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

Nadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

In contextul filmului Grace de Monaco (si al cartii Povestea unei printese: Grace de Monaco, – Jean Des Cars, lansata recent de editura Corint, despre care am scris aici ) e frumos sa dam creditul pe care-l merita femeii din spatele lui Grace Kelly devenita Grace de Monaco.

Nadia Lacoste – fosta Marculescu – este cea pe care Casa Regala de Monaco a angajat-o in 1955 ca PR si i-a dat in grija transformarea lui Grace Kelly de la actrita la printesa, dar si imaginea tarii care avea drept obiective dezvoltarea relatiilor cu Franta, dar si cu America, proaspat inrudita.

In 2008, pe cind lucram pentru Tabu, am negociat pentru revista un interviu cu doamna Nadia Lacoste (realizat cu sprijinul exceptional al domnului Paul Balley, redactor BBC Londra, caruia ii mai multumesc si aici, la multi ani distanta). Am fost editorul pentru articolul de atunci (care se axa pe prietenia speciala dintre Doamna Nadia Lacoste si Mihail Sebastian) si care a fost scris de Robert Ratiu.
Mai jos cititi povestea primului PR al Casei Regale de Monaco, o romanca foarte foarte desteapta: Nadia Lacoste.

*

Cind Grace de Monaco a murit, ca urmare a unui accident de masina, numele Nadiei Lacoste a fost mai pomenit ca niciodata. Era 13 septembrie 1982 si Grace de Monaco decisese ca poate cobori singura cu masina de la palat catre croitorul din oras, desi nu era o soferita buna si ii era frica de soseaua cu multe serpentine pe care trebuia sa o parcurga. Avea insa multe bagaje in masina si soferul si fiica sa nu mai incapeau, asa ca l-a rugat pe sofer sa vina cu o masina in spatele ei si l-a asigurat ca va conduce prudent.

Masina s-a rasturnat la o curba si-a coborit in panta pina in gradina directorului artistic al hotelului Loew’s, Jaques Provance; fiica sa, Stephanie, a fost ranita usor, iar printesa a murit citeva ore mai tirziu ca urmare a ranilor pe care le avea.

Biograful printesei, Jean des Cars, scrie in cartea “Povestea unei printese” ca parte din zvonurile si din legendele prinvind conspiratia mortii printesei au aparut din cauza unei coincidente nefericite.

“ De vina e absenta Nadiei Lacoste, directoarea Centrului de Presa al Principatului. Dupa o vara plina, Nadia Lacoste tocmai plecase in vacanta in Germania, in Muntii Padurea Neagra, unde sotului ei ii placea sa pescuiasca. Aceasta remarcabila profesionista, pe care Printul i-o prezentase lui Grace, este o femeie cu multa experienta. Cunoaste toti jurnalistii si, mai important chiar, toti jurnalistii o cunosc.

Se bucura de ani de zile de respectul tuturor, pentru ca stie ce trebuie sa spuna, cum sa spuna, cind sa spuna sau cind sa taca pur si simplu. Chestiune de meserie si de incredere.

(…) Nadia Lacoste, care se afla intr-un loc izolat si dispune de un echipament telefonic limitat, afla vestea de la radio. Lovindu-se ea insasi de dificultati in incercarea de a obtine amanunte, se grabeste sa se intoarca la Monaco.

Dar se vede obligata sa ia un avion de la Strasbourg la Paris, apoi altul de la Paris la Nisa.
In absenta ei, misiunea de a informa presa cade asadar in sarcina unor persoane lipsite de experienta. Medicii nu dau niciun comunicat oficial, Palatul nici atit, ca si cum tacerea ar fi o modalitate de a pacali fatalitatea.”, scrie Des Cars in cartea sa.

Cum isi aminteste doamna Lacoste intimplarea?. „Eram atit de izolati incit la pensiunea la care stateam nu exista telefon, a trebuit sa fug in sat pentru a gasi unul, am reusit sa revenim in tara abia a doua zi.”
Cind, in sfirsit, a ajuns la Monaco a preluat cu discretie si fermitate comunicarea si a avut grija ca familiei sa-i fie respectata intimitatea.

Nadia Lacoste a fost timp de 50 de ani PR-ul Casei regale, iar dupa moartea printesei a continuat sa administreze imaginea micutei tari despre care se spune ca e astazi recunoscuta la nivel mondial si datorita abilitatilor ei de a aseza corect in pagina notorietatea lui Grace Kelly cu discretia regala. A renuntat la job-ul ei cind avea 65 de ani, pentru ca asa cerea legea, iar Printul a rugat-o atunci sa aiba in grija societatea care administra hotelurile si cazinourile din Monaco, dar si biblioteca irlandeza, pe care Principatul a infiintat-o dupa moartea printesei.

*

La vremea accidentului fatal, Nadia Lacoste era sefa Biroului de presa la principatului de 27 de ani. Fusese rugata de Print sa aiba in grija imaginea tarii sale si a viitoarei sale sotii in 1955 si acceptase pentru … citeva luni, de proba. Avea experienta in promovarea filmelor (fusese responsabila cu promovarea in biroul de la Paris al studiourilor Metro Goldwyn Mayer), dar nu si experienta promovarii diplomatice a unei tari. “Noroc ca era o tara mica”, obisnuia sa glumeasca Nadia Lacoste.

In Principat vestea ca printul se va casatori cu o actrita de la Hollywood n-a fost lucrul cel mai agreat, iar monegascii s-au uitat cu suspiciune la printesa pentru multa vreme. Nadia Lacoste a fost cea care a condus abil informatiile si-a folosit abilitatile organizatorice ale printesei in folosul unei imagini mai bune, si pentru tara, dar si pentru sotia printului.

Asa a ajuns Printesa sa fie presedinta Asociatiei Crucea Rosie si sa conduca, dincolo de aparitiile oficiale, misiunile umanitare ale acesteia.

Tot Nadia Lacoste a fost cea care a negociat diplomatic, atit cu printesa cit si cu studiourile de la Hollywood numele actritei pe afisul filmului pe care-l filmase inainte de a se casatori cu Printul de Monaco (ultimul sau film, High Society, alaturi de Cary Grant) si care urmeaza sa aiba premiera si in principat, dar si cea care i-a recomandat Printesei sa acorde un interviu in … Playboy , in numarul aniversar din 1966, editia Americana in care isi exprimau parerile si Jean Paul Sartre si Somerset Maugham. Un interviu in care a expus pareri pertinente despre dezvoltarea economica si sociala a Principatului si care a facut ocolul lumii, pentru ca a fost cel mai bun ambasador al strategiei de dezvoltare, asa cum fusese gindita de consilierii Printului.

Pina la intilnirea cu Nadia Lacoste, Grace Kelly comentase mai mult sau mai putin inspirat relatiile sale anterioare (printre ele – Cary Grant, Sinatra, dar si un designer divortat de doua ori, Oleg Cassini), dar post intilnire, chiar inainte de casatoria cu printul, domnisoara Grace Kelly si-a desavirsit discretia. In plus, ca prin magie ( tradusa in limba PR-ului prin “negocieri ferme”) in majoritatea articolelor post mariaj, trecutul printesei a fost uitat.

Presa americana a numit-o pe Nadia Lacoste “ the acid breathing dragon” pentru fermitatea cu care rezolva situatiile care nu puneau in lumina potrivita Casa Regala de Monaco.

***

Inainte de a fi PR-ul Casei Regale de Monaco, din 1945 timp de 8 ani, Nadia Marculescu a fost PR-ul reprezentantei studiourilor Metro Goldwyn Mayer in Paris. A renuntat la job in momentul in care s-a indragostit de seful ei, Robert Lacoste, pentru care timp de multi ani nu a avut mai mult de sentimente de amicitie. Nadia isi aminteste ca relatia lor a crescut de la prietenie la iubire intr-un mod organic, natural pentru ca isi petreceau foarte mult timp impreuna in birourile de la Paris.

Nadia Marculescu lucrase insa inainte de mutarea pariziana, la New York la aceleasi studiouri. Mai intii ca secretara care face programari pentru make-up vedetelor. Printre ele Greta Garbo si Grace Kelly, vedetele MGM ale epocii, pentru ca mai apoi – cind i-au fost descoperite abilitatile la limbi straine (stia franceza, engleza, spaniola si germana) sa treaca la departamentul in care citea scenariile si facea un rezumat al lor, pentru sefii studiourilor.

Absolvise Stiintele Politice la cel mai prestigios colegiu de fete din America, Wellesley, acelasi colegiu pe care l-au urmat si Madeleine Albright si Hilary Clinton, si incercase sa obtina un job ca reporter la Newsweek sau Time unde fusese refuzata politicos pentru ca, in epoca, femeile nu ajungeau reporter, cel mult documentarist sau secretara.

Cind in 1945, Hollywood-ul a intrat in greva generala si Nadia Marculescu n-a mai putut munci la MGM, nu s-a sfiit sa se duca sa culeaga struguri de pe o plantatie californiana, doar ca sa ramina independenta financiar.
Vedea dintr-o Romanie incercata de saracie si stia ca munca si inteligenta sunt singurele lucruri pe care se poate baza ca sa reuseasca.

***

In decembrie 1940, familia Marculescu , impreuna cu fiica lor Nadia, a plecat din Romania pentru ca tatal Nadiei – care era directorul financiar pentru Europa al companiei americane Standard Oil – urma sa fie relocat in America de sud din cauza razboiului. Au ajuns la Paris cu ultimul tren care a plecat din Romania, apoi a inceput razboiul si urmatoarea plecare, spre New York, s-a facut abia in aprilie. Au ajuns in America dupa 3 luni si jumatate, iar distanta a fost parcursa cind cu trenul, cind cu vaporul, familia folosindu-se de prieteniile pe care le avea, uneori nestiind care va fi destinatia viitoare.

In Bucuresti, familia Marculescu locuia pe Bulevardul Regia Maria, linga Facultatea de Drept, iar adolescenta Nadia – care era in grija bunicilor – avea preocupari diferite de cele ale fetelor din generatia ei. Ii placea teatru si voia sa se faca regizoare; nu se considera nici frumoasa, nici talentata, asa ca excludea posibilitatea de a se face actrita.

Primise un aparat de fotografiat si voia sa documenteze munca actorilor si folosindu-se de mici contacte si prietenii, a ajuns sa-l cunoasca pe George Vraca si a intrat la repetitiile actorilor. Prin George Vraca l-a cunoscut si pe Mihail Sebastian, care la vremea respectiva tocmai avusese premiera cu Accidentul, si au legat o strinsa prietenie. Ea l-a iubit ca o adolescenta, el a pastrat o distanta rezervata dar a incurajat-o mereu sa-si urmeze instinctul si sa-si indeplineasca visele. Sa invete mult ca sa devina jurnalista si sa publice despre lume asa cum o vedea ea.

Nadia Marculescu avea 16 ani cind a publicat un prim articol intr-unul dintre ziarele vremii si-a mers, conform uzantelor de politete, cu bunica la redactie cind cei de acolo au vrut sa o cunoasca.

*

Nadia Lacoste traieste discret in apartamentul ei din Paris, foarte aproape de Arcul de Triumf si continua sa pastreze scrisorile care au insemnat corespondenta cu Mihail Sebastian, tot asa cum continua sa vorbeasca o limba romana perfecta.

Imediat dupa Revolutie, pe cind inca mai era reprezentanta oficiala a Principatului de Monaco, a vizitat Romania ca sa –si implineasca o dorinta: sa ingrijeasca mormintul lui Mihail Sebastian.
Mormintul, care se afla in Cimitirului Evreiesc Filantropia, are linga cruce, o trufa de liliac pe care Nadia Lacoste a plantat-o in acea vizita.

Fiul doamnei Nadia Lacoste, Thiery Lacoste, este avocatul Casei Regale de Monaco si un consilier important al printului Albert de Monaco.

6531
Dresden, Tote nach BombenangriffTRUE STORY: omul din tren care a inviat din morti.

TRUE STORY: omul din tren care a inviat din morti.

L-am intilnit in tren. Era la clasa I si eu cautam o priza ca sa-mi incarc computerul sa pot lucra mai departe. Linga el erau singurele scaune libere, de fapt era singurul care, din tot compartimentul lung, n-avea vecini, asa ca am cerut voie sa ma asez.

Pe masa mica de linga fereastra trenului erau doua carti – una cu coperte negre cu roshu,  cu hirtia ingalbenita de vreme si cu litere kirilice, de format A5. Alta cit o patrime din prima si mult mult mai groasa: clasicul dictionar de buzunar englez roman.

Arata ca o versiune mai slaba a domnului Ion Ratiu in ultimii sai ani de viata. Si banuiam ca are undeva peste 80 de ani.

“Calculatorul face rau la sanatate, ca nu mai faceti sport”, a zis si mi s-a parut ca si vocea, accentul, modul in care pune pauzele intre cuvinte seamana cu felul in care vorbea dl Ratiu.

Am inchis calculatorul politicoasa, oricum asteptam sa se mai incarce si l-am intrebat ce citeste in limba rusa.

“E un ghid de conversatie rus englez, e a treia oara cind m-am apucat sa invat engleza. Mi-e mai usor prin rusa pentru ca stiu limba mai bine.”

S-a dovedit ca stia rusa, poloneza, slovaca,  sirba, italiana, germana si invata engleza. Franceza i se paruse cea mai grea si n-o mai vorbea demult. Fusese traducator din germana si rusa, condusese un department pentru traduceri tehnice la o companie din Ploiesti care se ocupa cu exportul de petrol . Pentru o vreme predase si la facultate, la inginerie, pentru ca asta era meseria lui de baza.

Desi avea casa si la Ploiesti, se mutase la Cluj unde putea avea o viata sociala mai activa. Se plimba cu bicicleta in fiecare zi, facea cursuri la Clubul Pensionarilor (“sunt mai mult doamne acolo”, zimbise cu autoironie); invatase sa lucreze cu computerul si, acum, o lua inca o data de la capat cu engleza, ca sa o invete ca uitase mult din ea.

“Ati prins Razboaiele?’, l-am intrebat incercind sa-i intuiesc virsta.

“Da”.

A facut o pauza lunga, prima pauza lunga de cind ma asezasem linga el, altfel parea foarte vorbaret, si s-a uitat in stinga. Isi aducea aminte de ceva.

“Care e cea mai socanta amintire pe care o aveti din razboi?”

***

“Eram in Dresda la bombardamentul din februarie 1945. S-a zis ca au murit atunci 20.000 de oameni, dar au fost mult mai multi. Locuiam cu mama, tata, fratele meu mai mare, o surioara de doua luni si o alta familie de imigranti din Silezia. La 10 seara au interrupt stirile si s-a anuntat bombardament. Am luat rucsacul pe care-l tineam pregatit pentru situatiile astea si am coborit la subsol. A durat 24 de minute. Mai tirziu am aflat ca au fost 244 de avioane engleze care au aruncat peste centrul orasului peste 650.000 de bombe. peste doua ore a fost un nou bombardament si-a trebuit sa iesim ca se prabusea casa peste noi. Eu cu tata, mama si surioara am fugit catre un adapost, fratele meu mai mare catre un parc. Era aglomerat si fum si nu mai puteam respira in adapost , am iesit si pe drum am lesinat. Am cazut impreuna cu cei care erau raniti.

M-am trezit intr –o gramada de oameni. Nu intelegeam la inceput unde sunt. Era o doamna cu parul lung deasupra mea si ii ridicam capul de pe mine, tragind-o de par si-i ziceam “dati-va jos ca nu pot sa respir”, iar ei ii cadea capul la loc peste mine. Avea singe la gura si-am stiut ca e moarta.

Apoi am vazut soldatii care carau morti si-i puneau unii peste altii si-am inteles ca sunt intr-o groapa comuna printre cadavre. M-am speriat foarte tare, am strigat si niste soldati m-au scos si m-au lasat pe margine.

Nu mai puteam sa-mi misc picioarele. Am mers de-a busilea. Peste citeva zile au venit medicii sa faca evaluarile ranitilor. Se uitau la oameni si ziceau “el nu mai rezista”, “lui taiati-i mina, nu se mai recupereaza”. Mie mi-au zis ca imi vor taia picioarele, dar mama s-a opus. Tata murise in bombardament, la fel si surioara noastra. Mama le-a zis medicilor ca  o sa ma maseze ea citeva saptamini si poate ma fac bine.

Dupa trei saptamini de masaje puteam sa merg. Problema fusese ca am stat 2 zile in groapa printre cadavre si, din cauza greutatilor de peste mine, imi fusese afectata circulatia membrelor.

De atunci am invatat sa nu ma incred in medici.”

*

“… sa nu ma incred in medici”. A fost primul moment in care a zimbit si singurul in care s-a uitat la mine din momentul in care incepuse povestea.

Apoi in gluma mi-a povestit cum medicii l-au pus sa se opereze la prostata in urma cu citiva ani si ca el a ramas consecvent sa nu se increada in ce-i spun. Avea insa acasa atlase de anatomie si compendii de medicina pe care le citea in detaliu cind il durea ceva. Unele dintre carti le-a cumparat de la fiica lui din Olanda, de la un tirg de vechituri . Fiica a plecat sa lucreze la Philips, sediul central, inca inainte de revolutie si pina acum trei ani, cind a renuntat sa mai conduca, se ducea o data pe an la ea in Olanda, cu masina. Dormea in parcari si se spala in benzinarii.

L-am intrebat cum a ajuns din Dresda in Romania si de ce, daca stie atit de multe limbi straine, n-a vrut sa ramina in alta tara.

“Dupa bombardament , am ramas cu mama si fratele meu. Eu aveam 11 ani si doar fratele isi gasise de lucru, desen tehnic la o companie. Mama care era profesoara de istorie a cerut statului roman sa o primeasca si i-au dat post. Noi fuseseram emigranti de la Cernauti, unde tata era avocat, iar mama profesoara.

La liceu am ajuns la Baia Mare, unde am fost in echipa de gimnastica si-am participat la campionatele nationale. Mai am si acum carnetul de note cu insemnarile profesorilor si zice ca eram obraznic, dar cel mai bun gimnast din clasa. Eu care era sa ramin fara picioare.”

Fratele sau a ajuns profesor universitar la ASE, a decedat de citiva ani. El a facut facultate, a muncit, s-a casatorit si are o fata care e specialista in computere. De sotie a divortat in urma cu citiva ani si era in tren pentru ca se intorcea de la Baia Mare, unde ceruse autoritatilor niste acte: voia certificatul de deces al tatalui lui pentru a depune actele pentru recuperarea unei case.

“In viata ai nevoie de miscare, de activitate, astea te tin viu. Nu munca si goana dupa bani. Eu am o pensie mare, dar cheltuiesc 500 de lei lunar; eu imi fac piine, eu fac mincare, prajituri o data pe saptamina. Acum o sa cumpar fructe sa fac dulceata. Cind sunt suparat, cind ma mai prinde necazul ca singuratatea e grea, ma sui pe bicicleta, fac citiva kilometri , usor cit sa puna singele in miscare si sa nu ma doara inima. Creierul se oxigeneaza, organismul se invioreaza si… uite asa (arata cu mina ca si cum ar sterge ceva)… dispare orice gind de suparare.”

*

Il cheama Olch Lemnij si, daca nu am gresit calculele si-am tinut bine minte cifrele pe care le-a mentionat, anul asta implineste 80 de ani. S-ar putea sa-l vedeti cu bicicleta prin Cluj. Sau pe la conferintele din oras. Sau la clubul pensionarilor din cluj, luptindu-se cu limba engleza. Seamana cu unul dintre personajele lui Balzac, dar va las pe voi sa descoperiti asta in detaliu, daca-l intilniti.

 

fotografia de cover , arhiva Centro Studi La Runa, o groapa de cadavre din bombardamentul de la Dresda din 1945.

2180
mickey minnie parisReportaj (EXCLUSIV): In culisele Disneyland Paris

Reportaj (EXCLUSIV): In culisele Disneyland Paris

In culisele Disneyland Paris – sau ce pot invata adultii de la Walt Disney

La sfirsitul anilor 40, Walt Disney obisnuia sa-si duca cele doua fete in fiecare duminica in Griffith Park, un parc de distractii de linga casa. Acolo, plictisindu-se in timp ce ele se distrau, si-a spus pentru prima data: “Nu e nimic de facut pentru parinti in parcurile de distractii. Trebuie sa existe un loc in care intreaga familie sa se poata amuza.”

Walt Disney n-a avut niciodata intentia de a concepe un parc de distractii, ci un intreg univers al imaginatiei – mai degraba o tara decit un parc; a vrut si a reusit sa dea o forma palpabila pentru ceea ce isi imaginau oamenii (de orice virsta) despre povesti si le-a spus celor pe care i-a antrenat pentru a fi personaje in lumea lui fantastica: “Sa facem totul atit de bine, incit vizitatorii sa fie uimiti de perfectiune si sa vrea sa se intoarca aducindu-si prietenii.”

Aceasta este o excursie in culisele Disneyland Paris, un rollercoaster prin timp in care aflati povestea intretinerii perfectiunii visului lui Walt Disney la aproape 60 de ani de la inaugurarea primului tarim magic creat de el. (Primul Disneyland a fost inaugurat in 17 iunie 1955, in Florida)

[caption id="attachment_27794" align="alignnone" width="389"] imagine din show-ul Disney Dreams!, realizat printr-o tehnica revolutionara – mapping (proiectii pe cladiri si suprafete create de caderi de apa)[/caption]

 

CUM SE INTRETINE PERFECTIUNEA UNUI TARIM AL FANTEZIEI?

La Disneyland Paris nu e niciun moment din zi, noapte sau an cind pe aleile de linga Castelul Frumoasei din Padurea Adormita sa nu se afle citeva sute de oameni, chiar si in afara orelor de vizitare. La ora 23.00 dupa ce ultimul vizitator a parasit lumea fantastica, pe mijlocul aleilor rasar iluminatoare din locuri care par guri de canalizare, iar spatiul e invadat de crew members, cei care intretin perfectiunea.

Aproape de miezul noptii incep verificariile in detaliu, sector cu sector. Sunt inlocuite florile care s-au ofilit sau au fost bruscate de vizitatori, sunt verificate fiecare dintre elementele atractiilor – barci, lifturi, papusi mecanice etc– si reconditionate daca a aparut o zgiriietura, cum sunt verificate si fiecare dintre costumele papusilor mecanice.

Vorbim de o suprafata de 2230 hectare pe care se afla 35.000 de copaci, 450.000 de tufisuri si peste un million de flori plantate in fiecare an. 130 de gradinari specializati intretin zilnic toate aceste plante cu ajutorul unui sistem de irigatii de 6000 de km de tevi care se afla in pamint, departe de ochii vizitatorilor.

O parte din peisagisti au in grija tunsul copacilor, operatiune care, intern, e numita “lacing”, dantelarit, asta pentru ca fiecare element din parc trebuie sa fie mereu ca si cum ar fi fost desenat pe un ecran urias, fiecare copac trebuie sa aiba proportia perfecta de frunze care lasa sa se intrezareasca un anume peisaj ca sa trezeasca curiozitatea sau uimirea privitorului.

[caption id="attachment_27783" align="alignnone" width="581"] in stinga varianta decoratiunilor rezultate din desenul gindit pe computer, asa cum arata in dreapta[/caption]

Cea mai recenta dintre temele paradelor Disney se numeste Swing into Spring si poate fi vazuta pina la sfirsitul lui iunie. Tema reuneste personajele din filmele Disney a caror actiune e in legatura directa cu natura, cu aparitia primaverii – Bambi, Lion King, Pisicile Aristocrate, Pinocchio -, dar si pe celebra Mary Poppins – pentru ca la inceputul anului a fost lansat Saving Mr. Banks, un film despre viata lui Walt Disney din perioada realizarii filmului cu dadaca magica.

Asa ca in Disneyland tufisurile au fost luat forma lui Bambi sau ale lui Simba si Nala, personajele din Lion King, Mickey si Minnie Mouse se imbratiseaza de la balconul in forma de portativ muzical si, intr-o piateta de pe Main Street, doua tufisuri au forma a doi tineri care danseaza Charleston.

Dar, ca sa fie pregatiti pentru oricare situatie de criza, pentru fiecare dintre aceste instalatii exista o dublura in depozitele din backstage.

FANTEZIA A FOST CONSTRUITA PE UN TEREN VIRAN

Imaginati-va ca in 1987 cind statul francez a semnat acordul cu Euro Disney S C A pentru ca la 32 de km de Paris sa fie Disneyland, pe locul respectiv era un teren viran, fara riuri, vegetatie luxurianta sau roci muntoase. Tot ceea ce se afla in tarimurile fanteziei au fost construite dupa schite realizate pe calculator, ca intr-un décor urias de film in care vizitatorii sunt personajele principale.

Plantarea copacilor si crearea lacurilor artificiale a inceput cu 4 ani inainte de a fi inaugurat parcul, iar intregul domeniu e controlat de specialisti in biodiversitate (in parc nu exista pasari, desi se aud triluri specifice pentru fiecare regiune geografica ilustrata cu plante; plantele care au fructe sunt curatate noaptea pentru a evita degustarea realizata de copii, vizitatorii sunt protejati de albine si alte insecte prin instalatii speciale care sunt ascunse la baza coroanelor copacilor etc.)

Perfectiunea merge pina la detalii incredibile: pentru ca la Paris ploua mai mult decit in Florida, iar cerul este mai multe zile pe an un albastru gri, simularile pe computer au aratat ca pentru un cadru perfect in fotografii in orice conditii meteo, Castelul Frumoasei din Padurea Adormita ar trebui sa aiba mai mult roz cenusiu decit alb, asa ca in Paris castelul arata putin diferit de cel din Florida.

[caption id="attachment_27787" align="alignnone" width="557"] Disneyland: in stinga Castelul din Florida, in dreapta cel din Paris[/caption]

*
D’ISIGNY = DISNEY, radacinile franceze ale lui Walt

Parizienilor le place sa povesteasca despre stra stra strabunicul lui Walt Disney, Robert d’Isigny un francez care a calatorit in Anglia cu William Cuceritorul pe care englezii, pentru ca nu i-au inteles corect numele, l-au rebotezat scriind Disney. In semn de omagiu, dar si pentru o poveste buna, in restaurantele hotelurilor din Disneyland se gaseste Beurre d’Isigny, un unt produs in zona de la care isi luase numele stra stra strabunicul.

Walt Disney a fost insa prezent in Franta la 16 ani ca sofer pe ambulanta cind n-a fost acceptat in armata pentru a lupta in primul razboi mondial si s-a inscris in Crucea Rosie. Venea dintr-o familie saraca. Pe perioada scolii generale vinduse ziare in fiecare zi, de la 4 dimineata pina cind incepea cursurile. Cind tatal i-a spus ca poate sa lucreze la mini fabrica de jeleuri pe care o crease, a preferat sa se duca functionar intr-o banca. Si-a dorit dintotdeauna sa fie ilustrator si-a desenat tot ce se putea pentru ziarul scolii sau publicatiile locale care l-au bagat in seama.

Prima animatie cumparata si difuzata de un studio producator a fost cu Oswald- iepurele norocos, dar pentru ca n-a stiut sa negocieze contractul, a pierdut repede dreptul de a utiliza personajul.

MICKEY MOUSE A APARUT LA SUPARARE, NU DINTR-UN ACT CREATIV LIBER

Faimosul soricel a aparut intr-o excursie cu trenul pe care o facea impreuna cu sotia lui, Lilian, dupa o vacanta in care incercase sa si calmeze nervii pierderii intregii sale munci. Il chema initial Mortimer. Doamnei Disney nu i s-a parut insa potrivit asa ca Walt a propus Mickey, un nume irlandez care suna prietenos, dar nu era folosit in America. Prima aparitie a lui Mickey Mouse a fost in noiembrie 1929 si pina in 1947 vocea personajului a fost chiar cea a lui Walt Disney. A devenit rapid cel mai indragit personaj in America si scenaristii s-au aflat intr-o situatie delicata: nu mai puteau construi povesti cu suspence pentru ca publicul nu voia ca Mickey Mouse sa faca nicio actiune controversata. Asa a aparut antiteza lui Mickey, Donald Duck.

DONALD DUCK SI IMPOZITELE AMERICANILOR PE TIMP DE RAZBOI

In 1941, imediat dupa ce japonezii au atacat Pearl Harbor, secretarul trezoreriei l-a rugat pe Walt Disney sa-l puna pe Mickey Mouse in slujba intereselor tarii ca sa-i convinga pe americani sa-si plateasca taxele. Walt n-a vrut sa-l dea pe Mickey, l-a propus insa pe Donald Duck , iar filmul pe care l-a facut – New Spirit – a fost vazut de 35 de milioane de americani. Conform unui sondaj Gallup de la acea vreme, 37% dintre spectatori au recunoscut ca filmul i-a influentat sa-si plateasca taxele, iar 86 % au spus ca Disney ar mai trebui sa faca si alte filme pentru guvern.

 (Puteti vedea aici filmul New Spirit cu Donald Duck )

In cei 12 ani de la crearea lui Mickey Mouse si pina la acest rezultat spectaculos, Walt Disney isi perfectionase tehnica de a se adresa publicului, de a-i capta atentia. Vizionarul Walt Disney le spusese scenaristilor sai inca din 1930 ca o poveste trebuie sa plece de la starile pe care trebuie sa le transmita spectatorilor si abia apoi trebuie gasite actiunile care pot genera acele emotii.

Astazi asta e cheia functionarii oricareia dintre atractiile din Disneyland. Si reteta dupa care se scriu scenariile pentru blockbustere.

Asa cum Walt Disney a visat inca din primele clipe, Disneyland-urile sunt locurile in care vizitatorul traieste intr-o lume in care fanteziile sale iau formele gindurilor lui, iar atentia ii e captata integral, indepartindu-l de la problemele zilnice.

CUM POTI SA RUPI UN OM DE LUMEA LUI SI SA-I DAI ILUZIA CA TRAIESTE INTR-UN VIS?

Tehnica pe care oamenii de la Disneyland o folosesc se numeste IMMERSION (imersie). Termenul vine de la scufundarea totala a unui corp intr-un lichid si s-a extins la acapararea integrala a atentiei unei persoane. Tehnica (dezvoltata in doi pasi – frustrare/constringere si recompensa) sta acum la baza tuturor jocurilor pe computer sau a activitatilor cu care se creeaza dependenta de lumea virtuala.

Disneyland Paris e un mare platou pentru un joc asemeni celor de pe playstation sau computer,iar experienta vizitatorilor e gindita ca intr-un scenariu in care ei sunt personajele principale; angajatii se numesc “cast members” – adica membri in distributia filmului, iar fiecare dintre atractii/ jocuri are un desfasurator pe scene, la fel ca la orice film: scena 1: intrarea (decorul e cu x si y, in fata personajului principal apare z, in stinga are un perete pe care se afla t… etc etc), scena 2, scena 3…

Muzica joaca si ea un rol important in inducerea unei stari sau in localizarea geografica pentru un anumit tronson din parc si difuzoarele sunt amplasate dupa o structura inteligenta care face ca vizitatorul sa auda in fadein/ out “sonorul” in timp ce trece de la o atractie la alta.

IMERSIUNEA – PRINDEREA SPECTATORULUI IN MREJELE POVESTII SE REALIZEAZA DIFERIT DE LA O ATRACTIE LA ALTA, DAR DUPA ACEEASI STRUCTURA

In Walt Disney Studios (cel de-al doilea parc de distractii din Disneyland Paris) intrarea din curtea interioara catre studioul propriu zis se face pe porti ca la stadion, foarte inguste, ingradite de pereti care au si gratii de otel, iar tavanul e foarte jos. Vizitatorul trebuie sa parcurga citiva metri prin acest culoar ingust, insotit de un zgomot de fond de foiala umana (care se aude din boxe ascunse in perete) si subconstientul sau reactioneaza instant trimitind semnale de disconfort. 10 pasi mai incolo, vizitatorul intra intr-un hangar liber, imens, foarte inalt, luminat puternic si, din nou, subconstientul reactioneaza: “waaaaw”. In mai putin de 1 minut , vizitatorul a fost rupt de lumea lui si introdus intr—o lume de poveste, a fost uimit, iar creierul lui – pentru ca i-a placut surpriza – secreta dopamina. Deci incepe sa simta fericirea. (Fiecare vizitator trece de cel putin 5 ori prin acest ritual intr-o vizita de o zi, iar creierul incepe sa simta efectul de drog al dopaminei, asa se explica de ce toti vizitatorii vor sa se reintoarca, sa retraiasca bucuria recompensei.)

La atractia inspirata de Toy Story – una dintre cele mai populare intrucit te poti lupta in lasere cu Buzz Lightyear – imersiunea se realizeaza in spatiul liber: vizitatorii merg pe o alee care are o curba amplasata strategic astfel incit decorul din jur (copacii masivi) sa ii separe vizual de restul parcului, aleea e in panta descendenta, iar in stinga si-n dreapta sunt versiuni uriase ale personajelor din Toy Story. Vizitatorii au senzatia ca se fac mici (coboara pe linga niste personaje uriase)si, citiva pasi mai incolo, sunt de aceeasi dimensiune cu personajele din Toy Story. Din nou o senzatie de disconfort (mersul in panta, senzatia de micsorare) pentru ca sa vina recompensa ca te poti juca de la egal cu o jucarie care ti-e draga.

Poate cea mai reusita si mai emotionanta dintre imersiuni este cea la intilnirea cu Mickey Mouse, intr-un teatru in care el urmeaza sa apara intr-o piesa. Prin abilitatea de a se juca cu nevoile si emotiile oamenilor, scenaristii atractiilor Disneyland au transformat o banala sedinta foto intr-o intilnire memorabila si emotionanta. O intilnire in care, din nou, detaliile duc catre perfectiune: Mickey Mouse este de 1,5m desi ar fi putut fi o mascota mai inalta. Explicatia? Copiii trebuie sa se bucure de intilnire, sa-l considere egalul lor, nu sa fie dominati de prezenta soricelului magic.

E un exemplu foarte bun despre cum e dusa mai departe viziunea lui Walt Disney care a intuit, inca din anii ’40, puterea tehnicilor cu care se poate realiza imersiunea. In ciuda comentariilor ca Disney ar fi fost interesat sa controleze magia, pentru el intotdeauna a fost vorba despre magia de a sti sa detii controlul mintii spectatorilor.

*
Walt Disney a vrut intotdeauna ca spectatorii sa traiasca exact emotiile pe care el si echipa de scenaristi si tehnicieni le-au imaginat, oricit de mult ar fi insemnat efortul de a reduce catre zero distanta dintre gind si fapta.

Pentru premiera de la Fantasia (1940) a refacut sistemul sonor al cinematografului de pe strada 53 din New York cu un echipament care cintarea peste 30 de tone, chiar daca a fost nevoie de o saptamina de lucru in plus.

IMAGINEER – MAGICIANUL CARE STIE SA TRANSPUNA FANTEZIA IN REALITATE

Inca din 1940 au fost angajati la studiourile Walt Disney oameni care aveau o slujba pe care Walt a numit-o “Imagineer” – un mix intre “imagination” si “engineering”, acei magicieni care cautau solutii tehnice ca sa integreze fantezia in lumea reala. Walt Disney Imagineering este compania care are acum in grija layout-ul si creatia tuturor atractiilor din Disneyland.

Compania Walt Disney Imagineering are peste 100 de brevete de inventii care au schimbat lumea enterteinmentului, cu artificii care nu fac zgomot, efecte speciale sau sisteme super performante de sunet. Poate cea mai celebra inovatie este Animatronicul – o papusa animata care permite interactiunea in 3D cu personajul si care a fost creata inca din 1964. Ea poate fi gasita in parc la Piratii din Caraibe, Casa Bintuita sau, noua atractie pe care Disneyland Paris o va avea de la anul, Ratatouille.

Tot Walt Disney a inteles inca de la inceputul vietii lui Mickey Mouse ca daca vrea sa-l transforme intr-o figura emblematica trebuie nu doar sa investeasca in publicitate, ci si in brand extension, asa ca inca din 1930 au existat benzi desenate cu Mickey Mouse care erau publicate in 40 de ziare din 22 de tari pentru realizarea carora Walt angajase ilustratori noi.

Un an mai tirziu a inceput sa licentieze figura lui Mickey Mouse, licente din care a obtinut anual – de atunci – mii, apoi milioane de dolari pentru tricouri, cani, ceasuri, cereale etc. Dorinta lui de a-si face filmele tot mai cunoscute, dar si de a controla senzatiile pe care le va avea publicul, l-a facut sa creeze un program de televiziune – Disneyland s-a numit initial – care a ajutat la promovarea lansarii primului sau tarim al fanteziei.

O lectie pe care au invatat-o foarte bine toti cei care lucreaza pentru Disneyland-urile din toata lumea, dar si in studiourile Walt Disney.

***
Pe aleea principala – The Main Street USA –in Disneyland Paris miroase a turta dulce (parte din ideea imagineer-ilor de a experimenta cu toate simturile lumea fanteziei). In stinga si-n dreapta sunt magazine cu nume si vitrine diferite, toate gindite de departamentul de design in identitatea temelor paradelor sezoniere, acelasi department care are in grija si costumele pentru show-urile de strada. E vorba de 10 designeri de costum si vitrinieri si alte 45 de persoane care intretin (curata, retuseaza) costumele care apar in paradele zilnice.

Perfectiunea se intretine cu multa munca si magia nu apare daca nu e totul perfect, asa ca pentru fiecare costum din parada mai exista cel putin doua dubluri, uneori mai multe, iar pentru realizarea lor se lucreaza pina la 50 de versiuni de schite. In plus, sunt multe elemente de luat in calcul cind e vorba de materialele din care sunt facute pentru ca trebuie sa reziste si pe ploaie, si pe vint si sa le permita dansatorilor din show-urile de strada sa-si faca miscarile cu lejeritate.

Pentru cea mai recenta parada, Swing into Spring, s-a muncit mai bine de 10 saptamini la realizarea celor peste 200 de costume noi pentru care au fost folosite 6,500 de metri de material.

Temele paradelor sunt gindite cu multe luni inainte (pina la un an si jumatate) pentru ca, asa cum Walt Disney i-a invatat, o parte importanta din business se face din merchandise si e nevoie de timp pentru ca toate produsele sa poata fi prezentate simultan, integrat, publicului.

ACEEASI CROIALA, CULORI DIFERITE PENTRU FIECARE PRINTESA

Unul dintre cele mai bine vindute item-uri de merchandise e “rochia de printesa”- creata in culori distincte pentru fiecare poveste in parte, in dimensiuni potrivite de la 4 la 16 ani.

Geniul lui Walt Disney se simte insa si aici, pentru ca inca de la primele desene de lung metraj pe care le-a creat, a avut grija ca vestimentatia printeselor (din oricare poveste ar fi fost) sa fie aproximativ la fel: mineci bufante, un corset pe talie, o fusta ampla, clos si doua falduri laterale. Diferenta se face, intr-un mod genial pentru cei care au gindit personajele luind in calcul si merchandise-ul, doar in culoarea rochiei, iar fetitele stiu ca mov e Rapunzel, bleu e Cenusareasa, roz e Aurora, iar albastru cu galben e Alba ca Zapada.

Si cind se imbraca, peste hainele lor de strada, cu o rochita cumparata din magazinele de pe Main Street se intimpla magia: oricit de frig/cald ar fi, oricit de mult au mers prin parc, ele fac pasi mici dar semeti, cu spatele drept si miinile alunecind pretios pe linga fusta cu tul. Devin PRINTESE.

In cei 85 de ani de la aparitia lui Mickey Mouse, Walt Disney a schimbat lumea entertainment- ului mai mult decit si-a imaginat in cele mai indraznete vise. Si a visat intotdeauna sa invinga imposibilul.

Personajele sale sunt cunoscute peste tot in lume, milioane de copii din 100 de tari se bucura de 6 canale Disney dedicate lor, filmele animate (sau nu) care dau forma fanteziilor copiilor din fiecare dintre noi au declinari in carti, e book-uri, jocuri pe computer, iar muzicieni cu hituri in toate marile clasamente au inclus pe albumele lor cintece pe care le-au interpretat pe coloanele sonore ale filmelor Disney.

Ryan Gosling, Justin Timberlake, Britney Spears si Christina Aguillera au fost copii vedeta in The New Mickey Mouse show, o emisiune celebra in America anilor 90, iar astazi sunt lideri informali pentru milioane de tineri.

Madonna, Lady Gaga sau Miles Cyrus folosesc tehnica pe care imagineer-ii lui Disney o numesc immersion si aduc la concertele lor alte milioane de tineri. (Cel mai bun exemplu e show-ul MDNA 2012 in care spectatorii sunt introdusi in atmosfera apasatoare a unui ritual bisericesc, simtindu-se vinovati pentru pacatele nerostite, pentru ca apoi sa vina rasplata: aparitia somptuoasa a Madonnei – deschiderea unor usi gigantice, spargerea geamurilor si largirea spatiului de spectacol. Urmariti aici primele 7 minute din show)

Iar cea mai rafinata dintre inovatiile lui Walt Disney – Disneyland – locul in care iti poti trai propria fantezie, locul in care esti egalul personajelor care au happy end, locul in care la fiecare “atractie” primesti o puternica rasplata emotionala, are anual milioane de vizitatori. (In Disneyland Paris in 2013 s-au bucurat de magie 14, 9 milioane de oameni, iar de la inaugurare- 1992- si pina in prezent parcul a fost vizitat de peste 275 de milioane de persoane).

REGULILE INTERNE DISNEYLAND APLICATE IN AFARA TARIMULUI FANTEZIEI

De fapt, Walt Disney a identificat esenta umanitatii si-a speculat-o intr-un tarim al fanteziei pentru ca daca privim viata ca un spectacol pe o scena, regulile dupa care functioneaza  in Disneyland cast members (angajatii care fac parte din show-ul pe care-l vad vizitatorii) se aplica si dincolo de tarimul magic si pot face lumea mai buna:

1. Fiecare e parte din spectacol si e preocupat sa-i fie bine celuilalt.

2. Spectacolul nu se opreste niciodata. Fiecare isi poarta costumul si respecta regulile personajului. Relaxarea si pauzele se fac dincolo de ochii vizitatorilor.

3. Fiecare este responsabil pentru ca scena sa fie curata, prietenoasa si, mai presus de orice, sa fie distractie.

4. Fiecare e atent la cei care au nevoie de ajutor si isi arata disponibilitatea, inainte de a fi solicitat.

5. Fiecare face o fapta buna cind vizitatorii se asteapta mai putin.

***
Diane, fiica cea mare a lui Walt Disney isi amintea despre ziua de 17 iunie 1955 cind a fost inaugurat primul Disneyland: “N-am mai vazut niciodata un om atit de fericit. Cind tata a iesit din biroul lui amplasat linga Statia Pompierilor din Disneyland si s-a uitat de-a lungul strazii principale, avea lacrimi pe obraji. La sfirsitul zilei a privit focul de artificii in timpul unei cine pe care a luat-o alaturi de prietenul lui Art Linkletter (nota mea. vedeta tv/radio a epocii), iar Art ne-a povestit ca tot timpul a notat ceva. S-a dovedit ca numara cite artificii au fost lansate ca sa fie sigur ca e ceea ce el a gindit.”

(Poti vedea aici discursul lui Walt Disney de la inaugurarea Disneyland)

Disneyland Paris – numarul 1 in destinatiile turistice din Europa – e o lectie despre cum magia se intretine vizind perfectiunea lucrurilor marunte, o lectie despre cum o tara a fanteziei poate fi reala daca munca intru perfectiune nu se opreste vreodata. E o lectie pe care mai ales adultii trebuie sa o inteleaga ca sa poata sa o dea mai departe.

*

Air France este linia aeriana preferata a Disneyland Paris.  Pina la 5 zboruri zilnice va vor purta spre tarimul distractiei. Detalii pe www.airfrance.ro

Pentru familiile din Romania care merg catre Disneyland cu Air France exista discounturi speciale de acces in parc, dar si facilitati gindite pentru confortul copiilor la bord. 

Copiii pina in 12 ani calatoresc GRATUIT la Disneyland cu Air France. Afla aici detalii.

 

Pentru acest articol au fost folosite informatii oferite de Luc Behar- Bannelier – Director Nature & Environment Disneyland Paris, Kat de Bois – director artistic Disneyland Paris, Laurent Cayuela – Imagineer Disneyland Paris, informatii din cartile Walt Disney: The Triumph of the American Imagination (Neal Gabler) si Dream It! Do It!: My Half-Century Creating Disney’s Magic Kingdoms (Marty Sklar), dar si informatii din studiile Immersion and Emotion: Their Impact on the Sense of Presence (Barnos, Botella) si Sensory and Emotional Immersion in Art, Technology and Architecture (Richard Almond)

Multumiri Speciale Air France pentru sprijinul acordat la realizarea acestui articol.

3144
Andreea_Badala_-_Murmur_02Andreea Badala – unde discretia, eleganta si bunul simt s-au intilnit.

Andreea Badala – unde discretia, eleganta si bunul simt s-au intilnit.

Despre Andreea Badala nu scriu tabloidele, iar in revistele glossy ii gasesti produsele insa niciodata povesti despre viata ei.

Andreea Badala nu merge la petreceri, nu se afiseaza cu celebritati si nu prea face nimic din ceea ce fac “creatoarele de moda” din RO. Nu se imbraca extravagant, nu se machiaza excesiv (as zice ca rujul rosu e trade mark-ul ei) si nu are unghii lungi colorate cu tot felul de modele.

Insa brandul creat in urma cu 3 ani de Andreea Badala – Murmur (un cuvint care inseamna acelasi lucru si-n romana, si-n engleza, si-n franceza) a  fost imbracat de Madonna, Beyonce, a aparut in multe reviste mari din lume (Vogue e printre ele) si e in citeva dintre cele mai sofisticate magazine din lume.

Sunt fan Andreea Badala si le multumesc celor de la Glenfiddich ca au inclus-o in proiectul Book of success (in care sunt promovati romani care au facut lucruri frumoase, romani valorosi) pentru ca astfel am avut onoarea sa particip la o cina la care ea a fost invitatul special.

Sa va arat de ce imi place Andreea Badala.

***

 Mai intii sa aflati cum a fost cind a primit mail de la echipa Madonnei si de ce nu a vrut sa anunte presa ca a imbracat-o pentru Grammy 2014. Da, stiu orice “creatoare de moda” s-ar fi inghesuit sa fie pe prima pagina a ziarelor.

Noi am primit brieful cam cu 10 zile inainte de premii. A venit insotit de masurile Madonnei – un tabel foarte mare cu zeci de dimensiuni, pentru palarii, pentru inel, pentru manusi.

Am facut in citeva zile propuneri, am trimis si s-au ales 2 din 9. Le-am facut si le-am trimis, dar nu stiam daca o sa poarte sau nu ceva de la noi. Am vazut pe instagram ca a primit brieful si Fausto Puglisi (nota mea, geniul creativ din spatele brandului Ungaro) si mai erau si altii.

In ziua Premiilor Grammy am vazut o imagine pe Instagram in care recunoscusem mineca de la o salopeta cu corset integrat pe care o lucrasem pentru ea.  A fost cea mai grea piesa pe care am facut-o vreodata si eram convinsa ca o sa poarte asta.

Am stat noaptea si m-am uitat la televizor, am vazut covorul rosu, am vazut spectacolul, am vazut ca purta corsetul Murmur, dar nu si-a descheiat sacoul. M-am dus sa ma culc si i-am zis si prietenului meu ca nu vreau sa comunicam ca a fost imbracata cu ceva de la noi pentru ca nu si-a deschis sacoul.

A doua zi dimineata toata echipa mea sarbatorea fara mine. Dupa Grammy mersese la petrecere si isi deschisese sacoul.

Oricum n-am comunicat mai mult de un newsletter catre clienti si un fel de newsletter catre presa romaneasca. A, si un post pe facebook.

Si cum a ajuns sa fie imbracata Beyonce cu un corset MURMUR in videoclipul de la Pretty Hurts.

Nu ne-au cerut nimic. Bea Åkerlund, stilista ei, a luat direct dintr-un magazin din New York unde sunt si produsele noastre. Dar noi am mai creat pentru Beyonce de doua ori, doar ca nu au mai iesit proiectele.

Uneori ies, alteori nu.

Unul dintre visurile mele e sa ajunga MURMUR pe net –a-porter. Site-ul are The Edit, sectiune pe care acum vor sa o scoata si in print sub forma de revista. Ne-au scris ca vrem asta si asta… cum sa nu-mi doresc  sa fiu in revista lor?! Poate in citiva ani am sa fiu pe net a porter, poate nu o sa fiu niciodata, oricum ar fi, m-am organizat si am trimis totul. A fost iarna, s-a blocat coletul in vama. N-a ajuns la timp pentru sedinta foto.

***

Sunt legende despre Andreea Badala cum ca a reusit pentru ca are bani de la parinti. Faptul ca nu spune cit de mult munceste (si veti vedea putin mai jos ce spun), faptul ca afiseaza o atitudine calma (e mai degraba politicoasa, decit calma) pare ca e relaxata cu ceea ce face si nu are nicio presiune in a reusi, ca nu are presiunea zilei de miine. De fapt, presiunile si le pune ea pentru ca-si ridica singura, periodic, stacheta pe care trebuie sa o treaca. Ca sa fie sigura ca progreseaza.

Nu esti in nicio liga pina nu ai radacini foarte adinci.

Fac un produs original, dar nu am radacini foarte puternice. Mai am de lucru. Nu trebuie sa te bazezi pe un tirg doua la Paris.  Avem un inceput foarte bun, altii in 5-7 ani nu fac cit am facut noi in 3 ani cu 8 angajati, dar altii fac si mai multe cu 3 angajati.

Primii doi ani n-am avut niciun fel de vacanta. E frustrat sa fii singurul care ramine in Bucuresti si sa-i spui prietenului tau, du-te si distreaza-te cu prietenii nostri.

Prima livrare am facut-o la un magazin care se cheama Aishti si care e unul dintre cele mai mari din Orient. In 2011.

Prima comanda: 2200 de euro. Aveam un angajat, in part time. Facusem o adresa de mail sales@murmur.ro si ziua ma chema Marina si vorbeam cu oamenii de la achizitii de la diverse magazine din lume. In paralel, aveam grija si de ordinea operatiunilor la realizarea produselor pentru ca aveam doar o cusatoreasa si nu facea fata.

Mi-am facut comanda, tricouri corozive, am produs pentru prima data etichetele de compozitie cu “made in Romania”, am impachetat totul singura in demisolul casei. M-am dus si m-am culcat. In timpul noptii, mi-am dat seama ca undeva n-am pus o eticheta buna, am coborit in demisol si-am desfacut tricou cu tricou, apoi am reimpachetat ca sa fie totul perfect.

A doua zi vorbeam cu magazinul, ma directionasera catre cei care faceau actele vamele, mai aveau niste specificatii ale lor si iti spuneau ce sa mai adaugi tu pe actele deja facute. Eu nu aveam nimic.

In momente din astea te rezolvi cu telefonul, am sunat-o pe Maria Hohan “Te rog, imi dai si mie pe cineva de la export sa ma ajute?”

A fost greu, am muncit mult, am facut multe lucruri dincolo de creatie, am dormit 4 ore pe noapte. Dar… Toata lumea care a ajuns undeva a facut lucrurile astea. E frumos ca dupa aceea, macar intr-o proportie mica, stii ce sa ceri colegilor tai din diverse departamente.

Am reusit niste lucruri, dar o sa fiu mindra de ele cind o sa am stabilitate – in vinzari, in notorietate. Nu ma ajuta daca e one time, asta e doar ca sa am ce sa povestesc la nepoti peste 50 de ani…

Mi se pare ca nimic nu e o intimplare, dar in acelasi timp daca nu e un parcurs constant, daca nu e corect construit nu o sa progresam. Si noi continuam sa muncim. Avem directia in care trebuie sa mergem si avem crezul care trebuie sa ramina acelasi pentru oricare colectie: voluptate, senzualitate.

Si putin despre familie…

Tatal meu vine din Berevoesti. Celebra gropa de documente de la Berevoiesti, el a descoperit-o. Tata a avut o viata speciala; el nu o considera zbuciumata, dar eu asa cred ca e. La 5 ani a ramas fara mama, tatal lui era sofer pe camion si era mai tot timpul plecat. Nu stiu de unde a gasit resurse sa invete si sa se tina de scoala. A fost foarte bun la matematica, i-a placut sa deseneze, a fost foarte bun la muzica, are o voce foarte frumoasa. La 14 ani a plecat in Bucuresti si-a muncit orice ca sa se intretina, mai tirziu a ajuns tehnician la ARO, a facut ASE-ul, a ajuns economist, a inceput sa faca comert extern, a intrat pe pietele orientale. A invatat limbi straine foarte tirziu. Acum stie engleza, franceza, germana si araba.

Parintii mei m-au intrebat tot timpul ce  vreau sa fac si pe vremea lui Ceausescu nu aveai prea multe optiuni si informatii. Le-am spus ca vreau sa fac pian si habar nu am cum si de unde au cumparat o pianina veche. Nu eram bogati, n-aveam multa mobila, dar ne cumparau – si mie si fratelui meu – albume de arta.

La 8 ani si jumatate m-am mutat in Siria, pentru patru ani, pentru ca tata avea un job acolo. Am invatat acasa, dupa un program pe care mi-l facuse mama pe zile iar vara veneam si dadeam examene la fiecare materie.

Am mers insa la scoala de desen si la cea de muzica acolo, iar cind m-am intors in Romania, la 12 ani si jumatate am fost socata de rautatea copiilor, de agresivitatea lor. Am facut Tonitza si apoi Facultatea de arte.

*

Daca putini reusesc sa faca design de moda la standard international in Romania e pentru ca putin merg la scoala sa si invete asa ceva. Andreea e printre perfectionisti. A urmat stagii la Richard Nicoll, Tata-Naka, Emilio de la Morena si Alexander McQueen. O parte din piesele create si produse de ea au fost incluse direct pe podiumul London Fashion Week in colectia prezentata de Emilio de la Morena.

Cititi mai jos de ce s-a dus sa faca stagiu la Alexander McQueen. Desigur, au acceptat-o pentru ca era talentata, dar asta e alta discutie…

Am aplicat pentru stagiu la Alexander McQueen pentru ca am vrut sa fac Men’s Wear ca sa-mi rezolv niste probleme: n-aveam rabdare; aveam ideea creativa, dar nu aveam rabdare sa o execut.

Am trecut prin doua interviuri si urmau doua  saptamini de proba. Stagiarii isi doresc experienta asta la orice mare casa, care e mai mult decit orice scoala, inveti niste lucruri si esti unul dintre oamenii din echipa.

Erau oameni in echipa care munceau acolo de 2-3 ani si nu vorbisera cu McQueen, eu…

In a treia zi in care eram acolo, McQueen a venit sa cunoasca stagiarii. Eu aranjam niste imagini pe un board si eram cu spatele, dar i-am recunoscut vocea pe care o stiam din interviurile de pe youtube.  Cind m-am intors catre el era o imagine incredibila: toti stagiarii se rosisera, uneia dintre fete ii curgeau lacrimile si incerca sa nu faca zgomot.

A inceput sa intrebe:

“Cine e tipar creativ?” Si toti cei care erau in echipa de tipar creativ s-au asezat intr-o parte.

“Cine e dezvoltare?” Si s-au grupat si ei…

“Cine e imprimeu?” Asa ne-a aliniat pe toti.

Apoi oamenii care lucrau cu el, designerii, au venit cu boardurile de documentare si am primit cite o imagine. McQueen i-a spus fiecaruia dintre noi cum trebuia construit produsul.

Fotografia mea era un mormint era de la 1800. Cadavrele erau in niste pozitii ca si cum ar fi avut activitati zilnice, la vertical. Hainele se pastrasera foarte bine, chiar daca imbracau acum doar un schelet. Camasa si pantalonii se fronsasera pe un suport care nu mai era precum cel initial si formasera niste volume foarte interesante. Materialul se patinase cu trecerea anilor, dar patina nu era uniforma, ci pe niste cute ale fronseului , efectul gravitatiei pe lipsa unui volum pe care a stat.

Mi-a zis sa urmez ideea de volum care cade in mod natural pe un volum care nu mai exista si sa fac prototip de camasi si de palton.

Am muncit doua saptamini zi de zi, noi faceam produsul, noi dezvoltam tiparul, noi coseam… in perioada aia am simtit, la propriu, ca imi fierbe creierul.  Eu nu aveam datele toate, la 2 zile primeam corectura designerului sef si a arhitectului, limbajul pe care ei il foloseau nu imi era familiar “Fa o camasa sa intre intr-o alta camasa si pe care o intorci, fara cusatura.”

Era un tip de camasa descoperit de japonezi care a fost preluat apoi de multe branduri, dar pe care nu-l stiam. Mi-am facut mai multe schite, am facut incercari, cind am avut cit de cit o solutie m-am dus si am intrebat arhitectul; mi-a spus ca asta era ideea.

Dupa doua saptamini toate departamentele  au fost puse la un loc, materialul patinat a venit de la textile (lucrasera in paralel pentru a obtine acel efect), imprimeul la fel si-am inceput sa le punem pe cite un model de camasa.

A rezultat un stander lung de produse finite, executate la detaliu, cum ar fi trebui sa fie imitate in fabrica. S-au ales 5 produse , 2 erau cele la care lucrasem si eu. Au fost trimise la Milano dar n-au intrat in colectie.

Ai fost mindra ca ale tale au fost alese?

Nu. Am fost multumita, dar nu mindra. Nu erau produsele mele, lucrasem pe niste tipare deja existente, faceam o munca creativa pe o identitate a unui brand, primeam corectura la fiecare pas. Cind muncesti pentru o asemenea companie, iti asumi ca lucrezi pe o baza existenta si chiar daca ai venit cu o idee, ea e doar o parte mica din produs.

In stagiul de la McQueen, am facut tot felul de gafe amuzante. Am intrat in acelasi lift cu el si am zis buna dimineata. Am aflat apoi ca nu se suia nimeni cu el in lift. Era un geniu si, intr-o companie atit de mare, erau o multime de legende despre el.

***

Cum se face ca despre tinerele doamne care chiar au reusit sa faca niste pasi adevarati in lumea modei internationale nu se scrie prea mult prin presa mondena? La fel ca Andreea Badala e si Maria Lucia Hohan si, poate nu intimplator, sunt prietene. Aceste tinere doamne nu au timp de mondenitati, sunt ocupate sa munceasca, vor sa mearga mai departe de punctul in care au ajuns.

Iar timpul liber pe care-l au il folosesc sa construiasca in domeniul lor, cu generozitate. Cind recunosc un talent adevarat, il sprijina. I s-a intimplat si Andreei cu Maria Lucia Hohan care a ajutat-o de cite ori a avut nevoie de o lumina pe drumul pe care merge, iar Andreea stie sa “pay it forward”

Cind am vazut pe Molecule F produsele Ludique, am cerut numarul designerului, Ruxandra Gheorghe, si am sunat-o:  “cine esti, vreau sa te cunosc”.

Ruxandra e atit de ambitioasa, are o putere de absorbtie a informatiei.  Nu reuseste inca sa faca tot ceea ce stie ca trebuie facut pentru ca e foarte la inceput, dar intelege tot.

Am incercat sa-i zic “fa asta acum, fa aialalta, pentru ca pierzi un an, un ultim efort”.

E foarte talentata. O parte din magazinele care cumpara Murmur au inceput sa vinda si Ludique si ma bucur foarte mult pentru ea.

***

Cum ziceam, imi place mult Andreea Badala ca om, caracter, dincolo de talentul ei in meseria pe care si-a ales-o inca de cind era foarte foarte mica. Imi place discretia si eleganta ei care vin dinauntru, imi place feminitatea ei – asezata, asumata: o simti in ceea ce creeaza, dar o simti – paradoxal – si-n discretia de care spuneam mai devreme.

Imi place ca-si urmareste visul, muncind in draci. Si ca nu se lauda cu asta.

Mi-ar placea ca toate tinerele domnite care se viseaza peste noapte designerite sa aiba norocul in viata sa o intilneasca macar o data ca sa inteleaga ce lung e drumul care trebuie parcurs, cit de multe ai de invatat, nu doar in partea de design ci si in activitatile conexe – de la vinzari pina la promovare, de la targetul pe care-l vizezi pina la definirea identitatii brandului tau.

Mi-ar placea sa o intrebe de Google Analytics; vor fi surprinse sa descopere cit de multe a invatat singura Andreea Badala ca sa se promoveze corect pe facebook sau ca sa-si faca un newsletter.

Cum ai facut?, am intrebat-o cind am aflat ca a testat multe formate de layout pentru newsletter si cuvinte cheie pe care sa le foloseasca.

“Cu bun simt. M-am uitat la rezultatele pe care le obtinea fiecare incercare.”

5308
OnteachingJournalism1de miine, curs de scrieri creative – 6 saptamini – am 5 locuri “de dat”

de miine, curs de scrieri creative – 6 saptamini – am 5 locuri “de dat”

asociatiile reunite ale studentilor de la Universitate au o revista  on line care se numeste IQOOL.

de miine, timp de 6 saptamini, in fiecare marti – la cererea lor – tin un curs de scrieri creative.  va fi axat mai mult pe scrierile pentru online si cum se schimba/adapteaza o structura narativa ca sa fie mai usor de citit in online, dar va contine – cel putin in primele 2 cursuri – notiunile de baza despre structuri narative.

pentru ca fiecare curs va avea exercitii cu fiecare dintre participanti, cursul are doar 20 de locuri. 15 sunt ale studentilor de la revista, 5 mai sunt disponibile.

daca va intereseaza, ginditi-va daca ati putea fi prezenti in fiecare marti la ora 19.00 timp de doua ore la curs, apoi explicati printr-un comentariu de ce v-ar fi util un asemenea curs.

am sa aleg 5 persoane dintre cele care vor sa scrie pe termen lung, carora le-ar fi util acest curs.

participarea este gratuita.

 

atilla kimAttila Kim – despre personalitatile caselor si cum capata ele chip dupa oameni

Attila Kim – despre personalitatile caselor si cum capata ele chip dupa oameni

Cel ce doreste sa-i fie construita o locuinta invata pe drumul la idee la caratul bagajelor citeva notiuni tehnice:  o cladire e alcatuita din componente pe orizontala -partiuri si pe verticala- etaje sau niveluri.

Ce nu stii atunci cind iti alegi o casa e ca rezultatul este dupa chipul si asemanarea ta. Casa va avea personalitatea ta, iti va deservi nevoile, va gazdui genul de emotie si de energie care iti aduce tie confort.

Nu m-am gindit niciodata la cladiri ca la oameni pina cind sa-l intilnesc pe Attila Kim (36 ani), unul dintre  cei mai buni architecti romani. (Attila ar strimba din nas la etichetarea asta; ar spune: “in raport cu ce bun? ce ma califica pentru asta?”.)

Attila e genul de om pentru care parcursul e mai important decit destinatia, care pleaca de la fond pentru a ajunge la forma, care are o poveste, o justificare, un concept aproape filosofic pentru fiecare dintre pasii pe care-i face cind e curatorul unei expozitii (Wool & Wood – design romanesc in cadrul Stockholm Design Week) ), cind face arhitectura de expozitie ( Q,E.D Mircea Cantor), cind reaseaza in spatiul lor moral cladirile care i se par a fi dezavantajate de context ( Sala Elvira Popescu) sau cind construieste un interior pentru un spatiu destinat confortului intelectual al publicului (librariile Carturesti – Timisoara si Arad).

Daca ar fi o casa, Attila KIM ar putea arata cam asa…

PARTERUL sau… din clasa V-a am facut Liceul de arta. Stiam ca merg sa invat sa desenez ca sa ma fac architect.

In copilarie am avut astm si am stat foarte mult acasa. Ai mei au descoperit destul de repede ca singurul lucru care ma tine ocupat sunt jocurile de tip Lego, sau de constructie, si mi-au cumparat toate variantele; si de lemn, si de plastic. Asa stateam linistit, uitam de crizele de astm. Apoi, vazind ca ma intereseaza sa construiesc, au inceput sa-mi explice ce e ala un architect si, cumva, din clasa a patra am stiut ce o sa fac.

Tata era farmacist, mama pianista, profesoara de pian. Am o sora cu 10 ani mai mare, ea a terminat pianul, e muzicolog si cind a trebuit sa incep eu sa invat sa cint la pian, ea dadea admiterea la Conservator, la muzicologie, unde era un singur loc (se intimpla in anii 80). Si din tot contextul acela a rezultat ca din muzica fie iesi stresat, fie mori de foame, si m-a lasat in pace cu pianul.

Bunicul meu a fost pictor, am mostenit talentul lui la desen si incepind din clasa V-a am facut Liceul de arta. Dar stiam ca merg sa invat sa desenez ca sa ma fac architect.

*

ETAJUL 1  sau… A fi un profesor bun inseamna sa faci ca studentii sa descopere meseria si sa o descopere in ritmul lor.

Am inceput sa predau la 24 de ani pentru studentii din anul 4, apoi 5. In educatia de arhitectura, una dintre materii este proiectarea. In programa sunt 7-8 ore pe saptamina, inveti meseria in sine si toate celelalte cursuri sustin acest studio. Asta am predat, proiectare.

Am fost extrem de entuziasmat si mi-am zis ca asta e maximum ce pot sa fac. Am predat 5 ani, apoi am avut un concediu de 3 ani ca sa fac doctoratul, dupa care – brusc – mi-am dat seama ca nu mai vreau sa predau.

Retroactiv, cred ca am fost profesorul cel mai prost posibil.  A fi un profesor bun inseamna sa faci ca studentii sa descopere meseria si sa o descopere in ritmul lor. Eu ma enervam daca studentii nu faceau lucrurile la nivelul la care credeam eu ca sunt in stare sa le faca. Eram dezamagit si de ei si de mine.

Mi-am dat seama ca pe la 60 de ani as putea sa predau, ca deocamdata nu am rabdarea necesara care sa-mi permita sa devin un profesor bun.

***

ETAJUL 2 sau… Munca de reabilitare este sa-i dai o sansa adevarata unei cladiri care, cumva, s-a nascut fara un picior si fara o mina.

Elvira Popescu e o cladire la care tin foarte mult. Era mereu tratata ca o cladire secundara in spatele Institului Francez, dar avea un rol principal in activitatea Institutului. Arata ca o mica centrala termica.

Eu nu m-am atins de ELVIRA POPESCU, am construit o fatada noua in fata, ca sa ajung la aceleasi proportii arhitecturale ca sa nu mai exista concurenta intre cele doua cladiri. Cumva, consider ca e o reusita pentru ca in viziunea bucurestenilor a aparut dintr-o data acea cladire.

Munca de reabilitare este sa-i dai o sansa adevarata unei cladiri care, cumva, s-a nascut fara un picior si fara o mina.

***

MANSARDA sau…trei locuri preferate din Bucuresti

 Imi place foarte mult Gara Baneasa, cum imi place si terasa de la MNAC – acolo daca stai pe un scaun si e soare, dupa masa, vezi doar lampadarele pe margine si perscarusii. Ai impresia ca esti la mare.

Parcul Ioanid – Imi place Parcul Monceau  din Paris care a inspirat si Parcul Ioanid. Imi plac cladirile care isi intorc a doua fatada catre un parc si aceasta a doua fatada devine mai importanta. Toate cladirile de pe Dumbrava Rosie au o fatada foarte discreta fata de cea dinspre parc.

*

ACOPERISUL sau… “cum sa procedezi ca un grup de oameni sa observe ca nu sunt singuri… sa-i faci sa inteleaga ca pot sa se sprijine si in viata pe care o traiesc, nu doar in filosofia religioasa.”

Anul trecut in iulie am fost rugat sa ma gindesc la un proiect pentru o biserica, iar de atunci ma confrunt cu intrebarea asta.

Ce mi se pare important, si de ce mi se pare ca cineva s-ar simti implinit intr-o biserica, e sa simta un anumit tip de suport care vine din credinta sau vine din comunitatea care e din jurul tau. Cred ca e mai mult din comunitate, pentru ca altfel – daca exista credinta – biserica nu este necesara. E o traire atit de personala si intima, incit iti cistigi echilibrul singur.

Cind mergi la biserica conteaza sentimentul pe care-l creeaza comunitatea, iar cind vine vorba despre arhitectura unei biserici acest lucru ar trebui sa-l puna pe primul plan: cum sa procedezi ca un grup de oameni sa observe ca nu sunt singuri… sa-i faci sa inteleaga ca pot sa se sprijine si in viata pe care o traiesc, nu doar in filosofia religioasa.

De-a lungul istoriei arhitecturii, arhitecura bisericilor a trecut prin multe transformari. In Gotic, arcele care sa-ti conduca privirea in sus, in timpul Renasterii concentrarea asupra omului si asupra valorilor umane, dupa care Barocul care era un fel de spectacol – teatru sacru. In secolul 20 s-a ajuns la nevoia de a tine comunitatea apropiata. Cei care sunt singuri sa-si gaseasca sentimentul apartenentei la o comuniatte, unde nu mai exista rivalitate, toata lumea merge cu acelasi scop, esti inconjurat de oameni care oricind pot sa te ajute.

***

VECINII sau… Primaria e ca si constructorul unei case: iti livreaza casa cu pardoseala si ferestre, dar nu-ti aduce obiectele personale, nu-ti creeaza intimitatea.  Oamenii ar trebui sa invete ca noi populam spatiul comun si-i cream intimitatea.

Tema pe care am ales-o pentru Romanian Design Week este “Cum spatiul public ajunge spatiu comun”. Intr-un mod foarte gresit (mai mult in Bucuresti), spatiul public e vazut al nimanui sau al Primariei. Cumva, noi nu ajungem sa ne insusim spatiul comun si nici nu ne asumam responsabilitatea.

La Romanian Design Week incercam anul acesta sa atragem atentia oamenilor ca nu mai trebuie sa criticam orasul si sa facem ceva pentru el. Primaria e ca si constructorul unei case, iti livreaza casa cu pardoseala, dar nu-ri aduce obiectele personale, nu-ti creeaza intimitatea. Si asta ar trebui sa invete oamenii ca noi populam spatiul comun si-i creem intimitatea.

Noi insa ne multumim cu minimum necesar – e pavaj, e curat. In momentul in care toate problemele de spatiu public sunt vazute si lumea se simte mai atasata de spatiul care ne inconjoara, atunci altfel se vor rezolva si problemele din categoria “ce facem cu gradina de la Casa Poporului”.

*

LOCUIREA, OBIECTELE PERSONALE, INTIMITATEA

Cu siguranta ca sunt mult mai multe niveluri in “casa Atilla Kim”, la fel cum inca ma mai gindesc daca jocurile lego din copilarie n-ar fi mai degraba “demisolul” sau poate chiar “fundatia”, dar cum l-am intilnit doar pentru citeva ore la o minunata cina Glenfiddich, n-ar fi fost foarte politicos sa vizitez toate “camerele”.

Attila Kim este in proiectul Book of Success prin care Glenfiddich incearca sa arate romanii valorosi pe care nu-i vedem foarte des in presa, dar care ar putea deveni oricind un exemplu prin structura lor profesionala si morala.

Dar daca e sa-mi imaginez ce obiecte personale am gasi in casa Attila Kim, cu siguranta unul dintre ele ar fi decenta.

“La o cladire apreciez decenta fata de locul in care e. Exact la fel cu momentul in care stai la o masa cu multa lume si apreciezi persoanele care nu ies in evidenta. Asa e si in arhitectura, strada e un mediu mai restrins de personalitati, fiecare cladire cu personalitatea proprie, si ansamblul formeaza o constructie urbana, din tensiunea si armonia dintre diverse elemente din spatiu.

Pentru tine cladirile au personalitati, sunt ca niste oameni, personaje…

Pai nu sunt?!”

2684
rftbseminar Romanian Fashion Trends & Brands: cum sa lucreze brandurile mai bine cu presa

seminar Romanian Fashion Trends & Brands: cum sa lucreze brandurile mai bine cu presa

la cea de-a doua editie a Salonului Romanian Fashion Trends & Brands am sa tin un workshop pentru specialistii din industria modei care isi doresc o relatie brand – presa de tipul “win win situation”, workshop care a venit la initiativa lui Ovidiu Buta, unul dintre organizatorii Salonului.

imi este foarte drag acest seminar pentru ca mi se pare ca a venit momentul in care sa dau ceva la schimb pentru multele critici pe care le-am adus tinerilor care vor sa-si faca loc in industrie. e momentul sa si explic cum cred eu ca se face, cu experienta unor ani de redactor sef de revista glossy, dar si a unui om care lucreaza in comunicare.

*

Reprezentatii brandurilor spun ca nu sunt prezenti in presa decat daca fac media buying. Jurnalistii spun ca nu primesc subiecte potrivite pentru publicatiile lor si din aceasta cauza refuza propunerile primite din partea brandurilor.

Cum sa facem ca relatia brand-presa sa fie mai eficienta si in “win win situation”?

Punem povestile din spatele brandurilor in prim plan si invatam cum sa gasim subiecte care sa ne reprezinte si de care publicatiile sa fie interesate. Si desigur, invatam cum prezentam/ pitch-uim aceste subiecte ca sa ajunga in sumarul revistelor si ziarelor.

Conversatia brand presa e ca si in viata, se bazeaza pe intelegerea nevoilor celuilalt.

*

asa am descris seminarul, dar aici pe blog simt nevoia sa fac citeva precizari.

am acceptat sa tin acest seminar pentru ca e un eveniment facut de Ovidiu Buta care este printre putinii oameni din RO (mai putini decit degetele de la o mina) care stiu ce inseamna MODA, haina, structura si geometria unei haine, care au cultura sa poata puna in context un trend. si care vor sa construiasca in lumea modei din RO; sa profesionalizeze industria.

cu tot respectul, seminarul nu va fi pentru tinere domnite care fac cos  trei cirpisoare pe care le imbraca doar ele, sperind ca astfel vor avea acoperire in media drept designerite. daca asta asteptati de la acest workshop (cum sa apareti voi personal in reviste), nu veniti pentru ca va pierdeti timpul.

*

nu cred ca e viabila ideea de a te face modista pentru ca stiai sa faci haine pentru papusi sau pentru ca stii sa-ti faci tie o fusta. cum nu cred in genul de aparitii media obtinute pe “croitorie” decit daca esti chiar maestru croitor.

cred in oamenii care invata intens si constant pentru pasii pe care vor sa-i faca in cariera.

cred ca fiecare haina / accesoriu se face dupa ce ai invatat cite putin din geometrie, anatomie, istorie (a artei, a modei si nu numai), dupa ce ti-ai dezvoltat o cultura vizuala. daca la astea se mai adauga si ceva talent, dar si extrem de multa munca si perseverenta, ai o sansa sa poti crea un brand.

si de abia de aici incolo nu-ti pierzi timpul daca vii la seminar.

ii multumesc lui Ovidiu pentru invitatia de a tine acest workshop, el a fost garantia ca participantii nu vor fi aspiranti la o cariera prin tabloide.

pentru toti cei care vor veni, sunt sigura ca vom avea de invatat multe unii de la ceilalti. vom face exercitii aplicate pe citeva dintre brandurile prezente in sala si toata lumea va pleca acasa cu un ghid practic de “how to work with press”:)

sa ne vedem sanatosi si voiosi la inceputul lui aprilie.

detalii despre Salonul RFTB, salonul profesionist al industriei modei –eveniment organizat de Business Texin şi Fashionandbeauty.ro în parteneriat cu Jolidon aici.

535
OnteachingJournalism1de ce cele mai multe scrieri din reviste si bloguri sunt… manele

de ce cele mai multe scrieri din reviste si bloguri sunt… manele

“orice scriere ar trebui sa aiba o STRUCTURA si o POVESTE; literatura si articolele jurnalistice adevarate au. daca ne gindim la muzica, la un hit din topuri de exemplu, care e structura si care e povestea?”, am intrebat ieri studentii dintr-unul dintre amfiteatrele Facultatii de Drept

“structura e melodia, versurile sunt povestea”, a raspuns cineva.

“si muzica clasica?” a intrebat un alt student.

“in muzica clasica structura e atit de rafinata si atit de performanta incit transmite singura si ceea ce pot face versurile in muzica pop. in scriere, cind stii sa minuiesti structura bine, poti sa creezi tensiune si suspence chiar si cind scrii despre un creion.”

***

ieri le-am explicat studentilor la Drept ca toti putem sa scriem – o si facem incepind din primul an de mers la scoala, doar ca ceea ce scriem – compunerile (pe care unii le continua toata viata) – ar putea avea corespondent in muzica in … manele.

cele mai multe scrieri -compuneri sunt despre “of, viata mea” si, in lipsa structurii si a educatiei pentru scris, apar in texte echivalentele trilurilor unduitoare specifice manelelor.

studentilor le-am facut comparatia si dintre scris si dans despre care am scris aici.

*

cind inveti sa expui o actiune intr-o naratiune e ca si cum ai invata o limba straina.

in prima faza, te uiti la ceilalti si tot ceea ce auzi/vezi e un sir lung si melodios din care nu intelegi nimic (e felul in care citim literatura cei mai multi dintre noi, urmarim povestea, dar niciodata structura)

in faza urmatoare incepi sa intelegi unde se separa cuvintele, apoi incepi sa intelegi dintre cuvinte, apoi iti formezi un vocabular si, dupa toate astea, cu ceva curaj legi niste propozitii in limba cea noua.

dar pina ajungi sa vorbesti ceva in limba respectiva, INTELEGI cum sunt separate sunetele care curg melodios , care e granita intre un cuvint si celalalt, ce inseamna fiecare.

*

daca scrieti pe bloguri sau in reviste texte care au iz personal sau nu, ginditi-va bine daca ati inteles limba scrierii. intrebati-va citeva lucruri despre structuri narative, despre mijloacele prin care structura serveste povestea si, mai ales, cautati raspunsurile in carti. dupa ce intelegeti asta, textele voastre au o sansa sa depaseasca nivelul de manele.

ca si in muzica, si la scris, dupa ce stim notele, talentul face diferenta.

***

la cursul de la Drept am plecat de la statusuri de Facebook si Lady Gaga , am trecut prin “mintea cititorului” cu caracteristicile ei actuale (attention span < 2 min, selfie, orientat catre imagine) si-am ajuns prin exercitii la structuri narative.

am aratat de ce astazi informatia – ca sa ajunga cu impact la cititor – nu mai trebuie sa plece de la “ce, cum, cind, unde, de ce”, ci de la “pentru cine scriu”, “ce vreau sa transmit ca stare” si “cum trebuie sa fac asta”.

dupa ce termin cursul (mai e o tura saptamina viitoare), am sa pun si pe blog citeva dintre exercitiile pe care le-am facut cu studentii.

690
OnteachingJournalism1workshopuri si seminarii pe care le sustin in aceasta primavara

workshopuri si seminarii pe care le sustin in aceasta primavara

cel mai mult pe lumea asta iubesc oamenii care vor sa invete mereu ceva nou. care nu stau sa li se lincezeasca creierasul. care nu considera ca ei le stiu pe toate din nastere, deci nu mai e nevoie de nimic in plus.

ma insotesc doar de oameni din aceasta categorie si de oameni de la care am ceva de invatat in mod constant, iar eu am un program aproape militaresc de citit/invatat despre care, poate, scriu cindva.

*

incepind de miine pentru urmatoarele 2 saptamini, voi sustine o serie de workshopuri/ seminarii pe teme de scrieri creative sau comunicare in contexte diverse.

miine la Facultatea de Drept, intr-o initiativa a  Departamentului Academic si Redactional din cadrul Asociatiei Studentilor in Drept , un workshop in 2 pasi (pasul doi e pe 22 martie) pe scrieri creative pentru online.

pe 23 martie, workshopul dedicat celor care fac PR in zona entertainmentului (despre care am scris aici, accesul va fi by invitation only dintre cei inscrisi pe blog, vor fi invitati cei care lucreaza in industrie, exclusiv)

pe 26 martie sunt la PR FORUM unde … veti afla in curind ce fac:).

pe 27 martie sunt la FEMEILE MERITA cu un workshop de branding personal pentru femei (despre care am scris aici)

si la inceputul lui aprilie, un workshop pentru cei din industria modei pe tema relatia dintre brand si presa. am sa va dau detalii curind despre acest work shop, e in cadrul Romanian Fashion Trends & Brands

*

dupa care vacanta, pina in septembrie invat lucruri si merg si eu la seminariile altora.

sper sa ne vedem la unele dintre ele si, mai ales, sper sa merite sa petreceri cu mine citeva ore. dar pentru asta m-am pregatit in ultimele luni intens. and still working.:)

447
simpa hadad somonReteta S!MPA a lui Joseph Hadad

Reteta S!MPA a lui Joseph Hadad

Sa-si faca timp cel mai important chef din Romania sa creeze impreuna cu tine o reteta noua e o mare onoare. Sa te mai si primeasca in bucataria lui si sa te lase sa pui mina pe ustensilele despre care vorbeste ca si cum ar fi niste diamante e aproape incredibil.

Joseph Hadad, juratul Top Chef, cel care a gatit pentru Bill Clinton, Mihail Gorbaciov sau Madonna, m-a invatat sa gatesc somonul ca si cum l-as picta cu mirodenii.

“O sa facem un preparat semi crud.” mi-a spus in timp ce imi aranja minecile halatului pe care trebuia sa-l port in bucatarie. Apoi mi-a legat un servet albastru la cordon si-a ris “tu nu maninci?”, uitindu-se la miinile mele mici si subtiri. “O sa pregatim ceva cu putin japonez, putin mediteranean.” Habar n-avea ca mie-mi plac lucrurile foarte foarte simple, cu mici ingrediente accesoriu care sa dea culoare si savoare.

Dar, pentru ca inspiratia lui din ziua respectiva s-a intilnit undeva in aer cu dorinta mea, aveam in fata pe masa de lucru linga o bucata mare de somon mai multe recipiente mici cu urmatoarele ingrediente.

anghinare proaspata, telina americana, conopida carpacio crocanta, ridichi carpacio, alune de padure caramelizate, ierburi aromate (coriandru, frunza de morcov, cimbru si busuioc tratate cu putin ulei de masline), icre de manciuria, coaja de portocala in ulei de masline extravirgin.

***

Joseph a devenit bucatar la recomandarea tatalui, tunisian mutat in Israel: “Daca o sa fie saracie si foamete, sa ai ce sa maninci”.

Un sfat pe care l-a dat si celorlalti doi frati mai mari, dar pe care doar unul dintre ei l-a urmat devenind patiser. In familia lui Joseph Hadad mincarea a fost intotdeauna pretuita ca o comoara; tatal care lucra pe vas avea grija sa le aduca copiilor peste, fructe de mare, ulei de masline, dar ii invata discret respectul pentru ceea ce aveau.

La 10 ani cind a mers la ziua de nastere a unui prieten, Joseph i-a dat copilului in loc de cadou o cutie cu sardine. A fost ideea tatalui lui. Era saracie si darul a fost primit mai frumos decit orice altceva. “Mi-as dori sa fie mereu ziua mea de nastere ca sa primesc de mincare”, i-a spus prietenul, iar Joseph tine minte in detaliu si emotia de atunci, dar si lectia pe care a primit-o.

Astazi are grija sa utilizeze cit mai mult si mai eficient fiecare dintre alimentele pe care le achizitioneaza; nu e vorba de a fi econom, din contra – clientul din restaurantul lui trebuie sa plece satul si multumit -, e vorba de a nu risipi ingredientele.

**

“O sa taiem din somonul asta mare o bucata pentru ce ne trebuie noua acum”, imi arata jumatatea curatata impecabil a unui somon frumos. Taie mai intii o bucata si spune: “Asta nu e buna pentru noi aici ca nu are forma perfecta, dar o punem deoparte si va fi folosita la un tartar”.

Taie apoi bucata pe care urmeaza sa o pregatim si, inainte de a pune restul pestelui la pastrare, ii acorda pentru citeva clipe atentie ca unui bebelus: pielea de pe care desprinsese bucata pe care urma sa o gatim e lipita de carnea pestelui ca si cum ar fi fost marginea unui plic .

“Trebuie sa avem grija sa nu se usuce aici la margine.”

**

Tatal lui, Eliah, are  76 de ani si e in continuare o inspiratie pentru Joseph: cind merge in Israel, fac  amindoi in piata cumparaturi si gatesc, iar Joseph noteaza retete si trucuri cu ingrediente venite din toate colturile lumii. In 2007 Eliah a venit in Romania pentru 30 de zile si-au pastrat acelasi ritual: dincolo de plimbarile prin Bucuresti, de darurile pe care Joseph i le facea tatalui, la 2-3 zile mergeau in piata la cumparaturi si-apoi intrau in bucatarie si gateau amindoi.

Joseph are 3 copii, un baiat – Dor David- de 21 ani si doua fete – Daniela 18, Lipaz  8 ani – si cea mica pare ca-i va merge pe urme. In week end-uri – simbata seara si duminica dimineata vine in bucataria restaurantului si spala vase pentru ca asa vrea ea, nu pentru ca e dorinta tatalui. Stie ca asa o sa invete trucuri pe care n-o sa i le spuna nimeni .

Un parcurs pe care l-a facut si Joseph in tinerete cind  mergea la scoala de bucatari: era primul care venea la scoala si pleca ultimul ca sa aiba timp sa invete cit mai multe lucruri, sau mai tirziu cind a muncit cite 18 ore pe zi, fara nicio zi pauza, in cel mai mare si mai faimos restaurant din Tel Aviv si-a devenit cel mai tinar chef executive al locului, la 32 de ani. Una din marile bucurii ale meseriei lui.

***

Cu bucata de somon pregatita, Joseph incepe sa faca magie intr-o tigaie cu ulei incins, linga care a asezat un vas cu apa si gheata. Pune pestele in ulei rind pe rind pe fiecare dintre cele patru laturi, il lasa 10-15 secunde, cit sa prinda o crusta de 2 milimetri si, cind stie ca e facut uniform peste tot, il pune in vasul cu apa si gheata.

“Gheata opreste caldura sa lucreze inauntrul pestelui. Noi vrem sa avem un peste crud pe dinauntru si gheata ne ajuta sa pastram pestele cum ni-l dorim”

Pune apoi pestele pe masa de lucru si-mi intinde doua servetele de hirtie: “Tamponeaza-l pina ii scoti toata apa. Cu grija pentru ca pestele e fragil si nu trebuie sa-l deformam”

Pentru urmatoarele 2-3 minute am tamponat, mingiiat, bucata de somon ca si cum as fi sters cristale de Bohemia.

***

Hadad a venit in Romania in 1997 pentru a putea munci impreuna cu sotia lui si a avea o viata de famile frumoasa. Mai tirziu cind, in urma unei boli grele, sotia a decedat, s-a gindit ca i-ar fi mai usor sa se intoarca in israel, dar copiii aveau prieteni aici, le-ar fi fost greu cu mutarea si-a cautat confortul lor.

A muncit timp de 18 ani la Casa Vernescu pentru ca patronul de acolo era un prieten si n-a putut sa se desparta de el, i se parea ca-l tradeaza daca pleaca. Anul trecut si-a deschis propriul restaurant: la 53 de ani a facut pasul cel mare sa fie antreprenor.

A avut emotii mari. Dupa ceremonia de deschidere la care au participat 400 de persoane, dincolo de miezul noptii – cind au plecat toti invitatii – si-a chemat echipa si-au mai trecut odata in revista ce trebuiau sa faca pentru a doua zi cind veneau primii clienti adevarati, consumatori pe care nu i-a invitat la un cocktail ci care vor sa manince la prinz sau la cina intr-un loc rafinat. Au muncit pina dimineata doar ca sa fie siguri ca totul va fi perfect.

Si-a doua zi, cind a venit primul client, l-a privit prin fereastara bucatariei cu curiozitatea unui copil: ce comanda, cum reactioneaza cind primeste mincarea, ce face dupa ce maninca. Clientul, un om obisnuit, n-a aflat niciodata cit de mult l-a studiat Joseph in ziua aceea.

Astazi sunt clienti care nu pleaca din restaurant pina nu vine el ca sa -si faca o fotografie, iar Hadad are un ritual al politetii si respectului fata de cei care-i calca pragul: oricit de ocupat ar fi in bucatarie (el gateste in continuare, ajutat de un sous chef – Valentina ), iese in restaurant pentru o tura in care ii saluta pe cei de la mese si le multumeste ca l-au vizitat.

***

Cu bucata de peste curatata de apa, un bol adinc ca de supa si o farfurie de sticla, plata, mov, Jadad incepe pictura.

Taie in bucati patrate pestele si marginile rumenite pe foc formeaza o rama ca de tablou pentru fiecare bucata astfel obtinuta. Aseaza 6 bucati pe platou si, cu o penseta, incepe sa puna anghinarea, conopida, nucile caramelizate, icrele de manciuria (cite doua boabe pentru fiecare bucata), ridichiile, ierburile aromate, apoi cojile de portocale si sarea,

Pune o ultima tusa de ulei de masline si, in mai putin de 15 min, preparatul care arata ca o pictura e gata.

“Poti sa ai ingredientele pregatite inainte, pestele il faci repede cind vin musafirii si apoi doar decorezi. In mai putin de o jumatate de ora ai totul gata. Si servesti cu piine prajita”.

Din mina lui, cu indeminarea, grija si dragostea lui pentru fiecare dintre ingredientele pe care le-a asezat pe fiecare bucatica de somon, totul pare foarte foarte simplu.

***

In timp ce maninc ceea ce a creat, iar aromele mi se amesteca in gura intr-un mod senzational (icrele de manciuria cind se sparg formeaza impreuna cu legumele marinate si cu busuiosul sau coriandrul o explozie de gusturi care imi umple gura) il intreb:

“Chef Hadad care e mincarea dvs prefarata?”

“Piine prajita, brinza proaspata, ulei de masline, masline grecesti si un ou moale. Cind se amesteca galbenusul moale cu uleiul de masline si inting cu piinea prajita acolo, apoi iau brinza si masline… asta e pentru mine cea mai buna mincare.”

Hadad e cel mai faimos chef din Romania, are unul dintre cele mai bune restaurante din tara, poate sa pregateasca cele mai rafinate mincaruri pe care ti le imaginezi, dar el – acasa – a ramas acelasi om simplu pe care tata l-a sfatuit sa se faca bucatar.

il puteti intilni la Restaurant Joseph si puteti invata dintre retele lui pe care le posteaza pe blogul personal.

 

Fotografii de Adi Popa.

1827
mihai pohontu 1Mihai Pohontu, Vicepresedinte Game Operations, Disney Interactive: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-i motiveaza pe oameni”

Mihai Pohontu, Vicepresedinte Game Operations, Disney Interactive: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-i motiveaza pe oameni”

“Cind ma gindesc la business deviza care imi vine in minte e din MAO: Este mult haos sub cer, totul merge conform planului. Cu cit totul este un haos controlat, ai mai mult succes cu cit gasesti o structura de a controla acest haos.”

Cind spune cuvintele astea Mihai Pohontu are o liniste si un zimbet cald de parca ar vorbi despre familia lui, iar haosul la care se refera ar fi deranjul pe care l-au facut cei doi copii in camera lor. De fapt, Mihai Pohontu vede lucrurile global pentru ca are in grija citeva mii de oameni in birouri din mai multe colturi ale lumii, iar business-ul de care se ocupa are o cifra de afaceri de citeva sute de milioane pe an.

“A fi manager bun inseamna sa-i educi pe oameni; pe cit te folosesti de ei, tot pe atit trebuie sa le si creezi posibiliatea dezvoltarii personale, nu numai profesionala. E important sa delegi foarte mult si sa imputernicesti oamenii din jurul tau ca sa realizeze si ei lucruri extraordinare.”

Sta la o masa intr-un restaurant select din nordul capitalei, vorbeste despre realitati virtuale si despre cum cea mai mare provocare in tehnologie este ca informatia sa ajunga direct in cortex; spune ca a vazut lentile de contact care acceseaza direct internetul si poti avea informatia intr-o clipa pe retina si stie ca inovatia aceasta, care va fi in citiva ani pe piata, va schimba definitiv sistemul de invatamint: “Scoala trebuie sa-i invete pe copii sa interpreteze datele si sa extraga substanta, nu sa le memoreze.”

Explica aplicat – din doar citeva cuvinte – unde e gresit sistemul de invatamint, iar rezultatele lui profesionale, consolidate pe baza unui sistem american de invatamint ( a plecat din Romania imediat dupa ce a terminat liceul), sunt dovada ca are dreptate, insa romanii nu-l cunosc, presa nu i-a acordat atentie, iar reprezentantii ministerului invatamintului nu si-au pus niciodata problema ca ar putea cere de la oameni ca el solutii pentru scoala copiilor nostri.

In plus nu e doar unul dintre romanii care ocupa una dintre cele mai importante pozitii in companii majore din lume, dar e si genul acela de patriot care se intoarce acasa ca sa-I promoveze pe ai lui. A venit in tara pentru a definitiva noul proiect la care au un colaborator roman – o firma mica de la Iasi – jocul Maleficent, inspirat de filmul cu acelasi nume in care joaca Angelina Jolie. E aceeasi firma condusa de Constantin Marcu care a produs si Fall Frozen – cel mai de succes joc al anului trecut pentru Disney cu 1,5 milioane de dolari incasari in fiecare luna.

Are 35 ani, e unul dintre cei 7 vicepresedinti Disney Interactive, a influentat capital piata de jocuri din Romania (managerii marilor reprezentante ale companiilor care produc jocuri in Ro au fost scoliti de el sau i-au fost colegi), munca lui ajunge zilnic la milioane de copii si el, in restaurantul sofisticat de linga Herastrau, imbracat modest – intr-un pulovar cu guler, maro – isi comanda somon cu legume si cartofi cu rozmarin.

Nimic ostentativ, ceva simplu, practic, sanatos si natural. Asa e Mihai Pohontu.

*

In 2003 Pahontu tocmai termina cursurile University of California Los Angeles, specializarea politici externe si i se propusese sa fie asistent universitar al unuia dintre cei mai renumiti profesori speciazati in istoria tarilor din Europa de est. Era insa un domeniu mult prea static pentru felul lui de a fi si a preferat sa se alature unor prieteni cu care muncise pe perioada studentiei ca sa creeze o noua companie. Patru tineri si o idee vizionara: jocurile pe consola care incepeau sa ocupe tot mai din timpul unei familii ar trebui sa aiba si versiuni pentru telefonia mobila.

Nu era o activitate foarte creativa, dar era foarte complexa din punct de vedere tehnic, mai ales ca la vremea respectiva nu exista un telefon dominant pe piata; trebuia sa portezi un joc la 200 de modele de telefoane.

Patru tineri, plus alti patru programatori. Asa a inceput compania Jam Data. “Ne-am dezvoltat foarte rapid in SUA unde devenisem publisherul numarul 1, detineam 60% din piata de mobile. Dar nu aveam un business in Europa, unde retelele de telefonie erau diferite si nu puteam face din America portari. Oricit am fi incercat sa cumparam un studio din Europa, nu ne permiteam: traiam din banii pe care ii faceam.”

Pohontu le-a propus colegilor lui sa faca un studio de la zero in Romania, bazindu-se pe talentul la matematici si programare al romanilor, dar si pe cunostintele mamei lui care fusese cercetator la Istitutul de calcul din Bucuresti.

In 2005 i-a fost aprobat business planul, si-a luat sotia (o pictorita americanca de origine asiatica) si s-a mutat in orasul pe care-l parasise cind era adolescent. A inceput sa caute programatori, a adus un sef de proiect din Irlanda si afacerea din Romania a inceput sa functioneze.

S-a miscat atit de repede incit prima leafa pentru angajati s-a platit cu banii veniti prin Western Union pentru ca firma nu avea inca toate actele facute. “Am iesit cu o sacosa plina de bani de la Western Union”, povesteste rizind cu drag, tot asa cum isi aminteste de tinerii pe care ii angajase atunci “copii super pasionati de jocuri”. Astazi acesti copii sunt manageri in companiile multinationale specializate in jocuri care si-au deschis filiale in Romania.

In firma lui de apartament se gaseau prototipuri de telefon care au ajuns pe piata peste foarte multi ani, asta pentru ca marii producatori le trimiteau telefoanele ca sa testeze jocurile lor si sa-i ajute sa-si perfectioneze cercetarile in softuri.

In 2006 Jam Data a ajuns 1000 de angajati in toata lumea si era una dintre cele mai atractive companii din industria jocurilor asa ca a fost cumparata de unul dintre cei mai mari publisheri de jocuri, Electronic Arts, pentru 750 de milioane de dolari. O oferta de care au beneficiat toti cei care fondasera compania. Odata cu vinzarea companiei el a primit si oferta de a fi general manager Electronic Arts Romania si a pus aici bazele locului unde se produce pentru toata lumea, printre altele, celebrul joc FIFA.

In 2007 cind sotia l-a anuntat ca a ramas insarcinata si ca isi doreste sa nasca in Statele Unite, s-a hotarit sa plece din Romania si a inceput sa-si caute alt job. Asa a aparut propunerea Disney care i-a oferit nu doar coordonarea tuturor echipelor care testau si analizau jocurile, ci si crearea unui nou department in care sa dezvolte colaborari cu tineri programatori din toata lumea, genul de inovatori care pot misca lumea cu o firma mica de apartament. Odata cu aceasta propunere a venit si pozitia de vicepresedinte Disney Interactive, o ipostaza la care nici nu visa cind a devenit student in SUA.

*

Cind a ajuns in America la facultate, Mihai Pahontu stia ca are bani ca sa traiasca decent pentru doi ani. Si-a facut un calcul rapid: primii doi ani de scoala pareau usori (deja lua note maxime), asa ca e putea folosi timpul ca sa munceasca sa stringa bani pentru urmatorii doi ani de facultate.

A vindut pizza, a spalat pahare, s-a mutat in afara campusului ca sa economiseasca bani. Intr-o zi a descoperit un anunt in ziar pentru job-uri la testat jocuri, iar el in copilarie fusese un pasionat jucator pe computerul parintillor.

S-a dus la interviu, a dat proba practica. Trebuia sa parcurga un joc si sa identifice momentele in care acesta nu functiona in parametri, sa sintetizeze informatia si sa o transmita intr-un limbaj care sa fie accesibil programatorului. N-avea cea mai buna engleza, dar stia foarte bine jocul pe care-l testase (era jocul copilariei lui) si l-au acceptat ca junitor tester.

In citeva saptamini crease o procedura prin care colegilor lui sa le fie mai usor cind sintetizau informatiile si devenise seful echipei care testa jocul lui, in citeva luni coordona toate echipele de testing din cladire.

Cind a terminat facultatea era unul dintre oamenii de baza ai companiei, dar n-a vrut sa ramina acolo, a plecat cu alti 3 colegi sa schimbe lumea si-a creat Jam Data – prima companie din lume care a portat jocurile clasice pentru telefonia mobila.

*

Acum, chiar daca ajunge rar in Bucuresti, Pohontu a ramas legat de Romania nu doar prin colaboratorii pe care persevereaza sa-I caute aici ca sa-I promoveze pe romani, ci prin mici detalii de “acasa”: transforma supa milestrone a sotiei intr-o ciorba folosindu-se de zeama de lamiie si are intotdeauna in debara castraveti murati, ca la mama acasa.

Peste 10 ani, ar vrea sa se intoarca in Romania, dupa ce va fi vindut doua companii (pe care inca nu le-a creat, dar le are in plan).

In mintea lui, lumea virtuala e linga cea reala cu aceeasi forta si eficienta financiara pentru ca stie ca in “virtual” e viitorul. Tot asa cum stie ca in meseria lui e un mix exceptional de stiinta si arta: “Stiinta e captarea datelor, arta e scinteia, e sclipirea in care identifici care e detaliul care va modifica produsul din mormanul de date captate.”

Mihai Pohontu e astazi unul dintre romanii pe care i-am pune in rama si ne-am lauda cu ei, de parca fiecare dintre sucesele lor sunt si ale noastre, uitind munca si sacrificiile lor. Uitind ca noi avem mai mult haos si mai putina atentie pentru a crea structuri prin care sa-l controlam. “Singura constanta in lumea jocurilor e schimbarea. A crea echipe care sunt reziliente si agile prin toate aceste schimbari este cheia succesului; a avea abilitatea de a lucra bine cu oamenii, de a le intelege motivatiile lor profunde e tot un principiu al succesului.” spune Mihai si adauga dupa o pauza: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-I motiveaza pe oameni”

Despre Pohontu, colegii lui de liceu isi amintesc ca era “genul de om care iti povestea o idee nebuneasca intr-un asemenea fel incit ti se parea aproape de tine, stiai ca o poti realiza.” Era genul de copil care isi petrecea mult timp cu jocurile pe calculatorul parintilor, traind intr-o lume a lui.

Mama a fost cea care a observat aptitudinile speciale ale copilului si, ca sa poata sa-si urmareasca visul (voia sa fie expert in politici externe), si-a vindut apartamentul si l-a trimis la studii in America. Pentru ca fusese atenta si intelesese ce-l motiveaza cu adevarat ca sa faca lucruri in viata. Asa a inceput aventura lui.

*
Mihai Pohontu mi-a fost introdus prin amabilitatea Glenfiddich in cadrul proiectului Book of success, o plantforma cu povesti incredibile ale unor romani de succes.

2108
shutterstock_1233805335 lucruri utile pentru PR-ul de vedeta

5 lucruri utile pentru PR-ul de vedeta

Numesc generic “vedeta” toata categoria de prestatori de servicii in zona divertismentului, de la tv/ radio pina la muzica, film, teatru, moda sau …mondenitati.

1.Defineste brandul vedetei – care sunt aptitudinile si trasaturile de caracter care sunt utile a fi comunicate, relevante pentru meseria pe care o are si pentru publicul pe care-l vizeaza in business.

a.Nu falsifica aceste aptitudini; cauta in esenta personalitatii/caracterului vedetei, nu o sa poata sa se prefaca toata viata si publicul o sa simta oricum daca e ceva artificial.

2. Cind alegi ce vei comunica (d)in brandul unei vedete, vorbeste si cu managerul (daca are) ca sa stii care e strategia pentru 3-5 ani minimum.

a. Nu comunici decit aparent pentru astazi, in esenta construiesti, cu fiecare comunicare, business-ul pe termen mediu si/sau lung.

3. Stirea – comunicatul de presa – nu este decit o caramida in constructia brandului. Cit mai multe stiri-> o constructie mai inalta. Dar mortarul care leaga aceste stiri intr-o constructie solida e conexiunea dintre stiri si brand: toate trebuie sa aiba legatura cu aptitudinile definite in brand si sa le exemplifice, constant, cu situatii de viata.

a. Daca s-a comunicat shopping, shopping si numai shopping, vedeta ar trebui sa fie designer, stilist, gazda unei emisiuni de moda etc.
b. Daca s-a comunicat sex, sex si numai sex, sigur e vorba despre o vedeta porno. (daca de fapt, cinta sau apare la tv, cauta altceva de comunicat, sigur mai face si altceva in afara de sex)
c. Daca s-a comunicat vacante, vacante si numai vacante, probabil ca vedeta se face ghid de turism. Daca nu are asta in plan pentru urmatorii 5 ani, e cazul sa se mai adauge si altceva in comunicare

4. Preocupa-te de context. Daca vedeta nu face lucruri care sa fie transformate in stiri relevante pentru brand, managerul trebuie sa-I gaseasca acele activitati care se potrivesc cu valorile din brand, iar persoana care se ocupa de comunicare/ PR sa faca sa se intimple si sa le comunice.

a. PR inseamna nu doar stire, ci si networking (cu apartii publice sau doar in cercuri relevante pentru target si/sau business), o strategie de aparitii (de brand nu de sales) in pictoriale in reviste &emisiuni tv /radio etc.

5. Stirea care anunta un eveniment punctual de business – lansarea unui clip, un spectacol nou etc – este “sales”, “promotia produsului”. Niciun produs nu traieste doar din reduceri. Toate produsele de consum au si campanii de imagine/ de brand. Vedetele – ca produs media (in comunicare) – ar trebui sa functioneze la fel.

 

Ca urmare a experientei mele cu trupa VUNK si, banuiesc, a celei care vine din epoca Radio 21/EuropaFM/ Guerrilla, mi s-a intimplat anul trecut, ba chiar mi s-a intimplat ieri (de asta si scriu), sa ma sune diverse persoane implicate in showbiz care sa-mi spuna “am o lansare peste o saptamina, vreau sa ma ajuti sa am PR” si cind raspund ferm “nu ma intereseaza”, se gindesc ca e o chestiune de bani. Si incep sa-mi spuna sume generoase.

Comunicarea nu e despre bani decit atunci cind e vorba de o banca sau un produs financiar.

In rest este despre valori. Valorile din brandul subiectului care trebuie sa fie comunicat, dar si din meserie – etica, rigoare, strategie.

*
foto via shutterstock, cuvinte cheie “celebrities, red carpet, lights”

964
parvu1STORY: Emanuel Parvu – actorul  profesor-scenarist-regizor

STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor

 

cind am aflat prima data (la Festivalul Anonimul, in august 2013) povestea de mai jos, am fost foarte surprinsa. sase luni mai tirziu, povestea devine publica; si e despre lucrurile pe care nu le stim despre oamenii de pe linga noi, si despre sa mergi pe drumul tau cu perseverenta, ca sa-ti indeplinesti visul.

 

 Sa produci saptaminal 65 de minute de comedie de la zero (roluri scrise, invatate, filmate, montate) – echivalentul a cite unui film de lung metraj – si sa reusesti sa atingi un public cam cit suma spectatorilor primelor 20 de filme romanesti din box office realizate dupa 1989 e o performanta cu care s-ar lauda orice regizor. In termeni tehnici la asta se rezuma emisiunea “In puii mei” de la Antena 1 al carei continut a fost iubit de unii, criticat teribil de altii, dar care va ramine in topurile audientelor tv pentru multa vreme.

O emisiune al carei succes s-a bazat nu doar pe continut, ci si pe o mecanica – matematica a programarii fiecarei secvente.

“Aveam emisiunea structurata pe cupluri – gen Mocea Flocea, Momiie Gogiie – sau personaje singulare: Naomi, Vanghelie, Becali. Daca Pro TV incepea cu Transformers ii atingea pe cei de 14-15 ani care sunt fascinati de roboti. Noi daca incepeam cu un cuplu cu betivi eram perdanți din start. Mucea – Flocea care erau personaje caricaturale – jucau “gros”, strident – erau pe intelesul copiilor. Cu ei incepeam. Daca Pro avea un film “commando”, care era pentru public de 16-17 ani, trebuia sa captam atentia adolescentilor si ne duceam pe ce-i interesa pe ei: transexuali, personaje dezbracate.”

Emanuel Parvu stie cel mai bine cum aratau zecile de permutari si combinatii ale scenetelor de citeva minute dupa reguli la care spectatorul nu se gindea, dar care ii dadeau confort si il tineau captiv in fata ecranului: niciodata consecutive doua scenete cu personaje din aceeasi categorie (singular/cuplu), niciodata consecutive doua scenete cu acelasi plan secundar (exterior/interior).

Parvu are 35 de ani, a terminat actoria in 2006 la UNATC, este asistent doctor la aceeasi facultate, are o nominalizare la premiile UNITER (premiile nationale pentru teatru), 4 scurtmetraje regizate (unul premiat la festivalul international de film independent Anonimul), 5 piese de teatru scrise si regizate.

Telespectatorii il cunosc din personajele pe care le –a interpretat in emisiune (cel mai adesea oameni obisnuiti in ipostaze si relatari neobisnuite, caricaturizari ale unor persoane devenite celebre via youtube), dar foarte putini stiu ca el a fost si regizorul a sapte sezoane “In puii mei”.

***

Cu un tata fotograf faimos, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.

A stat de la 6 ani in camera obscura in timp ce tatal lui developa fotografiile, dar abia peste multi ani a inteles ca, din dorinta de a avea fotografii cit mai bune, tatal lui a fost un precursor al photoshopului: facea corectii in timp real asupra unei fotografii intervenind cu degetele pentru citeva fractiuni de secunda asupra luminii care venea de la lampa care impresiona hirtia si repeta operatiunea pe 30-40 de hirtii ca sa obtina efectul dorit.

Asa a invatat juniorul ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. Avea un background de mii de imagini in memorie. Doar ca pe parcursul scolii si-a dat seama ca nu e ceea ce isi doreste, ca lui ii place mai mult in fata camerei, ca actor si – in anul trei – a renuntat.

“Mult timp m-am intrebat de ce mi-am pierdut trei ani din viata, dar pe la 30 de ani cind m-am apucat sa fac regie de film mi-am dat seama ca n-as fi putut fara anii aia de scoala. Dumnezeu iti explica lucrurile mult mai tirziu. A trecut o decada si am inteles ca n-as fi putut sa-i cer unui operator lucruri exacte la film daca n-as fi facut scoala aceea”, povesteste Parvu rizind, amintindu-si de perioada din prima studentie, cind locuia cu parintii.

“Era cosmarul vietii mele sa stau cu parintii. Mi-am promis ca fac orice ca sa am casa mea. Orice. Pe vremea aia oamenii nu aveau obiceiul de a sta in chirie, iar eu stiam ca trebuie sa-ti cumperi casa, asa ca am decis ca ma duc muncesc si-mi iau casa. Si apoi ma fac actor.”

Destinatia? Londra.

***

In iunie 1999 tinarul Emanuel Parvu ajungea in Statia Victoria din Londra dupa 2 zile de mers cu autocarul. Era 5 dimineata si Parvu – care avea 20 de ani, 40 de dolari si 19 marci in portofel – era in bermude si tricou, avea o palarie pe cap si un aparat de fotografiat atirnat de git.

Cind s-a facut 8 a inceput sa ia la rind circiumile din cartierul Soho. “Buna ziua, aveti nevoie de cineva care sa spele pahare?”. Citeva ore mai tirziu avea job intr-un bar unde coleg de tura era un bulgar care l-a invatat cum sa se descurce: si-a distrus pasaportul si si-a facut un ID la o sala de sport cu care se putea legitima oriunde in Londra.

A dat apoi concurs la Titanic, un restaurant mastodont in care puteau minca simultan 1000 de persoane, unde obisnuitii casei erau sotii Beckham, Robbie Williams sau George Michael. La angajare a trebuit sa dea proba de ospatar. Primul client? O tinara care-si celebra petrecerea burlacitelor. Prima comanda?

“M-am impiedicat. Tot de pe tava, 7 pahare, am varsat in capul sarbatoritei. Am dus-o la vestiar, s-a spalat, s-a parfumat. Am facut glume ca m-am emotionat, ca sunt prea frumoase – erau cit o tona, cum sunt englezoaicele -, dar n -am mai facut nicio greseala in seara aia. Clienta l-a chemat pe manager si i-a spus ca revine peste 2 zile; ‘Daca baiatul nu e aici, va fac plingere.’ ”, ride Emanuel de intimplarea care a fost urmatorul pas intru integrarea lui londoneza pentru ca, odata cu noul job, a primit cont si card la Wesminster National Bank.

A muncit mult, sustinut si-a avansat pina la ajutor de manager. Dar n-avea sa mai ramina mult la Londra pentru ca o durere de masea i-a schimbat planurile. Ca sa fie tratat de un stomatolog britanic avea nevoie de o confirmare de la banca si procedura dura pina la doua saptamini, asa ca atunci cind n-a mai facut fata durerii, s-a dus la reprezentanta Tarom.

“Mi-am luat bilet pentru a doua zi si apoi direct cu biletul m-am oprit intr-o sectie de politie. Am intrat cu scandal: ‘ce se intimpla in tara asta, sunt roman vreau acasa, mi-au furat actele’. In 40 de minute aveam pasaport.”

Aventura londoneza durase un an si jumatate si ii adusese 20.000 de dolari cu care urma sa-si ia casa, o casa numai a lui.

Doar ca, la doua saptamini de la sosirea in tara, i s-a schimbat radical viata: a inceput sa traiasca simptomele unei boli rare, ale carei cauze nu au fost diagnosticate de medici: i-a cazut parul – cap, sprincene, barba.

Arata ca un spin, dar n-a renuntat la visul lui: sa dea la actorie.

*

A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an; vorbea bine engleza si- a cistigat multe castinguri pentru productiile straine care s-au filmat la noi. Primul rol? Un mort.

“Un manechin de latex costa 800 de dolari. Un student era 25 de dolari pe zi. Am stat ingropat in noroi, inghetat, 4 zile in frig, dar am fost mindru ca am cistigat cei 100 de dolari.”

Vorbeste putin despre perioada in care a invatat sa fie actor, dar atunci traia un paradox: deslusea tainele unei meserii care lucra cu sinele si cu exploatarea infatisarii, iar el se confrunta cu o maladie necunoscuta care-i schimbase radical chipul si care-l chinuia emotional. Nu putea lucra cu sine “pe curat” pentru ca nu era “curat” pe dinauntru. Ambitia si perseverenta l-au ajutat insa sa mearga mai departe, iar increderea in sine a mai crescut odata cu banii cistigati cu roluri de monstri si criminali, obtinute cu chipul pe care nu si-l recunostea in oglinda.

Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cind, in doar citeva luni, a inceput sa lucreze cu unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut Romania vreodata, Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a cistigat la Teatrul Bulandra.

“Refuz sa cred ca eu eram cel mai bun; dar ceva a vazut el la mine; poate pentru ca eram fara par, aratam straniu. Eram cel mai mic din toata distributia si domnul Ciulei cumulase trei roluri, asa ca aveam ceva replici de spus. A fost o emotie speciala. Imi era frica sa nu dau gres, primul pas pe scena in piesa il faceam eu; aveam replici cu Ion Caramitru, cu Dan Astileanu. Ma plimbam prin sala, in actul 2 eram cu domnul Rebengiuc.”

In aprilie 2005 a avut loc premiera de la “Sase personaje in cautarea unui autor” si, peste citeva saptamini, Liviu Ciulei l-a invitat acasa pentru o conversatie privata. A fost o intilnire de 10-15 minute, dar intensa si foarte emotionanta in care l-a intrebat cum se descurca la scoala, daca are timp sa mai joace intr-o alta piesa. Asa a ajuns sa mai lucreze sapte luni cu Ciulei pentru Henric IV-lea, cu Marcel Iures in rolul principal.

“Cel mai frumos era cind nu repetam eu; stateam in sala cu un rind in spatele domnului Ciulei si ma uitam. Eu eram armasar tinar, imi punea o zabala, ma tragea si mergeam; dar era frumos sa vad cum il duce pe Rebengiuc care era cal batrin, cum ii pune lui Iures zabala si il plimba pe unde vrea el.”

Nu se gindea insa ca tocmai ce i se sadeau in minte semintele care aveau sa-l transforme in regizor.

*

La terminarea facultatii cind a vazut ca e greu sa obtina lucrurile pe care si le dorea – roluri principale, replici multe in care sa arate ce poate sa faca – a reactionat la fel ca in adolescenta: s-a hotarit sa-si faca o casa a lui in meserie. A scris o piesa – Sector S – si a montat-o la Green Hours.

“Cu vreo citeva zile inainte de premiera, l-am sunat pe profesorul meu, – G. Colceag- si l-am chemat la Green. Era acolo un fum de puteai sa-l tai cu cutitul. Stiam ca Gelu nu fumeaza, ca il enerveaza fumul. A venit, pe la 12 noaptea, si a stat nemiscat sa-mi vada propunerea de piesa. Dupa discutia cu el, am reglat suruburile care mai erau de strins” – ride Parvu, povestind cum ditamai profesorul statea ghemuit pe scaunele incomode de la Green sa-i vada lui piesa. “Asa m-a iubit pe mine Gelu.”

In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, citeva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor- regizor.

Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia.

A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (r. Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (r. Florin Piersic jr) sau in serialul de la TVR – La urgenta.

A regizat scurt metrajele “O familie” cu care a luat premiul juriului de la Bucuresti in festivalul international Betting on Short (in 2009), “Pui, cartofi prajiti si-o Cola” cu care a luat premiul pentru cel mai bun scurt metraj de fictiune la festivalul de film Anonimul in 2012, “Retur” – parte din Omnibusul Anonimul 10, actori in spatele camerei, 2013, dar si un film experiment “Doi”, realizat dintr-un singur cadru, lucrat in regim de teatru.

Ca regizor a avut “in grija” actori mari – Dorina Lazar, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Anca Sigartau, Medeea Marinescu, Cosmina Stratan, Ana Ciontea, Dan Condurache, dar si pe profesorii lui de la facultate: Tania Filip si Florin Zamfirescu.

Intre timp a facut un master in pedagogie si a terminat doctoratul, devenind professor la UNATC.
“Mi-am dorit sa fiu profesor. Imi place sa lucrez cu ceva nou si maleabil, iar studentii sunt foarte cruzi. Cu ei trebuie sa ai metode clare si fixe, apoi lucrezi pe fiecare structura umana in parte. Sunt oameni care merg de la forma la fond – adica fac mai intii gesturi exagerate: acum ma supar, acum merg – si sunt oameni care nu pot sa faca rolul, daca nu-si descopera mai intii adevarul inauntru. Ca profesor trebuie sa-i ajuti pe ei sa descopere, pentru ca nu au inca mijloace. Nu poti sa vii sa-i spui “asa e teatrul!” pentru ca i-ai nenorocit.”

*

E mijlocul lui ianuarie 2014 si suntem la aproape 15 ani de la momentul in care Emanuel Parvu a renuntat la facultatea de imagine ca sa-si croiasca un drum asa cum simtea el ca-l reprezinta. Stam in bucataria casei in care locuieste impreuna cu prietena lui, Miruna Berescu, si fetita acesteia, Ingrid. Pe masa sunt laptopul, o scrumiera si doua cani pe care le realimenteaza cu ceai la intervale regulate. Una a mea, cealalta a lui.

Vine dupa premiera de la teatru Metropolis “Doi pe o banca” pentru care a semnat regia, cu actorii Tania Filip si Florin Zamfirescu in rolurile principale, dupa un text al rusului Alexander Ghelman, un text cu care a facut un experiment unic in Romania. L-a montat mai intii cu actori tineri (Mihai Bendeac si Adela Popescu), l-a transformat intr-un scurt metraj filmat dintr-un singur cadru (filmul DOI, cu Ana Ciontea si Mircea Rusu), pentru ca acum sa-l monteze cu actori maturi, fostii lui profesori de la scoala. Un experiment despre creativitate si reinventarea limbajului intr-un spatiu restrins: acelasi text.

In laptop e scenariul primului lung metraj pe care-l va filma in aceasta vara, o reinterpretare a nuvelei lui Max Blecher, Inimi Cicatrizate, povestea unor bolnavi imobilizati in corsete de gips.
“Cred ca povestea asta corespunde unei perioade anume a vietii mele. O poveste cu oprelisti fizice intr-o lume frumoasa moral. Sa vezi cit de frumos sunt mobilati interior oamenii impotenti fizic.”

Nu spune mai mult, dar e usor sa te gindesti ca e o lume pe care o cunoaste dinauntru din vremea in care acea boala nediagnosticata l-a facut sa-si piarda parul in totalitate. Atunci, dupa 4 ani de intilniri cu cei mai mari medici romani si suferinte emotionale despre care nu vrea sa vorbeasca, l-a intilnit la o filmare pe Florin Piersic care, cind a auzit ca inca nu a ajuns si la doctorul Nicolae Maier de la Cluj, i-a spus:

– A fost colegul meu de clasa. Ma, sa-mi spui cind vii la Cluj, ca eu te fac bine.

Cind povesteste asta, Parvu e in picioare, linga aragaz, pregatind inca un ceai. Intr-o secunda si-a adus putin umerii in fata, a ridicat din barbie si din sprincene, i-a aparut un zimbet in coltul gurii si s-a auzit vocea guturala, inconfundabila a lui Piersic: “ma, ai sa vezi ca eu te fac bine”.

Florin Piersic s-a tinut de cuvint si l-a dus la clinica doctorului Maier. Citeva intrebari stranii (pe ce parte dormi, cum maninci cartofii prajiti ) si, 15 minute mai tirziu, Parvu avea un tratament de urmat, iar curind a inceput sa-i creasca din nou parul.

Acum perioada aceea e o lectie de viata pe care spectatorii viitorului lui film o sa o simta cel mai probabil printre vorbele personajelor. Aceeasi spectatori care-l stiu drept “Margica”, prietenul lui Bendeac care juca roluri comice in “In puii mei” si care, chiar si la doi ani distanta de cind nu mai exista emisiunea, il mai opresc pe strada sa-si faca poze cu el.

Parvu e punctual, organizat si meticulos, iar intilnirea noastra are ca limita ora 13 cind trebuie sa plece la facultate, la cursuri cu studentii. E imbracat intr-o camasa bleu, cu minecile usor suflecate si poarta pantaloni de stofa, dar sunt citeva detalii care-l scot din tiparul profesorului clasic.

– Mai am o singura intrebare si gata, promit. Ce reprezinta tatuajele de pe brate?

De sub minecile camasii se vad doua tatuaje: pe bratul sting o cruce mare lata cu inscrisuri pe ea, pe dreaptul un sir subtiri de litere. Se uita serios la bratul sting, apoi la mine si raspunde cu aceeasi voce calma, joasa cu care l-am auzit explicindu-i lui Florin Zamfirescu de ce sa schimbe un gest in timpul repetitiilor de la “Doi pe o banca” sau adresindu-se tehnicienilor de la Antena 1 cu care a filmat seria de comedii bulevardiere sub genericul Teatru TV. O voce diferita de cea in care “este actor” care are un alt fel de energie de parca si soapta ar ajunge in capatul salii.

– Aici e un text din Noul Testament, Matei 1 cu 23, “Si Fecioara va naste un fiu si-l va numi Emanuel care inseamna Dumnezeu este cu mine”, iar aici – se uita la bratul drept – este un papirus pe care scrie “unul este Dumnezeu”

Tatuajele si le-a facut dupa ce a avut un incident in primul an de motociclism. Era tinar, teribilist si a intrat in pasajul de la Piata Muncii cu 200km/h. Intr-o secunda si-a dat seama ca se afla la un pas de o catastrofa.
“Cind esti in fata unui accident, timpul pare ca se dilata. M-am uitat in oglinda si mi-am zis: ‘Daca merg drept o sa ma opresc in parapet. Sau mai bine merg usor in lateral si intru in bordura. Am sa cad pe iarba din refugiu si conteaza ce o sa vina din sensul celalalt, pentru ca sigur ma rostogolesc pe contrasens’. Oricare dintre scenarii era grav, eram ingrozit si iesirea din pasaj era tot mai aproape, asa ca am zis din tot sufletul:

‘Doamne, te rog, scapa-ma.’

Si cum am terminat de zis, mi-a pocnit un piston. Am ajuns la 60 km/h in citeva secunde. Numai EL m-a putut scapa asa. N-am atins nimic. M-am rugat din toata puterea mea disperata, a unui tinar dement, spunind ca n-o sa mai fac niciodata.”

Il aud cum spune povestea care i-a lasat urme pe trup si ma gindesc ca destinul e pazit de Doamne Doamne, dar si-l face omul. Iar el e un exemplu foarte bun.

A renuntat la ceva sigur si comod de mai multe ori in viata cind n-a mai crezut in proiect (facultatea de imagine, emisiunea “In puii mei”), a muncit din greu in slujbe de salahor, a devenit antreprenor al vietii sale de actor scriindu-si si regizindu-si piesele; iar acum si-a inscris filmul in concursul de la CNC si e hotarit sa mearga pina in pinzele albe ca sa-l faca exact asa cum il vede in fiecare seara, inainte de culcare, in mintea lui.

E foarte posibil sa ia din nou premii si cu lungmetrajul – cum a luat in fiecare dintre situatiile in care a facut totul dupa regulile si mintea lui – si, chiar daca se va gindi ca are un ingeras pazitor care-l ghideaza, o sa stie chiar si el ca succesul vine de la ambitia, perseverenta, rigoarea si curajul pe care le pune in munca.

Doar ca n-o sa se laude niciodata cu asta.

3271
bazavan tedx clujTEDx Cluj 2013: Intre matematica si dans

TEDx Cluj 2013: Intre matematica si dans

as fi putut fi profesoara de matematica, sunt jurnalist si mi-as dori sa fac dans.

cind eram copil, eram foarte buna la matematica, olimpic, am mers in galop prin manualele scolare cu mult inaintea colegilor, am intrat usor la facultatea de matematica si-as fi putut fi o profa de mate, sper, simpatica.

in anul II de facultate, pentru ca aveam nevoie de bani ca sa ma intretin, am inceput sa muncesc pentru unul dintre radiourile bucurestene, Radio 21, in anul III terminam scoala BBC de radio si televiziune si ajungeam redactor sef la stirile Radio 21, iar un an mai tirziu incepeam sa construiesc impreuna cu niste oameni minunati, Europa FM.  dupa ce Europa FM era deja un radio de milioane de romani, am schimbat directia catre presa scrisa si am fost redactor sef al revistei Tabu.

astazi sunt jurnalist freelancer, produc continut pentru diverse companii si am un blog care a fost premiat la inceputul acestui an, drept cel mai bun blog al unei femei din Ro.

de fapt, sunt unul dintre acei copii care s-a prins foarte repede ca e ceva mai destept decit majoritatea, fara sa fie nicio aroganta in asta.

social, nu mi-a folosit foarte mult in copilarie acest lucru, pentru ca am fost genul de copil care e mai preocupat sa cerceteze, sa descopere singur lucrurile, mi-am pus multe intrebari si am cautat raspunsurile in carti…n-am fost foarte sociabila si nu am legat foarte multe prietenii in copilarie.

*

vin dintr-o familie saracuta din Alexandria si, pentru ca stiam ca pot duce mult cu mintea mea, am inteles repede ca invatatul e singura cale sa pot sa-mi depasesc conditia. asa ca am devenit din ce in ce mai competitiva si mai determinata sa progresez eu cu mine. si nu mi-am dat alta sansa decit sa fiu printre cei mai buni.

ca sa intelegeti cum functiona mintea mea: la scoala BBC am obtinut 98 de puncte din 100 si, desi mi se spusese ca am avut cea mai mare medie din istoria scolii, prima mea reactie a fost “unde am pierdut cele 2 puncte?!”.

din totdeauna, mintea mea a fost aliata mea. am citit mult despre cum functioneaza si ma mai intreb si astazi cum de nu m-am gindit sa dau la medicina, sau psihologie tocmai pentru a intelege lucrurile care ma preocupau. cred ca mi se parea mai atractiv faptul ca incepusem sa lucrez la radio si era dragutz, era… cu staruri rock:)

*

ca in orice relatie insa, si intre mine si mintea mea –  la un moment dat, au aparut si ceva probleme.

acum citiva ani am avut o problema delicata de sanatate in care mi s-a parut ca marele meu aliat, creierul, m-a tradat. vocea aceea cu care ne zicem lucruri si de bine si de rau in capul nostru ii spunea corpului meu sa faca mici lucruri, iar el nu le mai executa.

a fost momentul in care mi s-a parut ca e un hau urias intre ce gindim si ceea ce putem pune in practica si ca suntem norocosi cind putem face cu usurita saltul, intr-o secunda, intre gind si fapt.

pe perioada recuperarii  am inceput sa inteleg ca nu perfectiunea, nota maxima, e ceea ce conteaza, ci progresul zilnic. sa faci astazi mai mult decit ai facut ieri. sa intelegi care sunt pirghiile pe care sa apesi ca sa mentii ceea ce ai astazi pentru a imbunatati miine.

sa te preocupe detaliul progresului in mic, sustinut, cu gindul la victoria finala. si sa-ti doresti sa-ti depasesti limitele.

*

la putin timp am fost invitata sa particip la un proiect in care a trebuit sa invat timp de 7 saptamini 7 stiluri diferite de dans,  parte dintr-o campanie publicitara.

si iata-ma in sala la prima lectie: valsul.

(acesta e valsul pe care s-au intimplat cele descrise mai jos :09 – Track 9

Asculta mai multe audio instrumentala )

cred ca e cel mai simplu dans valsul, 1 – 2,3, 1 – 2,3. am invatat pasul de baza, executat pe loc, doar cu picioarele. ma descurcam pina am inceput sa facem niste piruete, cu o pozitie sofisticata a partii superioare a corpului.

pentru ca oboseam in postura regulamentara – cu coatele in dreptul umerilor, spatele si gitul drepte  – pentru ca erau mult prea multe informatii in acelasi timp care necesitau coordonare intre partea inferioara a corpului si cea superioara, s-a bulibasit totul in mintea mea.

stiam despre mine ca nu stau cel mai bine la coordonare. in plus veneam dupa aceasta problema de sanatate care se jucase putin cu corpul meu. asa ca a aparut panica.

in mijlocul ringului de dans, n-am putut executa pirueta tinind o pozitie corecta a corpului, pastrind ritmul cu muzica, in timp ce picioarele sa execute frumos 1 – 2,3. 1- 2,3.

m-am oprit ca venita din alta lume. m-am uitat la colegele mele cum continuau sa tina ritmul cu numaratoarea celui care ne antrena. imi simteam oboseala si neputinta. si panica.  era ciudat insa ca nu ma enervam pe neputinta mea.

timp de mai multe minute am reincercat sa intru in ritm, in rind cu miscarile lor. am facut opriri si reintrari in dans de citeva ori pina cind, calmindu-ma, am reusit sa fiu in sincron cu toata lumea  o secventa lunga de pasi.

banuiesc ca pentru doamna Simona Noja aceasta e o senzatie pe care a incercat-o pe la 5-6 ani la inceputul lectiilor de balet, cum stiu sigur ca Florin Piersic jr sau Cristina Flutur au experimentat genul asta de panica de multe ori in timpul spectacolelor, deci cu o presiune si mai mare.  dar eu nu eram obisnuita cu asa ceva.

*

pe drumul catre casa m-am gindit la lectia aceea de dans si la cit mi-a luat sa intru in ritm cu toti si mi-am spus ca e o lectie pe care  o pot translata si in viata: daca stii pasii de baza, daca inveti sa stai drept si sa fii elegant (indiferent de ce greutati ti se pun pe umeri), daca simti ritmul muzicii din jurul tau, poti sa dansezi frumos.

si nu conteaza daca te impiedici, te opresti, te mai odihnesti; poti continua frumos dansul daca (re)intri corect pe ritmul muzicii. dar pentru asta trebuie sa fii linistit pe dinauntru. si sa stii pasii de baza.

daca mi s-ar fi intimplat asta la 25 de ani probabil ca as fi fost foarte necajita, pentru ca  mi-as fi spus ca am gresit pentru ca nu m-am concentrat, am fost lenesa sau nu muncisem suficient de mult.

aproape 10 ani mai tirziu, intimplarea nu m-a mai deranjat la fel de tare pentru ca in anii astia am acceptat ca pot fi buna la unele lucruri si mai putin buna la altele;

la scoala cind te pregatesti sa fii profesor, la pedagogie nu te invata nimeni – sau cel putin pe mine nu m-a invatat – ca provocarea nu e sa scoti olimpici, sa lucrezi cu copiii dotati peste medie, ci sa-i faci pe cei care nu exceleaza in ceva sa progreseze dincolo de limitele pe care si le-au setat singuri.

suntem obisnuiti sa-i rasplatim/validam social pe cei care au notele maxime la examene, care ating limita superioara a baremurilor, dar nu asta e cheia in a invata, ci progresul fiecarei persoane pe scara propriilor limite.

astazi, cu experienta unui om care n-a acceptat niciodata o nota mai mica de cea maxima, stiu ca nu nota conteaza. ci cit ai invatat. si ce ai invatat. si daca ti-ai descoperit bucuria de a invata.

intre mine – cea de la 25 de ani si cea de acum e o diferenta enorma: da, perseverez sa cer de la mine sa fiu cit mai aproape de ceea ce stiu eu ca inseamna perfectiunea, iubesc sa invat lucruri noi si am o curiozitate care ma tine in priza mereu… dar nu mai pun presiune pe mine.

astazi cred ca as fi o profesoara mai buna decit la 25 de ani, desi nu mai stiu aproape nimic din analiza matematica. pentru ca astazi, eu cea careia nu-i placea sa se imprieteneasca cu ceilalti, as sti cum sa vorbesc cu cei mai multi dintre copii.

*

partea frumoasa, dar complicata, este ca, in viata, mai devreme sau mai tirziu, suntem un fel de profesori pentru cineva din apropierea noastra – copilul, sotul, sotia, prietenii. si nu exista cursuri de pedagogie pentru asta. si daca sper sa ramineti cu ceva din experienta mea povestita astazi aceasta se reduce la o simpla propozitie:

TRANSFORMAREA IA TIMP.

am invatat asta pe parcursul a aproape 10 ani.

asa ca dati-va si dati-le timp celor pentru care sunteti profesori de ocazie.  o sa merite dansul. pentru ca daca aveti rabdare si incredere vor invata macar 2 pasi in plus fata de pasii de baza.

eu perseverez sa invat sa devin o dansatoare mai buna.

multumesc.

*

Cluj, 2 noiembrie, 2013

dan_enescudespre credinta, sinceritate si bucurie cu domnul Dan Enescu, directorul spitalului Grigore Alexandrescu

despre credinta, sinceritate si bucurie cu domnul Dan Enescu, directorul spitalului Grigore Alexandrescu

astazi mai mult ca niciodata am realizat ca seriozitatea – a-ti face treaba bine – e o munca de Sisif. o iei de la capat, de la zero, in fiecare zi. si reusesti sa iesi victorios, daca faci cu dragoste si credinta orice lucru.

am fost la Spitalul Grigore Alexandrescu sa vizitez casa Ronald, un proiect minunat al celor de la McDonald’s prin care ajuta parintii copiilor care au probleme si necesita spitalizare foarte lunga (parintii sau copiii in recuperare pot sta in aceasta casa colorata pe care copiii o numesc buna). miine va povestesc mai multe despre casa Ronald, astazi un fragment dintr-o conversatie magica cu domnul Dan Enescu, directorul spitalului Grigore Alexandrescu.

Care este povestea icoanelor din spate (nota mea. in biroul dinsului erau citeva icoane in biblioteca si pe o masuta laterala)?

Stiti, toti cei care intra aici in spital la noi stiu ca noi facem lucrarea Domnului. Eu personal ma consider o prelungire a Lui si cel mai important pentru mine in aceasta viata e sa nu pierd legatura cu El.

Dar icoanele sunt primite de la pacieniti? Ma gindeam ca sunt un fel de rasplata de la parinti.

Da, acelea (arata spre un birou lateral unde e macheta unei biserici in miniatura ) sunt primite de cei de la Giulesti, iar aceasta este invitatia la botez a celor doi frati de la Giulesti. Dvs vedeti ca sunt multe pentru ca ati venit de afara, mie nu mi se par.

Stiti cum este? Noi, fiind niste bieti oameni avem nevoie de cite ceva care sa se vada, pe care sa punem mina ca sa credem, si lui Dumnezeu i se face mila si iti mai trimite, din cind in cind, cite o diploma, cite o icoana.

Eu am un principiu. Ma infioara intotdeauna la tenis ( joc putin, nu profesionist, dar mai mult ma uit) momentul care dupa ce jucatorul a ridicat mina ca sa se verifice mingea, se asteapta rezultatul. E o tensiune acolo, toata lumea e cu respiratia la gura: sa vezi daca a intrat sau nu mingea in teren.

Eu cu Dumnezeu, nu zic ca joc, dar incer sa-I dau mingea mereu inapoi pe centrul terenului, fie ca sunt in fileu, fie ca sunt bine. Dar n-as vrea sa vad niciodata mingea aia care ma infioara, care n-atinge dunga terenului si e afara. Pentru ca in clipa in care am dat-o afara s-a terminat totul. Si nu vreau sa ajung in afara terenului macar pina la sfirsitul zilelor, daca nu si dupa aia pentru ca am impresia ca mai important e dupa aia.

 

Aveti o zi grea astazi?

Fiecare zi e grea.

Dar cum puteti sa va duceti acasa si sa mai zimbiti dupa ce toata ziua ati intilnit necazurile copiilor?

E foarte usor pentru ca vin vesel, plec vesel. fac ce fac aici cu dragoste si din tot sufletul, eu nu vin aici la serviciu, la spital. Acum ceva vreme mi-am rupt tendoanele si m-am operat la profesorul Lascar si-mi dadeau telefon prietenii “ce faci? cum esti?”. Raspundeam “sunt la spital”… si ei imediat “aaa, bine, vorbim dupa aia.” Si-am stat o luna jumatate si nimeni n-a stiut ca eu sunt in spital ca pacient.

Pentru mine nu este ca vin la spital, sunt fericit ca vin aici si nu e o fericire timpa; nu. Incerc sa inteleg pe toata lumea si , va spun, sunt si eu o biata fiinta omeneasca si stiu precis ce limite am, dar cu trecerea timpului incerc sa fiu mai permisiv, in sensul ca am inceput sa inteleg slabiciunile, propriile mele slabiciuni, ale celorlalti si atunci automat, lucrez mult mai bine si reusesc sa ajung mult mai departe.

Dar vedeti in fiecare zi copilasi necajiti.

Da, dar facind drumurile cu dragoste ti se intoarce. Iar copiii, nu vreau sa spun chiar toti, dar cam asa este, cind ajung linga ei intind mina si rid. Pentru mine nu va puteti imagina ce stimulent este, este ca un drog.

Si m-am gindit asa, in clipa in care un copil n-o sa mai rida si n-o sa mai intinda mina spre mine, pentru ca nu mai vede ce stie el ca vede, trebuie sa ma las sa ma apuc de altceva. Dar, deocamdata, mi se intimpla lucrul asta.

Mi s-a intimplat luni. Ved zeci si zeci si ajung la el. Si trag aer in piept si spun “Dumnezeule da-mi putere sa-l mai vad si pe el”. Pentru ca vin de departe, sunt bolnavi, pe tren, sunt necajiti. El vine cu durerea lui de acolo si trebuie sa -i explici si sa te uiti cu drag la  el. Si luni, un copil care a venit cu toata nenorocirea lui, avea o luna si jumatate, cum a intrat in cabinet mi-a intins mina sa ma ia de git si a inceput sa zimbeasca.

Copiii te obliga sa fii onorabil. Din cauza asta se spune ca astia micii, copii, au Dumnezeul lor, Pe ei nu poti sa-i minti, pe un copil de o luna si jumatate nu ai cum sa-l minti. Nu merge cu domnul doctor, cu domn profesor. Ei sunt puri si spun ce gindesc.

 

Un copil m-a intrebat:

–  Ma operezi, dar eu cind ma duc sa joc fotbal?

– Saptamina viitoare.

I-am spus asta pentru ca asa am crezut, nu ca sa-l incurajjez sau ceva. A facut insa o infectie, l-am reoperat, a mai durat. Cind m-am dus in salonul lui la vizita erau trei golani – eu asa rid si le spun cind depasesc 6 ani, “golani” , stateau picior peste picior pe scaune si l-am auzit:

“Asta e mincinosul ala de care v-am zis”

Stiti cum s-au uitat copiii aia trei la mine?! N-am sa uit in viata vietilor mele: ca la o rima.

Si-atunci pis, pis, pis am iesit de-acolo si i-am zis asistentei sa mi-i aduca pe rind la pansat. “Acolo nu mai intru”, era o atmosfera ultra ostila. (ride)

Pe bune, era nasol, nasol rau de tot. Cred ca eu stateam linistit acasa si ei vorbisera “Bai, e un nesimtit aici, un golan care mi-a promis ca joc fotbal si m-a mintit. Vi-l arat eu cind vine ca sa-l vedeti.”

Deci cu copiii nu te joci. Si nu vorbisem aiurea, pur si simplu m-am pacalit pentru ca a aparut o neprevazuta. Poti sa-i povestesti? Nu.

Pentru el totul este la “mi-ai zis ca joc fotbal”. punct. “N-am vorbit de complicatii, nu mi-ai spus de smecherii. Uite acum nu joc, sunt aici cu piciorul in sus.”

Copiii sunt puri, sunt adevarati. Era vorba cu “imparatul e gol”, acolo – intre copii – ei te dezbraca in citeva secunde. Esti in fundul gol si nici nu stii ce e cu tine.

 

794
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!