Category : munca mea

Si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

Interviul cu Cornel Amariei poate fi citit aici.

Nu cred ca exista cineva in aceasta sala care sa nu o stie pe urmatoarea invitata. O vedem in fiecare seara la televizor si ni se pare deja ca e ruda noastra. A fost cu noi la toate evenimentele importante din ultimii 20 de ani. E un reper in seriozitate si profesionalism, si e unul dintre oamenii care munceste imens de mult si culmea face asta cu zambetul pe buze chiar si in afara reflectoarelor. Doamnelor si domnilor, Andreea Esca.

As vrea sa stiu ce faceati dvs acum 10 ani? Pentru ca uite, de exemplu, se aniverseaza 10 ani de Webstock. Dumneavostra acum 10 ani cam ce faceati?

Nu ce facea Cornel. (n.mea. Cornel Amariei, cel care a fost intervievat inaintea Andreei la Webstock)

Adica n-am citit la 3 ani, nu cant la niciun instrument din pacate, mai cant asa, dar nu foarte bine. Ce faceam? Faceam tot ce fac acum. De altfel mi se pare ca sunt extrem de plictisitoare din acest punct de vedere. Ma tot intalnesc cu oameni care sunt in alte locuri, in alte joburi, in alte tari.. „Si tu ce mai faci? – Eu? Cum stii, acolo.”

Faceam acelasi lucru si ca sa vezi cat de plictisitoare sunt, am aceeasi coafeza de la 19 ani si ma duc la aceeasi cosmeticiana de la 12. Ce sa va spun? Ce poate fi mai plicticos intr-o dimineata?

Hai sa mut eu putin discutia, pentru ca eu te stiu si stiu ca tu ambalezi lucrurile cu zambet, dar in acelasi timp cunosc si perfectionismul tau si perseverenta ta de a face lucrurile cat se poate de bine, cel mai bine.

Nu numai ca fac acelasi lucru, il fac si in detaliu, adica, mai grav. (rade)

Exact. Am un prieten pe care tu il stii, care mi-a spus ca daca Esca poate sa fie perfecta in fiecare seara la televizor, nu am nicio sansa, nu imi dau nici un drept sa nu muncesc in draci pana sa fiu si eu macar bun pe scena, el fiind un mare actor. Ce din educatia parintilor tai te-a facut sa fii in felul asta? Si o sa detaliez eu pe drum daca tu nu vrei sa spui de ce esti perfectionista si cum mintea ta nu concepe decat varianta cea mai buna pe care o intelegi tu in momentul ala.

Cred ca asta mi se trage de acasa, intr-adevar. Poate ca mi-a fost mai usor sau nu stiu, poate mi-a fost mai greu dar in orice caz sunt convinsa ca mi se trage de acasa si exista o poveste pe care o tot spun pentru ca asa am realizat de unde vin toate lucrurile. Mama mea a lucrat toata viata la Spitalul de oncologie si imi amintesc ca odata eram in anul intai de facultate, fusesem la o petrecere, si ca ma ocup si cu petrecerile foarte serios si foarte organizat, in detaliu, si m-am ocupat in detaliu foarte mult, in sensul ca se facuse dimineata si pentru ca sa pot rezist la seminar, pentru ca a doua zi aveam seminar la facultate, am baut un milion de cafele. Drept urmare, dimineata pe la nu stiu ce ora imi era foarte rau, imi iesea inima din piept, ma rog, ma simteam groznic, am crezut c-o sa mor, desigur, pentru ca Fecioarele, nu-i asa, sunt si ipohondre. Si in timp ce simteam ca mor si imi iesea inima din piept am simtit c-o sun pe mama sa-i spun ca mor si sa vina ca sa mor si eu sa nu mor singura. Si am dat telefon, acolo raspundea o secretara pentru ca mama era in operatie si a chemat-o pe mama din operatie si a iesit si mi-a zis „Hai, zi, ce s-a intamplat?”

Pai uite, am fost la petrecere si imi iese inima si o sa mor si imi vine sa lesin si ce i-am mai zis eu pe acolo. Si mama foarte serioasa mi-a zis: – Andreea tu m-ai scos din operatie unde e o femeie bolnava de cancer pe masa sa imi spui ca ti-e rau ca ai fost la o petrecere? Nu stiu, ia o gura da apa cu o lingurita de zahar si la reverede! si mi-a inchis telefonul. Si in momentul ala m-am simtit complet abandonata, am zis „nu, nu e posibil, adica mama mea nu vine, nu ma ajuta, nu nu stiu ce, pentru un om strain”. Numai ca peste ani de zile, am inteles ca a fost o alta lectie de viata pe care ea mi-a predat-o, in sensul ca atunci cand faci o profesie, cand ai o profesie indiferent care este ea, trebuie s-o faci perfect. Trebuie sa fii acolo cu totul, trebuie sa intelegi ce e mai important si ce e mai putin important, chiar daca este vorba de copilul tau, de familia ta, de altceva. Iar o alta lectie pe care mi-a dat-o, a fost atunci cand aveam 19 ani si cand am ajuns la SOTI, ma rog, printr-o intamplare, (pentru cei care nu se nascusera atunci, prima televiziune la care am lucrat se numea SOTI, eram primul canal privat de televiziune) si cand foarte fericita ca luasem acest post de a prezenta Jurnalul la 12 noaptea…

 Spune, te rog, ca ai dat proba astazi si seara ai prezentat..

A, da! Da, am sarit peste asta. Am fost sa dau o proba si dupa ce am dat proba m-au trimis sa citesc dintr-un ziar, undeva intr-o camera de se numea Studio, dar era o camera o masa cu o carpa pe ea, si dupa ce am dat aceasta proba, adica practic am citit acolo ca o gaina ce-mi dadusera, in momentul in care am iesit din sala respectiva, producatoarea jurnalului din noaptea aceea m-a intrebat: „Tu esti domnisoara care a dat aici proba?” Si i-am zis „da”! „Poti sa ramai diseara, sa ne citesti si noua jurnalul? ”. Si eram „Da, da, sigur.”

Eu eram tot asa cu un pulover pe mine, nu ma machiam deloc, nu ma coafam, si am sunat-o pe mama foarte fericita sa-i spun „Stii ca diseara o sa zic d-astea, stirile si nu stiu ce”, si apoi i-am zis ca asta as vrea sa fac si ea mi-a zis foarte serios „Te rog sa te gandesti foarte bine daca vrei sa-ti alegi aceasta profesie pentru ca este ca si cum ai fi actor, ca si cum ai fi balerina, ca si cum ai avea un spectacol in fiecare seara si trebuie sa fii perfecta, si trebuie sa fie totul impecabil, indiferent de ce o sa se intample in viata ta. Pentru ca pe noi, cei care ne uitam la televizor sau noi cei care mergem la teatru, la un film s.a.m.d , ne dorim ca reprezentatia sa fie perfecta in fiecare zi si nu ne intereseaza absolut deloc daca tie ti-e rau in ziua respectiva, daca te-a lasat iubitul, daca a facut copilul nu mai stiu ce. Deci daca nu crezi c-o sa fii in stare sa functionezi asa, sa nu accepti.”Si, vezi, uite, aceste lucruri probabil ca m-au facut sa fiu foarte constiincioasa, undeva in mintea mea exista tot timpul mama care imi spunea „orice profesie ai alege, s-o faci perfect.”

Dar cum ai dus tu mai departe asta la copiii tai?

I-am stresat si eu pe ei, da, la randul meu. Bunica i-a preluat inca de mici, le-a spalat creierul, dupa care am urmat eu. Vezi, asa cum am patit si eu cu mama, probabil ca asa vad si ei ceea ce fac eu. Copiilor nu cred ca trebuie sa le povestesti foarte mult, ei vad. Vad ce faci, vad cum te pregatesti, vad toate aceste lucruri si banuiesc ca se imprima undeva, se inregistreaza undeva, chiar daca vine o vreme in care toti le spunem parintilor ca ei habar n-au, ca nu stiu nimic despre viata, ca viata e a mea si fac cum vreau.

Adica banuiesc ca toti cei care aveti copii ati trecut prin asta, care aveti copii, ma rog, adolescenti, si daca nu, o sa treceti, indiferent de alimentatia prin care o sa-i treceti dvs si toate programele, psihologia copilului si parenting. Toti o sa ajungeti intr-o zi in care o sa vina copilul si o sa-ti spuna ca habar n-ai si ca esti complet depasit si ca el stie ce vrea sa faca si indiferent daca face rau, care e problema? E viata lui si face ce vrea cu ea. Deci, desigur, dar undeva, in spatele mintii sunt convinsa ca inregistreaza tot ceea ce faceti, tot ceea ce le spuneti si acele lucruri vor iesi la un moment dat la suprafata si vor ajuta.

Pentru ca, din nou, sunt multe bloguri de parenting in momentul asta pe piata din Romania, ca sa proiecteze posesoarele de fetite pe termen lung, as vrea sa stiu cum erai tu la gradinita. Daca mergeai la serbari, spuneai toate cele..

Da, normal, nu se vede? Da, eram la toate serbarile, invatam si rolurile celorlalti. Intr-o zi, de exemplu, a lipsit un baietel din echipa de dans, avea un program artistic, se numea Tuki-tuki. Si pentru ca a lipsit copilul de la Tuki-tuki, eu stiind toata coregrafia si echipei lui, m-am imbracat ca aveam parul foarte scurt si nu s-a prins nimeni ca nu eram baiat, mi-au dat tinuta aia, nu stiu, era o pijama alba, ceva, si cu doua bete ca era si cu un dans asa, cu un fel de bete chinezesti si trebuia sa faci cu ele nu stiu cum asa si pentru ca stiam coregrafia am participat deci si la alt program.

Deci posesoarele de fetite care participa la serbari au sanse..

Altfel sa stii ca vorbeam foarte mult si atunci. Eram foarte cuminte, dar vorbeam foarte mult. Si-mi amintesc asta pentru ca mama mi-a povestit ca la un moment dat, educatoarea de la gradinita m-a pedepsit si m-a pus de-adevaratelea, nu sunt povesti, m-a pus pe niste coji de nuca de-adevaratelea sa stau in genunchi. Si mama mea s-a suparat foarte tare si s-a dus sa vorbeasca cu directoarea. Directoarea care era o directoare de gradinita din Berceni, foarte aranjata, cu un coc asa inalt la orice ora si cu ruj rosu si bruneta.

A venit mama si i-a spus „Vreau sa vorbim, ca uitati ati pedepsit-o pe Andreea si nu mi se pare normal sa stea in genunchi”, si ma gandesc eu ce se gandea educatoarea ca va zice mama si ce-a zis ea. Deci probabil ca educatoarea s-o fi gandit ea la ceva si a venit mama cu replica: „Si nu mi se pare normal sa faceti acest lucru, pentru ca poate eu vreau s-o fac dansatoare la bar si i-ati stricat genunchii.” Adica eu imi imaginez discutia aia in anul 1975, in care educatoarea comunista, cu cocul, stii, a venit parintele care ii spune „nu e in regula, ca nu vreau sa ii stricati genunchii, ca poate vreau sa danseze la bar la Athenee Palace.” Asa era la gradinita.

O sa schimb putin registrul si o sa te intreb daca e greu, si vorbesc serios acum, e greu sa fii istorie in viata, adica e cum spuneam mai devreme, nu e om care sa nu te stie. Esti prezenta in manualele scolare, ai prezentat toate marile evenimente care s-au intamplat in ultimii 20 de ani. Cum faci sa ramai cu picioarele pe pamant, stiind, adica nu cred ca nu ai o constiinta de sine foarte corecta si sigur iti dai seama ca esti foarte cunoscuta. Cum faci sa stai terre a terre, sa nu te crezi un mic Dumnezeu, ca acum cand ai venit, lumea se uita, vai, o vad pentru prima data in viata in carne si oase.

In primul rand faptul ca am ajuns aici, unde sunt a fost si datorita unei conjuncturi extraordinar de bune. Gandeste-te ca noi am fost prima generatie de oameni de televiziune de dupa Revolutie, vorbim de un alt tip de concurenta, vorbim de o oportunitate extraordinara pe care ne-au dat-o acele timpuri, adica toate trebuie cumva coordonate. Apoi, cum reusesc, nu fac nici un efort, cred ca este legat tot de educatia cu care pleci de acasa, cred ca e legat de cum esti tu pur si simplu. Nu stiu sa fiu altfel, nu ma chinui niciodata sa fiu altfel, mi se pare foarte complicat sa-ti creezi o imagine si pe urma sa te ocupi nu cumva sa nu iesi din ea si sa fii atenta cum faci si ce zici. Mi se pare o foarte mare pierdere de timp. Mi se pare ca sunt o gramada de lucruri simpatice si de interesante de facut astfel incat sa nu-mi pierd vremea cu asa ceva.

Dar a fost vreun moment in care ti s-a parut „Doamne, sunt Andreea Esca, ma cunoaste toate lumea!”? Adica te-a luat vreodata valul si dupa-aia a trebuit sa vii inpoi?

Da, cand fiul meu face tot felul de glume cu mine in mall si daca nu-l ascult cand spune cate ceva imi zice „Fii atenta ca daca nu esti atenta strig – Uite-o pe Andreea Esca”. Cred ca doar asa. Nu stiu, de la 19 ani fac asta. Nu stiu cum e sa faci altceva, n-am trecut prin niste etape si, dintr-odata, am aparut la televizor si m-am speriat. N-am facut altceva. Mi se pare ca e un job ca oricare alt job, numai ca fiind public, desigur ca ti se intampla aceste lucruri. Dar nu mi se pare ca sunt nici mai desteapta, nici mai importanta, nici mai nu stiu altfel decat alti oameni care sunt in alte domenii dar nu se vad pentru ca nu..

Bine, sunteti pe modestie, lasati ca va intrerup.

Nu, chiar nu sunt modesta, dar asta cred.

Lasati, spuneti-ne care este interviul care va place cel mai mult dintre tot ce ati facut.

Ah, nu stiu, nu pot sa aleg. Chiar nu pot sa aleg. Uite ca vorbeam apropo de stat ani la rand si facut acelasi lucru, am facut un interviu care mi-a placut foarte mult cu Michel Drucker, este un realizator de televiziune francez, care are vreo 70 de ani si de 50 face televiziune. Si apropo de fricile astea pe care le avem si noi, de exemplu, in televiziune, eu am aceasta teama, televiziunea nu este cinematograf, adica nu e cinema, ai jucat intr-un rol foarte bun si ai ramas pentru eternitate. Televiziunea e o treaba foarte perisabila, astazi esti, te stie toate lumea, maine ai disparut, la revedere, nu stiu, in cativa ani nu mai stie nimeni cine ai fost si ce ai facut. Si atunci l-am intrebat pe el, dom’le dar tu cum ai facut sa rezisti atatia ani, adica ai de 50 de ani o emisiune, aceeasi emisiune, si cum se intampla? Si el mi-a zis „Stii care este secretul? Eu sunt clasic. Cumva ca si tine. Atata vreme cat nu incerci tot timpul sa fii extrem de moderna, sa fii in pas cu moda si esti clasic, clasicul nu se demodeaza niciodata.” Pana la urma poate ca uite, inconstient am facut acest lucru.

Dar exista vreun interviu pe care ai vrea sa-l refaci?

Cred ca as vrea sa refac interviu cu Coppola. Si sa-ti spun de ce. Atunci cand mi s-a propus acest interviu, era la Buftea, filma Olivier Martinez. Il stiti pe Olivier Martinez?

O minunatie de domn.

Exact. Iar eu ma inscrisesem sa fac interviul cu el.

Si l-ai primit pe domnul Coppola care are 70 de ani.

Da. Si seful meu mi-a zis: Unde sa te duci sa faci cu scarlavia aia de Olivier Martinez, ce treaba ai tu sa faci cu ala, du-te si fa cu Coppola. Si eu ce era sa zic? Ca n-am comentat niciodata, eu sunt un angajat foarte bun. Si mi-a zis sa ma duc sa fac cu Coppola. Bine, o sa ma duc sa fac cu Coppola, nah, acum ce era sa fac. Si asa m-am dus sa fac interviul. E adevarat insa, ca in momentul in care a inceput interviu si a inceput sa vorbeaca Coppola care da, avea mult mai multi ani decat Olivier Martinez si mult mai multe kilograme, era fascinant. Deci a fost wow. Numai ca, stii, cand nu vii pregatit asa, parca a fost prea mult pentru mine si mi-ar placea sa repet interviul acela si sa plec deja cu ideea ca stiu c-o sa ma fascineze si c-o sa fie extraordinar. Da, cam acela e interviul pe care as vrea sa-l refac.

Sa speram ca mai vine domnul Olivier Martinez la noi in tara.

Nu numai, ca gata, acum nu ma mai intereseaza ca are si Martinez inca 10 ani in plus

Si intre timp a fost si domnul Sebastian Stan si l-ai intervievat si pe el.

Da, exact. E o alta generatie, nu are sens sa ne bagam.

Si asa ajung la interviurile Europa FM caci acolo te-ai intalnit cu Sebastian Stan sau pentru asta ai facut interviul. Eu cred ca lumea a descoperit o alta fata a ta odata cu aceste interviuri de la Europa FM. Si am sa zic putin ceva din culise: ea se documenteaza pe bune pentru acele interviuri. Toti prietenii mei cred ca tu primesti totul de-a gata.

Dar eu vreau sa ramana asa..

Nu, lasati.

Nu, eu vreau asa, ca-mi place sa ma invidieze lumea. Nu vreau sa ma compatimeasca. Da, eu primesc totul de-a gata, doar ma duc si am si ceva in creier care ma pune sa pun intrebarile, las-o asa.

Ai o casca, nu? Lasati. Si mai mult decat atat, are o ambitie teribila, cateodata nu stiu cati stiti formatul  banuiesc ca multi stiti formatul acelor interviuri, vorbeste cu tot felul de rude sau oameni importanti din viata invitatilor.

Asadar, daca doriti numarul de telefon al oricarei persoane din Romania, sunati-ma. Sunt Pagini Aurii, in format nou.

 Aceasta este intrebarea, nu-mi dau seama. Cum faci? Adica stiu o situatie, cel mai recent interviu la care ne-am intalnit noi cu domnul actor, ca sa nu-l numesc, la care tu ai ajuns la fratele lui, care se afla in Elvetia. Dar nu te-ai lasat, adica cu o seara inainte de interviu inca nu-l aveai si dimineata cand am venit la interviu il aveai.

Stai c-o sa uit. Apropo de asta, si pentru ca ne aflam aici la Marriott, vreau sa spun ca acela nu a fost cel mai mare efort din viata mea sa-l gasesc pe frati-su in Elvetia. Cel mai mare efort din viata mea a fost atunci cand Hagi se tot retragea din fotbal si trebuia sa fac un interviu cu el. Si nu dadeam sunt nicio forma. Il innebunisem pe Piturca, il sunam ca nebuna, nu, nu vrei sa stii, nu-mi mai raspundea la mobil. Ma duceam si sunam inainte de jurnal cu 4 minute, de pe un fix, ca ma gandeam ca el crede ca eu acum sunt la jurnal si oricum nu stie care e numarul de fix si o sa-mi raspunda.

Adica hartuire inseamna nimic. Si nu reuseam si nu reuseam, dupa care am aflat ca aici la Marriott, cred ca intr-o sala alaturi de asta, acum ma gandesc, era o nunta la care mergeau fratii Becali. M-am aranjat si am venit la nunta. Am intrat in mijlocul nuntii si m-am dus la domnul Becali Giovani sa-l rog sa faca cumva sa pot sa-i iau  interviu lui Hagi. Tu-ti dai seama s-o vezi pe o nebuna care intra in mijlocul nuntii, n-are nicio treaba „Buna! Buna ziua! Numai putin daca puteti sa..”.  Tu-ti dai seama, „va rog eu frumos, eu trebuie sa fac interviu cu omul asta si nu dau de el deloc, nu-mi mai raspunde Piturca,” ma rog, si i-am zis eu ce aveam.

N-am reusit nici asa. Drept urmare am continuat si cand am vazut ca nu-mi mai raspunde nici Piturca, m-am interesat si erau in cantonament la Saftica. Si uite cum m-am dus eu noaptea la Saftica, pe DN1 si m-am dus la poarta si a raspuns un politist care, stii ca pazesc acolo, stii ca e o usa de asta de fier. Si normal ca omul m-a vazut, „- Doamna Esca aveti intalnire? – Da, am cu domnul Piturca, sigur.” Si mi-a deschis usa si am plecat pe cararea aia mi-aduc aminte si acum. Eu cred ca omul ala chiar a crezut ca sunt nebuna. S-a trezit cu mine noaptea, pe DN1, la Saftica si i-am zis: „V-am gasiiit! Nu facem si noi interviul ala cu Hagi?”

Deci cam asa munceste ea pentru interviuri.

Adica am o istorie in hartuire. Nu e chiar asa de azi, de ieri. Si acum ca-mi aduc aminte, sa stii ca si seful meu la vremea respectiva, eu am crezut ca m-a remarcat la SOTI, unde prezentam jurnalul, dar el dupa multi ani de zile mi-a spus „Nu, nu, te-am remarcat cand mi-ai luat un interviu odata, nu stiu unde si te-am vazut ca erai hotarata sa-mi iei interviul.” Deci probabil ca am avut lucrurile astea cu „daca vreau, chiar lupt.” Si sa stii ca am facut interviul cu Hagi.

 N-aveam nicio indoiala. Dat fiind programul tau foarte aglomerat, iata cum ti-l aglomerezi, mi-ar placea sa le povestesti oamenilor de aici, un pic din culisele muncii tale, de dincolo de hartuire. Spre exemplu, cum a aratat ziua de luni din care eu spre exemplu stiu ca fiind 1 octombrie, era si o fundatie care avea o activitate, ca tu faci parte si din fundatie. Adica, ca sa ne intelegem, n-are doar stirile de la ora 19, face parte dintr-o fundatie, are o revista online, care are si o declinare in print, face si niste interviuri la radio, incep de saptamana asta, maine, sa ne spui ce invitat ai, daca ai voie. Deci cum arata ziua ta de luni?

Nu stiu cum arata ziua mea de luni, dar ziua mea de luni a inceput de vineri seara. Pentru ca am plecat vineri catre Bistrita, pentru ca trebuia sa ajung la Tasuleasa, unde construim un drum, via Transilvanica. Pentru cei care nu stiu vreau sa intrati pe viatransilvanica.com. Impreuna cu fratii Tibi si Alin Useriu si cu multi oameni din zona, incercam sa construim o cale de drumetie care sa strabata Romania, si care sa dezvolte tot ce inseamna sate si zone de jur-imprejurul acestui drum.

Deci am plecat vineri seara dupa jurnal, de fapt. Am ajuns la Bistrita, am rezolvat cu drumul. Pe urma am mers la ziua Danei Rogoz, care era undeva pe langa Sighisoara, pe urma m-am intors in Bucuresti si am tot continuat. Duminica am avut alte activitati, s.a.m.d. si a venit ziua de luni. Nu stiu sa existe o zi care sa semene cu cealalta, dar ce pot sa spun este ca da, intr-adevar, ma duc dimineata la sport de 3 ori pe saptamana, si pe urma am tot felul de activitati legate fie de revista A list magazine pe care sper c-o luati de peste tot de unde o vedeti sau site-ul Alistmagazine.ro unde sunt o multime de oameni extraordinari de simpatici, sau ma ocup de emisiunea la radio, da, prima va fi acum pe 6 , din noul sezon si vor fi invitati Grasu XXL si Guess Who care au fost blana.

Daca nu ma ocup de radio, am diverse conferinte, mai tin niste speech-uri motivationale, ma intalnesc cu tot felul de prieteni. Adica nu ma plicisesc.

As vrea sa stiu daca iei vreo vitamina, sau ce mananci..

Nu iau nicio vitamina, nu iau niciun drog, sunt impotriva, foarte impotriva daca exista asa ceva. Nu beau alcool, nu fumez, ce sa zic, ce sa spun, groaznic, v-am zis ca sunt extrem de plictisitoare, nu stiu ce sa va mai spun. Dar dansez foarte mult, nu ratez nicio petrecere, plec ultima de la party, adica daca aveti nevoie de o animatoare, da, oricand sunt la dispozitia dvs.

Vezi, mama spunea ca ai putea sa fii dansatoare.

Vezi, s-a gandit ea. Ea s-a gandit foarte bine, a simtit potentialul.

Sa povestim putin despre A list Magazine pentru ca eu stiu la momentul in care revista se lansa ca tu aveai mari emotii, desi lucrasei inainte, creasei o revista in print care avea foarte mare succes. Cum ai gandit aceasta revista si cum ai declinat-o apoi in targuri si tot ce ai facut si mai ales, unde vrei s-o duci.

Sunt un non-exemplu, din acest punct de vedere si din multe altele, in sensul ca n-a existat niciun fel de strategie, n-am avut niciun business plan. Singura chestie care ne-a unit a fost dorinta de a face lucruri frumoase, suntem o gasca de fete si cativa baieti, care ne dorim pur si simplu sa ne simtim bine, dar in acelasi timp sa oferim publicului lucruri interesante si sa facem cumva sa-i facem sa ia parte la toata atmosfera aceea care eu cred ca se numeste asa A list.

Spun ca n-am avut o strategie pentru ca n-am plecat cu ideea uite avem atatia oameni, vrem sa ajungem la atatia, nu, pur si simplu, asta este adevarul. Am plecat o gasca de oameni care voiam sa continuam ceea ce inseamnase experienta revistei de dinainte, voiam s-o ducem mai departe, am inteles ca trebuie sa mergi in online pentru ca acolo este toata lumea, si atat eu cat si colegii mei suntem niste oameni carora ne place foarte mult comunicarea si daca putem sa comunicam prin cat mai multe medii, o facem.

De asta si exista multe, adica in afara de partea online, cum ai zis, avem foarte multe activitati offline, dar care sunt legate tot de A list, targurile probabil la care stiti si veniti la Half is free, interviuri in afara, avem Cina Zodiilor, ( Ce bine ca-i Fecioara Cornel) unde Neti le spune doamnelor tot felul de lucruri despre astre. Avem tot felul de activitati care noua ne fac placere in primul rand, si uite, drept dovada, vezi ca ma gandeam la ce vorbea Cornel mai devreme, care e un om serios si care stie ce inseamna un business, branding, el se gandeste la ce-si doresc oamenii inainte sa se apuce. Noi inainte de toate ne gandim ce ne place noua.

Cum ne distram, da.

Cum ne distram si Doamne-ajuta poate sa gasesc unii carora le place cum ne distram noi, sa se distreze si ei cu noi. Cam aceasta este aceasta strategie extraordinara.

Eu m-am interesat la colegele tale, si le zic colege pentru ca am intrebat cum e sefa si au zis: vine aici si munceste cu noi in fiecare zi.

Da, asta nu reusesc. Cu sefia, nu. Eu voi muri un angajat serios. Asta e, ce sa spun. Imi place sa fiu angajat, ce sa fac, e rau asta? Adica trebuie sa fie cineva caruia sa-i placa sa fie angajat, nu? Mie imi place. Poate, nu ca poate, cu siguranta pentru ca am facut intotdeauna o profesie care mi-a placut. Intotdeauna jobul meu a fost ceva care mi-a facut placere si atunci nu are de ce sa nu-mi placa aceasta pozitie.

 Bine, te mai duc in doua directii repede pentru ca trebuie sa puna si ei niste intrebari, sigur isi doresc. Tu esti in fiecare seara la televizor, de 20 de ani. Mai mult cred, whatever, de ceva ani, esti in continuare foarte proaspata si lumea te place foarte mult.

Pai nu prea au de ales, cred.

Lasati, lasati-ma sa pun intrebarea. Cum sunt in sala o multime de tineri care fac vlogging si se expun in fiecare zi. Cum sa faca si ei, sa nu se arda, adica publicul sa isi doreasca sa fie multumiti cu ei, sa satisfaca publicul, pentru ca publicul tot timpul isi doreste mai mult, si mai mult, si mai mult.

Nu stiu ce as fi facut eu, daca aveam libertatea lor, la varsta lor. Asa incat nu-mi permit sa dau sfaturi. Eu stiu ca atunci cand eram la varsta lor, aveam un sef. Si seful meu nu-mi dadea voie sa fac foarte multe lucruri, pentru care astazi ii multumesc. Atat pot sa spun. Cred ca atunci cand esti tanar si ai atat de multe oportunitati, e foarte greu sa faci o selectie, sa stii cat ar trebui sa faci, pana cand, in ce fel, s.a.m.d. Iar ei in momentul acesta, foarte multi dintre ei, nu mai au un sef care sa-i coorodoneze, care sa fie matur, care sa inteleaga, care sa stie exact cat si cum si sa le spuna lucrurile astea, sau poate unii au, dar vorbim despre cei care nu au, despre asta ma intrebi, si atunci fiecare face dupa cum il duce pe el capul la 17 sau 18 ani. Probabil ca asa am fi facut si noi daca eram de capul nostru.

E important sa existe cineva care sa te coordoneze, e important sa asculti, dar ca sa asculti, persoana respectiva cred ca trebuie sa te faca sa ai incredere in ea, trebuie sa te faca s-o admiri, pentru ca si asta e important. Daca iti zice cineva pe care tu nu dai 2 bani, cu siguranta n-o sa asculti si nu te intereseaza si zici „lasa ca stiu eu mai bine.”, dar daca reuseste sa-ti castige increderea, sa-ti dovedeasca ca ceea ce faci e bine…

Gandeste-te ca, de exemplu, eu mai mult de 10 ani nu am facut altceva decat jurnalul de stiri. Dupa 10 ani, a venit revista The One pe care trustul nostru a cumparat-o, si am inceput sa ma ocup de ea si asa mai departe. Dupa-aceea a venit, uite ca vorbeai de emisiunea la radio si spuneai ca oamenii m-au descoperit pe mine altfel. Stii care este cea mai mare bucurie a mea? Ca eu am descoperit ca exista si alti oameni, si un alt target pe care eu pana la 40 de ani nu-l atinsesem. Adica eu nu am crezut ca se intampla asta. Si uite ca se intampla.

Sunt oameni care au plecat din fata televizorului pentru ca nu vor se mai uite la televizor, sunt oameni care nu s-au uitat niciodata la televizor, si care sunt la radio. Pentru mine asta e cea mai mare satisfactie. Si mai mult decat atat, am satisfactia extraordinara de a avea vreme sa descopar niste oameni minunati in invitatii mei. Pentru ca atunci cand lucrez la stiri, totul este contra-cronometru, cea mai lunga discutie pe care poti s-o ai cu cineva, oricat de interesant ar fi persoana respectiva este de doua minute, adica dupa 2 minute deja iti ia casca foc in cap si producatorul zice „gata, gata, taie-l, gata”, intelegi? Si niciodata parca n-apuci sa intri in profunzime, n-apuci sa intelegi pe deplin cine-i omul respectiv.

Acum am o ora si jumatate, pai cand as fi visat eu vreodata sa vorbesc cu cineva o ora si jumatate? Si asta e bine si pentru mine, pentru ca pricep, inteleg, mult mai mult din invitati, si e bine si pentru cei care asculta, pentru ca si ei la randul lor poate ca n-au avut ocazia sa stea atat de mult si sa afle atat de multe despre un om despre care stiau cateva chestii de la stiri, de exemplu.

Dar cumva, in contextul intrebarii mele, exemplul tau este o lectie despre cum sa consumi in pasi..

Da, cred ca daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa consumi bateria aceea in anumite etape. Si care sa nu fie foarte scurte. Si mai cred un lucru, uite ma gandeam la cate o melodie banuiesc ca vi se intampla si dumneavoastra, auziti o melodie si nu va place extraordinar. Daca o s-o auziti la radio, in fiecare zi, in fiecare zi luni de zile, in final o sa ziceti ca va place sau o sa va treziti c-o fredonati. E foarte important sa faci un lucru multa vreme, serios, la fel. Sa nu va fie frica, a, gata, tre’sa schimb, aoleu s-a plictisit, altceva, altceva, chiar daca suntem in acest consumerim in toate domeniile. Eu cred ca lucrurile care dureaza, care rezista pe termen lung trebuie facute un pic mai mult, mai serios, mai cu baza, dar poate ca sunt doar batrana, nu stiu.

Lasati, o singura intrebare mai am si dupa aceea trec ei la intrebari. Ca vorbeai de baterii, cu ce-ti incarci bateriile? Din categoria ce citesti, pentru ca eu stiu, mai ales ca pui pe social media, o multime de lucruri, ca ai timp sa si citesti, deci nu stiu cand dar..

Sa stii ca citesc, dar citesc mult prin avioane sau cand sunt in vacanta sau seara. Citesc tot felul de carti pe care mi le recomanda prietenii mei, in a caror parere am incredere. Uite, de exemplu, Claudia e una dintre ele. Sau uite acum de curand am citit tetralogia Elenei Ferrante cu „Prietena mea geniala”, pe care mi-a recomandat-o Dana Rogoz. Deci auzim una de la alta si spunem mai departe.

Dar cel mai mult sa stii ca-mi incarc bateriile din aceste lucruri. Faptul ca eu am venit astazi si ca va vad pe voi aici si ca vorbim, de aici imi incarc bateriile. Pentru mine nu stiu, intalnirea cu oamenii este ceva chiar care imi incarca bateriile. Orice poveste aflu de la oricine, stii ca aleg. Sotul meu rade de mine ca daca ma lasa in statie la autobuz 10 minute eu stiu viata tuturor oamenilor care asteapta troleibuzul. Dar pentru ca sunt foarte curioasa, mi se pare ca orice om care aparent ti se pare, ee, e un om de acolo, sigur are o poveste extraordinara undeva. Si din asta ma incarc.