Category : munca mea

akram khaningerii lui akram khan

ingerii lui akram khan

aseara am vazut DESH – un spectacol de/cu Akram Khan, unul dintre cei mai celebri coregrafi si dansatori din lume  (il stiti din ceremonia de deschidere de la jocurile olimpice de la londra, momentul cu dansatorii care pareau ca fac arte martiale si cu copilul care era simbolul sperantei)

DESH este despre trecerea de la copilarie la maturitate si despre conflictul lui Akram Khan cu tatal lui.

la sfirsitul spectacolului l-am intrebat: “ce a zis tatal tau despre acest show?”  si de aici a pornit ceva genial.

“inainte de a-i invita la show pe parintii mei, l-am sunat pe tata:

– noul meu spectacol este despre tine si incepe cu tine mort. te inmormintez.

s-a suparat. mama insa s-a bucurat. am o relatie de respect cu parintii mei, doar ca pe mama o respect intr-un mod sacru, iar pe tata intr-un fel total opus sacrului.

cind a venit la spectacol si-a inteles ca eu sunt el pe scena si ca aproape tot show-ul e despre el, a intrebat:

– vrei sa urc pe scena? sa zic ceva?

era foarte mindru pentru ca toate spectacolele mele de pina aici au fost mai mult despre mama, niciodata despre el.

–  e spectacolul meu tata, doar eu apar pe scena, nu trebuie sa urci.

in copilarie am avut o relatie foarte tensionata cu tatal meu si 3 sferturi din pregatirea pentru spectacolul asta m-am mintit. voiam sa fac ceva despre “acasa”, despre originile mele si povesteam mult despre mama. mi-am dat insa seama ca ma minteam si imi minteam si colaboratorii: adevaratul conflict era cu tata, din tensiunea lui putea iesi spectacolul.

dar sa-ti spun cum mi-a venit ideea acestui show .

acum 4 ani eram la Syndey, in australia cu spectacolul cu Juliette Binoche. in seara de dupa a patra reprezentatie, am iesit din Opera si m-am dus sa iau un taxi din statia din fata teatrului. eram foarte obosit si tot ce voiam sa vad era patul din camera de hotel.

am deschis usa la taxi si un cuplu de australieni, care erau in spatele meu, a intrat in masina. credeau ca eram baiatul care deschide usile. dupa ce au intrat si-au inchis usa, au deschis geamul s-au uitat la mine si s-au prins cine eram:

– esti akram khan?

– poate.

le-am raspuns suparat, eram nervos ca-mi luasera masina.

– ai jucat in spectacolul care tocmai s-a incheiat?

– poate ca da, poate ca nu.

le raspundeam scrisnind din dinti.

– multumim pentru spectacol.

au ridicat geamul si-au plecat.

m-am dus la al doilea taxi si pentru prima data in viata am simtit nevoia sa-l sun pe tata. nu suntem apropiati, nu avem o relatie in care sa vorbim la telefon despre rutina zilnica. am sunat, nici nu m-am gindit ce ora era in anglia:

– ce vrei? au fost primele lui cuvinte.

– sa vorbesc cu tine.

– ai probleme cu politia?

– nu, sunt in australia, tocmai am terminat un spectacol.

– ai nevoie de bani?

– nu.

– atunci ce dracu vrei?

– sa vorbesc cu tine.

a strigat-o suparat pe mama ca sa-i dea ei telefonul, in timp ce eu protestam

– dar nu cu mama vreau sa vorbesc, cu tine.

nedumerit ca nu am nimic sa-i spun, mi-a inchis. am purtat aceasta conversatie in taxi, in bengaleza si imediat dupa ce am terminat, taximetristul m-a intrebat:

– tatal tau este Musharraf Khan?

am recapitulat tot ce vorbisem si nu rostisem numele tatalui meu; in cultura noastra, nu te adresezi pe nume parintilor.

– de unde stii asta?

– mai raspunde-mi la o intrebare, a continuat taximetristul in bengaleza. e din Manchikon?

Manchikon e un sat care are 200 de oameni, am inceput sa devin paranoic, ma gindeam la KGB, CIA.

– spune-mi de unde stii un amanunt atit de exact despre mine altfel ma dau jos din masina, am urlat la el.

– raspunde-mi la intrebare si-ti spun.

– da, tata se numeste Musharraf si s-a nascut in Manchikon.

s-a dovedit ca taximetristul era prietenul din copilarie al tatalui meu, cel care ii daduse toti banii – putini – pe care-i strinsese ca adolescent pt ca tata sa-si cumpere bilet catre londra. emigrase si el de citiva ani, vazuse la tv ca fiul prietenului lui e dansator, dar nu stia cum sa reintre in legatura cu tata. cind a inceput sa povesteasca plingea si, trebuie sa recunosc in mintea mea erau doua lucruri.

1. am avut tensiune si suspence, acum am dat peste melodrama

2. vrea sa-i dau banii inapoi.

de fapt voia sa vorbeasca cu prietenul lui, asa ca l-am sunat pe tata din nou:

– vrea cineva sa vorbeasca cu tine.

– cine?, a ripostat tata suparat.

l-am privit pe sofer si l-am intrebat in bengaleza

– cum vrei sa-i spun tatalui meu ca te numesti? cu cine va vorbi la telefon

– Binloopi, Abas Binloop.

tata a auzit si pentru citeva secunde a fost liniste. apoi, pentru prima data in viata mea, l-am auzit pe tata plingind.

anul urmator, cind am venit cu un nou spectacol la Sydney, i-am luat si pe parintii mei si s-au reintilnit.

m-am gindit de multe ori ce sanse erau sa se intimple ce s-a intimplat in seara aceea. a fost suprarealist: n-am luat primul taxi, am simtit nevoia sa-l sun pe tata desi nu fac asta niciodata, taximetristul era prietenul lui.

am mai povestit intimplarea la intilnirile cu public de dupa spectacol si,  peste citiva ani de la acest eveniment, un tinar din sala m-a intrebat:

– v-ati gindit ce relatie aveti dvs cu cuplul care v-a luat primul taxi?

i-am raspuns ca in momentul acela, desi nu-i cunosteam, au fost dusmanii mei.

–  eu cred ca au fost ingerii dvs.”


roma, sept 2012.

DM_CoverFace to face with Demi Moore

Face to face with Demi Moore

(romanian version, here)

When you’re thinking of Demi Moore scenes from Ghost, A Few Good men, Indecent Proposal come to mind. If you’re a man, maybe the lascivious dance from Striptease or the forceful seduction ritual from Disclosure.

Your instinct is telling you: That’s a strong, determined woman. Even the pictures from the commercials of the products she’s been promoting or the photo sessions from the magazines all over the world show her as a determined woman with a powerful firmness in her eyes.

But the perspective changes when Demi Moore is in front of. You can feel her shyness. You can find the way she covers her chest when she speaks.

At the end of August, Oriflame launched in Stockholm the most luxurious line of products celebrating 45 years on the market, in collaboration with the American actress: More by Demi.  As part of the promoting campaign, Demi Moore was present in front of 100 journalists and more than 5000 people at the Gold conference – the anniversary of the company. And everybody could remark her timidity.

“You’d be surprised to discover how nervous I can be when speaking in front of so many people”, she admitted with her unmistakable voice, nasal, vocals pushing the air through the nose as a race horse.

She’s practical, wears her nails short, in a dark shade nail wear matching her black dress with white and red stripes that fits her envied body. Though, her shoes are golden with high, slim heels and on her ankle you can see a small tattoo.

I was thinking Demi Moore has a practical side that fits so well the activism she’s been doing lately, producing a miniseries on abortions for HBO and creating a foundation that fights sexual slavery, but what amazed me was her honesty when it comes technology.

“I’m more interested in meeting people directly. With so much technology we tend to come apart one from the other. That’s why I like the Oriflame concept so much: when you love something, you want to share it directly, through human connection.”

These words come from someone who’s using technology with grace and perfection, in a way that speaks rather about taking control than about informing: Demi Moore has over 2 million fans on Facebook and 5,5 million followers on Twitter and at the beginning of 2012 she launched, together with her friend Amanda De Cadenet a show with interviews which they mainly promote through a web platform:

“The best thing when you’re coming from nothing is that you have nothing to lose. When we think of people we name courageous, or fear free, or risk takers it doesn’t mean they don’t feel fear anymore, it means they took the fear and transformed it in something they want it to be”, Demi Moore explained looking back at the timidity she felt at the beginning of her career.

At 17 she dropped high school for a modeling career. A year later she married musician Freddy Moore, and when only 18 she had already a small part in a movie.

“When I was fifteen I wanted to be an actress. It was my dream, but it was not only about acting. It was then when I met a beautiful actress that was very confident of herself (Demi Moore was living in the same building with Nastassja Kinski who inspired her) and I wanted to have her confidence. I thought confidence would come with acting; I wanted it as much as I wanted to be part of a community.”

Few years from her big screen debut she had become the best paid actress in the world – 12, 5 millions of dollars for her role in Striptease –, and one of the most wanted stars.

“It’s impossible to go beyond where you are and take control if you don’t get out of your comfort zone, and like everybody else I had to go out of it to be a better person. I am able to stay here in front of so many people because I conquered one more element of my fear”.

Of course you know these things in theory, but you never think a woman like Demi Moore, who’s both Oscar and Golden Globe nominated, who’s hunted by paparazzi and whose life means for many people the sheer embodiment of success, can be this shy. I had seen this type of shyness at many actors. The explanation lies, I’ve been told, in that when they’re filming, they do things easily because they’re trained, they had rehearsed so that the words and gestures of a character become their own. But when taken out of their medium they feel vulnerable. At some level, this happens to us, ordinary people. When taken out of our comfort zone we become fragile.

This is why I think what Demi Moore accomplished is so fit for the concept of the Oriflame campaign. More by Demi means taking life moments and transforming them in fairy tales: you can be both Cinderella and Snow White.

“Sometimes you can do extraordinary, inspiring things just to be in a story, other times it’s OK to play with the elements in your life just to get where you want to. The truth in fairy tales is always adversity, yet there is always magic and there’s always a reward for overcoming. I think this is what More is about.”

The truth is that however big we are, however successful, we’re all ordinary people at home. And however glamorous, strong and invincible the stars seem to us happens also because we always see them as heroes in a story, with all that involves, from script to costumes and make-up.

We can also cheat a little. With the right make up, with a good perfume, with accessories that bring out our personality. It’s the same thing the stars we’re looking up to are doing.

The most beautiful thing Demi Moore said?

“It is said you believe when you see it, but the truth is you’ll see it when you believe… because it is our belief that comes first and the results second. You have to believe to see it.”

More by Demi, the new Oriflame line consists of  make-up kit, shower gel, body lotion, perfume, a bag, a necklace and earrings. They’re available in the October Oriflame catalogue.

The concept: Everything is possible. You can be anything you desire in your imagination. Fantasize on what you want to be: more glamorous, happier, it’s just more.

sept 2012.

Romanian version, here.

DM_CoverCu Demi Moore in fata

Cu Demi Moore in fata

(english version, here)

Cind te gindesti la Demi Moore iti vin in minte imagini din Ghost, A Few Good men, Indecent Proposal. Poate – daca esti barbat – dansul lasciv din Striptease sau seductia in forta din Disclosure. Instinctul iti spune ca e o femeie hotarita, puternica. Chiar si fotografiile din reclamele produselor pe care le-a promovat sau din sedintele foto pentru reviste din toata lumea, o arata cu o privire ferma, hotarita.

Cind Demi Moore e in fata ta perspectiva se schimba si ii poti simti timiditatea. In gesturile cu care-si acopera bustul in timp ce vorbeste.

La sfirsitul lui august, Oriflame a lansat la Stockholm, la aniversarea a 45 de ani ai companiei, cea mai luxoasa gama din istoria sa, in colaborare cu actrita americana: More by Demi. Parte din promovarea gamei, Demi Moore a fost prezenta in fata a 100 de jurnalisti din toata lumea, la o conferinta de presa, dar si in fata a peste 5000 de oameni la conferinta Gold – aniversara a companiei. Si toata lumea a remarcat timiditatea ei.

“Ati fi surprinsi, daca ati descoperi cit de stresata sunt cind vorbesc in fata a multi oameni”, a admis repede cu vocea-i pe care ai recunoaste-o dintr-o mie, nazala, cu vocalele care par ca imping aerul catre nas ca la un cal de rasa.

E o femeie practica – isi purta unghiile scurte, lacuite intr-o culoare inchisa, asortate cu rochia neagra cu dungi roshii si albe, care-i urma linia corpului atit de invidiat. Avea insa niste pantofi aurii, cu un toc fin si foarte inalt, iar pe glezna se zarea un tatuaj mic.

Partea practica a lui Demi Moore o intuiam – sa mina-n mina cu militantismul (a produs pentru HBO o mini serie in patru episoade despre avort si a creat o fundatie care lupta impotriva sclaviei sexuale), dar ce m-a uimit a fost raportarea onesta la tehnologie.

“Ma preocupa mai mult intilnirile directe intre oameni, cu atit de multa tehnologie ne indepartam foarte mult unii de altii. De asta imi place conceptul Oriflame: cind iti place ceva, vrei sa-l imparti cu altcineva intr-un mod direct, de la om la om.“

Vorbele astea vin de la cineva care utilizeaza exemplar tehnologia, intr-o forma care vorbeste deja de a prelua controlul, nu de a informa: are peste 2 milioane de fani pe facebook si 5,5 milioane de followers pe twitter, iar la inceputul acestui an a lansat impreuna cu prietena ei, Amanda de Cadenet un show de interviuri  a carui promovare se bazeaza foarte mult pe o platforma web:

“Cel mai bun lucru cind nu ai nimic de la inceput e ca nu ai ce pierde. Am avut acest privilegiu. Cei mai multi oameni pe care noi ii numim curajosi sau ca isi asuma riscuri, nu inseamna ca nu mai simt frica; inseamna ca au reusit sa transforme frica in ceea ce vor ei sa fie”, si-a mai explicat Demi timiditatea facind trimitere la inceputurile carierei ei.

La 17 ani a renuntat la liceu si-a plecat sa faca o cariera in modeling, s-a casatorit un an mai tirziu cu muzicianul Freddy Moore, iar la 18 ani deja avea un mic rol intr-un film.

“Cind aveam 15 am vrut sa fiu actrita. A fost visul meu, dar n-a fost  vorba doar de actorie. Atunci am intilnit o frumoasa actrita care era foarte increzatoare in ea (nota mea. locuia in aceeasi cladire cu Nastassja Kinski care a inspirat-o) si imi doream sa am si eu increderea ei. Am crezut ca increderea vine odata cu actoria, imi doream asta, cum imi doream sa fiu parte dintr-o comunitate. Acum, daca ma uit inapoi, am avut incredere si mai am, o buna parte din viata, si fac parte dintr-o comunitate frumoasa.”

In citiva ani de la debut a ajuns cea mai bine platita actrita din lume, cu 12, 5 milioane de dolari pentru filmul Striptease si una dintre cele mai cautate vedete pentru campanii publicitare sau aparitii pe coperte de revista.

“E imposibil sa mergi mai departe si sa incepi sa preiei controlul daca nu iesi din zona de confort si, ca toata lumea, incerc sa fiu un om mai bun. Astazi pot sa stau in fata atit de multor oameni pentru ca am cucerit inca o parte din  frica mea.”

Sigur ca stii lucrurile astea din teorie, dar nu te gindesti ca o femeie ca Demi Moore care are nominalizari la Oscar, la Globurile de aur, care e vinata de paparazzi si a carei viata inseamna pentru multi ideea de succes – e atit de timida. Am mai vazut genul acesta de fragilitate, de timiditate la multi actori si mi-a fost explicata prin faptul ca pe scena, pe platourile de filmare, ei fac lucrurile mai usor pentru care au fost antrenati, au repetat pina cind au ajuns ca vorbele si gesturile sa fie “ale lor”; scosi insa din mediul lor se simt vulnerabili. Intr-un fel se intimpla si cu noi – civilii –  acelasi lucru, scosi din zona de confort, suntem fragili, gata sa ne spargem.

De asta mi se pare ca ceea ce a facut Demi Moore cu viata ei se potriveste teribil cu conceptul campaniei Oriflame, More by Demi in care momente din viata sunt transformate in basme: e cind Cenusareasa, cind Alba ca zapada.

“Uneori poti sa faci lucruri extraordinare, inspirationale ca sa fii intr-o poveste, alteori e ok sa te joci cu elementele din viata ta ca sa fii acolo unde iti doresti. Adevarul este ca in povesti ai intotdeauna situatii antagonice, ai intotdeauna magie, dar este o recompensa la sfirsit. Cred ca despre asta este MORE.”

Adevarul e ca , oricit de mari ar fi, oricit de celebri si de succes, acasa sunt oameni obisnuiti. Si daca noua ne par glamurosi, puternici, invincibili e si pentru ca ii vedem intotdeauna eroi intr-o poveste. Cu tot ce inseamna ea, de la scenariu la costume si make-up.

Dar putem trisa si noi putin: cu make-up potrivit, cu un parfum fin, cu accesorii care sa ne scoata personalitatea in evidenta. Si ele – vedetele la care rivnim – fac acelasi lucru.

Cel mai frumos lucru pe care l-a spus Demi?

“Se spune ca nu crezi pina cind nu vezi, dar adevarul e ca ai sa vezi cind ai sa crezi… pentru ca mai intii este credinta si totul vine din ea. Trebuie sa crezi ca sa vezi cu adevarat.”

Gama Oriflame, More by Demi contine trusa de farduri, gel de dus, crema de corp, parfum, geanta si cercei. Toate vor fi disponibile in catalogul Oriflame din octombrie

english version here

monica-barladeanu-tabuMonica Birladeanu- cum nu o stiti

Monica Birladeanu- cum nu o stiti

pentru ca saptamina viitoare intra pe ecrane filmul Despre oameni si melci, in care joaca si Monica Birladeanu (alaturi de Andi Vasluianu, Andreea Bibiri, Dorel Visan) si pentru ca multi se vor concentra pe secventa de sex intre ea si Andi (faina, de altfel:) ) , m-am gindit ca e momentul sa scot din sertar un articol care vi-o prezinta pe Monica Birladeanu putin diferit fata de ce se scrie despre ea.

acesta a fost ultimul text pe care l-am publicat in revista pe care am condus-o si pastrez o amintire speciala intregii experiente de a lucra cu Monica. pe parcursul interviului, vedeti si minunatele fotografii care au insotit povestea in revista, in care Monica – fotografiata de Dan Samoila, cu stilismul Laurei Cirnici – a reinterpretat citeva tablouri celebre.


Metamorfozele Monicai

In mai putin de 2 metri patrati, pe holul unui bloc comunist stau pe jos Cristi Puiu, Bobby Paunescu si Monica Bârladeanu, alaturi de patru tehnicieni.

– Doru, spune-i: „Hai, mai, Romulus… ca n-are rost” , ii indica Bobby actorului Dorian Boguta tonalitatea pe care s-o imprime personajului Mita aflat in conflict cu trei tigani carora trebuie sa le plateasca o datorie. Boguta spune c-a inteles.
– Gata, repetam o data si tragem!

Monica sta lipita de coltul holului, isi freaca materialul rochiei in mâna si se uita la actori cu emotie tensionanta. Expresia ei pare a spune: „De efortul fiecaruia depinde succesul tuturor.”

E o secventa din making of-ul filmului Francesca (versiunea de pe DVD, lansata la inceputul lui aprilie 2011). Nu stiu daca Monica Bârladeanu era acolo pentru ca trebuia sa filmeze urmatoarea secventa sau pentru ca, pur si simplu, vroia sa-si sustina colegii. Ma urmareste insa imaginea ei, asezata in cel mai prost dintre locurile de pe hol, inghesuita si neprotejata (literalmente, lipita de coltul peretelui). Si concentrarea de pe chip, intr-un moment in care nu era deloc in atentia celorlalti.

La sapte ani, Monica Bârladeanu si-a dat seama ca se simte bine când e in atentia celorlalti. S-a intâmplat odata cu sosirea pe lume a fratelui mai mic, Petru, in apartamentul modest din cartierul Dacia, de la marginea Iasiului, unde locuiau. Mai avea un frate Mircea, dar el era mai mare cu 5 ani si, chiar daca o mai necajea, o si proteja când era cazul. Dupa mintea ei de copil, Petru era rosu si urâtel, plângea tot timpul si nu facea nimic special. De ce sa fie toti interesati de el?

„Tin minte perfect cum am facut un plan ca sa obtin o parte din atentia care era indreptata spre el: il luam In brate si, când venea cineva in vizita, trebuia sa vorbeasca si cu mine, pentru ca eu il tineam”, râde Monica amintindu-si ca peste ani, l-a adus pe Petru la Bucuresti unde a urmat liceul de coregrafie, l-a insotit la competitiile de dans sportiv, devenindu-i a doua mama. Petru este compozitor (a scris si muzica filmului Francesca), iar fratele mai mare e pompier, tata a doi baieti pe care Monica i-a botezat.

Monica râde astazi si de avalansa de intâmplari generate când a uitat, la 12 ani, sa-si pregateasca lectiile. „Mama si tata munceau si aduceau bani in casa, noi trebuia sa aducem note bune. Asta e lectia pe care parintii ne-au predat-o din primele zile de scoala”, spune Monica recunoscând ca cea mai mare spaima a copilariei ei erau lectiile neinvatate. In dimineata in care si-a dat seama ca a uitat sa-si faca temele pentru o materie, a intrat in panica. A inteles repede ca nu poate sa rezolve tema intr-o pauza, si, ca sa nu se confrunte cu esecul, a preferat sa-i spuna mamei ca e bolnava, s-o roage sa ramâna acasa.

– Ma doare in dreapta, a zis inspirata de afectiunile anterioare ale fratelui mai mare care avusese hepatita.
– Sun la gradinita, sa-mi iau liber si mergem la doctor, s-a ingrijorat mama, de profesie educatoare.
– Nu e nevoie, cu un ceai poate-mi trece, a incercat sa scape, stiindu-se cu musca pe caciula.
Dar mama l-a sunat si pe tatal ei, au dus-o la spital unde medicul, dupa ce a palpat-o putin, a decretat:
– Apendicita acuta. Te operam!

Secretul apendicelui operat fara sa fi fost cazul a fost pastrat pâna acum 2 ani – Monica are 33 de ani acum –, insa perseverenta pentru notele bune la scoala a ramas. In scoala generala a fost tot timpul in competitie cu Simona, colega cu care impartea alternativ premiul intâi. Când si-a dat seama ca Simona era principala competitoare la cele mai mari note, i s-a parut frumos sa–i devina colega de banca: voia sa fie la fel de buna ca ea.


La 16 ani, Monica s-a angajat chelnerita la o terasa. Parintii divortasera, traiau doar din salariul mamei, asa ca a mintit ca are 18 ani ca sa se angajeze. Era prea târziu când patronul terasei a aflat ca, de fapt, e in clasa X-a. O placeau deja toti angajatii si stiau ca e constiincioasa. In vacantele de vara din liceu a muncit si 24 de ore consecutive, dormind pe scaune, pe terasa, in orele mici ale diminetii, când nu prea erau clienti. Efortul i-a adus o dubla satisfactie: a usurat viata familiei si-a inceput sa aiba un cuvânt de spus intre ai ei, pentru ca aducea bani acasa. Isi aminteste cu emotie de respectul public, la scala mica, pe scara blocului, când vecinii au observat ca ai ei au inceput sa-si ia câte ceva prin casa cu banii câstigati de ea.

Abia peste 4 ani avea sa devina o mica starleta, odata cu primul job ca model: pozând pentru un catalog de pijamale. In liceu, insa, nu s-a considerat frumoasa. „Câstigasem concursul de Miss in clasa a IX-a, dar a fost o recunoastere pe termen foarte scurt, pâna intr-a X-a uitase toata lumea; era mai important sainvat si sa muncesc. Ma simteam mai degraba desteapta, decât frumoasa.”

A dat la Drept, la Iasi si, in facultate, a primit o lectie pe care o urmeaza si acum. S-a intâmplat când profesorul de retorica i-a replicat unui coleg care se vaita ca nu intelege termenii tehnici pe care-i folosea: „Intelegeti cam 20 la suta din ce spun? Pentru restul se ia frumos dictionarul acasa, se deschide si se invata. Daca vorbeam pe limba prietenilor vostri de cartier erati aici degeaba. N-ati fi evoluat”.

Atunci, Monicai au inceput sa-i placa lucrurile pe care nu le intelege. Inca ii mai plac.

Dupa prima aparitie in ipostaza de model, din catalogul cu pijamale, au Inceput reclamele, apoi emisiunile de la B1 TV si multe premii: cea mai sexy prezentatoare tv, cea mai frumoasa… A devenit iubita lui Bobby Paunescu, a intrat sub reflectoarele celebritatii, a fost fotografiata din toate unghiurile, i-au fost analizate hainele si machiajul, parul si tocurile.

Poate ca, in anii aceia, a fost luata de valul aparitiilor publice si de presiunea de a arata tot timpul ca o papusa perfecta; poate ca n-a stiut sa administreze relatia cu presa; poate ca nu era inca impacata cu sine si-i era greu sa-si marturiseasca radacinile.

Oricare ar fi explicatia, pentru publicul care o stie pe Monica Bârladeanu, nimic din cele “de dinainte de celebritate” n-au fost familiare. „Ma simteam redusa la dimensiunea de “frumusete”, ma deranja ca doar asta se spunea, dar nu puteam sa reprosez nimic pentru ca, pe de alta parte, asta era calitatea mea cea mai proeminenta. Nu aveam alti ‘muschi’ dezvoltati, charisma, increderea in mine.”


A plecat in America in 2005 tocmai ca s-o ia de la zero. A avut norocul sa o intâlneasca pe Ivana Chubbuck, o celebra profesoara de actorie, si sa devina noua Monica Bârladeanu.

De fapt, a revenit la Monica din copilarie si din adolescenta pentru ca si-a luat fiecare emotie la control; si-a desfacut fiecare indoiala, fiecare bucurie sau tristete, a inceput sa inteleaga ce-o enerveaza, ce-o face sa plânga; a intrat in cuferele cele mai ascunse ale sufletului ei.

Totul parte din metoda Ivanei Chubbuck, ea insasi actrita in trecut, familiarizata cu starile emotionale extreme (a fost abuzata de parinti, s-a drogat, a fost la un pas de moarte) si care a imbinat trairile ei cu tehnicile de actorie ale lui Stanislavski intr-o noua metoda de transmitere a emotiilor. Chubbuck a predat multor actori faimosi, dar publicul a aflat de ea doar odata cu multumirile speciale pe care i le-a adus Halle Berry in speech-ul sau de Oscar din anul 2002.

La clasa Ivanei, au inceput provocarile pentru Monica.
„Veneam dupa niste ani in care numai eu contasem, eu pentru mine. La Los Angeles am inceput sa am altfel de victorii personale. Inainte toata lumea imi zâmbea si era prietenoasa apriori, fara sa fi facut nimic ca sa merit simpatia omului din fata mea; doar pentru ca citisera despre mine in ziare. In America am luat-o de la zero, am inceput sa simt ca oamenii râd la glumele mele pentru ca sunt bune, nu pentru ca le fac eu; sunt prietenosi cu mine pentru ca ma plac. Prietenia lor era autentica.”

In ultimii 6 ani „americani”, Monica s-a deconstruit, si-a zdrobit in bucati mici ambitia. Apoi orgoliul. Frumusetea. Increderea in sine. Rând pe rând.

Mai intâi a trebuit sa invete sa faca fata refuzurilor de la casting. A fost la zeci de castinguri si-a trecut prin toate etapele, prin dezamagire, plâns, acceptare. A avut o mica revelatie când l-a vazut pe Leonard Cohen spunând, intr-un documentar: „A trebuit sa invat ca nu sunt muzician in fiecare zi, sunt amator in cele mai multe dintre zile. Doar din când in când sunt bun si pot compune.”

Acum, ambitia care o facea sa fie colega de banca a premiantei clasei ii Incordeaza maxilarele când spune : „Faci eforturi aproape supraomenesti ca sa te pregatesti, si nu dormi noaptea, si ti se intoarce stomacul de emotii, si vine apoi momentul in care trebuie sa accepti despre tine ca esti imperfect. E foarte greu sa accepti ca nu esti sclipitor in fiecare zi.”

Astazi, Monica „triseaza“ când participa la castiguri pentru roluri pe care si le doreste foarte mult: isi ia alte proiecte in paralel ca sa ii fie ceva mai confortabil, sa poata sa-si spuna ca rolul respectiv nu e cel mai important lucru. „Stii cât de creativ poti sa fii când esti pus in pericol? Ca sa-ti aperi fragilitatea emotionala…”

Apoi a trebuit sa se lupte cu orgoliul. Intr-o prima faza si-a dorit foarte mult sa joace in seriale si-a mers la castinguri pentru asemenea roluri. Asa a ajuns in Lost si in Nip & Tuk, dar a trebuit sa fie onesta cu ea si sa-si dea seama ca nu e facuta pentru a juca un personaj ani de zile, zi de zi.

„Am vazut si la colegii din Lost… Exista o nemultumire pe care o inteleg. Sigur ca din afara poate parea un moft: uite, ma, ala s-a umplut de bani si nu e multumit.
E adevarat, acel actor si-a acoperit o nevoie financiara, dar de fapt vrea si el sa mai faca si altceva, sa experimenteze noi lucruri in meseria lui”.

A trebuit sa fie ferma si sa reziste presiunilor agentilor care ar fi câstigat bani din comisionul salariului obtinut pentru un rol in telenovele. Cum a trebuit sa faca fata si presiunii asteptarilor celor de acasa, pe care-i vedea comentând pe forumuri in dreptul articolelor care vorbeau despre ea.

S-a tinut de studii si-a ajuns sa frecventeze Master 3, treapta cea mai inalta a scolii Ivankai. A facut un alt curs la Londra, pe tehnica de teatru, la Royal Academy of Dramatic Arts.

Frumusetea, calitatea care i-a adus celebritatea, i-a fost data si ea la o parte in actorie. „Nici un regizor barbat cu care am lucrat nu m-a luat in filmul lui pentru ca sunt frumoasa; m-au vrut cu cearcane, m-au uniformizat, m-au vrut stearsa. Singurul film in care sunt aranjata e regizat de o femeie – Ioana Uricariu.” ( Stopover – prezentat la festivalul Sundance, in 2011).

Intr-un mod care pare ciudat vazut din afara, orgoliul antrenat in zeci de sedinte foto pentru coperte de reviste glossy ca sa obtina cel mai bun unghi al chipului sau cel mai frumos zâmbet, a fost inlaturat in fata camerei de luat vederi. Pentru autenticitatea personajului interpretat.

Dorinta de a avea un cuvânt de spus a fost si ea deconstruita intre orgoliu si echilibru, intre a câstiga un meci mic in culise si a crea o femeie vie, credibila pe ecran. „Orgoliul asta e o mizerie microscopica in comparatie cu a fi slab pe ecran pentru ca n-ai stiut sa-i asculti pe altii”.

Monica lucreaza in prezent la un alt gen de frumusete personala; e mai preocupata de pielea ei, de ce manânca, de cum se ingrijeste pentru ca stie ca o camera de luat vederi nu minte. Si vrea sa-i puna in fata un personaj adevarat.
In adolescenta, când Incepuse sa câstige primii bani si-a cumparat si primele produse cosmetice. Era pe vremea când se aduceau la sacosa produse din Germania si-a cumparat de la un astfel de comerciant ambulant Oil of Olay. “Mirosea extraordinar. Pentru mine ala era mirosul occidentului, era o bucatica de occident. O chestie atât de mica te transforma complet, m-am simtit femeie doar pentru ca foloseam acea crema.” Când, la lansarea In România, a primit de la agentia de PR produsele Olay a fost… madlena lui Proust.

Monicai Bârladeanu de astazi nu ii e teama sa imbatrâneasca. A gasit echilibrul intelegând ca lupta cu sine e o permanenta cunoastere. E ca si cum traiesti cu cineva care evolueaza in felul lui; e o negociere in fiecare moment al zilei.

„Stresul si dorinta mea de a fi perfecta dinainte veneau pentru ca toate asteptarile oamenilor erau legate doar de felul in care arat. Daca eram mai ciufulita aveam senzatia ca esuez, pentru ca eram redusa la dimensiunea asta. Astazi felul in care arat e doar o bucatica din mine, nici lucrul cel mai relevant, nici cel mai important… Am senzatia ca oamenii pot sa vada dincolo de asta, poate si pentru ca-i las eu.”

mai 2011.


Cum spuneam am scos textul din sertar pentru a va aminti ca de vineri, 14 sept, puteti vedea Despre oameni si melci in cinematografe. Altfel, zic asa ca un teasing, intentionez sa scriu curind si despre Andi Vasluianu.

jurnalismneatirnarea mea de lucruri

neatirnarea mea de lucruri

Cristi Stan (vizitati-i pag de facebook, are niste minunate fotografii) mi-a semnalat ca in Flacara a aparut un interviu cu mine. Am vorbit cam acum o luna cu Radu Pocovnicu, intr-o conversatie de mai bine de doua ore care mi-a placut mult. nu parea ca facem un interviu (chiar daca asta era scopul intilnirii), ci ca discutam prieteneste.

sigur, stiu tehnicile si e interesant cind te uiti la ce te intreaba celalalt, tu stiind posibilele piste prin care te poate prompta sa ajunga unde vrea, dar chiar si-asa m-a facut sa marturisesc ceva despre care n-am scris niciodata: “neatirnarea de lucruri”.

Cristina Bazavan a donat multe cărţi pentru proiectul Lecturi urbane. „I-am anunţat, se aşteptau să vin cu un braţ de cărţi. Aşa că i-am poftit: haideţi, băieţi, veniţi să le luaţi, sunt câţiva saci. Am donat până acum vreo 2.000 de cărţi.” Simţul de proprietate îi este străin. Nu are mania colecţiilor, stă cu chirie – dar în locuri cu poveşti care o inspiră –, nici măcar hainele nu şi le păstrează. La sfârşitul anului, îşi invită prietenele să aleagă din garderobă ţinutele mai preţioase, restul le donează.

Şi o poveste exemplară. Într-o zi când s-a întors acasă – stătea în acea vreme în Dorobanţi – un nor gros de fum se ridica deasupra imobilului în care locuia. Dacă a luat foc apartamentul meu? – i-a trecut prin minte. Care sunt lucrurile pe care trebuie să le salvez? Actele, banii. Apoi a scurtat lista. Actele. Apoi şi-a zis: Ok, chiar nu contează. Ne avem pe noi înşine.

cu doua precizari:

nu donez toate hainele, la sfirsitul sezonului, cind faci schimb in sifonier intre haine groase si subtiri, ma uit la ce nu am purtat deloc. acele haine sunt pentru dat mai departe.

donez cartile pe care le primesc (iar editurile sunt darnice cu mine si-mi trimit in avans aparitiile editoriale, pt ca uneori vorbesc la lansarile lor) si multe dintre cartile pe care le cumpar, cu exceptia biografiilor si a cartilor de specialitate (cel mai adesea luate din strainatate)

intregul interviu e aici. multumesc frumos Radu ca ai scris despre mine.

OnteachingJournalism1eu, interviuri, marketing, freelancing…

eu, interviuri, marketing, freelancing…

daca m-as uita “din afara” saptaminile astea la ce face cristina bazavan, mi-as imagina ca e intr-o campanie de imagine: prea multe interviuri pe o perioada scurta.

asa s-a nimerit; nu sunt in nicio campanie de imagine, n-am solicitat eu niciun interviu, n-am rugat pe nimeni sa scrie nimic despre mine. asa s-au legat lucrurile. si mai sunt citeva sa vina.


in numarul care se afla acum pe piata al revistei Biz vorbesc despre Freelancing.

trei intrebari si raspunsurile lor aici, restul in revista pe care o puteti citi online aici

Ce sfat ai da cuiva care cocheteaza cu ideea de a face freelancing dar care nu are curajul sa porneasca pe acest drum?

Sa se gindeasca la aceasta decizie cu mult inainte de a trece la fapte si sa-si construiasca un brand personal: sa poata fi identificat cu o competenta “e cel mai bun pentru cutare job”. Iar ca sa ajunga la aceasta recunoastere e nevoie de multa munca inainte de momentul T zero al “libertatii”. Ma incrunt de cite ori ma intreaba cineva care acum a terminat scoala “cum sa ma fac freelancer” pentru ca nu stiu sa raspund. Eu am ajuns la freelancing dupa 16 ani de munca, in radio si in presa scrisa, ani in care am avut proiecte (interviuri/ emisiuni/ campanii) care au purtat semnatura mea, dar am invatat si ceea ce inseamna industria media, am cunoscut oameni cu putere de decizie in publicitate, companii etc. Cind vrei o cariera ca freelancer trebuie sa stii foarte bine care-ti sunt aptitudinile si cit de mult rezisti la munca; sa nu te amagesti pentru ca te pacalesti pe tine si pentru orice nereusita e doar vina ta.

De ce anume ai nevoie ca sa faci freelancing?
De disciplina in primul rind. Oamenii se gindesc ca freelancing inseamna o vacanta perpetua, ca faci ce vrei oricind vrei, ca dispui de mult mai mult timp liber. De fapt, singura modificare este ca tu iti esti propriul administrator si trebuie sa faci totul cit mai eficient. Sefi ai mult mai multi; fiecare dintre cei care te-a subcontractat pentru un job e seful tau.
Asa ca muncesti mai mult decit atunci cind erai angajat, mai ales pentru ca rezultatul muncii te reprezinta pe tine, nu o companie. Si de asta depinde daca vei mai primi si alt contract.
Apoi, cum spuneam inainte, e nevoie de un brand personal puternic, sa-ti fie recunoscute competentele intr-un domeniu pentru ca degeaba aplici pentru diferite proiecte, daca oamenii nu stiu de tine sau nu-ti cunosc munca.

Care e pentru tine cel mai frumos cuvant din limba romana?
Simte! , imperativul verbului “a simti”.
E o replica intr-o piesa de teatru (Purificare, de Sarah Kane) care spune asa “Daca nu simti, n-are niciun rost.” E un exercitiu dificil sa te preocupe mai mult ce simti (fara sa-ti dezvolti ego-ul), decit ceea ce gindesti; esti tot timpul ca un acrobat pe sirma, intr-un echilibru precar, dar merita efortul.


pentru site-ul fishington post , cei de la fundatia Friends for Friends mi-au adresat 10 intrebari despre cum vad eu marketingul, cum combat imaginea pe care ei o au despre mine… intregul interviu il cititi aici, mai jos doua dintre raspunsuri

Ai facut o multime de lucruri. Ce-ti place tie mai mult: jurnalismul glossy, activismul digital, munca de radio, marketingul de presa, vorbitul la conferinte? Unde te regasesti cel mai bine?

Daca spun ca nimic din toate astea nu este acel CEVA? Cel mai mult imi place sa fac interviuri, sa scriu profile ale unor oameni in care eu am vazut altceva decit ceea ce stie lumea despre ei. Prefer scrisul pentru ca acolo am controlul, pot sta 3-4 ore pe un fragment de text pina cind ajung la o forma care sa te faca sa simti, nu doar sa intelegi ceea ce are subiectul meu de aratat.

Altfel, de exemplu, activitatea de speaker – pentru ca ma scoate din mediul meu – ma consuma teribil: slabesc 2 kg pentru 10 minute de speech. As putea zice ca o fac pentru a-mi mentine silueta :), dar de fapt perseverez ca sa-mi depasesc niste frici.

Activismul e cu dus si intors. Eu prefer sa spun ce gindesc, dar sa nu impun nimanui nimic. Sigur ca de la un moment dat, cind expunerea si credibilitatea sunt suficient de mari, chiar si asta poate fi o forma de activism. Dar daca exista si o parte de smerenie, se face diferenta.

Insa lucrurile pentru care ma mobilizez imediat sunt cele care poti salva vieti, poti schimba viata copiilor etc.

Care din personalitatile cu care ai luat contact / intervievat te-a impresionat cel mai tare si cu ce.

Pastrez in minte niste detalii care m-au emotionat. Vanessa Redgrave care mingiia un sal de casmir, cu o miscare foarte lenta si tandra, in timp ce spunea ca boala mamei ei a fost cumplita si-a transformat-o intr-un monstru; ochii inlacrimati ai lui Vlad Ivanov cind povestea despre profesorul de la Scoala Populara de Arta din Botosani, cel care i-a sadit gustul pentru actorie; unghiile foarte scurte ale Millei Jovovich, care tradau femeia practica, nicidecum diva pe care o promoveaza ca imagine publica; privirea fotografei Annie Leibovitz – mereu in lateral, niciodata catre cel cu care vorbea – semn de o mare, mare timiditate. Am o lista foarte lunga de asemenea amintiri. Acum ma gindesc ca as putea scrie un articol cu toate aceste detalii.


multumesc frumos ca imi cititi munca, altfel nu as fi fost interesanta pentru a acorda interviuri.:)

neam saturat bogdan ghiuNEAM SATURAT


In mintea lui s-a petrecut ceva amuzant. A inteles repede ca unii oameni nu vor trece de aparente, dar ceilalti… Daca ar fi priceput ce zice el, ar fi fost posibil sa vrea sa i se alature.

Era o dimineata de miercuri, 4 iulie, si Robert, care abia se trezise, a stiut cum poate sintetiza starea de revolta pe care o simtea si care se regasea si printre prietenii de pe facebook – doar patru cuvinte: ”NEAM SATURAT DE VOI”. Stia ca unii nu vor vedea mai departe de lipsa cratimei, dar ceilalti – care dupa prima secunda de ezitare, vor fi inteles sensul – erau de-ai lui. Neam/popor – saturat de voi/politicieni care faceti lucruri de care ne e rusine.

Cind a ajuns la birou a pus un status pe facebook cu cele patru cuvinte, dar a continuat sa caute o varianta cit mai eficienta a mesajului lui. Voia sa-si transforme ideea in viral, ar fi fost semnul ca o intreaga generatie simte ca si el. I-a luat 5 minute sa gaseasca pe google o fotografie de la un meeting, cu un barbat cu o pancarta in mina, si-a scris peste ea mesajul lui – in photoshop, fara sa-l preocupe prea mult partea artistica. Apoi a trimis fotografia catre Vlad Craioveanu si Liviu Mihaiu. In citeva ore avea zeci de like-uri, dar si comentarii care l-au suparat: “e fake, e in photoshop”.

Oamenii nu mai vedeau padurea de copaci, pierdeau mesajul din cauza executiei, asa ca s-a gindit sa faca totul natural, ca la carte, cu fotografii. Pina seara cu ajutorul colegilor din cladirea in care lucreaza avea o bucata alba de PVC de aproape un metru lungime, un marker negru si asa a construit PANCARTA. Apoi a sunat-o pe Cosmina: “Te bagi sa vorbesti cu oamenii sa se fotografieze?”

De joi 5 iulie au inceput sa faca fotografii, iar in doua saptamini au surprins cu pancarta in brate citeva sute de oameni. Si bulgarele se rostogoleste.


Robert Soparlache are 32 de ani, a terminat Automatica si e art director la agentia de publicitate Gavrila & asociatii. A trecut prin citeva agentii, a lucrat si ca freelancer, asa ca experienta l-a facut sa simta care este forma pe care trebuie sa o dai lucrurilor ca sa atraga atentia. E genul “think big” si si-a surprins de multe ori colegii cu idei care pareau nebunesti si pe care, peste citeva luni sau ani, le-au vazut puse in practica de agentii din alte tari. Si mai e genul “coios” – face lucruri cu curaj, dar si cu cap, care sa lase urme.

Vrea sa faca un scurt metraj cu o idee surprinzatoare de filmare, dar are in cap si o idee de lung metraj. Dincolo de job se exprima prin grafica pe mirrorstoutopia, unde desenele lui pastreaza mesaje sociale. A fost implicat (voluntar) in campania pentru Nicusor Dan si a fost unul dintre cei care s-a luptat cu toata lumea in campania electorala pentru primarie ca sa impuna idei virale, sa faca lucrurile “big”.

Cosmina Ivanov (28 ani) a terminat ASE si studiaza fotografia la Facultatea de Arta. A lucrat pentru o vreme pentru una dintre companiile care fac sondaje care studiaza comportamentul consumatorilor, iar acum e freelancer. In vara aceasta isi planificase sa locuiasca intr-o comunitate de rromi ca sa studieze dansurile tiganesti si sa faca citeva fotografii prin care spera sa surprinda o parte mai putin stiuta a vietii lor, dar – pentru ca proiectul NEAM SATURAT a luat amploare – si-a aminat orice alta activitate.


Primul hop a fost dupa 3 zile. ”Noi nu suntem persoane sociabile, nu iesim la mondenitati, nu cunoastem multa lume. Cind am atins aproape 300 de oameni, intrasem in panica, nu mai stiam pe cine sa fotografiem”, isi aminteste Robert.

L-au intilnit insa pe Mimi Branescu pe o terasa si l-au intrebat daca ar vrea sa-si faca o fotografie, iar actorul – care e un bun minuitor al cuvintelor si-a scris multe piese de teatru – a acceptat fara sa ezite.

– “Doamne ajuta”, ne-a spus la despartire si ne-a emotionant. Am fi putut sa punem si noi asta undeva linga fotografie. Oamenii nu au de unde sa stie cum a fost.

Robert realizeaza cum sa imbunatateasca proiectul in timp ce se intimpla. N-au avut un plan asezat pe hirtie, de fapt n-au avut nimic. Abia dupa doua zile de la primele fotografii au facut pagina de facebook si un tumblr, dar tot din experienta directa si-au dat seama ca trebuie sa fie mai exacti. “Le ziceam oamenilor sa ne caute in doua locuri ca sa-si vada fotografiile, era gresit. Asa ca am pastrat doar pagina de facebook.”

Dupa Mimi Branescu l-au fotografiat pe Sorin Tranca, managing partner la Friends Advertising. “Am vazut cum Sorin preluase o initiativa a Bogdanei Butnar de a -si pune un “sad face” in locul fotografiei de profil de pe facebook, ca semn de nemultumire la toata avalansa de minciuni politice. De la ei, de acolo, a plecat gindul meu.” isi aminteste Robert.

Notorietatea lui Sorin care isi exprimase recent mihnirea fata de evenimentele politice actuale intr-o scrisoare deschisa care a devenit un viral in doar citeva ore (aproape 10.000 de vizualizari intr-o zi), a impulsionat proiectul.

Au urmat Andi Vasluianu, Liviu Mihaiu, Bogdana Butnar, Adrian Oianu, Iulian Comanescu, Cosmin Alexandru, Bogdan Ghiu, dar si oameni pe care nu-i vezi la tv sau in reviste: vinzatori la chioscuri stradale, angajati ai unor corporatii, studenti, profesori, tineri sau pensionari. Toate categoriile sociale, toate virstele.

“Mi-a placut pentru ca mesajul ma reprezinta si am apreciat modul in care a fost scris,” spune Vlad Craioveanu care n-a stiut ca el a fost printre primii promotori ai ideii. In doua saptamini de la prima postare peste 400 de oameni s-au fotografiat cu pancarta, unii ajungind la Robert si Cosmina pentru ca au fost recomandati de cei care fusesera deja fotografiati. Un alt fel de viral.


Robert si Cosmina se cunosc de “2-3 ani” si se necajesc unul pe celalalt cu o perseverenta de frati lasati singuri acasa multa vreme.

“Eu o ard mai palmat asa, nu m-as fi dus sa le cer oamenilor sa se fotografieze, dar stiam ca merg la sigur cu Cosmina, stiam ca o sa-i placa ideea si va zice da”.

La ce nu s-a asteptat nici el, dar nici Cosmina, au fost reactiile oamenilor fata in fata cu pancarta.
“Reacțiile imediate prin centru vechi au fost “De cine, de noi?!”, “Cratima, unde e cratima” sau “Liniutaaa!”. Cind vedem ca-i amuza cit de cit, ne oprim sa stam de vorba, le spunem de ce facem asta, si multi accepta sa faca si ei poza. Deseori aud “Ah, si eu! De TOTI!” Apoi ne tot întâlnim cu oameni pe care i-am fotografiat. Ne salutam sau ne zimbim prieteneste”, povesteste Cosmina.

Sunt si dintre cei care-i intreaba “pe cine aveti in spate?” si cind spun ca sunt doi tineri care vor sa vada citi din generatia lor simt ce simt si ei – lehamitea pentru politicienii care nu-i reprezinta – ii sfatuiesc sa faca lucrurile cu un statut juridic.
“A fost un domn care ne-a intrebat daca avem ONG si era gata sa se alipeasca cu ONG-ul sau la actiunea noastra”, isi aminteste Cosmina.

Dar fata in fata cu pancarta, reactiile celor de pe strada sunt si ca o radiografie a unei societatii care n-are exercitiul civic de a se exprima public sau care simte nevoia unui conducator suprem ca sa poata sa traiasca linistit: “Si daca te-ai saturat pe cine vrei sa pui in loc?”, “Ai vreo solutie?”, “Vreti anarhie?” sunt doar citeva dintre intrebarile cele mai vehemente.

Gratie internetului, mesajul a iesit insa din Bucuresti. Pe 8 iulie la un meeting din Oradea, un domn purta o hirtie cu “NEAM SATURAT DE VOI”, iar acelasi mesaj era afisat pe 11 iulie de cei care protestau la Bruxelles in fata Comisiei Europene in timpul vizitei lui Victor Ponta.

Cind ii intrebi de reprezentativitatea celor care au raspuns la ideea lor, acceptind sa se fotografieze, Cosmina, cu backgroundul ei in cercetare, spune ferm. “Criteriile sociodemografice îmi sunt necunoscute (venit, educație etc). Ce știu sigur e că sunt peste 400 oameni în fotografii, și peste 2000 în online. Cei mai mulți tineri de 20-30 ani. Toți sătui.”


M-am fotografiat si eu cu pancarta “NEAM SATURAT DE VOI”. Miercuri 19 iulie, la exact doua saptamini de la lansarea proiectului.

Discutam cu Cosmina si Robert in Van Gogh Cafe, iar chelnerii cind au vazut pancarta au venit la noi.

– Am vazut pe net proiectul. Putem sa ne fotografiem si noi?

Cind am iesit din cafenea, am intilnit-o pe terasa pe Flavia Giurgiu (din echipa de organizare a Festivalului International de Film Transilvania) care era cu o prietena. Au vrut si ele sa se fotografieze. Dupa ce ne-am despartit de noii protagonisti ai pozelor, le-am zis:

– Stii, desi imi placea proiectul vostru, si va impartasesc ideile, nu m-am gindit ca pot si eu sa ma fotografiez, pina sa-mi zici tu, Robert. Credeam ca e in circuit inchis.

Cu pancarta in brate, cu mesajul NEAM SATURAT DE VOI catre exterior, Robert mergea pe strada Smirdan catre fosta cladire a Bibliotecii Nationale, avind-o pe Cosmina alaturi. Linga Cosmina eram eu. Paream un trio care vine la un meeting sau tocmai protesteaza. Oamenii se uitau: unii zimbeau, altii se incruntau. Dupa ce mi-a auzit remarca, Robert, continuind sa-si cizeleze proiectul aflat in desfasurare, i-a spus scurt Cosminei.

– Trebuie sa le spunem oamenilor ca daca vor sa se pozeze sa ne lase un mesaj pe Facebook…

Pagina de Facebook NEAM SATURAT are 2800 de fani la doua saptamini de la crearea sa si un reach de peste 100.000 de oameni. Robert nu le-a spus parintilor despre idee pentru ca oricum, dupa atitia ani de publicitate, nu li se mai pare nimic special sa creezi lucruri de genul asta; mama Cosminei are facebook si urmareste indeaproape proiectul.

Unul dintre comentariile de pe pagina NEAM SATURAT suna asa: “E o pandemie lehamitea pentru aparatul politic, un virus al resentimentului pentru comedia de moravuri din Parlament și de la TV. Dacă sfidăm astăzi starea de fapt, putea-vom oare dobândi acel elan fundamental al reorganizării de drept? Voința există.” Andrei Nicolescu.

[gallery columns="4"]

Pagina de Facebook NEAM SATURAT poate fi gasita aici.

Robert Soparlache a acordat un interviu in Fishington Post despre activitatea lui in industria de publicitate, il puteti citi aici.

Multumesc Sorin Tranca pentru ca mi-ai facilitat accesul la aceasta poveste.

scrisLlosa si disciplina scrisului

Llosa si disciplina scrisului

ieri ii spuneam lui Cornel Ilie ca scriu foarte greu, ca am nevoie de saptamini bune pina duc la capat un text lung, un profil sau un interviu.

el spunea ca ma alint si vreau un compliment, eu i-am replicat ca n-am talent, incerc sa compensez prin tehnica.

astazi am dat peste aceasta marturisire a lui Llosa

“Eu datorez Europei, Frantei si, mai ales, lui Flaubert faptul ca am invatat ca cei care nu avem un talent natural suntem obligati sa ni-l construim cu perseverenta, incapatinare si rabdare. (…) lucrez cu orar: dimineata si dupa amiezile, sapte zile pe saptamina.

(…) totul e determinat de pagina pe care o scriu, uneori cu o imensa dificultate si, in zilele minunate, cu oarece usurinta”


Daca si Llosa care are zeci de carti de succes se chinuie disciplinat ca sa scrie, e un semn ca si nici noi, muritorii de rind – care scriem mici nimicuri de maxim 20.000 de semne – nu trebuie sa ne mai temem ca, in lipsa talentului, ne incapatinam disciplinat sa ducem la bun sfirsit ceea ce ne-am propus.

* Citatul lui Llosa e din cartea Mario Vargas Llosa in dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale raului in lumea de astazi.

biz iunie 20121000 de sfaturi si-o fotografie

1000 de sfaturi si-o fotografie

in dimineata aceasta vorbesc putin despre mine.

am fost alergata cu alte treburi si n-am apucat sa va spun ca fetele simpatice care au creat site-ul 1000 de sfaturi m-au intrebat care ar fi sfatul pe care mi l-as da mie, cea din urma cu 15 ani.

am raspuns asa

“scrie ceva cit de mic, intr-un carnetel, ce te-a impresionat la fiecare dintre oamenii pe care-i intilnesti. peste ani va fi cea mai frumoasa comoara pe care o ai.”

asta e sfatul pe care mi l-as da. e si regretul meu cel mai mare ca n-am documentat toate minunatele intilniri pe care le-am avut cu sutele de oameni cunoscuti in acest ani. unii mi-au fost subiecte pentru articole, altii doar m-au ajutat sa scriu articolele dindu-mi informatii, altii imi sunt sau mi-au fost prieteni. iar pe unii i-am intilnit intimplator.

toti au schimbat ceva in mine.

astazi dimineata m-am gindit “niciodata nu e prea tirziu sa faci un lucru care iti place, de ce nu-ti urmezi macar acum sfatul, daca tot ai constientizat greseala?!”, asa ca gata… incep sa notez zilnic detalii despre toti oamenii cu care vorbesc intr-o zi.


altfel, tot zilele astea am povestit pentru Biz cit de mult mi-a schimbat viata smartphone-ul: cum il credeam un dusman care imi va minca tot timpul (pentru ca toata lumea va putea ajunge la mine, inclusiv pe mail, oricind) si, de fapt, m-a ajutat sa-mi dezvolt comunitatea online si sa-mi fac mai bine treaba.

in Biz sunt fata in fata cu Domn Sergiu Biris care zici ca e din Matrix:)

bendeac1El, Mihai Bendeac, cum e?

El, Mihai Bendeac, cum e?

iunie 2012.

La 16 ani, Mihai Bendeac isi imagina cum va avea telefon mobil, o masina decapotabila si se va opri intr-o statie de autobuz ca sa-si ia tigari. Acolo va fi EA – fata care nu-i raspunsese la iubirea marturisita cu o jucarie de plus, in clasa IX-a – si-l va privi lung, oftind. El urma sa-i zimbeasca mindru, sa se urce in masina si sa demareze in tromba. „Strict pentru acest moment voiam sa devin avocat si citeam carti de procedura penala. Nu simteam niciun fel de chemare pentru aceasta meserie. Deci atit de nebun eram.”

M-am intilnit cu Bendeac la sfirsitul lunii mai intr-un restaurant din centrul capitalei; el venise cu masina decapotabila (un Opel GT galben) si, in mina in care tinea tigarile, avea un Iphone. Era imbracat cu un tricou rosu si o pereche de jeans si n-avea nimic in atitudine prin care sa atraga atentia. M-a rugat sa mergem la o masa care era mai indepartata de geam, ferita de privirile trecatorilor. Astazi, chiar daca nu-l mai intereseaza fata din liceu, si-a atins tinta parcurgind un alt drum. Ghidat de Toma Caragiu.

In zilele adolescentei plina de ginduri catre profesii diverse (antrenor de fotbal, jurnalist sportiv), tata i-a dat sa citeasca „O carte despre Toma Caragiu” si in citeva ore i s-a deschis accesul la o noua lume. „De atunci am inceput sa colind librariile si anticariatele, tirgurile de carte. Vinam cronici ale unor spectacole din anii 60-70, o luam strict ca eveniment istoric: s-a montat piesa cutare si cutare. Si-acum pot sa-ti mai spun montari. Mai aveam un coleg in clasa cu care ma luptam in ani si piese. Ne zicea cineva ‘Napasta!’ si incepeam sa spunem. Pierdea cine se oprea primul. Ajunsesem la dementa cu treaba asta.”

In noaptea in care a citit cartea despre Toma Caragiu a luat decizia ca se va face actor – „Faceam pipi cind am avut revelatia“. Ca sa-i gaseasca un profesor cu care sa se pregateasca, mama, Emilia, a vorbit cu singura persoana pe care o stiau din lumea teatrului: vinzatoarea de la casa de bilete de la Comedie. Asa a ajuns la George Ivascu caruia, desi avea emotii mari, i l-a imitat de la prima intilnire pe Toma Caragiu.

O vreme, in camera lui, unde isi petrecea ore in sir studiind, a semnat pe un caiet ca si cum ar fi dat autografe, pagini intregi de exercitii ale unei semnaturi care isi pastreaza linia si astazi. „Nu numai ca scriam, dar – in imaginatia mea – si socializam: ma ridicam in picioare, faceam cu mina unor oameni care erau adunati, imi construiam tot momentul respectiv.”

In seara afisarii rezultatelor la UNATC s-a dus insotit de parinti. In drum spre casa, in Opelul Astra alb al familiei, Mihai statea in spate. Cind au ajuns in fata blocului, doar el si mama au coborit. Tatal si-a lasat capul pe volan.

– Ce are? Ce-a patit?, a intrebat-o pe mama.

Dan Bendeac plingea. Se opusese cel mai mult ca Mihai sa se faca actor – „nu e o meserie din care sa poti trai”, spunea -, chiar il amenintase ca-l va lega cu lantul de calorifer ca sa nu dea examen. Insa el ii daruise cartea care ii schimbase viata. Si nu se astepta ca fiul lui sa fie printre primii.


Cind Mihai Bendeac a intrat in restaurant, chelnerii au inceput sa susoteasca. La masa din spate doi domni, imbracati la costum cu laptopurile deschise si prinzul alaturi, si-au intrerupt lucrul ca sa-l scaneze cu privirea. „Eu vreau succesul in actorie, nu caut notorietatea in meserie cu orice pret”, a spus citeva minute mai tirziu, in timpul interviului; nu remarcase rumoarea pe care o provocase.

In 6 ani a trecut de la studentul cu o promitatoare cariera in teatru dramatic (cu un rol principal in Richard III-lea) la tinarul care pleca frustrat de la castingurile Media Pro fiind convins ca e mai bun decit toti desi era refuzat constant, pentru ca mai apoi sa devina cel care da autografe asa cum exersase in adolescenta. Chiar daca a jucat in film inca din primul an ca student (Milionari de week end) si-a facut roluri grele in Teatrul de Comedie (alaturi de George Ivascu – „Doi tineri din Verona” sau de Stefan Banica Jr – „A douasprezecea noapte” ), Bendeac n-a avut o viata usoara.

Obsedat de o cariera pe care nu si-o putea satisface si la care muncea sustinut (la 18 ani a creat un program tv pe care l-a trimis la OTV, fara sa primeasca vreodata raspuns), cind i s-a oferit sansa „Mondenii” si-a pus toata energia in succesul proiectului: a creat personaje noi, a scris textele, le-a interpretat. Dar a plecat si-a luat-o de la zero, pe cont propriu, cind a fost dezamagit de directia in care show-ul ajunsese: avea scenaristi noi si i se reprosau lui nereusitele.

De fapt, cind a plecat de la „Mondenii”, a luat-o de la minus 100. S-a dus la Antena 1, incercind sa se joace cu publicul Divertis, in decorul lor, cu un program similar, fiind prea ocupat sa tina emisiunea in viata ca sa se mai gindeasca ca oamenii voiau sa-l vada pe el, nu un inlocuitor. „A fost cel mai prost an profesional din viata mea. Imi vine sa-mi dau cu pumnii in cap. Din punctul meu de vedere, faptul ca nu mi s-a intrerupt acolo cariera in tv a fost un miracol.”

In cifre, sezoanele lui de „Mondenii”, plus cele cu „In Puii mei”, dincolo de audientele uriase, arata asa: 1200 de scenarii, mii de ore de lucru pentru crearea si filmarea lor, plus un deadline infernal in fiecare saptamina. Si un singur gind: „nu ai voie sa nu-ti vina ideea”. In tot acest timp a continuat sa studieze nopti intregi care sunt nisele comediei, cum se diferentiaza comicii mari ai lumii – texte, tehnici, gesturi -, sa joace in spectacole de teatru in Bucuresti la Comedie, Metropolis sau la Palatul Copiilor, dar si in teatrele din tara, in turnee. Sa joace in Supravietuitorul si Poker, filmele lui Sergiu Nicolaescu, si sa vada alte citeva sute de filme.

„Niciodata nu vei putea sa fii in televiziune asa cum esti pe scena. E o diferenta uriasa intre cel de pe scena si cel de pe tv,” i-au spus prietenii, asa ca acum renunta la tot ce a creat in televiziune, se arunca in gol, fara plasa de siguranta, ca sa faca ceea ce crede ca e cel mai potrivit pentru el in acest moment: teatru. In stil mare, live la tv, in prime time simbata seara. Vrea sa aduca pe ecran teatrul de comedie de alta data in ritmul si limbajul tinerilor de astazi.

„Artistii mari sunt artistii imitabili. Asta e altul dintre motivele pentru care am decis sa renunt la show-urile gen ‘In puii mei’ si iau serios meseria mea de actor de teatru, de film, de seriale. Nimeni nu stie care este stilul meu ca artist; in afara de cei care au fost la teatru, poate. El, Mihai Bendeac, cum e?”


– Nu mai mincati? Gata?, i-a zis chelnerul uitindu-se la farfuria pe care ramasese mai mult de jumatate din friptura pe care Mihai si-o comandase cum ajunsese in restaurant. Era 3 si jumatate dupa amiaza si, intre intrebari si multe tigari, incerca sa pacalesca si prinzul.

– Nu stiam ca imi puneti doua, nu mai pot, i-a zimbit celui pe a carui fata se vedea curiozitatea de a privi de aproape pe cineva de la tv.

Dupa ce masa a fost debarasata in comentariile alintate ale chelnerului care sustinea ca ar fi trebuit sa manince mai mult, Bendeac mi-a spus complice:

– Nu era buna.

– Si de ce nu i-ai spus asta ca sa-i transmita bucatarului?

– Ei, lasa. Am mincat odata la Dan Chisu o friptura de vita atit de bine preparata incit o taiai cu furculita. Dar era carnea bine aleasa.

Mihai Bendeac e politicos.

In afara ecranului si a iesirilor marcate in revistele de scandal, Mihai Bendeac e un singuratic, iar cind nu e cu cineva de care sa se agate in gesturi si priviri, e timid. „De asta m-am apucat de fumat: imi da un gest. Cind sunt foarte multe priviri asupra ta intr-un spatiu si esti singur, e ciudat… In primul rind trebuie sa te controlezi la fiecare gest pe care-l faci, apoi te simti tu penibil ca nu esti relaxat. Mi-e foarte greu sa fiu singur in situatiile astea. Stii ca daca esti in mall si iti intra chilotii in cur, pina iesi nu-i mai scoti. Asta e…”

Mihai Bendeac e un tinar caruia nu-i place sa fie accesibil. Poate e urma lasata de timiditate in viata lui de celebritate sau poate e dorinta de control. De asta foloseste Facebook pentru a transmite mesaje publicului sau (peste 85.000 de fani), dar comenteaza foarte rar la reactiile lor. Nu merge la mondenitati pentru ca nu vrea sa fie asociat cu cei in care nu crede, dar nu se mai supara daca revistele de scandal il fotografiaza iesind beat dintr-un club sau alaturi de vreo tinara. „E mai bine sa apar singur – ‘s-a dus el la mare si a plecat cu 100 de femei’; dar nu am fost eu si cu Ogica.”

Mihai Bendeac e obsedat de curatenie. Locuieste cu chirie, undeva pe linga Unirii, intr-un apartament cu scara interioara, a carui baie e cit garsoniera in care a stat inainte. Baia e un element important pentru ca petrece 30 – 45 de minute pentru un dus. De fiecare data se spala in aceeasi ordine: mai intii piciorul sting, apoi cel drept, mina stinga, mina dreapta. Urmeaza abdomenul, spatele, zona intima. Dupa care o ia de la capat, in aceeasi ordine. Apoi dintii, urechile. In timp ce face dus, cinta. Si se gindeste la textele pe care le are de scris sau, mai nou, la proiectul pe care vrea sa-l inceapa.

Mihai Bendeac e un nebun (in cel mai bun sens al cuvintului) care se chinuie ingrozitor pe sine pentru a se depasi in fiecare zi. De aici insomnii, depresii si… pastile. E un workaholic care nu stie sa opreasca ritmul si, chiar si cind e in vacanta, mintea sa lucreaza pentru a-si atinge obiectivul in cariera. E ceva adesea intilnit la oamenii care au, dupa reperele sociale, succes: „Depresia apare in momente de liniste, cind n-am treaba. Am umblat de multe ori cu o foaie de hirtie. Hai sa spun aici lucrurile bune din viata mea – umpleam doua foi! Acum lucrurile rele – aveam unul sau doua. Am incercat sa o iau rational, dar tot nu ieseam din depresie.”

Mihai Bendeac e printre personalitatile publice care au fost asociate cu ideea de homosexualitate, poate pentru ca a dus pe ecran primul personaj gay din divertismentul romanesc, si ar putea fi oricind un luptator activ pentru drepturile omului. „De ce n-am negat niciodata vehement ca sunt gay? Am prieteni care sunt gay; cum as aparea eu in fata lor daca as iesi inainte public sa spun: ‘cum sa fiu eu gay?!’ Ca si cum treaba asta ar fi ceva rau. Eu stiu ca Dumnezeu inseamna iubire. Cu ce pacatuiesc doi barbati care iubesc in comparatie cu un preot la care te duci cu un copil mort la nastere si-ti spune ‘imi pare rau nu pot sa-l ingrop, e pagin’? Copilul ori e un dar de la Dumnezeu, ori e pagin. Adica ce vine de la Dumnezeu inca nu e sfint, dar din momentul in care trece prin cadelnita e ok?!”

Mihai Bendeac e fratele mare care-l pune pe mezin in situatii grele ca sa-l ajute sa se maturizeze. Ca atunci cind Andrei, fratele cu 17 ani mai mic, n-a mai vrut sa mearga la meditatiile la matematica spunind ca poate sa obtina singur media 8. Au avut o discutie ca-ntre barbati.

– Te uiti in ochii mei si decizi daca renunti la meditatii. Nu numai ca renunti, dar in timpul ala poti sa faci ce vrei tu: te duci afara la baschet, te joci fotbal pe calculator. Nu te intreaba nimeni nimic; de fapt, nu te mai intreaba nimeni nimic pina la sfirsitul semestrului. Nici de teme, nici nimic.

Pustiul a fost ferm si orgolios pe pozitii:

– Nu voi avea sub media 8.

Andrei a incheiat anul cu media 9, fara meditatii, dar, atunci, imediat dupa discutie, si-a rugat mama sa nu-l anunte pe profesor, ca sa vada mai intii daca se descurca singur. Avea de respectat o promisiune.


Mihai Bendeac e cel care a renuntat la tot pentru a-si indeplini visul: sa devina unul dintre cei mai mari actori ai Romaniei. Ca atunci cind a iesit dintr-o relatie de un an si jumatate dupa o discutie de 30 de secunde. Era prima lui relatie serioasa (cea mai lunga din tot ce a trait) si o iubea foarte mult pe Maria, pe atunci studenta la Comunicare. Incepuse facultatea, avea repetitii multe, juca si la Teatru de Comedie si, intr-o dimineata, la cafea, Maria i-a spus:

– Nu ti se pare ca avem mai putin timp liber pentru noi doi?

– Adica?

– Nu ti se pare ca teatrul si repetitiile iti ocupa cam mult timp?

S-a ridicat de la masa, si-a sunat mama sa vina sa-i ia bagajele, si-a pus hainele in doua trolere si in 15 minute era plecat. Acea intrebare a fost semnalul ca nu poate da totul – 100% – in doua locuri: acasa si la munca. In acele 30 de secunde a ales pentru totdeauna. Si-n timp ce suferea dupa despartire isi spunea: „Eu merit ce-i mai bun in aceasta meserie, pentru ca am demonstrat acum ca nimic – nici ceea ce iubesc cel mai mult – nimic nu ma poate face sa ma dau deoparte din drumul pe care eu mi l-am ales.”

Acesta e cel mai bun exemplu care arata ca Bendeac isi va duce visul mai departe pentru ca are incapatinarea de a face doar ceea ce e mai bun pentru el. Si nu-i va pasa de cum il judeca ceilalti colegi de breasla: va merge pe drumul pe care si l-a stabilit, incercind sa fie tot mai bun.

In vara asta si-a investit toate economiile intr-un cabinet de stomatologie – No Pain Center – pe care-l va administra mama sa, asa ca daca nu-i iese proiectul cu teatru tv live se va intoarce ca actor angajat cu salariu minim pe economie. A mai luat-o de la zero, nu-i e teama de asta si nu o sa faca compromisuri pentru ca isi construieste cariera cu un respect imens pentru ceea ce inseamna showbiz, dar si cu o intelegere profunda a generatiei care a crescut cu MTV.

Doar ca diferenta intre Bendeac de azi si cel de acum 10 ani nu e doar in ceea ce a acumulat ca actor sau notorietate, ci si in prietenii pe care si i-a facut pe drum. Ca Dan Mihaescu.

Era la „Mondenii”, cauta un scenarist cind l-a intilnit prima data, dar stia totul despre el si-l iubea de multa vreme: ii citise povestile in cartea cu Toma Caragiu. Mihaescu a scris celebrele cuplete cu „Sopirla” sau „Asa-i in tenis” si l-a legat de Caragiu o prietenie construita in zeci de ani de colaborari, o prietenie petceluita de un mesaj scris pe staniolul unui pachet de Dunhill: „Daca posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog sa fii amabil, sa arati hirtia aceasta. T.Caragiu”.

La prima intilnire, acasa la Mihaescu, au purtat o conversatie rece despre o posibila colaborare. Asta pina cind Bendeac a cerut, politicos, sa vada mesajul scris de Toma Caragiu si, desi era incredibil de emotionat, a avut nevoie de doar citeva secunde ca sa ridice glasul.

– Dar cum de tineti lucrul asta asa, intr-o carte oarecare?! E o chestie istorica. Se poate rataci oricind cartea! Puneti-o intr-o rama. Sau dati-o la un muzeu!

O saptamina mai tirziu cind Bendeac s-a intors ca sa inceapa colaborarea, autograful lui Toma Caragiu era intr-o rama, pe un perete.

E un schimb minunat intre ei pentru ca fiecare ii da celuilalt acces la o lume noua. Mihaescu ii spune povesti despre tineretile tumultuoase ale celor mai importanti autori de cuplete si ale actorilor anilor 60-70-80. Bendeac i-a facut lui Dan Mihaescu o rubrica pe blogul lui pentru ca generatia MTV sa-l cunoasca si, dincolo de colaborarea cu el, il ajuta oricind are ocazia. „In momentul asta, nenea Dan este exact pe acelasi palier emotional cu bunicii mei. Am o grija fata de el… Poate si prin prisma ca acea carte m-a determinat sa fac ceea ce fac, am simtit ca este de datoria mea ca eu sa-l ajut pe acest om.”

Coincidenta face ca acum, cind isi ia din nou cu totul viata in miini si porneste de la capat, sa se intoarca – la fel ca in adolescenta – la vremurile de demult ale teatrului si divertismentului romanesc: a primit de la Dan Mihaescu textele tuturor productiilor de televiziune la care acesta a lucrat, originalul cupletelor spuse de Toma Caragiu, Dem Radulescu. O comoara cu o valoare emotionala imensa pe care Mihai Bendeac o cerceteaza fila cu fila – dintr-un maldar imens – zi si noapte.

Se va incarca de acolo cu parte din energia pe care lumea i-o considera nebunie: intrasingenta fata de ceea ce inseamna a fi performer indiferent de virsta si va spune si mai patimas „showbiz-ul nu e azil de caritate. Nu ma intereseaza ce maninca oamenii din industrie daca nu-si fac treaba bine. Cel care plateste bilet ca sa ne vada e important.”


S-a oferit sa ma duca acasa cu masina dupa ce-am terminat interviul. Am intrat in panica: nu era bine nici sa accept, dar nici nu se cuvenea sa-l refuz.
– Mi-e frica sa nu apar in revistele de scandal.

Am ezitat stiind ca in masina lui eram expusa tuturor privirilor. A-nceput sa rida, in timp ce-si cauta cheile.
– De asta nu pot sa fiu sigur.

Pe drum am insistat asupra obsesiei pentru perfectiune, sugerindu-i ca pune prea multa presiune pe el si ca isi face cumva rau.

– Dar tu crezi ca se poate altfel? Eu nu cred ca poti sa reusesti altfel. N-as suporta sa-i dezamagesc, mi-a replicat calm, tehnic ca si cum n-ar fi vorbit despre el.

– Dar si daca gresesti o data e uman; cei care te plac, o sa te placa oricum.

– Uita-te la Bute: era un erou si acum, dupa 14 minute de meci, il uraste toata lumea.

– Si n-ai putea sa traiesti stiind ca nu te iubesc oamenii? Nu e mai important ce stii tu sa faci? Si cum stii ca esti?

A oftat. Eram la stop si un domn, din dreapta, se uita la masina lui spectaculoasa.

– Asa cum ma stiu, un esec mare ma poate duce catre sinucidere. Dar nu ma gindesc la asta pentru ca e datoria mea sa nu dezamagesc. Daca ala la circ se leaga la ochi in fiecare seara si da cu cutitele la doi milimetri de nevasta-sa si nu greseste, inseamna ca se poate. Daca Esca e perfecta in fiecare seara, inseamna ca se poate. E de datoria mea sa descopar acel sistem prin care sa nu mai fac greseli.”

Apoi, si-a coborit vocea, care-a devenit calda, ca si cum ar fi vorbit doar pentru el, fara vreun jurnalist prin preajma.

„Aveam cam 8 ani cind am fost la Teatrul de Comedie – mama si tata m-au luat la spectacole de pe la 3 ani – si s-a intimplat sa avem bilete in primul rind. A fost un moment in care actorii se certau pentru o punga cu bani pe care au aruncat-o in sus. O moneda a cazut printre scinduri si-a inceput sa o ia la vale catre sala. Niciun spectator nu se mai uita la moneda aia, doar eu o vedeam cum vine – ca intr-un relanti. Imi tineam respiratia: se rostogolea o data si inca o data, apropiindu-se tot mai mult de marginea scenei. A cazut la picioarele mele. N-am ridicat-o, am asteptat pauza. Si cind am luat-o in mina… tin minte si acum senzatia… era ca si cum atingeam ceva magic. Era ceva ce coborise de pe scena.”

A zis „magic” in soapta, iar „scena” ca si cum era cel mai important lucru din lume. Si-a schimbat brusc discutia; „Unde la Universitate stai?”

Am coborit din masina gindindu-ma la cine e, de fapt, Mihai Bendeac. Poate ca se regaseste cel mai bine in cuvintele lui Ion Baiesu din „O carte despre Toma Caragiu”:

„Era in el ceva diabolic, o intelegere chinuitor de lucida a tragicomediei umane. Cuceritor in societate, nu avea genul zglobiu al simpaticilor de profesie. Spiritual, nu glumet, malitios, nu zeflemist, depista cu un instinct exceptional ridicolul, derizoriul si nu era confortabil sa intre cineva in raza laser a umorului sau. In viata, ca si pe scena, nu i se potriveau termeni ca nostim, amuzant, agreabil. (…) facea teatru cu aceeasi inversunare generoasa pe care o punea, cred, si-n iubire. Fiindca era, de fapt, un mare sentimental.”

Doar ca Bendeac e (la) prezent.

P.S. Filmul lui preferat, din toate timpurile, e La vita e bella.

fotografii Antena 1 si din arhiva personala Mihai Bendeac

Irina Pacurariu_ICH2213Irina Pacurariu “Poti sa ma trimiti dupa piine si sa ma intorc cu un tablou de familie”

Irina Pacurariu “Poti sa ma trimiti dupa piine si sa ma intorc cu un tablou de familie”

Imi place mult Irina Pacurariu, am rivnit la povestile din reportajele ei cu mult inainte de a fi existat emisiuni ca “Romania, te iubesc!” sau “In premiera”. Pentru mine e un model de perseverenta si profesionalism: cum a reusit sa aiba o viata linistita in Iasi, dar sa se remarce in toata tara cu proiectele sale jurnalistice. E mama a doua fete ( uitati-va mai jos la raspunsul pe care-l alege la intrebarea ce a impresionat-o in seria de interviuri:) ) si-a continuat sa-si sustina sotul, alpinistul Ticu Lacatusu, in expeditii spectaculoase, dar periculoase.

Timp de citeva saptamini a prezentat o noua serie de interviuri la TVR, Romania Desteapta, si i-am trimis pe mail citeva intrebari 🙂

Irina Pacurariu: “Poti sa ma trimiti dupa piine si sa ma intorc cu un tablou de familie”

In toata perioada in care n-ai mai facut interviuri si reportaje, ti-a fost dor de genul asta de intilniri? Cum ai compensat lipsa lor?
La piata, cu prietenii, oriune am iesit in lume. Cine ma cunoaste stie si ca functionez ca un magnet pentru povesti. Dupa atatia ani inca ma mai intereseaza ce se intampla in jur si as spune ca si istoriilor le e drag de mine. Daca ma trimiti dupa paine, sigur vin cu un tablou de familie sau cu cine stie ce instantaneu pe care l-am remarcat din mersul masinii. Chiar daca nu ajung cu toate in cabina de montaj, as spune ca, daca ar face cate un banut tot ce vad si tin pentru mine sau …pentru mai tarziu, as sta acum relaxata si fara grija banilor pentru vremuri negre.

Te-ai gindit vreodata ca ai fost cea care a deschis drumurile pentru emisiuni ca Romania, te iubesc sau In premiera? Ca o parte din subiectele lor le-ai abordat deja?

Nu am vanitati atat de mari, uneori imi regasesc personajele reluate si povestile respuse, dar este normal. Pamantul e cat o nuca si il rontaim fiecare cand si cum ne apuca foamea. Sunt doar foarte onorata ca, desi nu am avut de mult timp o emisiune constanta, care sa dureze cateva sezoane, inca ma mai compara lumea cu realizarile unor echipe intregi. Cred ca avantajul, cu ghilmele, este al varstei. Pe de alta parte, cimitirul este plin de oameni de neinlocuit, asa incat este de inteles ca fiecare cincinal schimba fortele chiar si in lumea reportajului, capodopera a jurnalismului, pe care este greu sa il faca cei fara o bruma de talent. Este ca si desertul in bucatarie, pentru ca suntem in plin asalt al show-urilor culinare, adica adevarata proba de foc.

Cum vezi emisiunile de reportaj /ancheta acum fata de momentul in care tu ai inceput sa faci asta?

Primeaza calitatea imaginii si a montajului care a evoluat enorm. Sunt emisiuni de reportaj excelente, ca si cele pe le-ai mentionat anterior, dar si caricaturi patetice de dat contraexemplu oricarui sudent la jurnalism. Inca de la primele cadre stii pe ce post e locul lor, chiar daca, sa spunem, ca ar lipsi sigla  perioada.

Nu putem face comparatie intre atunci si acum, singurul care nu are nici o vina ramane subiectul. De distrugerea sau salvarea lui ne facem responsabili doar noi.

De ce ai vrut sa faci seria asta “Romania Desteapta”? Va fi si un sezon 2?
De ce n- as fi vrut? La cate legende circula despre scoala “de afara”, oricine ar vrea sa verifice prejudecatile despre desteptii plecati, olimpicii de la export sau tinerii de bani gata trimisi la marile scoli ale lumii. Mai lipsea sa le pun si intrebarea sablon: va intoarceti sau nu in Romania?

Glumesc, a fost o idee, nu a mea; apoi erau acesti bani pentru deplasare in bugetul TVR International. A fost mai greu sa organizez totul. Sa iti faci loc in programul lor nu este usor, sa aduni mai multi intr-un loc – o provocare, sa faci toate astea in cateva zile – aproape imposibil. Pus cap la cap, au fost 2 saptamani de deplasare, 4 tari, 15 universitati, aproape o suta de intervievati. Unii absolut uluitori. O concluzie? Nu exista nici plecare fara intoarcere, nici revenire definitiva, lumea este in miscare. Un nou sezon? Poate. Ar iesi doar din mesajele si povestile venite dupa difuzari, chiar nu ma asteptam la reactii atat de explicite, la oameni care sa ma opreasca pe strada.

E vreun interviu din serie care te-a marcat in mod special?
Sunt multe. Nu voi uita, de exemplu, dimineata rece de toamna cand am intilnit-o pe Ruxandra Dorobantu, o tanara care a facut facultatea la Stanford, un master la Science Po si apoi un doctorat tot la Stanford. Micul ei secret? La finalul interviului, exact cand povestea de vizitele facute indrumatoarei de doctorat la Casa Alba, Condolezza Rice, din esarfa ei de la gat s-a auzit un zgomot. Era micuta Elise de cateva luni, care a scos nasul din culcus ca sa ne zimbeasca. A fost o binecuvintare neasteptata si de neuitat. Morala? Doar un politician ca distinsa doamna Rice poate provoca asemenea iesiri din anonimat. Nici nu am fi stiut ca Elise este acolo, a dormit mai mult de o ora cat am stat de vorba cu mama ei si am primit aproape nemeritat darul de a o vedea.Nu mai spun ce efect a avut pentru filmare!

Care va fi urmatorul tau proiect?

Deocamdata finalizam documentarul realizat de Ticu (n. mea. alpinistul Ticu Lacatusu) in Groenlanda: Aventura incredibila a doi romani care au traversat in premiera mondiala cea mai mare insula de gheata a lumii. 37 de zile de izolare, furtuna, sute de kilometri de pustiu alb in fata si tot atatia lasati in urma. O experienta uluitoare, pe care merita sa o traiesti secunda de secunda ca si cum ai fi parte din ea. Este un surogat de lume si viata traita la intensitate extrema, pe care il recomand oricui si-a facut din libertate valoarea suprema.


Romania Desteapta, ultima editie poate fi urmarita la TVR 1, luni 4 iunie, de la ora 21.00

125x125-sustin11Even Cluj: curaj si bucurie

11Even Cluj: curaj si bucurie

Miine sunt la cluj sa particip la 11even, o sesiune de conferinte care speram ca ii vor inspira pe participanti.

temele din acest an sunt curajul si bucuria, iar eu cred ca e o legatura intre ele.

un om curajos e mai bucuros pentru ca nu e ingradit intre propriile-i frici.

nu mi-am facut inca prezentarea, dar stiu ca am sa vorbesc despre oameni care m-au invatat ce e curajul. si despre forme de curaj pe care nu suntem obisnuiti sa le vedem.

sper sa-mi fac curaj sa va vorbesc despre un anume domn. singura mea teama e sa nu incep sa pling cind va spun povestea lui:)


mi-ar placea sa fiti acolo. de la ora 18.00 la Best Western Fusion Hotel in Cluj. veti mai asculta povesti frumoase de la Dragos Chircu, Mihaela Bilic (ca sa numesc doi dintre cei pe care chiar vreau sa-i cunosc si sa-i ascult:) )

detalii despre bilete aici

jurnalismLehel – ce mai face un fost “subiect”

Lehel – ce mai face un fost “subiect”

Zilele trecute am anuntat ca donez premiul cistigat in competitia Live inspire Asociatiei Romane pentru Copiii Dislexici, pentru ca e unul dintre subiectele care au dus la un articol de care sunt foarte mindra ( a fost cap de campanie nationala pt OMV, iar acum se lucreaza la modificarea legii invatamintului in favoarea copiilor dislexici).

Azi mi-a scris doamna Eva Bartok, presedinta asociatiei sa-mi spuna ca banii vor fi folositi pentru cursurile logopezilor care lucreaza cu copiii dislexici

In data de 25-28 iunie 2012 organizam aici in Tg. Mures un curs national pentru logopezi, de 4 zile, cu tema:
Terapia întârzierii în dezvoltarea vorbirii şi terapia disfaziei de dezvoltare prin metoda Meixner.
Formator: Adorján Katalin, psihopedagog, psiholog la Fundaţia Meixner din Budapesta.
Cursul va fi tradus în limba română de către Hodicska Katalin, psihopedagog la Fundaţia Meixner din Budapesta.
iar la sfirsitul mesajului erau aceste rinduri:
Va mai amintiti de acel baiat dislexic, despre care ati scris in articolul aparut in Tabu? Acum termina liceul, este in clasa a XII-a, la un liceu de sport. Are o prietena draguta si a infiintat o trupa de rock din liceeni. El este managerul lor 🙂 Pentru el a fost un lucru foarte important ca a aparut atunci in aceea revista. Isi asuma faptul ca este dislexic, are o buna incredere de sine si forta de viata in ciuda greutatilor prin care a trecut si in ciuda situatiei familiale. Este bine.

V-am scris asta pentru un feed-back. M-am gandit ca este placut sa afli ce s-a mai intamplat dupa cativa ani cu personajele despre care ai scris ca jurnalist.

Pe Lehel de atunci – fragil, dar plin de dorinta de a-si depasi limitele, cu o minte brici, dar incurcat in propriile-i intelegeri –  il intilniti aici;  am fost foarte bucuroasa sa aflu vesti despre Lehel de astazi, curajos, absolvent de liceu si manager de trupa rock. Multumesc.

ca-n filme stillAm incheiat colaborarea cu Digi24

Am incheiat colaborarea cu Digi24

de astazi nu mai colaborez cu Digi24 pentru emisiunea Ca-n filme.

cind mi-au propus acest proiect, prima si singura conditie pe care am pus-o a fost legata de libertatea mea de exprimare; de activitatea mea ca jurnalist si blogger. managementul statiei a agreat ca eu sa am libertatea de a merge ca invitat (in ipostaza mea de jurnalist si blogger) la alte televiziuni, precum si sa am proiecte online care nu implica statia, dar se pot referi (din punct de vedere jurnalistic) la alte televiziuni.

ieri am fost invitata la Antena 3 sa vorbim despre cum sunt tratati – medical, dar mai ales social – actorii in Romania (plecind de la cazurile Serban Ionescu si Iurie Darie), dar si despre prezenta Romaniei la Festivalul de la Cannes.

din februarie de cind colaboram – ca prezentator – cu Digi24, am mai fost la A3 de 2 ori, fara sa fie o problema. de data aceasta, in contextul disputei dintre cele doua institutii media, managementul Digi24 a fost deranjat de prezenta mea in emisiunea Ioanei Raduca si m-a anuntat, prin colegii mei de emisiune, ca incetam colaborarea.


cred, mai ales in contextul disputei dintre cele doua companii, ca prezenta mea intr-o emisiune de la A3 este un mare semn de eleganta jurnalistica, britanica daca vreti; pentru ca Antena 3 m-a invitat in calitatea mea de jurnalist de cinema, pentru expertiza mea in subiectele care urmau a fi abordate.

eu stiu ca mi-am respectat contractul si ca am fost onesta fata de statia tv cu care am colaborat, aducind continut premium, promovind-o de fiecare data (la conferintele la care am participat ca speaker, la vizionarile de filme romanesti pe care le-am organizat etc), dar mai stiu si ca atunci cind sunt foarte multi bani in joc si presiunea scaunului pe care-l ocupi te apasa tare, orgoliile sunt mari.

le multumesc colegilor mei de echipa Lucian Stan, Catalina Bucur si Tedy Necula pentru toate lucrurile invatate de la ei, cum le multumesc tuturor membrilor echipei cu care am filmat.

pentru mine Digi24 a fost o experienta foarte frumoasa, dar – cum spuneam si managementului la angajare – libertatea mea de exprimare ca jurnalist e cea mai importanta.


acest post este inchis reactiilor si nici nu voi mai face alte comentarii pe tema. va multumesc pentru intelegere.

top-social-brandssunt pe coperta revistei biz:)

sunt pe coperta revistei biz:)

revista Biz a lansat astazi pe piata un numar special dedicat evaluarii prezentei brandurilor in social media din Ro.

coperta marcheaza o premiera pentru ca foloseste o tehnologie speciala – Aurasma – prin intermediul careia veti vedea … un filmulet foarte simpatic cu 5 bloggeri si 5 reprezentati ai brand-urilor cu prezenta in social media.


Aurasma difera de QR-codurile clasice prin doua aspecte esentiale. In primul rand, utilizarea unui QRcode presupune aplicarea acelui cod de bare peste layout, lucru care poate fi deranjant uneori. In schimb, aplicatia Aurasma functioneaza cu imaginea propriu-zisa, oricare ar fi grafica. In al doilea rand, atunci cand scanezi un QRcode, esti automat trimis in alta parte pentru a vedea contentul. In cazul Aurasma, continutul este dezvaluit pe loc, oferind practic consumatorilor o experienta mult mai memorabila.


despre cum functioneaza puteti citi aici, despre colegii mei de joaca va spun doar ca sunt Cristian Manafu , Cristian China-BirtaCristan Sutu Adrian Ciubotaru in echipa bloggerilor, iar in echipa “adversa” (tre sa vedeti spotul de mai jos ca sa intelegeti) Mugur Patrascu (iLeo), Angus Slater (Vodafone), Georgiana Gheorghe (Danone), Alina Gheorghiu (Nokia), Ema Chimus (Avon) si Marta Usurelu (revista Biz).

dincolo de gluma spotului, ideea aceasta de coperta si interactivitatea pe care o presupune e de fapt viitorul. sunt onorata ca am facut parte din acest proiect si sper sa intilnesc cit mai multe reviste romanesti care au curaj sa aduca tehnologia pe coperta, nu doar intr-o forma originala de tipar, ci prin interactivitate.

aici puteti citi clasamentul celor mai active branduri in social media din RO.

lora 1Doamna Gigi – sau cum poti afla istoria televiziunii romane in cabina de machiaj

Doamna Gigi – sau cum poti afla istoria televiziunii romane in cabina de machiaj

Doamna Gigi – sau cum poti afla istoria televiziunii romane in cabina de machiaj

“Tu o sa fii baiatul cu ochii albastri, e foarte simplu de ales. Asta, mic si timid”, transeaza ferm Doamna Gigi disputa intre solista unei trupe foarte la moda si asistenta de machiaj.

“Dar si colegii mei au ochii deschisi la culoare”, se apara tinara cu personalitatea deloc asemanatoare celui in pielea caruia trebuie sa intre, ca invitat special in emisiunea “Te cunosc de undeva”.

Doamna Gigi e de neclintit in decizie si se intoarce la scaunul unde se afla CRBL cu o peruca in mina. In fata lui, pe masuta care are in capat oglinda cu rama de becuri, sunt flacoane, pensule, culori, creme, dar si dosare care au pe fiecare pagina A4 asezate ordonat 7-8 mustati si perciuni, in nuante diferite. Linga ele troneaza biblia zilei: fotografiile cu personajele din desfasurator. 15 chipuri: opt concurenti in emisiune, trei invitati speciali, plus patru membri ai trupei care insoteste unul dintre concurenti. In program sunt travestiuri care necesita latex pe fata, peruci care sa imbatrineasca sau “masti” care sa transforme parul cel mai bogat intr-o chelie lucioasa. E aproape 10 dimineata, la 12 incepe filmarea, asa ca nu e timp de discutii.

Doamna Gigi lucreaza de mai bine de 30 de ani in televiziune. A invatat ce inseamna live-ul, presiunea filmarilor, dar si dispozitia schimbatoare a artistilor. Dem Radulescu, Toma Caragiu, Margareta Pislaru, Gina Patrichi i-au spus Georgetei Popovici, cu drag, “Gigi”, iar cind anii au inceput sa i se simta pe la timple, generatia noua – Mihai Bendeac (care sper ca va fi recunoscut curind drept noul Dem Radulescu), Serban Pavlu, Maria Buza, Mirela Zeta, Dan Helciug, Delia, CRBL – a adaugat un gratios si politicos ‘doamna’ prenumelui, transformindu-l in nume.


Georgeta Popovici are o amintire amuzanta despre prima intilnire cu machiajul profesionist. Parintii erau prieteni cu Ion Toma, unul dintre cei mai mari machiori de televiziune – cel care a facut emisiunea vedeta a TVR-ului comunist “Cu masca, fara masca”.

In adolescenta, Georgeta Popovici l-a rugat sa o machieze pentru o petrecere si nea Tomita i-a conturat frumos ochii cu un creion negru. Georgetei i-a placut atit de tare, incit nu s-a spalat cind s-a intors de la petrecere, ba chiar, dimineata, a luat o carioca neagra si-a intarit urmele lasate de creionul maestrului.

Daca i-ar fi spus cineva atunci ca ii va machia pe cei mai mari artisti ai Romaniei, ca acestia ii vor povesti secrete nestiute nici de familiile lor si ca va trai inconjurata de flacoane mai ceva ca un chimist, ar fi ris.

Georgeta voia sa fie profesoara de italiana. A dat la facultate, dar – conform ritualului vremurilor comuniste – putinele locuri au fost impartite strategic de catre securitate, partid si alti prieteni ai sistemului, asa ca a picat.
A chemat-o insa nea Tomita la TVR, sa invete o meserie.


“Puteti sa incepeti. Delia va fi gata pina e rindul ei”, ii spune Doamna Gigi unuia dintre asistentii de regie. Tinarul ezita uitindu-se la barbatul din fotografie – cu chipul ridat si schimonosit – ale carui trasaturi vor trebui plantate pe fata delicata a Deliei.

“Cinci sunt gata, al saselea e terminat imediat, invitatii sunt si ei gata. La Delia am pus deja latex-ul, va fi gata in timp”, incheie ferm Doamna Gigi.

Stapinirea sa de sine vine din multe experiente similare: a facut transformari pentru ”Cu masca, fara masca”, pentru “Ploaia de stele” a TVR-ului, dar si pentru emisiunile de satira politica “Mondenii” sau “In puii mei”. Si-a lucrat si-n ritmul show-urilor glamour live – a creat toate machiajele concept pentru celebrele prezentari de moda de la inceputul anilor 2000 ale lui Janine.

Au trecut mai putin de doua ore de cind au inceput machiajele in cabina de la “Te cunosc de undeva”, iar rezultatele sunt spectaculoase: in jur sunt rock staruri internationale si vedete ale muzicii pop care umplu stadioane in toata lumea.

“Eu spun mereu ca nu suntem Dumnezeu; facem ce putem, cu ce avem. Nu e vorba doar de trasaturile celui pe care-l transformam. Uneori o lumina pusa special poate sa faca minuni, o camera de filmare asezata intr-un unghi avantajos schimba totul. Nu e doar ceea ce iese din cabina de machiaj”, muta Doamna Gigi cu modestie atentia asupra intregii echipe.

Stie insa ca meseria ei poate influenta intr-o secunda dispozitia artistului. Vedeta e in fata oglinzii, fara niciun fel de masca, vulnerabila si dornica sa placa publicului. Uneori e atit de speriata de rolul pe care trebuie sa-l faca, incit isi doreste ca fardurile sa acopere si nesiguranta unui anume gest artistic. In momente ca astea, Doamna Gigi le vede caracterul.

“Inainte vedetele erau mai modeste, mai timide. Marii actori erau monumente de bun simt. Ileana Stana Ionescu era – si este – fermecatoare, si o actrita incredibila. Astazi toti tinerii se cred ‘Lucii-Sturzi-Bulandrzi’, desi n-au jucat mai nimic. Sunt si exceptii, nu zic, nu. Uite Temisan, il stiu de cind a debutat la Mamaia. Inalt, frumos, cu un sacou care-i parea mare pentru ca se pierdea in el; era timid si avea foarte mult bun simt. M-am dus la el si i-am zis ‘ Tu trebuie sa ai incredere in tine’. Si astazi e la fel de cu bun simt ca atunci”, zimbeste cu gindul la cintaretul care e intr-o camera alaturata pregatindu-se sa intre in rolul de jurat al competitiei.


Primul an de munca la TVR a fost fara bani. Georgeta Popovici a invatat meserie si a asteptat sa apara un post liber. Dupa doua saptamini de la angajare, a fost la o filmare la Bran si-a trebuit sa-i faca o cicatrice lui Dem Radulescu. A spus sincera ca n-a mai facut niciodata si un coleg i-a explicat acolo, pe platourile de filmare din Sala Armelor, cum se face; decizindu-i viitorul.

Peste ani a ajutat si ea la luarea unor decizii care au schimbat cariere. Ca atunci cind regizorul George Dogaru i-a aratat rezultatele unui casting pentru un nou show de televiziune. I-a dat fotografii cu citiva tineri si-a intrebat-o care crede ca sunt potriviti pentru transformari, si-a spus parerea si-acum zimbeste cu drag cind isi aminteste: “Ar fi trebuit sa fie doar trei actori in show, doi baieti si o fata, dar pur si simplu au gasit doua fete mult prea talentate – Mirela Zeta si Andreea Gramosteanu – si nu s-au putut hotari. Asa au aparut Mondenii, asa l-am cunoscut pe Misu, Mihai Bendeac.”

Cind Bendeac a chemat-o sa-l urmeze la Antena 1, s- a speriat. Era fidela TVR-ului, voia sa iasa la pensie de acolo, dar n-a putut sa-l refuze: e ca al doilea copil al ei.

In civilie, Georgeta Popovici e bunica, are un nepotel si, recunoaste zimbind, ca din cind in cind o mai machiaza si pe nora pentru cite o petrecere. “Daca trebuie sa fiu babysitter pentru ca pleaca ei la o petrecere, ma duc mai devreme, cum sa nu, sa o aranjez.”

Astazi, de la zecile de ore de stat in picioare in fata scaunului de machiaj, Doamna Gigi are probleme cu spatele si, desi medicii i-au recomandat sustinut, nu vrea sa se opereze. “Mi-e frica de anestezie, nici nu pot sa ma gindesc la ea”. Desi s-a pensionat, continua sa lucreze cu aceeasi pasiune ca la inceput. Cum continua sa mearga si la Festivalul de la Mamaia, sa se ocupe de machiajul concurentilor. Se gandeste sa faca o scoala de machiaj de televiziune ca sa lase ceva in urma, sa spuna din multele trucuri pe care le-a invatat.

Georgeta Popovici are povesti cit pentru intreaga istorie a televiziunii romane pe care sper sa le spuna cindva intr-o carte, ca sa ramina si ele pentru cei care vor sa invete despre ce e in spatele camerelor de filmat.

Cum mai sper ca in locul celor 30 de secunde in care apare in emisiunea “Te cunosc de undeva” – intr-un reportaj din cabina, difuzat inainte de fiecare jurizare – la editia live, gala finala a emisiunii, concurentii pe care i-a tranformat in staruri in 10 editi – o vor invita sa-si primeasca aplauzele.

Pentru ca fara munca ei si a asistentei sale, spectatorii nu ar fi fost uimiti de cit de mult poate sa semene Jorge cu Elvis, Iulia Jianu cu Cher, Maria Buza cu Amy Winehouse, CRBL cu Vanilla Ice, Delia cu Boy George, Helciug cu Ozzy Osbourne, Lora cu Gwen Stefani si Iulian Vasile cu Prince.

Mi-ar placea sa vina pe scena, in toata nebunia aia a live-ului, cu tricoul ei negru – care in mod miraculos n-are urme de fond de ten – si pantalonii tigaret, sa o vada spectatorii cit e de mica si cum parul cu bucle argintii ii trasforma chipul intr-o bunicuta simpatica, oricit de autoritara i-ar fi vocea.

Mi-ar placea sa primeasca multe aplauze. Pentru ca le merita.

P.S. Cu putin noroc, daca nu plec din tara, pe 26 mai cind e gala “Te cunosc de undeva”, am sa fiu in sala. Sa aplaud intreaga echipa.

foto: Antena 1/ In puii mei; Te cunosc de undeva

women_on_web10 reguli care te fac sa traiesti frumos in online

10 reguli care te fac sa traiesti frumos in online

pentru editia 2012 Women on web, l-am rugat pe Cristi Manafu sa-mi dea el tema pentru speech. am fost prezenta la toate editiile, mi se pare ca am spus tot ce stiam sa spun si, daca tot persevereaza Cristi si Georgiana Gheorghe sa ma invite, macar sa ma chinuie complet – cu tema .

Cristi mi-a propus “Viata in online” – cum sa traiesti frumos pe Internet.

iata 10 dintre regulile mele de trait frumos (bune maniere) nu doar in online, ci si in viata. (am vorbit intr-o conferinta Biz la Iasi despre regulile mele de etica, am sa le postez zilele viitoare si pe acelea)


1. sa ai un set de reguli (scrise pe ceva) la care sa te intorci din cind in cind

stiu ca daca ai un cadru foarte bine stabilit poti sa fii mai creativ, sa te diferentiezi mai bine, asa ca imi plac regulile.
mai stiu ca omul e ca mercurul – cum gaseste o spartura, cum incearca sa se strecoare pe acolo – si, pentru ca mi-e teama sa nu ma ia valul, mi-am facut un set de reguli si de etica, dar si de maniere pentru on line

2. sa renunti la ego

e cea mai importanta regula si e o lupta continua, pentru toata viata. pentru ca oricind apare tentatia “de a te da mare” intr-un context oricit de mic.

regula asta inseamna sa nu vrei sa fii tot timpul cel mai bun in perceptia celorlalti, ci sa fii mai bun decit ai fost ieri cu performantele tale.
sa nu intri in polemici cu cei carora le place sa aiba ultimul cuvint.

sunt cititori care – gratie job-ului pe care l-am avut la o revista pentru femei – isi imagineaza ca stau toata ziua pe tocuri, ca sunt o mimoza de dorobanti si ca port o geanta scumpa pe mina asezata in pozitie erecta. as pierde foarte mult timp daca as sta sa le schimb parerea, dar si chiar daca as schimba-o, cu ce m-ar ajuta pe mine?

mi-a luat ceva vreme sa nu mai vreau sa ma mai bat cu ei (cu argumentele din istoricul meu profesional) si sa-mi dau seama ca e mai important sa merg mai departe pe drumul meu si sa fac ce cred ca e bine. daca nu se vor convinge pe parcurs cine sunt cu adevarat, nu conteaza oricum, pentru ca nu vor vrea sa fie in comunitatea mea. dar a fost un efort sa-mi domolesc ego-ul ca sa nu mai vreau sa dau replici si sa ma apar.

3. sa nu crezi ca ti se cuvine

e un derivat din ego. pentru mine e reversul: sa ai umilinta, smerenia de a primi orice lucru/serviciu / favor/ gest ca si cum nu ti s-ar fi cuvenit (de la ghiseu, chiosc, autoritate publica sau om pe care-l intilnesti pentru prima data). ca sa poti sa multumesti din suflet, cu bucurie. asa ti se va intoarce multumirea si zimbetul, si bucuria.

4. sa nu te crezi Dumnezeu

cind incepi sa ai audienta ( e valabil si pentru tv, si pentru radio, si pentru online), incepi sa crezi ca ti se cuvin multe lucruri. lumea iti da like, deci te place, adica te iubeste. ai multimi de oameni care te iubesc si incepi sa crezi ca esti si un mic Dumnezeu. dupa mine e cea mai mare greseala pe care o simt acum in online-ul romanesc. oameni care au dat peste putina audienta, au fost invitati la citeva evenimente si acum cred ca sunt mici Dumnezei, cu sau fara tocuri. a toate cunoscatori. si ca li se cuvin multe.

5. sa-ti pastrezi curiozitatea proaspata

te ajuta sa fii activ, sa te bucuri de ce ai si chiar sa descoperi lucruri. e un exercitiu aproape la fel de greu ca acela care cere sa renunti la ego, pentru ca atunci cind esti pe un teritoriu cunoscut, simti nevoia unei relaxari si ratezi multe lucruri.

6. sa fii onest, dar sa critici cu eleganta

pentru mine cele mai grele articole de scris sunt cele in care vreau sa critic pe cineva care a incalcat regulile pe care le consider de bun simt. imi ia cel mai mult timp, nu pentru ca e greu sa scrii “ai gresit”, ci pentru ca e mai dificil sa gasesti o cale eleganta prin care sa pui la punct pe cineva care ti-a incalcat teritoriul, fara sa-l executi cu cuvinte neortodoxe.

7. sa nu birfesti/ invidiezi

aceasta este o regula pe care am invatat sa o repect usor: cind cineva incepe sa discute despre altcineva la modul urit, anunt ca sunt prietena cu persoana in cauza si ca as prefera sa se incheie conversatia. sunt extrem de putini cei care mai persevereaza, dar stiu sa am un ton ferm si o privire… pe care prietenii o numesc dominant amenintatoare.

cu invidia e si mai simplu, pentru ca tine de propria persoana: in loc sa-l invidiezi pe celalalt pentru progresul lui, de orice fel ar fi, e mai bine sa te preocupe progresul tau si sa incerci sa fii putin mai bun decit ieri, in interiorul performantelor tale.

cred ca birfa si invidia sunt marile probleme nu doar ale online-ului , ci ale intregii societati romanesti.

8. sa nu traiesti ca o capusa online

sunt unii care isi fac imagine prin comentariile la posturile cu audienta/ de pe blog sau facebook. chiar cu link. o forma de a trai ca o capusa. ce ai facut tu, au facut – sau urmeaza sa faca – si ei, expus la modul ostentativ . ca sa-si expuna numele acolo unde e o posibila audienta. nu le accept pe blog ( sunt fericita ca a fost inventata tasta delete), ma enerveaza teribil pe facebook, dar stiu ca pe termen lung sunt o mare pierdere pentru cei care o fac.

9. sa nu te preocupe sa FII CEVA, ci sa FACI CEVA.

10. sa-ti aduci aminte mereu ca razboaiele cele mai mari sunt in mintea ta, nu in afara ei.

ultimele doua reguli, nu cred ca au nevoie de alte explicatii.


chiar cred ca pentru a trai frumos (in online, sau nu) e important sa ai un set de valori (scrise) la care sa te intorci din cind in cind, sa vezi ce mai respecti sau care sa-ti fie reper cind ai dubii cum sa reactionezi/ sau nu poti sa te temperezi. sa nu spui :”lasa, stiu eu sa reactionez”, pentru ca viata te pune in multe situatii si te provoaca de multe ori sa o iei pe drumuri ciudate; iar atunci esti nervos, stresat, ai o imagine deformata despre tine etc si se poate intimpla sa uiti care erau principiile tale, valorile tale.


Women on web, 27 aprilie 2012.

h-and-mCum e in birourile H& M?

Cum e in birourile H& M?

Când am anuntat pe Facebook ca voi vizita birourile H&M s-a pornit o avalansa de comentarii; prietenele m-au invidiat, iar colegele m-au pus sa le promit ca fac multe fotografii. Si mi-au dat o lista cu intrebari.

text publicat in Tabu, in martie 2011

Nu stiu tânara, cu o urma de fashionista in ea, care sa nu vibreze la auzul magicelor doua litere H&M. Ani la rand, orice deplasare in strainatate a fost insotita de o lista – ca un tabel in excel: nume, cod obiect, masura, eventual pret (ca sa fim sigure ca ne incadram in buget), dar si de o localizare in avanpremiera – via net – a celor mai apropiate magazine H&M fata de hotelul de resedinta.

Uneori am fost eu cea care am purtat lista catre alte meleaguri, alteori au fost prietenele mele, ba chiar si prietenii mei (caz in care, ca sa fiu sigura ca achizitioneaza exact ce trebuie, au avut pe lânga lista si fotografii ale obiectelor respective). Daca va gânditi ca asta e maxima nebunie in materie de a fi fan H&M, va inselati. In Croatia exista agentii de turism care au in portofoliu excursii de un weekend in tarile invecinate, cu scop declarat: „shopping la H&M”.

O excursie in „laboratoarele” H&M, in locul in care se creeaza aceste haine, câteva intâlniri cu oamenii din spatele brandului H&M ar fi fost raiul oricarei fete pe care o cunosc. Eu am fost norocoasa.


Birourile H&M sunt in Stockholm, la doua colturi distanta de unul dintre cele mai mari magazine H&M din oras si unul dintre putinele magazine din lume care are si divizia H&M Home. Intr-o cladire cu pereti de sticla, intinse pe 5 etaje, birourile H&M sunt minimaliste, dar elegante, cu o dâra de zâmbet si de prospetime lasata ca un parfum peste tot: cosuri cu banane, pere si portocale pe holuri pentru vizitatorii care asteapta vreun angajat, tablouri cu campanii noi sau mai vechi pe pereti
si… bariere electronice care se deschid doar cu cartele magice.

„E mai usor sa intru in biroul sotului meu care lucreaza la ministerul afacerilor externe, decât sa intre el in biroul meu”, mi-a spus Pernilla Halldin, sefa biroului PR, subliniind atentia pe care managementul o acorda securitatii informatiilor. Stiam ca filosofia H&M este cea mai buna calitate, in cele mai dorite trenduri la cel mai bun pret, dar nu puteam intelege care e, de fapt, calea prin care se ajunge la cele mai bune preturi. Sigur, sunt furnizorii care trebuie sa livreze cel mai bun raport intre calitate si pret, dar acest criteriu – teoretic – il au toate brandurile…

Ei bine, raspunsul e mai simplu decât imi imaginam „tot ceea ce facem – de la creioanele pe care le achizitionam pentru birouri si pâna la marile achizitii pentru colectii – trebuie sa aiba cel mai bun pret pentru calitatea la care tintim.”

E o regula care se respecta de la aparitia brandului H&M.


La inceput a fost „H”-ul din H&M. Se intâmpla prin 1947 când, intr-un orasel aflat la o distanta de 100 de km de Stockholm, Vasteras, un domn pe nume Erling Persson s-a intors dintr-o excursie din America cu gândul de a deschide un magazin cu haine pentru femei. L-a numit „hennes” – „ale lor” in suedeza – si in 17 ani a dezvoltat conceptul de haine care sa aiba cea mai buna calitate la pretul cel mai bun, astfel incât a depasit granitele tarii lui.

In 1964, Hennes isi deschide primul magazin in Norvegia, iar patru ani mai târziu Persson isi da seama ca e loc de dezvoltare si pe piata hainelor pentru barbati. Face un joint venture cu un producator suedez de echipament de vânatoare,
Mauritz Widforss, compania devine Hennes & Mauritz, iar peste câtiva ani – când atinge granitele Americii si Asiei- numele e abreviat in H&M.

Astazi brandul H&M este considerat (conform Wikipedia) al 21-lea ca influenta la nivel mondial si a fost evaluat la 16 miliarde de euro. Presedintele boardului actual este fiul lui Erlin Persson, Stefan, iar familia Persson continua sa detina 33% din actiunile companiei si sa aiba 69% din puterea voturilor in board.


In birourile H&M locul cel mai special si mai râvnit e atelierul de creatie; biroul mare si alb, in care stau designerii si care ascunde detaliile colectiilor viitoare si tot felul de comori din timpuri in care angajatii erau nenascuti. In cazul in care visati sa fiti unul dintre cei 70 de designeri H&M e bine sa stiti ca trebuie sa va mutati la Stockholm, asta pentru ca toti designerii sunt „in house”, cu o mica exceptie – un departament de imprimeuri care are sediul la Londra.

Birourile designerilor sunt intr-un open space, asezate ca niste soldatei albi aliniati in razboiul „cine creeaza haina sau accesoriul cel mai de succes”. „Sigur ca au fost si produse la care noi am tinut foarte mult, dar ele nu au ajuns sa fie produse in serie”, a explicat sefa departamentuui de design, Ann-Sofie Johansson.

De la procesul de creatie (care are la baza studiile centrelor de tendinte, cererea pietei, eficienta cost versus calitate) si pâna la productia in serie e un drum lung care are o cumpana: sefa departamentului de achizitii impreuna cu sefa departamentului de design hotarasc, cu un mix intre intuitie si experienta, care vor fi produsele care vor intra in productia de serie. Uneori, câteva dintre produse sunt testate in magazine cheie din marile orase ale lumii si, in functie de reactia publicului, se trece la o productie de masa.

Pe birouri sunt mood boarduri cu colaje de fotografii, materiale, accesorii – o lume de senzatii si amintiri din care vor aparea rochii – tricouri – pantaloni.

Lânga o masina de cusut e o papusa de 20 de centrimetri imbracata intr-o minuscula rochie de dantela alba, visul oricarei fetite care-si imbraca papusile cu hainele pe care si le doreste „când va fi mare”. Lânga designeri e un mic atelier de productie unde se realizeaza prototipurile pentru fiecare dintre creatiile imaginate de tinerii care, din spatele birourilor lor, par cool nu prin haine – care-s simple, dar vesele – ci prin atitudinea pe care o degaja.

Atelierul de productie are o sectiune de tipare, unde se fac sabloanele pentru prototipuri, dupa o excursie rapida, fie si cu privirea, printre lucruri, nu poti sa nu te intrebi „oare când au de mers la o petrecere, doamnele de aici isi fac repede câte o rochie care sa uimeasca pe toata lumea?”.


Doi pasi mai incolo, creatia se transforma in stiinta: departamentul culori. Pe un spatiu de peste 20 de metri patrati, in rafturi care pastreaza sute de bibliorafturi, se ascund mii de nuante ale culorilor pe care noi le numim cu câte un cuvânt: rosu, albatru, verde, gaben etc. Indosariate cu coduri speciale, fiecare nuanta are observatii detaliate despre modul in care aceasta se poate obtine pe diverse materiale – bumbac, matase etc. „In România e foarte greu sa poti obtine pe hârtie culoarea pe care o ai in computer, pe ecran”, i-a spus unul dintre colegii mei de vizita, domnului care indosaria nuantele miilor de culori descoperite.

„Peste tot e la fel, imagineaza-ti insa ca e de zece ori mai greu sa obtii pe pânza nuanta pe care ti-o doresti”, a replicat tânarul care parea scos din serialul „Friends”, asta si pentru ca lânga el, imbracata in gri, era o roscata cu ochelari cu rame largi care parea un melange intre Phoebe si Isabelle Huppert. Dupa ce am auzit acest dialog am inventariat in gând ce produse de curatat care protejeaza culoarea cunosc, ca sa stiu cum sa am grija de culorile pe care designerii le-au pictat pentru hainele pe care le cumpar.

Dar biroul alb de creatie H&M, cu toate micile lui comori – albume de arta in biblioteci cochete, rapoarte de tendinte, mii de nuante ale unor culori care nici nu stiai ca exista – n-ar fi locul acela magic din care pleaca prototipuri de haine care imbraca milioane de fete din lumea intreaga fara…DULAPUL.


Nu e genul acela de dulap despre care ai citit in „Diavolul se imbraca de la Prada” ca ar exista in redactia Vogue . DULAPUL H&M e un loc magic in care poti parcurge in câteva minute istoria vestimentara a ultimilor 100 de ani. Daca nu mai mult.

E exact ca un dulap de haine de la Ikea, alb, cu usi usor transparente care se gliseaza, ingust dar foarte lung, intins pe tot peretele open space-ului designerilor. E plin de comori vintage adunate de prin toate colturile lumii, din târguri obscure sau faimoase, cu etichete celebre sau anonime, unele din materiale care astazi nu se mai produc, altele cu cusaturi care astazi nu se mai fac. Asezate frumos pe decade, de la rochii pâna la palarii, de la pantofi pâna la bratari, comorile din DULAP sunt sursa de inspiratie pentru creatiile viitoare.

DULAPUL H&M e un mic muzeu care te face sa te intrebi „cum naiba s-au obisnuit oamenii astia sa aiba asa ceva lânga ei si sa nu fie tentati sa probeze in fiecare zi câte o haina?!”

Sefa departamentului de creatie de la H&M, Ann-Sofie Johansson, are o poveste care pare scoasa din carti. A fost vânzatoare intr-unul din magazine, in timpul studentiei, a terminat arte plastice si, dupa facultate, a aplicat in interiorul companiei pentru departamentul de design. A lucrat in acest departament pâna acum 3 ani când a ajuns la conducerea lui. Ea se ocupa de colectiile H&M, colaborarile cu designerii mari fiind considerate proiecte separate pe care le are in grija fosta directoare a departamentului, Margareta van den Bosch.

Ca toata lumea, si eu am vrut sa stiu cât din colectiile designerilor sunt creatiile lor si cât sunt „brief-ul” H&M. Raspunsul a venit direct: tot ceea apare in colectia semnata de un designer guest star este facut pe baza schitelor si propunerilor designerilor, singura interventie pe care o face H&M este sa ceara– suplimentar, in baza unor statistici de vânzari – anumte item-uri specifice pentru un sezon. Cu alte cuvinte, H&M poate sa ceara ca in colectie sa fie cel putin un model de jacheta, sau de rochie, sau de pantalon etc, in functie de sezonul in care este lansat`.

(H&M a “intrat” in Romania, anul trecut in 2011, inclusiv cu magazine in Brasov si Constanta)

primul razboi mondialca-n filme … in transee

ca-n filme … in transee

va aduceti aminte de secventa cu Bridget Jones care se duce sa relateze despre un incendiu si sfirseste prin a face striptease pe bara pompierilor?

ei bine, cam asa ma simt eu de la o editie la alta cind filmam intro-urile de prezentare pentru Ca-n filme.


colegii mei de la emisiunea Ca-n filme sunt plini de initiative si de creativitate. e minunat asta, pina cind nu te lovesti, la propriu, de gloantele creatiilor lor.

pentru editia pe care o veti vedea duminica de la ora 20.20 am filmat … in transee. La Muzeul Militar National.

e o editie in care povestim despre eroii din filmele romanesti (cu mega interviuri de la Cristian Tudor Popescu, Sergiu Nicolaescu, Neagu Djuvara si Florin Piersic, plus Oana Paunescu si Liviu Marghidan, plus alte surprize) si s-a justificat pe deplin alegerea locului de filmare, doar ca pentru mine – femeie sperioasa si timida in fata camerei de filmat – fiecare excursie prin muzeu, insotita de exclamatiile baietilor “waaaaaau ce tare e asta” a fost si o stringere de inima: ma pun sa ma sui pe tanc? trag cu pusca?

am sfirsit in transee: la Stefan cel Mare (grea sabie mai avea, grea grea ), la Razboiul pentru independenta si la Primul razboi mondial (unde auzeam ghiulelele suierindu-mi la urechi), am facut o excursie printre multe tancuri, am fost statuie linga niste domni voievozi si am descoperit locul meu preferat: trasurile regale.

spre distractia voastra citeva fotografii (distractia adevarata o serviti duminica seara de la 20.20 la digi 24)

razboiul de independenta (unde eu m-am bagat intr-o groapa, desi eram gatita pruna cu o vesta o minunatie)

primul razboi mondial:)


relatare de pe front cu participarea directorului de imagine Eugen Simonia si a unui brav soldat care alerga cu tricolorul intr-o mina si sabia in aialalta pe un deal, in echilibru perfect.


la trasuri am vazut aceasta comoara: sania Regelui Mihai, lucrata manual, din lemn.

Muzeul National Militar e o minunatie. daca aveti timp va recomand cu mare drag sa-l vizitati pentru ca veti descoperi lucruri foarte frumoase. curtea interioara e plina de tancuri , pe perioade istorice, iar la trasuri orice doamna/ domnisoara o sa se simta printesa. in plus sunt multe arme si puteti afla multe multe detalii inedite despre istoria noastra. pretul de intrare e de 2,5 ron (pt copii), 5 ron (pt adulti)


cit despre locurile (sau costumatiile) pe care mi le propun colegii mei, am sa va mai relatez zilele viitoare. editia de saptamina viitoare va fi cu filmul de animatie si am cosmaruri ca ma vor imbraca in pui vorbitor.

iata-i pe colegii mei, daca tineti la mine, cind ii vedeti pe strada, rugati-i sa filmam in leagane si balasoane, la mare, la soare. multumesc.

Vesta mea de Ioana D’arc este creata de M12 si poate fi gasita la Molecule F

carmen avramdespre Carmen Avram si In premiera

despre Carmen Avram si In premiera

in ultimele doua duminici am plins cu suspine uitindu-ma la televizor. Cum sezonul 3 “In premiera cu Carmen Avram” a inceput cu reportaje care nu te lasa indiferent, m-am gindit sa pun aici pe blog interviul pe care l-am facut cu Carmen anul trecut pe vremea asta.

e lung pentru ceea ce inseamna text pentru internet, dar va rog sa-l cititi pina la capat pentru ca veti descoperi o parte din bunul simt, modestia si emotiile lui Carmen. daca puneti astea linga profesionalismul care e eticheta numelui ei, o sa intelegeti de ce eu (si alte citeva zeci de mii de oameni) o iubesc asa de tare.

fotografia este realizata de Marius Vilau pentru Adevarul si am ales-o pentru ca mi se pare ca o surprinde cel mai bine pe Carmen.

text aparut in Tabu, aprilie 2011


In diminea a zilei de 2 martie, Carmen Avram a plâns de bucurie. A sunat-o Mihai Gâdea i i-a spus ca prima editie a emisiunii „În premieră” a avut un rating imens. Imediat dupa asta, a intrat in panica.

La inceput Carmen Avram a refuzat oferta de a veni la Antena 3. Dar Mihai Gâdea credea cu putere in talentul ei de a descoperi povesti si, cum voia o emisiune care sa ofere publicului un alt tip de informatie si emotie, a perseverat. „A fost singura mea optiune pentru aceasta emisiune”, spune cu bucuria ca intuitia i-a fost confirmata de audientele primei emisiuni. Atunci, Carmen se uita neincrezătoare la el când ii spunea: „O sa fie cea mai frumoasa perioada profesionala din viata ta daca accepti acest proiect”.

Pentru ea, cele mai frumoase momente fusesera cele de la începutul Pro TV-ului, invatase cot la cot cu toata echipa cum se face televiziune, traise emotiile primului live, plecase in prima deplasare, fusese atacata cu pietre in Teritorii si, pentru ca scapase nevatamata, simtise iluzia invincibilitatii.

Vara trecută i-a dat seama ca dupa atâtia ani de munca in televiziune e momentul sa dea mai departe ceea ce stie, sa-i invete si pe ceilalti. „Astazi nu învata nimeni pe nimeni, toti copiii din tv fura meserie de pe unde pot, dar neghidati, necizelati. Si eu am învatat la fel, dar eram intr-o institutie in care toti invatam pentru ca era începutul.” Asa a acceptat oferta lui Mihai Gâdea.

La sfârsitul lui septembrie 2010 era numita sefa departamentului corespondenti speciali de la Antena 1 si Antena3, stia ca trebuie sa aiba in grija campaniile speciale ale celor doua posturi si sa-si faca echipa pentru emisiunea de reportaje si anchete „In premiera”. Când, cinci luni mai târziu, Gâdea anunta sec oamenii că, de la 1 martie, Carmen e director editorial al stirilor celor 2 posturi, echipa pe care abia si-o formase a izbucnit:
– Am venit aici sa invatam meserie si tu pleci.
-7 ani am fost autodidact si-am sperat ca acum voi invata de la tine, iar tu pleci si n-o sa mai ai timp de mine.

S-a suparat pentru ca i se reprosa ceva ce nu tinea de ea, a iesit din birou, dar s-a intors sa o ia de la capat in câteva clipe.

„Sunt niste oameni care depind foarte tare de mine. Eu n-am mai trait asta niciodata. La Pro TV esti parte dintr-o masinarie foarte mare si responsabilitatea a ceea ce faci tu e în alta parte. Acum, dintr-o data, responsabilitatea e cu totul a mea. A emisiunii, a oamenilor, a ratingului. Desi nu eu fac emisiunea, ceilalti o fac.”

Asa ca a mai străns putin butonul oalei sub presiune în care s-a bagat de buna voie si-a mers mai departe. La foc mare.


In duminica în care se difuza cea de-a doua editie a emisiunii „În premieră”, Carmen Avram a venit in redactia noastra. Îmbracata in pantaloni cu bretele si turul larg, cu un hanorac gri si o vesta de fâs bleumarin, parea o pustoaica pasionata de hip hop, departe de omul serios si, cumva, rigid pe care-l stiam din transmisiile in direct de la tv.

„Eu sunt o fire foarte emotiva. Chiar si dupa atâtia ani, pentru mine e un stres maxim să fac un live. Poate daca as fi avut in fiecare seara un live m-as mai fi obisnuit, dar asa… Îmi imaginez cum se uita la mine oamenii de acasa, imi spun ca ma fac de rusine daca ma încurc si-mi impun sa fie perfect. Mi-a povestit un prieten care lucra la radio ca, într-o zi când citea
jurnalul de stiri, a avut un blanc si nu a mai fost in stare sa rosteasca nimic.
Eu imi scriu pe un clipboard un text pentru situatiile astea. Problema mea e ca uit sa ma uit in clipboard-ul ăla. Un alt prieten german, care face la Pro 7 ce făceam eu la Pro Tv, mi-a spus «nu imi mai e frica din momentul în care am înteles ca cei din fata televizorului nu stiu ce am eu de zis si nu se prind daca am uitat ceva». Cu asta m-am mai relaxat, dar chiar si asa in 80% din live-uri sunt foarte stresata.”

Ne vorbea cu un usor accent ardelenesc, extrem de deschis, cu o voce mai „inalta” decât cea de la tv si, desi era îngrozitor de obosita (se culcase la 4 dimineata, iar la 1 era la noi proaspat machiata, pregatita pentru interviu si fotografii), simtul umorului si autoironia erau prezente in raspunsurile ei.

În ultimele doua luni, Carmen Avram n-a avut zile libere („dar nici nu ma gândesc la asta, n-am nevoie acum”), a muncit cu noua ei echipa pentru emisiuni („avem deja materiale pentru patru emisiuni”) i-a fost la un pas de a fi linsata in Egipt, intr-una dintre cele mai dificile deplasari din cariera.


Când a anuntat ca pleaca din Pro TV si ca va incepe o emisiune de reportaje si anchete la Antena 3, au aparut primii voluntari in echipa.

„Daca tu pleci, eu vin cu tine”, i-a spus Mihai Dină, operator la Pro Tv. A încercat să-i explice ca ea se baga într-o aventura, dar Mihai – cu care facuse multe reportaje – n-a cedat.

Apoi a sunat-o Andrei Captarenco, moldovean de peste Prut, pe care l-a placut atât de mult când au filmat în 2004 celebrul reportaj de la Cernobâl, încât l-a adus la Bucuresti.

– Carmen tu ai făcut mereu curbe în viata mea si acum eu vreau sa vin cu tine, într-o noua curba.
– Vorbeste cu sotia ta, s-ar putea sa nu fie la fel de fericita cu curbele astea, a râs Carmen.
– Am vorbit cu Maria, e bucuroasa sa merg cu tine, i-a replicat Andrei.

O parte din echipa s-a format asa: oameni care au aflat de proiect si s-au oferit cu entuziasm sa i se alature. Pe altii i-a rugat ea sa vina.

„Eu le spun «oamenii ultimei sanse». Sunt oameni din trei televiziuni: Pro TV, Realitatea si Antena. Cei mai multi dintre ei făceau stiri si erau pe punctul de a renunta la televiziune sau de a face orice altceva: prezentatori tv, promo. I-a unit entuziasmul pentru proiectul acesta.”

Astăzi sunt 22 de oameni în echipa dintre care 10 reporteri, 4 operatori, 2 editori de montaj. Muncesc intr-o mansarda unde si-au luat o canapea rosie de la Ikea – locul unde-si beau cu totii cafeaua si tin sedintele, iar entuziasmul inceputului a adus in ei un spirit autentic de familie. La prima difuzare „În premiera”, o parte din echipa a mers la Mihai Gâdea in emisiune,
iar cei care n-au fost în direct s-au întâlnit ca sa celebreze împreuna primul episod la care au muncit luni de zile, desfacând fiecare reportaj in zeci de bucătisi declaratii, asamblându-le si reasamblându-le ca pe un lego în căutarea formei care să aibă cel mai mare impact.

„Sunt foarte misto oamenii astia. Îi iubesc de nu mai pot. Mie nu mi-a zis nimeni de atâtea ori intr-un timp asa de scurt ca ma iubeste.” Când spune asta, Carmen are un ton cald, tandru si se uita undeva, in dreapta, in cautarea amintirii momentelor pe care le traiesc impreuna. Momente care, din afara, sunt incredibile: au vazut primul reportaj gata montat tinându-se de mâna; se imbratisează pentru fiecare reusita; când oboseala depăseste granitele imaginate, dupa ore în sir de montaj, se încurajează: „sunt îndârjit, nu renunt”.

La masa rotunda din sala de conferinte a redactiei noastre, Carmen Avram vorbeste aparent relaxat, dar cu ambitia ascunsa în inclestarea maxilarelor, despre cea mai recenta deplasare în Egipt. Când a aflat de conflicte, i-a spus lui Mihai Gâdea ca vrea sa relateze de la fata locului. „Du-te, dar sa stii ca eu nu sunt de acord”, i-a raspuns Gâdea precum un rabin care vrea sa dea dreptate tuturor.

A ajuns în Cairo în mijlocul a 20.000 de oameni care au avut ordin să –i prinda pe jurnalisti, sa-i bata, sa-i sperie, orice, numai sa-i alunge din tara. A fost prima zona de conflict în care jurnalistii au fugit, nu pentru ca era dificil, ci pentru ca ei erau cei vânati.

Televiziunea cu ajutorul careia facea transmisiile pentru Antena era într-un bloc pe malul Nilului, vis a vis de piata în care se afla masa de huligani. Înainte de direct, seful statiei i-a anuntat:

-Nu intrati în panica, dar avem informatii ca vom fi atacati. Sediul Associated Press a fost atacat, sediul Cairo Tv la fel.

Carmen transmitea cu spatele la piata, in fata unui geam si stia ca poate sa fie o tinta vie. L-a rugat pe director s-o lase sa relateze din partea celalalta a camerei, dar acesta a refuzat. N-a avut ce face si s-a asezat in dreptul geamului cu doua reflectoare îndreptate spre ea.

„Când am auzit «acum intrăm în direct», erau – fizic – două persoane în mine. De la brâu în jos era o persoană: picioarele îmi tremurau îngrozitor. Peste drum erau unii care se puteau juca, apăruseră luneti tii, tiam că sunt carne de tun.
Dar de la brâu în sus eram foarte bine, altă persoană. Am relatat fără probleme.
La sfâr it mi-am spus că dacă eu am putut să mă stăpânesc în seara aceea i să fac un live, înseamnă că n-am stat degeaba în televiziune atâ ia ani.”

În Egipt a sim it pentru prima dată bucuria că România e o ară în care nu se întâmplă asemenea conflicte. „Nu eram în siguran ă nicăieri; nici în hotel, nici în ma ină, nici pe stradă, nici măcar în ambasada noastră care era într- un bloc fără armată, fără pază. Am avut tot timpul un nod în gât i o stare de tensiune cum n-am mai avut în nicio altă deplasare”, recunoa te Carmen.

Dar asta n-a împiedicat-o ca atunci când era la un pas de a fi lin ată de 30 de huligani care îi văzuseră că filmau, să aibă o incredibilă prezen ă de spirit. Si-a adus aminte că arabii au o problemă cu femeile care plâng, s-a prefăcut bolnavă i -a început să plângă până când, ea i operatorul Cristi Tama , au fost lăsa i să treacă mai departe.

A plecat din Egipt cu convingerea că noua genera ie de tineri arabi va schimba lumea într-un mod dramatic în câ iva ani. A fost profund impresionată de câ iva adolescen i cu care a vorbit la o baricadă. „Când trăie ti într-o casă în care părin ii s-au temut toată via a să vorbească, să treacă la ac iune, să nu rămână fără mâncare, fără bruma de liberate, tu devii mai puternic i încerci să faci ceva pentru ei”, i-a spus un pu ti a cărui privire încă o mai urmăre te.

De fapt, asta o fascinează la deplasările în zonele de conflict: întâlne te oameni cu pove ti extraordinare, iar ei îi plac pove tile. Nu crede că e curajoasă, ci mai degrabă curioasă; e atât de fascinată să în eleagă ce se petrece, încât nu mai are timp să se gândeasca cât de periculos e. Dacă ar sta să con tientizeze asta, probabil că i-ar face
griji pentru îngrijorarea familiei ei.

Dupa aproape 15 ani de deplasari in zone de conflict, familia lui Carmen Avram a învatat sa faca pace cu emotiile. Glumeste si spune ca tatal ei a devenit atât de religios din cauza grijilor la care l-a supus cu deplasarile ei, dar apreciaza discretia lui: nu o suna niciodata sa o întrebe cum îi e într-o deplasare, prefera sa –i sune prietenii sau sotul (jurnalistul Adrian Ursu) si
îi trimite mesaje de încurajare. La fel fac si socrii care-i scriu în sms-uri ca o iubesc, iar când se întoarce acasa îi trimit flori sau mici daruri. Stie ca sunt mândri de ea, cum stie ca nu-si arată îngrijorarea pentru ca sa nu o faca sa se simta vinovata ca pleaca. Cel mai mândru e fratele mai mic care e inginer la Bosch în Viena. În seara difuzarii primului episod „În premieră”, i-a dat un sms: „esti mare, nu esti doar sora cea mai mare”.

Când e în zonele de conflict, cu el vorbeste cel mai mult; îi trimite sms-uri si bancuri („are cel mai misto umor pe care l-am întâlnit la un om”) si-l simte aproape chiar dacă îi despart multe mii de kilometri.

Poate ca asta e una dintre supapele de descarcare a emotiilor pe care le traieste în zonele de conflict. Multa vreme si-a spus ca nu se acumuleaza emotional nimic din stres-ul pe care-l traieste acolo. Pâna în iarna aceasta.

A fost în Cambogia si Venezuela într-o vacanta alaturi de sot, câtiva prieteni si de familia fratelui ei. La o plimbare printr-un sat lacustru, pe un canal îngust a început să simtă disconfort. Erau pe o barca, toti se simteau bine, beau sampanie; ea purta vesta de salvare si nu se distra foarte tare.

Când au ajuns în larg, fara niciun punct de sprijin la orizont, respiratia i s-a îngreunat, asa ca a cerut sa întoarca barca i sa se opreasca cât mai repede la mal. Dupa o exotica întâlnire cu un copil cu un sarpe atârnat de gât, o trecere pe lânga o crescatorie de pesti care se zbateau în apa si o groapa cu crocodili pe marginea careia prietenii faceau poze, a clacat: nu
mai putea respira, se sufoca, pierduse controlul. A avut nevoie de câteva minute bune ca sa-si revina din atacul de panica.

Mai târziu a derulat filmul evenimentelor si –a realizat ca declansatorul a fost gândul ca fratele ei ar fi putut cadea în groapa crocodililor pentru ca pasise pe o scândura fragila, dar în adâncul sufletului a stiut ca totul a fost o revarsare a emotiilor acumulate. Un pret pe care l-a platit pentru efortul pe care –l face mintea ca sa tina ritmul cu evenimentele.


Si-n ultimele trei luni a facut eforturi mari, chiar daca nu recunoaste. Pentru fiecare reportaj din „În premiera” a petrecut zeci de ore alaturi de reporteri si de editorii de montaj. Doar ca ei s-au rotit, pentru ca fiecare a avut în grija alt subiect, iar ea a ramas acolo, pentru fiecare, ca sa-i învete si sa-i cizeleze.

Cum a promis.

„Într-o buna zi eu nu o sa mai am ce sa caut acolo. O sa fie atât de buni singuri singurei; de fapt, o să fie perfecti, acum sunt foarte buni. Eu o sa vin, o sa prezint emisiunea si o sa ma duc la cafea. Scopul meu e să-i învat sa fie autonomi”, spune cu acelasi amestec bizar de îndârjire si umor pe care îl au toti din echipa. Când erau obositi si le era greu le- a explicat cât de important e sa lucreze la un proiect mare.

„Daca noi stabilim un reper cu emisiunea asta, daca o sa înceapa sa se vorbeasca despre noi «ati vazut ce au facut aia la „În premieră” aseara?», asta o sa fie foarte bine pentru echipa, dar extraodinar pentru fiecare în parte. Pentru ca daca
faci un produs foarte bun, te urmăreste. E important sa-ti legi numele de ceva care e puternic si pe care tu-l construiesti.” Asa i-a motivat si n-au mai simtit oboseala.

Cu emisiunea asta si-a propus mai mult decât o scoala în priza directa pentru o echipa de reporteri senzationali. Ai crede ca e mai degraba interesata de puterea informatiei, dar ea vrea sa expuna stari si sa transmita emotii. Carmen Avram vrea ca „În premiera” sa te socheze, emotioneze, distreze.

Spera ca oamenii, daca întâlnesc un produs jurnalistic bun, sa-l recunoasca si sa se bucure de el. Traieste un amestec de
bucurie si uimire pentru ca a început sa primeasca telefoane sau scrisori cu propuneri de subiecte, iar oameni pe care i-a intervievat în urmă cu multi ani o suna sa o felicite pentru noua emisiune.

A început chiar sa primeasca flori de la telespectatori, dar cu toate acestea e panicata. Stie ca odata cu prima emisiune a stabilit un standard pe care e nevoita sa-l depaseasca cu fiecare noua emisiune. De asta, pe 2 martie când a sunat-o Mihai Gâdea sa o felicite pentru audienta record, dupa lacrimile de bucurie a venit panica.

Când s-a dus în redactie în ziua aceea a vrut sa sarbatoreasca, sa bea sampanie. S-a luat însa cu treaba: „Avem materiale suficient de puternice pentru a ne bate propriul record?”

Emisiunea „În premiera” poate fi urmărita în fiecare duminica de la ora 21.00 la Antena 3.


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email: