Category : munca mea

povestea_unui_succes_2053ff2Costin Giurgea – Povestea unui succes
reportaj & story
15 years ago

Costin Giurgea – Povestea unui succes

Una dintre cele mai celebre emisiuni de televiziune din lume, Top Gear, a difuzat în noiembrie un film de 30 de minute despre România. Super reclamă cu audienţă globală, realizată prin perseverenţa unui tânăr din România. O lecţie despre cum succesele mari se construiesc pe victorii mici.

Nu putem măsura succesul – această combinaţie bizară de bucurie, bani, faimă, putere – folosind o scalăunică. Uneori înseamnă doar faimă, alteori numai putere sau bani. Ceea ce pare succes pentru unii, e doar un fleac pentru alţii. E ca un caleidoscop cu cioburi colorate: cel care priveşte e şi cel care îşi construieşte imaginea.

Să luăm, de exemplu, episodul despre România realizat de emisiunea Top Gear şi difuzat la BBC la mijlocul lui noiembrie. De la distanţă, succesul acestei emisiuni se măsoară în cele 350 de milioane de spectatori care văd cât de spectaculos e Transfăgăraşanul şi care, poate, vor reţine numele ţării noastre. O reclamă pentru România care atinge de două ori mai mulţi spectatori decât campania pe care Ministerului Turismului a făcut-o, via Eurosport, plătind un milion de euro. Însă pentru redactorul şef al revistei Top Gear România, Costin Giurgea, cel care i-a adus pe englezi în România, aceeaşi emisiune este o victorie personală.

Una la care se va întoarce din timp în timp.

*

Într-o imagine din emisiunea Top Gear, Jeremy Clarkson, vedeta absolută a jurnaliştilor auto din lume, îmbrăcat în jeans şi cu o cămaşă albastru gri, se distrează cu colegul lui, Richard Hammond, şi el în jeans albastru intens care par a fi aleşi special pentru contrastul cu Ferrari-ul de care se sprijină. În spate e imaginea panoramică a Casei Poporului, în culori desaturate. Un tânăr intră în cadru anunţându-i căva veni Secretarul General al Camerei Deputaţilor.

– Jerremy ştii care e obiceiul local, da?, sare Hammond râzând de lângă Ferrari.
– Care?
– Când saluţi, îţi duci mâna la şliţ.
Clarkson şi tânărul izbucnesc în râs.

Tânărul din cadru e Costin Giurgea. În cadrele următoare nu apare oficialul despre care se vorbeşte şi nici Costin nu e prezentat, aşa că secvenţa e bizară. Pentru spectatorii din cele 32 de ţări în care se difuzează emisiunea, momentul poate fi cel mult unul amuzant, în linia în care cei trei prezentatori – Jeremy Clarkson, James May şi Richard Hammond – fac mişto în fiecare săptămână de maşinile pe care le testează sau de locurile pe care le vizitează. Dar secvenţa se află în emisiune doar pentru că este un cadou pentru Costin. O răsplată a englezilor pentru efortul lui de a face posibil accesul în subsolurile Palatului Parlamentului, niciodată înainte filmate sau fotografiate, dar şi un test drive pe Transfăgărăşan.
Giurgea are 28 de ani, lucrează de 4 ani pentru Top Gear România şi s-a străduit să-i convingă pe englezi să vină săfilmeze şi aici, ca săle arate şefilor britanici că e un bun profesionist şi merită să joace în aceeaşi ligă cu ei.
Numai căel nu a văzut emisiunea când BBC a difuzat-o.

*

Pe 15 noiembrie, Costin era la lansarea unui nou model BMW la Miami. Deşi programul îl obliga să aleagă între plimbări cu masina pe Ocean Drive, o baie în ocean sau o relaxare în jacuzzi, mintea era în România. Şi-ar fi dorit să se teleporteze acasă, ca-n Star Trek, să fie cu prietenii şi să comenteze aventurile lui Clarkson & co pe şoselele patriei. Seara a încercat să-şi descarce emisiunea de pe net, n-a avut conexiune bună şi-a trebuit săaştepte 6 ore. S-a culcat cu computerul deschis. Era aşa de nerăbdător să afle ce a rezultat din filmarea pentru care lucrase aproape 2 luni, încât s-a trezit din oră în oră să vadă cât s-a descărcat din emisiune. Dar n-a aşteptat să o aibă. Când s-a făcut o oră decentă în România, l-a sunat pe colegul de birou, Răzvan Bucur.
– Cum a fost? l-a luat la întrebări din prima secundă.
– Ai fost şi tu în emisiune.
– Eu? Cu ce? Ce făceam?
În capul lui Costin s-a pornit o avalanşă de întrebări: „Ce naiba au pus? Ce caut eu în emisiune?”
Fusese alături de ei pe tot parcursul filmărilor, dar n-avea treabă cu ce apărea efectiv pe ecran. Era cel care avea grijă ca englezii să-şi poată face treaba bine şi-o făcuse cu aceeaşi concentrare şi dorinţă de control al situaţiei cu care scana acum în memorie secvenţele în care ar fi putut fi în faţa de camerelor de filmare. Furtuna era doar în mintea lui. Aşa cum s-a întâmplat şi în zilele în care englezii au fost la Bucureşti.

*
În septembrie, pe parcursul celor 5 zile în care Clarkson, Hammond şi May au fost la Bucureşti, Costin a întâlnit multe situaţii care au declanşat tensiunea din mintea lui, dar le-a rezolvat pe toate cu calm.

La filmarea de la Casa Poporului, producătorii englezi ceruseră discreţie, dar datele zilei nu păreau să-l ajute. Televiziunile aveau subiectul sub nas, ştiau locul şi ora filmării, paparazzi vroiau exclusivităţi şi forţau nota. Cu toate acestea, în cele 3 ore de filmare, Costin a fost gazda perfectă, gata să obţină orice avea nevoie echipa – de la înlocuirea unui bec ars şi până la spălarea culoarelor subterane.
Jurnaliştii au fost ţinuţi la distanţă, echipa n-a fost deranjată nici măcar de reprezentaţii Palatului Parlamentului, iar filmarea a fost conform programului.
Simultan însă, Costin a trebuit să rezolve şi detaliile filmării zilei următoare, aprobări pentru ca Transfăgărăşanul să fie închis.
Seara s-a dus la cină cu Şerban Barbato, publisherul Top Gear România, la Marriott. Întâmplător erau în acelaşi restaurant şi Clarkson, Hammond şi May. Le-au urat poftă bună, dar au preferat să stea la o altămasă.
Acolo, Şerban i-a spus din nou povestea debutului revistei în România.
– Am sunat la 8 seara, la un număr de telefon luat dintr-o casetă redacţională şi le-am zis: sunt Şerban din România, vreau săaduc Top Gear aici.
– Şi-acum vedetele Top Gear sunt lângă noi, a zâmbit Costin.
– Think big.
Stăteau la câteva mese distanţă de englezi şi-şi protejau succesul cu discreţie bărbătească, fiecare în lumea lor; britanicii relaxaţi după o zi de muncă, românii nostalgici în faţa visului împlinit. A doua zi, pe drumul către Transfăgărăşan, Costin avea să primească una dintre cele mai frumoase lecţii despre cum din lucrurile mici se construiesc momentele mari.
S-a întâmplat când echipa Top Gear se pregătea să filmeze cadre cu maşinile de test pe o şosea îngustă între două sate, dincolo de Dealu Mare. May conducea Lamborghini, iar in spatele lui veneau Clarkson în Aston Martin si Hammond în Ferrari. Din faţă a venit o Dacie, şoferul, un localnic din sat, n-a văzut maşina lui May şi-a intrat în ea. Instinctele englezilor s-au ascuţit pe loc. În două secunde toate camerele au fost pornite, inclusiv cele din maşinile prezentatorilor. Clarkson a ieşit din maşină, a început să facă mişto de May şi-au transformat totul într-un moment de emisiune. Câteva clipe mai târziu, un Renault Clio a venit lent. Era primarul care l-a apostrofat pe şofer.

Drumeagul îngust devenise aşa de aglomerat încât nu se mai putea circula. Mintea lui Costin a început din nou să fiarbă„Am blocat drumul şi n-avem aprobare, a apărut primarul. Ce fac?”. S-a dus la Clarkson.
– Hai săfacem loc să treacă maşinile şi continuăm să filmăm.
– Mai întâi emisiunea, apoi drumul, i-a răspuns calm englezul.
Răspunsul l-a impresionat. Determinarea şi concentrarea englezilor de a se dedica sută la sutămuncii lor, când sunt la filmare, a fost o frumoasă lecţie de profesionalism. Îşi dorise să înveţe de la ei când se implicase în proiect.

*

Pe 4 august, Costin a ajuns la birou pe la 11, ca într-o oricare altăzi. Şi-a deschis calculatorul şi a găsit următorul mesaj.
From: Gavin Whitehead
Subject: BBC Top Gear TV
(…) Încerc să fac research în România şi Europa de Est pentru un posibil film în noua serie a emisiunii. (…)
L-a sunat imediat pe Gavin, coordonatorul de producţie al emisiunii Top Gear, care a început să-i explice.

– Am vrea să facem ceva mai exotic pentru seria 14. să-i punem pe prezentatori sa caute un drum la mama naibii, uitat de lume, într-o ţară pe care nu am văzut-o.
– Aici e perfect. Transfăgărăşanul.
– Dar cum e drumul? E bun, nu e bun, se merge, nu se merge?
– E cel mai tare.

Hai să vătrimit nişte poze.

A trimis un coleg pe Transfăgărăşan şi, peste câteva zile, le-a dat englezilor fotografiile povestindu-le nebunia lui Ceauşescu de a avea un drum strategic printre munţi. Un drum construit cu multe victime, 40 de soldaţi conform cifrelor oficiale, peste 400 conform unor martori care au lucrat acolo.
Dar nu vroia să rateze şansa, aşa că le-a mai trimis fotografii cu Casa Poporului, Vulcanii noroioşi şi Delta.
La sfârşitul lui august, englezii s-au hotărât: vin în România dacă pot face test drive pe Transfăgărăşan şi în subsolurile Casei Poporului. Înflăcărarea lui Costin s-a transformat în îngrijorare: dacănu obţinea filmarea la Casa Poporului cădea totul.
A sunat rând pe rând la 9 din cei 15 deputaţi din Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor, cu un monolog în care explica cât de vizionată e emisiunea şi că va fi bine pentru imaginea României dacă va fi prezentată acolo. Cererea a fost aprobată în unanimitate, dar pentru Costin, a declanşat o altă criză.
Nu ştiuse că hotărârile Biroului Permanent sunt publice. Era în faţa televizorului şi un deputat citea, una câte una, destinaţiile din desfăşurătorul emisiunii. Filmarea care se vroia secretă, devenise ţinta jurnaliştilor.
Lui Costin a început să-i sune telefonul. Zeci de ziarişti, unii buni prieteni, îi cereau acces la englezi. I-a refuzat. Ştia că discreţia şi reuşita proiectului erau în mâinile lui. N-a ezitat să renunţe la odihnă şi-a rămas intransigent. Aproape că uitase că, în urmă cu doar câteva luni, fusese la un pas de moarte.

*
La începutul lui 2009, Costin era în spital. Diagnostic: chist hidatic hepatic. În jurul ficatului avea o pungă cu lichid, un abces uriaş care trebuia operat.
– Tăietura o să fie mare, va fi foarte greu, i-a spus atunci Remus Nica, unul din medicii echipei care urma să-l opereze.
Faţă în faţă cu situaţia gravă în care se afla s-a gândit la momentele în care ar fi putut muri. De data aceasta mintea lui a declanşat un flashback. Şoseaua umedă, stopul şi motocicleta lui care nu s-a mai oprit în intersecţie – a sărit din mers de pe ea. Saltul după minge în curtea şcolii şi gardul în care i s-a agăţat piciorul – muşchiul coapsei i s-a sfâşiat. Fuga disperată după un coleg şi gardul care i-a ieşit în faţă– urechea i-a fost despicată. Săritura în cap în gârlă, piatra de la fundul apei – durerea din coloană.
Apoi, în mintea lui s-a făcut linişte. Iar liniştea a coborât în corp. Limpede. Fără panică. Fără depresie. Ştia că făcuse tot ce depinsese de el, era la cei mai buni medici. „Dacă nici ăştia nu fac operaţia, atunci n-o face nimeni.”
După operaţie, orice gest pe care-l făcea îl săgeta cu dureri crâncene. Era imobilizat în pat, avea stomacul despicat, drene care-i ieşeau din abdomen, o pungă care colecta sângele. Îşi spunea că e ca un borg din Star Trek, filmul pe care l-a văzut în cele două săptămâni petrecute în spital – 178 de episoade însumând 132 de ore.
A plecat din spital cu drenele şi punga care colecta sânge şi pe care a trebuit să o schimbe în fiecare zi, timp de o lună. Remus a venit aproape zilnic să, după ce i-a scos tuburile din abdomen, i-a spus:
– A fost cel mai grav caz de chist hidatic pe care l-a operat vreodată echipa doctorului Timaru.

După 2 luni, când s-a întors la birou, şi-a propus să o lase mai uşor.

Ştia cât de mult se chinuise în zilele de după ieşirea din spital, însă când nu l-a mai durut operaţia, a uitat pur şi simplu. Unicul martor al amintirii operaţiei a rămas cicatricea. Dar experienţa aceasta l-a ajutat să găseascăun răspuns care acum îi e călauză: „E incredibil cât de uşor uităoamenii”.

De asta, în dimineaţa când a găsit mailul lui Gavin, n-a avut nicio ezitare să se înhame la ceva nou. Nu s-a gandit nicio clipă că surescitarea sau efortul ar putea să-i dăuneze în vreun fel. Uitase, pur şi simplu, tot ce ţinea de operaţie. În plus îşi dorise tot timpul să vină englezii în Romania şi de fiecare dată cand avusese ocazia, le trimisese un mail sau spusese o vorbă despre asta. dar, de teama unui eşec, nici măcar lui nu-şi recunoscuse că ăsta e scopul final sau că s-ar putea chiar întampla ca ei să filmeze în Romania. Construia însă de patru ani oportunitatea asta.

*

Costin a început să lucreze pentru revista Top Gear la sfârşitul lui 2005. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să se bage în seamă cu cei de la Londra şi săle ceară un brand book. Mai apoi a cunoscut toată echipa la prima conferinţă a ediţiilor internaţionale şi a încercat timid să-i întrebe dacă nu cumva vor să facă şi nişte teste off road în Romania. Peste câteva luni l-au chemat la premiile revistei în Londra.
Era singurul dintre licenţiaţi care fusese invitat şi nu i-a venit să creadă. Urma să fie printre cei 80 de oameni, cei mai influenţi din lumea auto. Acolo l-a întâlnit prima dată pe Clarkson care, când a auzit că e din România, l-a anunţat cu aroganţa vedetei care le ştie pe toate, căa fost şi el la Budapesta, cândva. Apoi, a glumit:
–Dar nici măcar în Ungaria nu am avut ce face, că am coborât în aeroport, am mâncat un pic şi după aia am zis: băi, nu ne place, hai să plecăm acasă.
Nu s-a lăsat impresionat de superioritatea lui Clarkson.
– Eu sunt din România, cu mine nu ai nimic de împărţit. E aşa, undeva, departe.

Clarkson a izbucnit în râs şi l-a privit prieteneşte. Atunci Costin a realizat că fără aroganţa pe care o afişează, Clarkson n-ar putea face faţă presiunii la care e supus; lansări de cărţi, filmări în diverse colţuri ale lumii, editoriale săptămânale în The Sunday Times şi The Sun. Habar nu avea că, peste câţiva ani, cu ajutorul lui, vedeta englezilor va petrece 5 zile în România şi va exclama, cu aceeaşi prietenie, în faţa Transfăgărăşanului: „E cel mai tare drum pe care l-am văzut vreodată.”

Costin Giurgea nu ştia în urmă cu 11 ani că va ajunge jurnalist. Era elev la Buzău şi îi plăceau maşinile. A trimis una din povestirile lui la o revistă de top din Bucureşti care l-a anunţat că îl va publica. Era un puşti de 17 ani al cărui instinct îi spunea: încearcă, vezi dacă se poate. Şi-avea curajul de a ţinti direct sus. De fapt, aşa a început totul.

2
7863
prison-artatelier de fotografie, penitenciarul tirgsor
reportaj & story
15 years ago

atelier de fotografie, penitenciarul tirgsor

De la sfirsitul lunii iunie, Cosmin Bumbut sustine un atelier de fotografie pentru detinute la propunerea penitenciarului de maxima siguranta Tirgsor. Atelierul va dura doua luni si se va finaliza cu o expozitie si un material pentru Tabu.
E motivul pentru care eu si Cristian Petrescu, care e asistentul tehnic pentru acest proiect, mergem cu Cosmin la penitenciar. Aici veti citi un jurnal al acestei experiente.

Sponsorul f64studio (prin amabilitatea lui Marian Alexiu) a oferit 5 aparate de fotografiat Canon. Conform previziunilor administratiei penitenciarelor, la Tirgsor erau mai multe potentiale candidate pentru curs, asa ca a fost nevoie de o preselectie prin care fie alese cele 5 detinute care primeasca un aparat de fotografiat.

Regula penitenciarului spune ca detinutele trebuie sa se inscrie benevol, chiar daca vor fi rasplatite pentru absolvirea atelierului cu zile de libertate, iar noi a trebuit sa le convingem sa participe la proiect.

Ziua 1 Inscrierea pentru preselectie.

Vineri 26 iunie. Ora 11.00

In clubul penitenciarului au fost adunate 22 de femei.

Unele sunt obisnuite ale clubului – aici se tin cursuri de pictura, se vad filmele educative, de aici se imprumuta carti sau reviste-, altele au ajuns la club doar dupa ce psihologii le-au convins sa aiba o activitate sociala si culturala ca sa-si ocupe timpul cu ceva.

Grupul e ciudat. De la femei care ar putea fi ingrijitoare sau femei de serviciu (poarta ochelari cu dioptrii mari, au dinti lipsa si isi ascund kilogramele in plus in tricouri uzate), pina la tinere care s-ar integra perfect in orice cafenea din Dorobanti (manichiura proaspat facuta, rochii cochete, parul prins in cozi sofisticate).

Sunt detinutele care au fost implicate in cursurile artistice ale penitenciarului (pictura, cusut goblen, fabricat haine pentru papushi, cor, teatru). Sunt cele despre care se spune ca au aptitudini creative sau, cel putin, un interes pentru activitati artistice.

In timp ce asteptam sa vina din celulele lor, am pus – in soapta – intrebari gazdei noastre, d-ra colonel Gabriela Raducanu. Din curiozitate, am intrebat de fiecare data “ce a facut?”.

– Cum o cheama pe fata dragutza in camasa alba?
– T.
– Arata ca o studenta la arhitectura, cu chip angelic, cu camasa asta cu mineci bufante. Ce a facut?
– Trafic de droguri.

– Dar pe cea satena cu parul drept? Are haine foarte frumoase, n-arata deloc a detinuta.
– C. E fiica de pictor. E studenta la psihlogie la ID.
– Ce a facut?
– Crima.

– Pe cea care a facut pictura asta atit e intunecata cum o cheama? (desenul infatisa o mina neagra pe un fundal verde inchis si era agatat de cortina ecranului din club, alaturi de multe dintre creatiile rezultate de la cercul de pictura.)
– M. Tot ea a facut si pictura aceasta, poate cel mai meticulos dintre desene, mi-a spus dra Raducanu aratind unul piesaj subru cu un copac si o umbra neagra..
– Ce a facut?
– Doua crime.

Fata in fata cu cele 22 de femei, am incercat sa le convingem sa se inscrie la curs. Le-am povestit citeva date despre proiect, revista si despre munca lui Cosmin, apoi am avut grija sa le spun ca dintre fotografiile pe care le vor face vom alege citeva pentru o expozitie si le vom publica in revista.

Tinerele au zimbit. Cele trecute de 30 de ani au ramas impasibile.

“Cele care vor sa se inscrie pentru preselectia acestui concurs, vor imparti pentru citeva zile aparatele de fotografiat si vor face citeva fotografii. Noi vom selecta cele mai bune fotografii si vom alege 5 participante. Cind incepem atelierul fiecare participanta va avea aparatul ei.”, a spus Cosmin.

Eu m-am uitat la M – femeia cu picturile intunecate, dar meticuloase. Avea dublul virstei tinerelor si parea ca vorbele noastre se loveau de zidul de gheata care era fata ei.

– Dvs nu vreti sa va inscrieti?
– Eu sunt interesata mai mult de peisaje.
– Dar puteti sa faceti orice fotografie vreti.
– N-am mai lucrat demult cu aparat foto. Nu stiu tehnica.
– Va invata Cosmin, pentru asta e aici.

M. s-a mai relaxat dar n-a parut convinsa.

Am continuat sa explic.
“La sfirsitul fiecarei saptamini vom alege o cistigatoare care va primi din partea noastra un premiu constind in cosmetice. Ne-am gindit ca e printre lucrurile care va lipsesc cel mai mult, ca femei, aici.”

Dra colonel Radulescu a intervenit punctind sfirsitul prezentarii noastre “Cine vrea sa se inscrie la curs sa ridice mina”. 13 brate au aparut deasupra scaunelor de lemn din club.

Printre ele, si cele ale lui C, T si M.

A urmat instructajul tehnic pe care l-a facut Cristi. Femeile au fost impartite pe echipe in functie de camere, ca sa poata folosi aparatele la comun, Apoi au venit primele avertismente oficiale: “Sa aveti grija de acumulatori. Daca dispar, nu mai tinem cursul. Daca se strica aparatele, nu mai facem cursul”, a spus ferm dra colonel.

“Ne revedem luni. Pina atunci sa faceti fotografii sincere. Asta e tema voastra: o fotografie sincera”, a incheiat Cosmin.

In doar 3 zile aveam sa descoperim ca sinceritatea e o notiune mai mult decit relativa in penitenciar si ca nu era o intimplare ca aceste femei se aflau acolo.

***

Atelier de fotografie Ziua 2.
Luni 29 iunie

La a doua vizita la Penitenciarul Tirgsor pentru proiectul Atelier de fotografie, ne-am fixat tabara in sala in care se fac cursurile de alfabetizare. E ziua in care Cosmin Bumbutz trebuie sa aleaga detinutele care participa la atelier. Cristan Petrescu e pregatit sa le explice detalii tehnice, iar eu sunt observator ca sa pot scrie acest jurnal.

Sala arata foarte cochet; ca o clasa de gradinita cu scaune amestecate, unele sunt din lemn galben, altele imbracate in negru. Bancile au un singur loc si sunt asezate in trei rinduri verticale, cu trei siruri orizontale. In spate e o tabla care se poate transforma in ecran electronic, cablata la un computer – donatie de la un ONG.
Pe peretii de faianta alba sunt desene de mina. Facute la atelierul de pictura, in creion sau acuarela, exemplificind literele alfabetului – utile pentru lectii. E o regula importanta a penitenciarului Tirgsor: nimeni nu pleaca de aici fara sa stie sa scrie si sa citeasca.

Avem deja fotografiile pe care detinutele le-au facut peste week end si pentru ca astazi anuntam cistigatoarele care vor participa la atelier, Cosmin trebuie sa aleaga 5 femei din 13. Avem 5 aparate, desi speram sa mai primim unul de la sponsorul nostru, magazinul F64.

Cosmin a stabilit regula de selectie: alege fotografiile cele mai bune, apoi aflam cine sunt autoarele. Cine are cele mai multe fotografii bune se califica pentru atelier.

**
In timp ce ne uitam la fotografii fara ca fetele sa fie linga noi, apar primele surprize.
T, despre care noi spuneam ca arata ca o studenta la arhitectura, a ales ca in jumatate dintre fotografii sa fie chiar ea. Intr-unele plinge. Fals si ostentativ.
Sunt dezamagita: tema pentru “acasa” era sinceritatea. Cosmin, ca de obicei, nu lasa sa i se vada nimic pe fata. Priveste pe ecranul Mac-ul lui, fotografie dupa fotografie – sunt citeva mii – si marcheaza cu o tasta cind ii place cite una.

Remarcam citeva fotografii cu umor. Banuim ca sunt ale lui Y.
Y nu vorbeste bine romaneste si are un chip cu trasaturi amestecate care face incerta nationalitatea ei.
Are simt pentru reportaj. Cosmin a remarcat asta inca de la prima noastra intilnire, cind Y a luat unul dintre aparate si a tras din mina, scurt, citeva fotografii.

Dupa mai bine de o ora am selectat 50 de fotografii si le asteptam pe fete sa intre in sala, ca sa aflam cine sint autoarele.

***
La intilnire, vin insotite de dra colonel Radulescu. Imediat apare primul conflict: au disparut 2 acumulatoare.
“Au fost, dar nu stim ce s-a intimplat cu ele. Poate au cazut prin club”, spune C privindu-ne cu niste ochi mari si inocenti.
“Daca nu avem toate accesoriile aparatelor nu mai facem cursul”, e ferma dra colonel.
“Le cautam si le aducem pina data viitoare”, cistiga ceva timp C.

Pe ecranul de proiectie din sala incep sa curga fotografiile.
“Spuneti-va numele, va rog”, le cere dra colonel care noteaza cui ii apartin fotografiile. Cadrele de pe ecran incep sa fie insotite de voci care vin din colturi diferite ale salii: S, R, T, Y, C, L …
E tensiune in sala; grupul fetelor “de dorobanti” e competitiv si isi doreste mult sa participe la acest atelier. E una dintre legaturile cu lumea de afara, cu lumea educata dupa care rivnesc. Femeile trecute de 40 de ani raspund sec, fara nicio miza.

30 de minute mai tirziu, tragem linie si facem bilantul. T isi musca buzele in timp ce se aduna fotografiile din dreptul fiecarui nume, C e incruntata. Se rostesc rind pe rind Y, S1, S2, T si C.
Sub linie, la cite o fotografie distanta, L si M, ambele trecute de 40 de ani, ambele cu putine fotografii facute peste weed end.
“N-am avut timp”, spune M care are de executat o pedeapsa de 25 de ani.

“Pauza. Cind ne intoarcem analizam fotografiile, ok?”, spune Cosmin si tinerele pleaca vesele in timp ce femeile in virsta, resemnate, se reintorc la programul obisnuit: nu vor participa la atelier; nu va fi nimic nou in viata lor in urmatoarele zile.

***

“Uite fotografia asta e aproape buna. Ar avea o poveste, daca am lasa doar femeia care citeste in coltul de jos si lenjeria care e la uscat, colorata, in spate” , spune Cosmin despre un cadru in care mai apare in mijloc, in fatza lenjeriei, agatata de un gard, o alta femeie care se uita ostentativ in camera.

Rind pe rind Cosmin analizeaza fiecare fotografie.
“Asta a cui e?”, iar T ridica mina. “Mai bine faceai din astea, in loc sa plingi in fotografii”.
T il infrunta cu privirea, incruntindu-se.
Citeva minute mai tirziu, raspunde din nou la intrebarea “a cui e fotografia asta?”, asumindu-si-o. Peste banci, dintr-un capat in altul al salii, Y schimba priviri grele cu C. Amindoua stiu, cum imi amintesc si eu din selectia initiala, ca fotografia ii apartinea lui L.

Se dau teme pentru data viitoare: nu folositi zoom-ul optic; nu folositi blitz-ul. Cristi exemplifica zoom-ul optic, seteaza orele de la aparate, le arata fetelor alte chestiuni tehnice. Fiecare participanta primeste un aparat.

In zilele pina la urmatorul atelier, detinutele se vor transforma in adevarate paparazzi. Intre timp, pentru ca le stim numele, noi vom afla pentru ce se afla in penitenciar si vom fi pregatiti sa le confruntam povestile. In ziua 3.

*
Ziua 3, vineri 3 iulie

Ziua 3 a atelierului de fotografie sustinut de Cosmin Bumbutz la penitenciarul Tirgsor ne aduce o noua provocare. Pentru ca dl Alexiu de la studio f64 ne-a mai dat un aparat de fotografiat Canon, am solicitat penintenciarului sa o aduca la curs si pe M.

Stim ca are o pedeapsa de 25 de ani pentru dublu omor, ca e foarte refractara la orice activitate din penitenciar, dar i-am vazut desenele intunecate, minutios realizate, si ii cunoastem potentialul artistic.
Nu stim daca se va adapta la grup (celelalte 5 participante la curs au intre 25-30 de ani, iar M a depasit de mult 40) si mai are un handicap de adaptare. E singura cursanta care sta in regimul “inchis”, cu timp de plimbare limitat intr-o curte interioara, diferita de cea in care isi petrec ziua celelalte fete de la curs.

E o provocare pentru toata lumea (de la doamna directoare Puscas, dra colonel Radulescu si pina la echipa noastra) daca vom reusi sa-i captam atentia lui M si daca ii vom trezi interesul pentru curs.

***

(T si Y, fotografiate de S2)

Mergem in sala de clasa pe usa careia scrie Goblen/ Pictura, sala care are lipite pe peretii de faianta desene facute de detinute. Astazi e prima zi in care premiem cele mai bune fotografii, asa ca asez pe “catedra” salii premiul- cosmetice de intretinere corporala – in timp ce Cosmin si Cristi Petrescu ( asistentul tehnic al proiectului) descarca in computer cardurile aparatelor pe care ni le-au dat garzile.

Vin fetele si pina se descarca toate fotografiile se naste o discutie de prezentare.

– Tu pentru ce esti aici? o intreb pe S1 care e frumos rimelata si si-a domolit parul cret cu o cordeluta.
– Trafic de droguri. Face o pauza in timp ce ocoleste banca la care va trebui sa stea pentru curs si spune. “Asa zic ei la dosar, dar de fapt sunt aici pentru 16 pastile de ecstasy.

Imi explica apoi cum au prins-o. (chiar daca stiu ca mult din ceea ce a povestit nu este adevarat, nu voi scrie aici marturisirea; cazul ei este inca pe rol, nu s-a dat o hotarire definitiva)

– Si tu?, o intreaba Cosmin pe T.
– Pentru un telefon. Tot trafic de droguri. Au ei o asa zisa convorbire a mea cu un traficant de droguri.
– Dar esti recidivista? Te-am gasit pe net in 2004 intr-un alt arest, continua Cosmin.
– Nu. Atunci am stat provizoriu, spune T fara sa i se clinteasca un muschi de pe fatza, desi noi stim ca nu este adevarat.

S2 spune si ea ca e inchisa pentru trafic de droguri, in timp ce Y ne spune o poveste halucianta:
– Cind eram studenta am fost inchisa pentru furt din camerele de camin. Asa zic ei. Si ca aveam iarba. Am stat in arest preventiv citeva luni si cind m-au eliberat am plecat in Franta. Am un ONG pentru lupta impotriva traficului de droguri. M-au oprit la aeroport, dupa 4 ani de stat in Franta, cind vroiam sa ma duc acasa. Am stat 4 luni intr-un arest in Franta. Sunt aici din martie si sper sa plec in septembrie, in Yugostlavia.
– Esti sirboaica?
– Tata e sirb si mama e araboaica. Vorbesc patru limbi si in libertate consiliez consumatorii de droguri. Si aici, in penitenciar, am citeva femei in grija, isi incheie prezentarea asezindu-se mai bine pe scaun, picior peste picior. Astazi e intr-untricou negru, pantaloni scurti tot negri si are saboti cu toc cui.

Dintr-un schimb de priviri cu Cristi, stiu ca si el se gindeste sa-i verificam povestea.

Pe C nu o intrebam nimik. Stim ca tatal ei pictor si ca are o pedeapsa grea, pentru complicitate la omor. Asteptam insa sa vina momentul in care sa ne povesteasca singura.

***
Cind M este adusa in sala, se aseaza in coltul din dreapta spate, in partea opusa grupului de tinere. Ii remarc stinghereala si incerc sa o fac sa se simta confortabil.

– Ne-am dorit mult sa fiti si dvs la curs.

Zimbeste si se uita la mine neincrezatoare. E imbracata cu un tricou larg alb si niste pantaloni culoarea piersicilor. Parul scurt blond pai, vopsit, ii e ciufulit.

– Ati avut fotografii foarte frumoase la preselectie, dar ati facut putine si ati pierdut la numarul total.
– N-am putut sa fac mai multe. Mi- a fost rau. M-a durut spatele.
– Acum o sa aveti un aparat doar al dvs si o sa puteti face mai multe. Chiar aveti simt artistic.
– Am facut scoala de arta
– A da? Iata explicatia pentru talentul dvs.

Ii atrag atentia lui Cosmin care e in capatul celalalt al salii, ca doamna M a fct scoala de arta si el spune:
– Si eu, pina la liceu tot scoala de arta, dupa care s-a desfiintat.
– Si eu la fel, continua M. Pina la 10 clase, dupa aia a trebuit sa ma mut la alt liceu pentru ca s-a desfiintat.
– Era prin 86 cred, spune Cosmin
– Asa da, prin 85-86.

Un calcul rapid al virstei doamnei M vs virsta lui Cosmin, imi arata ca nu avea cum sa fie la liceu in perioada respectiva. Nu spun nimic, dar ma gindesc ca isi aduna informatii de la noi ca sa-si creeze o poveste. Cu fiecare viitoare vizita, imi voi consolida insa parerea.

***

Rind pe rind fiecare dintre cursante isi priveste fotografiile pe un ecran mare si spera sa-l vada pe Cosmin apasind pe tasta “P” care marcheaza ca a ales un cadru reusit.
Fetele au fotografiat orice, mai mult sau mai putin constient, au peste cinci sute de poze fiecare si Cosmin comenteaza cadrele cu idéi bune, dar gresite tehnic.

“Uitati-va la oamenii din fotografie ca la niste linii. Sa nu se intersecteze cu alte linii.”

La un portret cu o lumina minunata, toata lumea zimbeste larg. Pina se aude Cosmin.

– De ce ii iese dunga aia din cap (era vorba despre o rama de fereastra, din spatele subiectului fotografiat)? De ce nasul e tangent cu obrazul? Ce cauta aglomeratia aceea in spate?

Fetelor li se schimba expresia fetei pe grade usoare pina la uimire, cu fiecare intrebare a lui Cosmin. Cind ajung sa priveasca fotografia cu ochii mari, dindu-si seama ca e mult calcul in spatele unui cadru, Cosmin continua:

– Daca te-ai fi mutat doi metri mai la stinga si-ai fi miscat aparatul, ar fi iesit o fotografie perfecta.

Zimbetul reapare si poti citi in ochii lor gindul ca daca invata toate aceste lucruri, vor putea face fotografii bune. Intr-un fel tocmai asta le-a spus si Cosmin, in felul lui direct si concis, care pare ca nu te incurajeaza cu nimic, desi e f sincer si cu lucrurile bune si cu cele rele.

N-am parcurs nici jumatate din fotografii, dar Cosmin le anunta tema tehnica pentru data viitoare “Faceti aceeasi fotografie din mai multe unghiuri. Mutati-va voi pina aveti in cadru o compozitie buna, sau asezati-va subiectul intr-un cadru bun.”

Mai incolo vine si o tema de compozitie, inspirata din ce au surprins in cadre. S1 trebuie sa faca o serie cu fetele de la alfabetizare, in decorul salii in care ne aflam, linga desenele care ilustreaza literele alfabetului.

Inainte de pauza, toata lumea primeste interdictii: din nou fara blitz si, pentru ca toate au fotografiat-o agresiv pe S2, nimeni nu mai are voie sa vina cu fotografii cu ea data viitoare.

***

Cit fetele fumeaza, contabilizam fotografiile selectate: de 4 ori mai multe decit la precedenta vizita. E evident ca au progresat, iar Cosmin se pregateste sa le incurajeze si sa le laude pentru efortul lor. Cistigatoarea saptaminii e Y: a surprins penitenciarul intr-n mod amuzant si natural.
Prin fotografiile ei i-am cunoscut pe “baietii” penitenciarului si am fost la sala de sport.

***
Pe drumul catre casa, i-am cautat numele lui Y pe google: niciun ONG, nimic din ce ne povestise.
***
La viitoarea vizita, vom afla despre competitiile de slabit din penitenciar, ni se va exlica valoarea reala a tigarilor si ne vom bucura de citeva schimbari in ceea ce o priveste pe M. Pentru timp scurt, insa.

0
1557
ce_nu___tie_vlad_ivanov_f6d1b58ce nu stie Vlad Ivanov
making of
15 years ago

ce nu stie Vlad Ivanov

Articolul Ce nu stie Vlad Ivanov a aparut in Tabu, decembrie 2009.
El este rezultatul a 3 ani de studiat/ analizat/ documentat subiectul principal:)

In intervalul acesta de 3 ani am citit cam tot ce s-a scris despre subiectul meu, am vazut toate filmele (tv si cinema) pe care le-am gasit, i-am vzt toate piesele de teatru, am fost pe platoul de filmare cind lucra si am vorbit cu multi oameni care au fost conectati prin munca cu el sau i-au fost colegi la scoala. Am ajuns chiar pina la performanta dubioasa de a primi de la prieteni sms-uri cu anunturi de genul “Vlad Ivanov e la alimentara X” sau “Vlad Ivanov e in fata mea la masa, la nunta la…”:). N-am folosit aproape nimic din toate astea, insa mi-au dat o relaxare in cunoasterea teritoriului de lupta:).

As fi putut sa fac materialul oricind in acesti 3 ani, dar instinctul imi spunea ca inca nu e timpul lui. Voiam sa ma imprietenesc cu subiectul pentru ca simteam ca e introvert si nu o sa-mi spuna multe altfel. Nu voiam sa ma duc direct la el sa-l abordez pentru ca simteam ca i-ar fi fost mai ok daca i-as fi dat cit mai mult spatiu si loc de decizie daca sa faca sau nu interviul. Plus ca ma temeam ca o sa i se para bizare intrebarile mele care se referau mai degraba la detalii specifice despre lucruri deja declarate, decit la noi descoperiri.

A fost politicos si n-a intrebat ca zoso “dar ce intrebari sunt astea?” desi sunt absolut convinsa ca i s-a parut ciudat ca, intr-o ora, l-am plimbat prin chestii care vorbeau si nu vorbeau despre el, ca sa opresc brusc conversatia cind nici nu ne apucasem sa povestim despre ce filme urmeaza sa faca.

Dar cred cu tarie ca daca as fi scris materialul oricind alt cindva, nu m-as fi dus pina la Botosani, orasul lui natal, si n-ar mai fi aparut in text propozitia care mi-a dat cea mai mare bataie de cap:

“Acum la 40 de ani, afla si comentariile din catalog”

Propozitia asta a fost adaugata cind trebuia sa plece revista la tipar. Eu nu voiam sa pun accent pe descoperirea de la Botosani intr-o forma in care sa para ego de jurnalist, cei care citeau textul spuneau ca nu e evident ca explicatiile care ar fi precedat aceasta propozitie sunt chiar secretul din titlu. Nici acum nu stiu daca e bine sau nu ca am pus-o, dar – pentru ca povestea e deja tiparita – nu trebuie sa-mi mai bat capul cu asta.

*
M-am hotarit sa ma duc la Botosani dupa ce doua fraze ale lui Vlad Ivanov m-au facut sa-mi stapinesc cu greu lacrimile. Eram la interviul care a avut loc in cabina sa de la tnb, vorbea despre adolescenta si primii pasi in teatru. N-a avut vreo intonatie speciala, n-a facut niciun gest in plus. Totul a fost in ochii lui.
Vorbea despre profesorul de la scoala populara de arta cu o emotie incredibila prezenta doar in ochi. A fost cel mai intens moment al intilnirii noastre doar ca…
Nu ma vedeam descriind momentul in text explicind cum imi spuneam in gind “esti gisca, nu se poate sa plingi aici” in timp ce ma uitam pierduta in ochii lui Vlad Ivanov.
Asa ca m-am dus pina la Botosani sa vad de ce era magic profesorul respectiv.

Descoperirea de la Botosani m-a bucurat si m-a intristat in acelasi timp.

Mai intii a fost bucuria. Mi-au dat lacrimile dindu-mi seama peste ce comoara emotionala am dat in cataloagele de cind era Vlad elev la scoala populara de arta. N-a fost o victorie de jurnalist, a fost noroc. Ma dusesem acolo ca sa –l pot cunoaste din descrierile altora pe profesorul Bradescu (care a murit in 87), doar ca oamenii de la scoala populara de arta erau atit de impresionati ca venisem de la Bucuresti cind ar fi fost mai usor sa-i intreb la telefon, incit au inceput sa-mi arate toate documentele vremii. Si-asa am facut descoperirea.

Tristetea a venit mai tirziu, cind – in tren catre Bucuresti – am vazut pe filele de catalog fotografiate, adresa de acasa a lui Vlad Ivanov. Avusesem toata ziua fotografiile in fata, dar in entuziasmul descoperirii nu ma mai uitasem cu atentie la toate detaliile. Regret ca nu m-am dus pina in fata blocului si n-am refacut traseul casa – scoala populara de arta. Nu stiu daca ar fi fost in text traseul ala, dar sunt sigura ca ar fi fost un plus de emotie care s-ar fi putut simti pe undeva.

Tot asa cum regret ca nu m-am dus pina la cimitirul local ca sa gasesc fotografia profesorului. Am cautat in ziarele vremii la biblioteca judeteana imagini cu profesorul si n-am gasit. La citeva zile distanta, acasa, la Bucuresti, mi-am dat seama ca o foarte buna sursa ar fi fost cimitirul pentru ca exista fotografii pe cruce. Am ratat-o.

*
La Botosani am reconstituit insa drumul Scoala Populara de Arta – Liceul Pedagogic pe care elevul Vlad Ivanov il parcurgea aproape zilnic pe jos si pe care il avea cronometrat: 7 minute.

Am cautat cel mai batrin taximetrist din oras care sa ma plimbe prin Botosani, cu speranta ca el trebuie sa-si aduca aminte ce si cum a fost demolat in zonele care ma interesau. Doar ca domnul in cauza in loc sa ma duca la scoala populara de arta m-a dus la liceul de muzica nr 9. Eu ii explicam ca e mult prea departe liceul, deci nu e aceasta scoala pe care o caut, el se uita la mine cu o privire care spunea “ eu sunt de aici, dvs de la Bucuresti, cine stie mai bine?!”. M-am calificat in topul celor mai ciudati clienti ai lui in momentul in care l-am rugat sa ma duca inapoi la liceul pedagogic, explicindu-i ca o iau pe jos si sigur o sa gasesc cladirea care ma intereseaza.

Am gasit-o folosindu-ma de instinct, pur si simplu. Am pus ceasul sa ma anunte cind trec 7 minute de la plecarea de la liceu. In locul in care m-am oprit am intrebat doi oameni de pe strada si 3-400 de m mai sus era cladirea pe care o cautam.

Mai greu a fost sa aflu care dintre cladiri au fost demolate sau au aparut dupa 87, dar asta am rezolvat-o la biblioteca judeteana.

Fragmentul rezultat dupa reporting-ul pentru drum arata asa:

Işi petrecea aproape toate dimineţile la cursurile de actorie. Ca nu plece prea devreme spre liceul pedagogic, unde avea ore după amiaza, îşi cronometrase timpul pe care-l făcea până acolo: 7 minute.

Parcurgea drumul până la bulevardul Calea Naţională, trecând în viteză pe lângă impunătorul Liceu Laurian. Nu lua tramvaiul la bulevard pentru că nu vroia să depindă de aşteptatul în staţie. Alerga. Pe Ion Pillat străbătea câteva sute de metri pe lângă blocurile cenuşii, apoi la cinematograful Luceafărul, o lua la dreapta şi făcea slalom printre gropi şi case răzleţe. Încă un dâmb cu un părculeţ şi sprintul final: 100 de metri de la gardul liceului până la intrare. Se aşeza în bancă cu câteva clipe înainte de începutul cursurilor. Roşeaţa din obraji şi transpiraţia de pe spate erau singurele semne care trădau efortul ultimelor 7 minute.

În 1987 Vladimir a parcurs drumul dintre Şcoala Populară de Artă şi Liceul Pedagogic, de peste 100 de ori. A fost ultimul an ca elev al cursurilor de actorie, anul în care profesorul Brădescu a fost ucis, fără să fie descoperiţi faptaşii.

Atunci, înăuntrul puştiului, s-a rupt o lume.

Ceea ce pare aproximare a frecventei drumului – “peste 100 de ori” – este rezultatul refacerii calendarului din 87, suprapus peste prezenta de la scoala populara de arta, cu eliminarea simbetelor si duminicilor in care nu mergea la liceu (dar avea cursuri la scoala populara de arta). Dupa toate aceste calcule a aparut intrebarea: si daca a chiulit macar o data de la liceu? Nu puteam verifica asta cu Vlad pentru ca era imposibil sa-si mai fi adus aminte la o asemenea distanta de timp. Asa ca in loc sa pun 114 cit era numarul rezultat drept zile in care ar fi parcurs drumul scoala – liceu, am aproximat la “peste 100”:)

*
Cel mai provocator lucru de scris a fost insa fragmentul in care voiam sa explic cum isi construieste personajele. Nu am scoala de actorie, nu stiu nuantele care ii ajuta pe actori sa fie in culori diferite pe scena. Iar repetitiile de teatru la care am asistat mi-au certificat ca totul e in sufletul si creierul actorului. Vlad nu povesteste foarte multe despre asta, nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca e acolo o combinatie de har-logica-perseverenta-analiza pe care nu o poate descrie; e, pur si simplu, parte din felul lui de a fi.
Am optat pentru a arata din secvente diferite ca e foarte ordonat – organizat, ca e analitic si stie ca detaliile construiesc universuri. Nu stiam insa ce sa fac cu lumea sa interioara – extrem de bogata – pe care o struneste foarte bine si pentru care e foarte admirat de regizori sau colegii de breasla.

Asa ca m-am intors la Stanislavschi si-am citit 2 saptamini in fiecare seara pagini aiurea din “Viata mea in arta”. Cautam descrierea la nuanta a unei stari pe care doar un actor ar fi putut sa o numeasca. Un ceva care sa faca click in mintea mea ca sa pot sa pun in cuvinte cam cum functioneaza motorasul interior al lui Vlad Ivanov pe care el in descrisese comparind actoria cu iubirea. La Stanislavschi am gasit despre cum, ca actor, trebuie sa inveti sa-ti iei avint pe dinauntru cu lejeritate exersata.

Fragmentul rezultat e acesta

L-a învăţat viaţa că, în meseria asta, ai nevoie să-ţi câştigi teritorii interioare şi nu crede în reţeta care te face actor. „Nu poţi să te duci şi să-i spui unui tânăr cum să fie actor. E ca şi cum l-ai învăţa cum să facă dragoste: uite pui mâna aşa şi faci aşa. Lasă-l pe om să se simtă el, să se dezvolte el. Victoriile mari sunt ale tale, personale”. Aşa şi-a desăvârşit el tehnica. Şi spectatorul e uimit cum, în interpretarea lui, discreţia unui sentiment îi sporeşte intensitatea. „Chiar mă gândesc cu tărie la ce simte personajul. Asta e cheia. Să crezi în clipa aia că asta se întâmplă.” De fapt, pentru scenele puternice, îşi ia avânt pe dinăuntru cu o lejeritate exersată, pentru că între el şi personajul pe care-l interpretează e stabilită dinainte o relaţie intimă profundă.
Ca în iubire.

*

Fragmentul cu asezatul pe banca pentru a citi scenariul de la Politist, adjectiv a venit singur catre mine. N-as fi stiut sa intreb ceva atit de précis in interviu, dar Corneliu Porumboiu mi-a povestit ca dupa ce i-a dat scenariul, Vlad l-a sunat in 20 de min spunindu-I ca l-a citit si ca vrea sa joace in el. Am confruntat cu Vlad povestea la a doua noastra intilnire de lucru – care s-a suprapus si cu sedinta foto – si asa a aparut secventa.
In week end-ul in care am scris primul draft (au fost 4 pina la verificarile cu Vlad pentru micile detalii) m-am dus pina in parcul respectiv in cautarea unui mic detaliu de atmosfera. Scriind am simtit ca secventa trebuie sa fie mai austera si-am renuntat la detaliile despre parc.

Ceea ce a rezultat este asa

Când l-a invitat la casting, Corneliu Porumboiu nu-l stia bine. Se salutasera pe la premiere, il vazuse in „4, 3, 2“ si-l placuse. Dar asta era tot.
S-au intâlnit intr-o agentie de casting unde Corneliu dadea probe pentru rolurile filmului. Au vorbit câteva minute. I-a dat partea lui din scenariu si l-a rugat sa vina peste câteva zile ca sa dea o proba. Vlad s-a oprit in primul loc linistit, un parc din fata agentiei, a citit textul si l-a sunat: „Chiar vreau sa fac filmul asta!“
L-a impresionat pe regizor când s-au revazut. Memorase 20 si ceva de pagini; intelesese toate nuantele textului; venise cu lumea personajului construita, cu gesturi si atitudini. L-a filmat in doua zile pe Anghelache, comandantul inteligent, care, dincolo de pojghita metafizica, e neclintit in convingerile lui.
In prima zi s-au tras 9 duble, in a doua 7. N-a fost nevoie de mai mult pentru ca Vlad se sincroniza perfect cu ceilalti actori.

*
In primul draft al textului, catre final, descriam de pe platourile de filmare ale peliculei Principii de viata o intimplare in care aratam inca o data perseverenta si perfectionismul lui Vlad Ivanov.
Era o secventa cu o jucarie pe care a asezat-o de 14 ori in acelasi loc ca sa –i iasa un gag la fel, la fiecare dubla. Incrucisasem sursele pentru intimplarea asta, o vazusem acolo, pas cu pas, imi povestise el de ce isi aseza singur jucaria, vorbisem cu membrii echipei de filmare.
Dar am renuntat la ea pentru ca sa arat o alta latura a versatilitatii sale actoricesti.
Si am avut brusc relaxarea faptului ca petrecusem 10 ore pe platoul de filmare si aveam o gama larga de alte secvente pe care sa le pot descrie. L-am preferat pe Vlad amuzantul, cel care face giumbuslucruri si se distreaza cu colegii.

*
La final am vrut sa fac un revers al drumului de 7 min, cu iesire din local in national.
Sa plece de la liceul pedagogic, sa ajunga la scoala, pentru ca apoi sa iasa de acolo si sa-l aduca in Bucuresti, aproape de spectatori, odata cu secretul care ii confirma caracterul si talentul remarcate inca din copilarie.
A fost usor sa scriu pentru ca aveam toate cladirile noi construite dupa revolutie, toate panourile publicitare de pe drum (fotografiate si depozitate intr-un folder) si modificarile in utilitatea unora dintre cladiri – cinematograful e acum alimentara:) – rezolvate in biblioteca judeteana.

In varianta de text word, a existat si o trimitere internationala (ce filme lucreaza cu actori de Oscar) pentru a obtine o imagine macro. In revista ea a ajuns ca un citat, in mijlocul ultimei pagini si e unul dintre regretele mele ca nu am gasit o solutie mai buna pentru paginarea acestui fragment.

*
later edit: m-a intrebat cineva daca descrierea de la piesa fir’mituri e din 2006 sau de acum. am vazut piesa in 2006 (la premiera si in ziua imediat urmatoare; a fost momentul in care l-am descoperit pe Vlad Ivanov); am revazut-o cind scriam pentru acest profil (ca sa vad daca “mai face la fel”:) )
asa ca in fragmentul in care arat parcursul sau profesional referinta la firmituri e bazata pe insemnarile din 2006, iar in epilog este trimiterea la varianta de acum a piesei. (care nu mai e in aceeasi distributie, dar erau detalii care ar fi complicat textul si am reuntat la ele)

*

Articolul Ce nu stie Vlad Ivanov poate fi citit aici.

4
3307
1Vlad Ivanov
reportaj & story
15 years ago

Vlad Ivanov

Vlad Ivanov e în patru din premierele cinematografice ale acestei toamne şi în multe cronici ale marilor publicaţii internaţionale. Face parte din gaşca selectă care duce peste hotare expresia „mari actori români“.
tabu, decembrie 2009

Înainte de a fi Vlad, a fost Vladimir.
La 17 ani era elev la Şcoala Populară de Artă, la cursurile de actorie ţinute de Teodor Brădescu, actor de la Teatrul din Botoşani.
Era fascinat de bărbatul care la 65 de ani se îmbrăca asemeni unui dandy şi-şi ascundea, cu o voinţă de fier, pareza piciorului drept printr-un mers lent însoţit de un fluierat uşor.

Lui Vladimir îi plăcea să stea în preajma profesorului, chiar dacă acesta se purta sever cu el şi-i dădea sarcini aride. Să obţină aprobări de la teatru, să distribuie costumele colegilor. Dacă întârzia un minut, era certat aspru în faţa tuturor.

Vladimir învăţase însă să fie responsabil, se trezea câteodată la 4 dimineaţa, să stea la coadă să ia lapte pentru cei trei fraţi ai săi. În faţa profesorului, a ripostat doar o dată, cu tot respectul pe care-l învăţase de acasă:

„Eu sunt cu sufletul aici, şi fac tot ce-mi spuneţi, şi muncesc, şi dumneavoastră mă certaţi?“
„Ai să înţelegi mai târziu“, i-a spus Brădescu fără să i se clintească niciun muşchi de sub mustaţa pe care o pieptăna cu aceeaşi atenţie cu care îşi lustruia pantofii cu Gerovital.

Profesorul era fascinat de lucrurile mărunte şi îi învăţa pe elevi ce înseamnă respectul pentru detalii.

Vladimir simţea că „i se deschid aripile“ şi se bucura de tot ce se întâmpla în şcoală: repetiţii, spectacole sau momentele în care împleteau coroniţe din flori de castan pentru colege.

Îşi petrecea aproape toate dimineţile la cursurile de actorie. Ca să nu plece prea devreme spre Liceul Pedagogic, unde avea ore după-amiaza, îşi cronometrase timpul pe care-l făcea până acolo: 7 minute.

Parcurgea drumul până la bulevardul Calea Naţională, trecând în viteză pe lângă impunătorul Liceu Laurian. Nu lua tramvaiul pe bulevard pentru că nu vroia să depindă de aşteptatul în staţie. Alerga. Pe Ion Pillat străbătea câteva sute de metri pe lângă blocurile cenuşii, apoi la cinematograful Luceafărul o lua la dreapta şi făcea slalom printre gropi şi case răzleţe. Încă un dâmb cu un părculeţ şi sprintul final: 100 de metri de la gardul liceului până la intrare. Se aşeza în bancă cu câteva clipe înainte de începutul cursurilor. Roşeaţa din obraji şi transpiraţia de pe spate erau singurele semne care trădau efortul ultimelor 7 minute.

În 1987 Vladimir a parcurs drumul dintre Şcoala Populară de Artă şi Liceul Pedagogic, de peste 100 de ori. A fost ultimul an ca elev al cursurilor de actorie, anul în care profesorul Brădescu a fost ucis, fără să fie descoperiţi făptaşii.

Atunci, înăuntrul puştiului, s-a rupt o lume.

***

Un bărbat întrerupe cearta a trei femei cu o furie ascunsă în ochi: le spune că, în copilărie, tata l-a pierdut la cărţi, iar mama l-a recuperat după un an şi jumătate. Are vocea tremurândă şi a început să-i curgă nasul. Femeile bănuiesc că plânge. Se uită la una dintre ele, trupul îi e înclinat umil, doar ochii vibrează. Ridică vocea: „Să-mi bat joc şi de bucata de viaţă care mi-a rămas? Uite că sunt eu ciudăţenia dracului şi vreau să fiu fericit!“ Ultimele cuvinte sunt amestecate cu câţiva stropi de salivă.

În Green Hours e premiera piesei „Fir’mituri“, iar Vlad Ivanov se află pe scenă faţă în faţă cu Lia Bugnar, Mihaela Mihăescu şi Crina Mureşan. Au trecut 20 de ani de la cursurile profesorului Brădescu cu puştiul Vladimir. Ani în care puştiul a crescut, a devenit Vlad, a făcut pantomimă cu Dan Puric, a picat la facultate de 3 ori, a făcut armata, a lucrat într-o consignaţie din Gara de Nord servind noapte de noapte lumea pestriţă a Bucureştiului. „Cred că aveam ceva din Pinocchio din pădure. Când el se uită liniştit şi, în spate, vulpea îl pândeşte cu lupul. Am avut probleme de adaptare cu Bucureştiul, dar am învăţat să mă apăr ca să nu-mi fie alterat fondul bun de acasă. E foarte important să conştientizezi cum să ţi-l aperi, dacă-l ai“, îşi aminteşte de anii aceia. Ani în care a făcut cursuri de canto şi de step, a intrat la actorie, a avut bursă de merit, a fost angajat la Teatrul Naţional, a făcut roluri pentru scenele din ţară sau din lume, a jucat în filme pentru marele ecran sau pentru televiziune. În română- rusă-engleză-franceză.

E octombrie 2006 şi peste 2 luni o să filmeze „4 săptămâni, 3 luni şi 2 zile“. Nu ştie că în mai puţin de un an, filmul va lua Palme d’Or la Cannes, numele lui va fi în toate ziarele mari din lume, i se va înmâna premiul Asociaţiei criticilor de film din Los Angeles în faţa lui Daniel Day Lewis şi a lui Sidney Lumet, va merge la Globurile de aur.

Cum nu ştie nici că Time îl va numi noul Marlon Brando şi-l va desemna în primii 5 actori din lume în 2008.
El îl joacă la Green Hours, o bar cool din Bucureşti, pe Mihu − un personaj plin de candoare şi bunătate. Îl joacă cu aceeaşi bucurie şi conştinciozitate cu care îl va interpreta şi pe „odiosul domn Bebe“ pe platourile de filmare.

***

La 40 de ani, Vlad Ivanov are peste 25 de filme, un pic mai multe decât Marlon Brando la aceeaşi vârstă. E încă flatat-ruşinat de comparaţia din Time şi, deşi a trecut un an de la momentul în care a primit premiul criticilor americani de film, când vorbeşte despre ceremonie îşi pune mâinile la tâmple, mirându-se. „Cum să vorbească americanii aşa de frumos despre mine?“. Dar ştie că dacă s-ar fi născut în Anglia, după succesul cu „4,3,2“ cariera lui ar fi urcat exponenţial. În România a săltat în paşi mioritici; ba cu o reclamă în care e şeful supărat pe care trebuie să-l facă unul să râdă, ba cu o piesă la Naţional, ba cu un rol în producţii străine. Şi desigur, cu filmele regizorilor tineri. Nu regretă însă că rolurile bune i s-au oferit abia în ultimii ani. Crede că lucrurile se întâmplă în viaţă când trebuie să se întâmple. Crede în destin.

Şi poate că a fost destinul când, în 2000, actorul care îl juca pe Armand Duval în „Dama cu Camelii“ a ieşit din spectacol, iar el a trebuit să înveţe textul şi să-i dea replica Maiei Morgenstern. Dar a fost voinţa lui atunci când, în cele trei zile parcurse de autocar până la un festival în Marsilia, a învăţat textul în franceză. „Tot drumul n-am văzut decât replicile şi umbrele clădirilor reflectate prin geam pe foile de hârtie. Ridicam ochii din text doar când mă duceam la toaletă“, povesteşte amuzat. La Marsilia l-a văzut Michael Cacoyannis (regizorul lui Zorba Grecu) şi l-a luat să facă Lysistrata în greceşte.
Poate că a fost destinul în întâlnirea cu Cristian Mungiu la filmările unei reclame pentru Piaţa Divertis, dar regizorul spune că disciplina şi puterea lui de concentrare, care-l ajută „să dea textul“ cu aceleaşi nuanţe fine de multe ori la rând, i-au adus rolul lui Bebe.

Viaţa l-a învăţat că, în meseria asta, ai nevoie să-ţi câştigi teritorii interioare şi nu crede în reţeta care te face actor. „Nu poţi să te duci şi să-i spui unui tânăr cum să fie actor. E ca şi cum l-ai învăţa cum să facă dragoste: uite pui mâna aşa şi faci aşa. Lasă-l pe om să se simtă el, să se dezvolte el. Victoriile mari sunt ale tale, personale“. Aşa şi-a desăvârşit el tehnica. Şi spectatorul e uimit cum, în interpretarea lui, discreţia unui sentiment îi sporeşte intensitatea. „Chiar mă gândesc cu tărie la ce simte personajul. Asta e cheia. Să crezi în clipa aia că asta se întâmplă.“ De fapt, pentru scenele puternice, îşi ia avânt pe dinăuntru cu o lejeritate exersată, pentru că între el şi personajul pe care-l interpretează e stabilită dinainte o relaţie intimă profundă.

Ca în iubire.

***

Intimitatea e unul din lucrurile lui sfinte, chiar dacă – aparent – permite accesul celorlalţi în lumea lui. În cabina pe care o are la etajul doi la Teatrul Naţional, uşa e deschisă pentru oricine, dar înăuntru toate accesoriile pieselor în care joacă, costumele sau micile ustensile de machiat/demachiat sunt aşezate departe de ochii vizitatorilor, dincolo de o perdea. Bleumarin în pătrate mărunte cu laturi albe, la fel ca şi cuvertura întinsă perfect pe patul pe care se odihneşte.

Lângă cele două oglinzi cu şiraguri de becuri nu e nimic, iar când părăseşte cabina, are grijă ca scaunele din faţa oglinzilor să fie în linie dreaptă, cu spătarul lipit de masă.

Lumea în care-şi ordonează gesturile personajelor e doar a lui. Nu e un laborator secret, dar e un lucru privat. El îşi trăieşte emoţiile personale doar „pe dinăuntru“. Niciunul din marile momente de cumpănă din viaţă nu l-a manifestat exterior. Când a dat prima dată la facultate, era sigur că e printre favoriţi. Cu câteva luni înainte a avut un spectacol de pantomimă la care au fost invitaţi profesorii care erau în comisia de examen. Atunci l-au lăudat, i-au spus că e extraordinar ce face. Dar la examen a picat. La 12 noaptea, când a văzut rezultatele afişate, şi-a felicitat calm prietenii care erau admişi şi a plecat să se plimbe pe străzi. „Sunt destul de introvertit. Am plecat de acolo de parcă aş fi fost singur pe lume“.

Acum se foloseşte de plimbarea pe străzi ca de o cale de igienă interioară. După un spectacol greu nu se duce direct acasă; îi place să meargă pe jos, să lase gândurile să zboare, să nu se mai gândească la personaj.
Acasă e însă locul unde se nasc personajele. Stă pe un fotoliu şi parcurge textul cuvânt cu cuvânt, stare cu stare, în căutarea emoţiilor care ar scoate personajul la lumină. Face însemnări pe text, începe să-i contureze biografia. După ce prinde viaţă, se apucă să înveţe textul. „Apoi, uşor-uşor se adună în mine. Un gest, o privire. Unele chestii te inspiră pe loc. Un fular pus la gât poate să-ţi dea o cheie. Trebuie să fii atent la lucrurile astea.“
Când textul e gata repeta−jucat−filmat şi merge la premieră, se simte ca şi cum şi-ar duce de mână copilul la şcoală. Îi dă drumul şi se uită în urma lui.

Cu emoţie de părinte.

***

La fel a fost şi cu comandantul Anghelache din „Poliţist, adjectiv“.
Când l-a invitat la casting, Corneliu Porumboiu nu-l ştia bine. Se salutaseră pe la premiere, îl vazuse în „4, 3, 2“ şi-l plăcuse. Dar asta era tot.
S-au întâlnit într-o agenţie de casting unde Corneliu dădea probe pentru rolurile filmului. Au vorbit câteva minute. I-a dat partea lui din scenariu şi l-a rugat să vină peste câteva zile ca să dea o probă. Vlad s-a oprit în primul loc liniştit, un parc din faţa agenţiei, a citit textul şi l-a sunat pe Corneliu: „Chiar vreau să fac filmul asta!“
L-a impresionat pe regizor când s-au revăzut. Memorase 20 şi ceva de pagini; înţelesese toate nuanţele textului; venise cu lumea personajului construită, cu gesturi şi atitudini. L-a filmat în două zile pe Anghelache, comandantul inteligent, care, dincolo de pojghiţa metafizică, e neclintit în convingerile lui.
În prima zi s-au tras 9 duble, în a doua 7. N-a fost nevoie de mai mult pentru că Vlad se sincroniza perfect cu ceilalţi actori.
Filmul a luat premiul juriului la secţiunea Un certain regard şi reprezintă România la Oscarurile 2010, iar el e din nou prezent în cronicile publicaţiilor mari de afară. Toate elogioase.

În septembrie anul acesta, a luat-o de la capăt cu un nou film, de data aceasta cu o miză mult mai mare: primul rol principal.

A fost Emilian Velicanu (Principii de viaţă, regia Constantin Popescu) un bărbat înstărit, deloc rafinat, care-şi înfruntă mediocritatea în faţa problemelor pe care i le pune fiul adolescent. Şi-a îndeplinit un vis – să joace rolul principal −, aşa că a făcut tot ce a depins de el; şi-a pus sufletul şi toată energia în cele 144 de pagini de text.
Dar nu personajul e cel care l-a marcat cel mai mult. „Faptul că un regizor se gândeşte la tine şi-ţi dă responsabilitatea întregului film, e un act mai mult decât… nu ştiu cum să-l numesc, de tandreţe, de dragoste, e ceva foarte frumos. Şi sigur că e şi un respect pentru oamenii care te creditează, de la producător şi până la lumea de pe platou.“
Echipa de filmare a râs în hohote de multe ori la ghiduşiile pe care le-a făcut. Ca atunci când a filmat o secvenţă în care Velicanu ieşea de la duş înfăşurat într-un prosop şi se zbenguia în living pe muzica trupei Compact. Folosea uşile unui dulap drept talgere ca să bată ritmul, schimba apoi tonalitatea pălmuindu-şi burta pe beat-ul basului şi îşi zguduia capul de parcă ar fi fost Mick Jagger în agonie.

Liviu Marghidan, directorul de imagine, a exclamat râzând „Cam cât de distrus să fii să- ţi placă aşa Compact?“
După 6 duble, a redevenit Vlad, muşchii feţei i s-au relaxat şi s-a dus în camera în care era echipa, să se amuze împreună pe duble. Când s-a întors în platou, Marghidan, i-a spus unui operator.
„Te-am rugat de la începutul filmului. Cât este Vlad în cadru, rămâi cu sharful pe el. Numai Vlad. Că e cu spatele, că e cu ceafa. Numai pe el.“
Vlad n-a auzit, era pregătit pentru următorul „Motor!“

*

Epilog

Astăzi pe traseul de la Liceul Pedagocic către Şcoala Populară de Artă din Botoşani au apărut semeţe câteva panouri publicitare, în locul cinematografului Luceafărul e o alimentară, iar la bulevard sunt câteva blocuri ANL. În curând, casa monument în care e şcoala populară, Vila Ventura, intră în renovare cu fonduri UE. În biroul directorului Victor Hreniuc se păstrează cataloagele tuturor elevilor, începând cu anul înfiinţării: 1968. În cel de la actorie, anul II, 1985-1986, e şi Vladimir Ivanov. Pe fişa lui scrie Semne deosebite în trăiri interioare intense, prezenţa unei voinţe care ar putea face minuni şi chiar profesionalizare. Teodor Brădescu. Deasupra sunt şase de 10.

Ca elev, a aflat doar notele din ceea ce scrisese profesorul. I-a mai spus soţia acestuia, la câteva luni după deces, că acasă Brădescu vorbea numai despre el. Că era fericit şi mândru că evoluează frumos, că e descurcă cu toate sarcinile pe care i le dă şi că e ambiţios. Acum, la 40 de ani, află şi informaţiile din catalog.

De la mijlocul lui octombrie, după ce a terminat filmările pentru „Principii de viaţă“, Vlad Ivanov a pornit în promovarea celui de-al doilea film la care a lucrat cu Cristian Mungiu, „Amintiri din epoca de aur“, pe traseul Londra, Ljubljana, New York, a filmat pentru o producţie americană cu actori de Oscar şi s-a întors la teatru. Urmează un film în Ucraina, o nouă piesă la Naţional.

Zilele astea, în Green Hours, se joacă din nou „Fir’mituri“, un spectacol mic care n-a fost niciodată în vizorul selecţionerilor UNITER sau al criticilor cu fiţe. O piesă mai puţin mediatizată decât cele în care joacă la Teatrul Naţional sau multipremiata „Elisaveta Bam“ de la Bulandra. Cu toate acestea, Vlad Ivanov continuă să-l joace pe Mihu cu aceeaşi bucurie ca la premieră. E un rol cald şi tandru, foarte diferit de tot ce a făcut între timp în filme şi îşi spune replicile cu aceeaşi disciplină, matematic-emoţionantă, cu ochii vibrând. Iar stropii de salivă apar la secundă în fraza „uite că sunt eu ciudăţenia dracului şi vreau să fiu fericit!“
Următoarea reprezentaţie cu „Fir’mituri“ este pe 14 decembrie.

***

pentru cei pasionati de tehnici de scris, reporting, jurnalism, aici este un making of al acestui text

2
3823
olga_kurylenko_9 minute cu Bond Girl Olga Kurylenko
interviuri
15 years ago

9 minute cu Bond Girl Olga Kurylenko

Nu ţi se întâmplă foarte des în viaţă să stai faţă în faţă cu o Bond Girl, să poţi analiza îndeaproape cât de mult lucrează photoshopul la apariţiile ei în reviste sau cât de spirituală e dincolo de replicile scrise de scenarişti.

Cum Olga Kurylenko, partenera lui Daniel Craig în Quantum of Solance, este vedeta calendarului Campari 2010, am întâlnit-o la începutul lui octombrie, la Milano, într-unul din lobby-urile somptuoasei vile Campari.
Iată ce am aflat în cele 9 minute şi 20 de secunde cât a durat întâlnirea.

„Mama e pictoriţă şi profesoară de desen. Fără să-şi dea seama, mi-a insuflat spiritul de artist. Am văzut-o de mică pictând; la noi în casă veneau oameni care îi pozau pentru portrete, mergeam cu ea când făcea peisaje, pasteluri, îmi arăta cărţi cu portrete, tablouri faimoase. Printre puţinele excursii pe care noi le-am putut face, pentru că eram foarte sărace, au fost cele de la Sankt Petesburg şi Moscova, ca să vizităm muzeele mari.

Vroia să-mi arate ce înseamnă cultura pentru că în oraşul nostru nu existau asemenea evenimente.

Aveam 9 ani când am mers la Sankt Petesburg, eram un copil, dar tot am parcurs fiecare muzeu în parte. Iar la Moscova am fost când aveam 14 ani. Atunci, la prima mea vizită în Moscova, m-a văzut agenta care mi-a propus să devin model, bulversându-mi viaţa. Mama a luat cartea de vizită a femeii care i-a făcut propunerea şi s-a uitat neîncrezătoare. Eram venite din provincie şi, să te abordeze cineva pe stradă într-un oraş atât de mare, a făcut-o să fie foarte circumspectă. Primul lucru pe care l-a spus a fost: «noi nu avem bani de nicio şcoală».

Când femeia a asigurat-o că, dacă ei cred în cineva, investesc în şcolarizare, deci nu trebuie să plăteasca nimic, a fost de acord să mergem să vedem despre ce e vorba. Am revenit peste câteva zile şi mama a vorbit cu fiecare membru al echipei în parte, ca să se convingă că e treabă serioasă.

Primele mele fotografii ca model au fost foarte «ruseşti», aveam părul lung, dincolo de coate şi mi-au făcut două cozi mari şi groase, pe lângă urechi. Mai păstrez fotografiile, le are mama acasă.

De acolo a început aventura, a urmat apoi Parisul unde m-am mutat ca să muncesc ca model şi, mai târziu, cinematografia. Din Ucraina mi-e dor de mama şi de verişori cu care păstrez legătura, dar nu îmi lipsesc ţara şi locurile. Iar prietenii din copilărie, puţinii prieteni apropiaţi pe care i-am avut, sunt toţi emigranţi acum. Una dintre prietenele mele din copilărie locuieşte în Israel şi am revăzut-o când am filmat acolo. Alta locuieşte în Cairo şi o alta e la Londra, unde locuiesc şi eu, aşa că o văd des. E încredibil că întreaga mea gaşcă de fete a emigrat şi am reuşit să păstrăm legătura. Cum trăiesc departe de Ucraina de foarte multă vreme, m-am format post adolescenţă în afara acestei ţări. Aşa că mai mult de jumătate din ceea ce sunt – educaţia emoţională, cum să-mi câştig banii, cum să trăiesc independent, nu cu familia sunt lucruri pe care le-am învăţat în Franţa. Mă simt mai mult franţuzoaică decât rusoaică. Nu mi-e teamă că am să rămân în mintea oamenilor drept «una din fetele Bond». Sunt într-o companie frumoasă şi a fost un rol important pentru mine. De la Quantum of Solance am mai filmat alte 3 pelicule şi publicul mă va vedea şi în alte personaje, cu alte trasformări.”

Olga Kurylenko a avut de interpretat 12 femei diferite, tema calendarului Campari pentru 2010, realizat de fotograful italian Simone Nervi fiind «O femeie. Un oraş. O băutură. Posibilităţi nesfârşite».

2
2249
pictorial_104_690Camelia Sucu
reportaj & story
16 years ago

Camelia Sucu

Cameliei Şucu, una dintre cele mai bogate femei din Romania, i s-a mai spus că seamănă cu Madonna. Tabu i-a oferit şansa să intre în pielea divei.

15 urcări şi coborâri de 15 trepte. 50 de urcări şi coborâri cu dreptul pe un stepper până la genunchi. 50 de ridicări cu piciorul drept spre spate. 30 de lovituri cu piciorul drept în sacul antrenorului. O gură de apă, un parcurs la pas lent în latul sălii de sport. De la capăt. 50 de urcări/coborâri cu stângul pe stepper-ul care-i atinge genunchii.

Camelia Şucu şi-a început antrenamentul de mai puţin de 10 minute. E 9:40, într-o zi de marţi, una din cele trei zile din săptămână în care vine la sală.

Coapsa ei dreaptă are fermitatea unei sticle de şampanie. După formă ar putea fi un Dom Pérignon 1995, ediţia vintage îmbuteliată în aur alb. Efortul face ca fiecare muşchi să-i vibreze ca şi cum ar fi gata să se rupă într-o clipă, iar în capăt e genunchiul ce pare un dop care stă să explodeze.

Mai jos, la gleznă, e un săculeţ cu jumătate de kilogram de nisip. Exerciţiile continuă în ritm alert, iar fiecare pas are uşurinţa primului. Doar transpiraţia de pe umerii bronzaţi trădează efortul.

Taufic, care îi este antrenor de trei ani, o interoghează ca şi cum ar fi o elevă scoasă la lecţie.- – Ai alergat astăzi?
– Nu. A trebuit să-i duc pe ai mei la aeroport. Plecau într-o excursie.

Răspunsul vine cuminte de sub şapca albă care, dat fiind cei 1,60 metri ai Cameliei şi cei douăzeci şi ceva de centrimetri pe care Taufic îi are în plus, e ca o streaşină ce-i ascunde ochii albaştri.

Camelia aleargă de la 16 ani, aproape în fiecare zi, câte o oră, indiferent de vreme, indiferent de locul unde se află pe glob. |n cei peste 25 de ani de când face asta – a împlinit în aprilie 42 de ani – au fost doar patru luni în care n-a făcut sport. N-a putut. Corpul nu-i răspundea la comenzi, mintea îi era ocupată cu altele. |n acele patru luni s-a reinventat, dar abia acum îşi dă seama de asta.

În vara lui 1983, familia Niţoi – Vicenţiu, Elvira şi fiicele Camelia şi Cristina – erau, ca în fiecare vacanţă, la mare. Vicenţiu era director la Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi de Administrare Locativă (ICRAL), iar rolul lui în familie era de Moş Crăciun: îndeplinea dorinţele. De data aceasta le dusese pe fete la Neptun la sugestia Elvirei, statisticiană la Înterprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti (ICTB). Într-o dimineaţă, Vicenţiu s-a uitat lung la Camelia cum se pregătea de plajă şi i-a spus Elvirei: „Te rog, vorbeşte cu ea. S-a cam îngrăşat”.

Puştoaica a auzit discuţia. Ştia că se îngrăşase. Odată cu intrarea la liceu renunţase la cursurile de înot de la Dinamo, iar relâche-ul după 6 ani de antrenamente îşi pusese o amprentă de 12 kg pe corpul aflat în transformări hormonale. N-a zis nimic, dar a ieşit la plajă şi a început să alerge pe malul mării. În seara aceea i-a oferit surorii bucata din ciocolata pe care o primeau de la mama înainte de culcare. Când s-a întors din vacanţă a încercat să alerge în jurul blocului. În anii ‘80, în cartierul Militari, la Lujerului, nu alerga nimeni în jurul blocului şi, după ce-a îndurat glumele băieţilor din cartier, s-a mutat în scara blocului. 10 etaje, urcat şi coborât, în fiecare zi. Toată vara.

Vara a fost anotimpul în care familia a pus mereu presiune pe ea. La 18 ani, după ce a ratat intrarea la Stomatologie, a plecat din nou în vacanţă la mare cu părinţii. Într-o dimineaţă, pe când mânca o felie de pâine cu unt şi dulceaţă, s-a confruntat cu observaţiile mamei.
– Ştii câţi bani am cheltuit cu meditaţiile tale? Iar tu nu te-ai străduit suficient.

Mama avea dreptate – nu considerase examenul de admitere ceva extrem de important. Bacalaureatul era prioritar; îl luase cu 10 şi se relaxase. Ratase admiterea din cauza chimiei unde profesorul de la meditaţii avea un sistem diferit de predare, iar ea nu terminase de scris la subiectele din examen. Pentru mama era mai importantă admiterea la Stomatologie decât pentru ea; Elvira îşi dorise să facă această facultate, chiar fusese admisă în tinereţe, dar pentru că era pe lista locurilor cu plată, familia – care avea de întreţinut 7 copii – n-a susţinut-o.

În dimineaţa aceea nu i-a zis nimic mamei, dar când s-a întors din vacanţă s-a angajat, cu intervenţii din partea tatălui, ca laborant la ICTB.

Avea un salariu de 1.200 de lei şi i-a folosit pe toţi pentru meditaţii. |n anul acela a încercat la Medicină. A intrat.

Între timp, l-a cunoscut pe Dan, student la Politehnică, ghid în timpul liber. În anul întâi de facultate, Camelia Niţoi a devenit Camelia Şucu. În câteva luni a apărut prima lor fiică – Ioana, apoi în 1991, cea de-a doua fiică – Cristina şi, în ’93, au fondat Mobexpert. A terminat facultatea, s-a angajat stagiar în spital, dar a renunţat după un an, ca să ajute dezvoltarea afacerii pe care tocmai o lansaseră. Când au hotărât să se despartă în 2004, Mobexpert era o companie evaluată la 150 de milioane de euro.

În sala de sport, faţă în faţă cu Taufic nu mai e Camelia {ucu, ci Cami. |mbrăcată într-un maieu de sport şi pantaloni albi cu însemne discrete Nike, răspunzând prompt la îndemnurile solicitante ale antrenorului, nu pare una dintre cele mai bogate şi mai influente femei din ţară. La o privire atentă, o trădează, însă, cele opt brăţări subţiri de pe mâna dreaptă: diamante, aur alb şi platină. Fiecare are povestea ei, una e de la Ioana – fiica cea mare, alta de la Cristina, mezina, alta de la sora ei, două şi le-a cumpărat singură şi trei de la o persoană dragă, al cărei nume nu vrea să-l spună.

Antrenamentul durează o oră şi mai include 10 flotări, 10 ridicări de halteră, o nouă serie de 7 ture pe scări, 60 de ridicări ale genunchilor la piept, 50 de abdomene, 20 de minute alergare pe bandă la viteze alternative, serii de 20 de ridicări de greutăţi la diferite aparate, pentru braţe şi spate. Fără niciun timp suplimentar de odihnă, doar câte o gură de apă pe drumul dintre un aparat şi altul.

După duş se aşază pe scaun la coaforul de la etajul sălii de sport. Nimic nu o mai trădează pe femeia cu alură de puştoiacă de liceu, care îşi efectua execiţiile cu o asemenea viteză încât bărbaţii care alergau pe benzile din jur păreau că mestecă tutun pe o terasă într-o duminică ploioasă. Echipamentul e acum ascuns într-o geantă Louis Vuitton care stă la picioarele mesei coafezei. Camelia are spatele ferm şi cambrat în cămaşa Jean Paul Gaultier, albă cu guler rotund fronsat, coapsele evidenţiate de o fustă bleumarin, tot Gaultier, iar gleznele discret conturate de pantofii Louboutin cu tocurile de 12 cm. E ora 10:45 şi până la 15:00 are întâlniri în care se vor pune în discuţie sume importante de bani. |ncepe să se machieze discret: fond de ten, mascara, gloss.

La 11:30 îşi parchează Mercedesul argintiu de două locuri, în faţa porţii casei de 1,5 milioane de euro pe care a cumpărat-o pentru birourile Class Living, compania pe care a păstrat-o la despărţirea de Dan {ucu. Sala de şedinţe e pregătită pentru prima întâlnire de pe agendă. Pe masă e un platou cu cireşe, mere, piersici şi banane.

„Oportunităţi de business” – aşa numeşte întâlnirile la care i se propune să investească. Din 24 aprilie 2007, a doua zi după ce i-a vândut lui Dan acţiunile din firma în care fuseseră parteneri – încasând 37,5 milioane de euro – oportunităţile de business au intrat pe agenda ei zilnică. Un cont cu atât de mult cash te face să te gândeşti la linişte şi siguranţă, dar pentru Camelia a însemnat o nouă provocare: „Cum transform lichidităţile în acţiuni profitabile?”

Astăzi, una dintre oportunităţi e prezentată de un fost campion mondial la culturism, Ulf Bengtsson, care îi face o propunere de investiţie în dezvoltarea World Class Academy, clubul sportiv de top unde se antrenează şi ea.

Ulf e ca un urs sălbatic, cu părul prins în coadă la spate, cu o talie care pare că ascunde multe beri, dar şi cu nişte braţe care trădează cele 10 titluri de campion mondial obţinute în anii ‘70. „Înăuntru e un tânăr de 25 de ani”, spune Ulf, îndreptându-şi mâna către frunte. „Dar mă uit în oglindă în fiecare dimineaţă şi ştiu că trupul meu nu mai e în pas cu mintea.” Îi povesteşte Cameliei cum a plecat în Asia doar cu rucsacul pe care-l ţine la picioare în sala de conferinţe, cum a venit în România acum câţiva ani şi cum a decis să deschisă şi aici o sală World Class Academy. Rostesc cuvintele în engleză, dar vorbesc limba pasionaţilor de sport. Camelia îşi îndreaptă trupul către masă, îşi pune coatele pe lemnul frumos lăcuit şi-i face mărturisiri ca şi când s-ar cunoaşte de-o viaţă.

„Într-o vreme, eram obsedată de sport. Alergam dimineaţa, apoi făceam exerciţii, iar seara, obligatoriu, spinning. Făceam crize dacă îmi găseam bicicleta ocupată. Ajunsesem să sun să fie pus un prosop pe o bicicletă. Acum ştiu că îmi rezolvam alte probleme prin sport. E o graniţă fină între a face sport de plăcere şi dependenţa pe care o generează antrenamentele intensive.” E evident că-i place propunerea lui Ulf, dar rămâne fermă şi cere elegant să i se trimită un business plan, să vadă cifre. Apoi îl conduce la subsol şi-i arată sala de sport pe care a amenajat-o pentru angajaţi, ca să simtă pe pielea lor beneficiile mişcării. Până la următoarea întâlnire preia telefoanele ratate. „Bongiorno… Si… Si…” O altă oportunitate de afaceri, de data aceasta în Polinezia. Stabileşte ca peste două zile să ia cina la Paris cu cei care-i fac propunerea şi îi spune celui de la capătul telefonului într-o italiană fluentă: „Franceza e pentru cină, engleza e pentru afaceri, da?”

Italiana a învăţat-o singură, cu dicţionarul, după ce, la o primă deplasare la Roma după mobilă, prin ‘94, s-a enervat că nu se putea întelege cu furnizorii. Tot singură a învăţat Dreptul penal şi Dreptul civil, ca să ştie ce să le ceară avocaţilor în negocierile cu fostul soţ. N-a vrut un partaj clasic în care să negocieze tacâmuri şi perne. A privit parteneriatul lor ca jumătăţile unui întreg. Afacerea şi-au împărţit-o în termeni de business – ea şi-a vândut acţiunile, el le-a cumpărat –, iar partea de familie a rămas în familie.

Recunoaşte că, în perioada aceea, cel mai greu a fost să câştige încrederea mamei ei şi a fiicelor. Având o educaţie conservatoare, Elvira crede şi acum că soţia trebuie să fie un bun administrator al bunurilor casei, în timp ce soţul e furnizorul de bunuri şi servicii. De fete a fost mereu apropiată, dar vroia ca ele să simtă că nu se schimbă nimic.Trebuia să demonstreze că se poate descurca la acelaşi nivel şi fără un partener de afaceri care se îmbracă zilnic la pantaloni cu dungă. I-a luat câteva luni să arate că îi e bine singură. Patru luni, mai exact. Cele în care Camelia n-a făcut deloc sport. Patru luni în care trupul nu i-a răspuns la comenzi, în care ar fi vrut să stea chircită în pat, dar în care şi-a concentrat întreaga energie către familie şi afacerea care acum era doar a ei, Class Living. A muncit mai mult decât oricând şi a pus temelia companiei de azi: o nouă campanie de comunicare pentru Class Living, impulsionarea vânzărilor, noi magazine şi showroom-uri; pentru ca acum să investescă în pregătirea oamenilor din echipă: 65 în trei oraşe.

E trecut de ora 17:00 şi Camelia are o întâlnire în biroul ei de la etaj, decorat cu cuburi asimetrice transformate în rafturi. Ca să ajungă acolo, urcă scările în spirală încadrate de pereţi pe care sunt 13 tablouri reprezntând copertele de revistă pe care a apărut, cadou de la angajaţi de ziua ei.

Tocmai a primit fotografiile din shooting-ul Tabu în care a reinterpretat câteva cadre din videoclipul „Vogue” al Madonnei şi se va uita la ele cu directoarea de comunicare, Adriana Tabac.
Deschide laptopul – un MacBook Air –, selectează fotografiile şi le înşiră una după alta pe ecran. |ncep să zâmbească amândouă şi, când ajunge la prim-planul în care îşi încadrează faţa între mâini, ca şi cum ar surprinde un cadru fotografic, exclamă: „Ştii cât m-am chinuit cu o seară înainte să stau cu mâna ca în fotografia aia?!”

Râd. Adriana îi cere un sfat pe o temă personală şi după ce Camelia îi răspunde, face o pauză şi adaugă: „Ştii cât e de greu să te accepţi aşa cum eşti? Să te cunoşti? Şi să te lupţi cu tine?”, îngustează ochii şi albăstreala irisului devine de oţel. „Mi-a fost greu să-mi înving superficialitatea din tinereţe, dar am învăţat şi am luat la facultate. Mi-a fost greu să accept că sportul şi shopping-ul erau o formă de defulare, dar acum fac sport de plăcere şi cumpăr doar ce-mi trebuie. Nu mai irosesc.”

Maxilarele se încordează şi, cu expresia aceasta şi părul drept care îi încadrează faţa, chiar seamănă cu Madonna. De fapt, după cum ştie şi ea, au mai multe lucruri în comun: averea, influenţa, puterea, pasiunea pentru sport şi capacitatea de a se reinventa profesional şi personal.

0
2147
pictorial_44_240Andreea Berecleanu
reportaj & story
16 years ago

Andreea Berecleanu

Dacă v-am spune că are ceva din Raymunda din filmul Volver al lui Almodovar, v-aţi încrunta dezaprobator? O ştiţi drept prezentatoarea ştirilor de seară de la Antena 1, un chip angelic, o femeie întotdeauna îmbrăcată elegant, corect, clasic. Tot ce aţi citit despre ea vă duce cu gândul la o imagine perfectă: un soţ celebru, doi copii, o familie împlinită, carieră de succes, niciun scandal public. Şi dacă asta nu e totul?
tabu, 2009

Au fost primele vorbe care mi-au rămas în minte după întâlnirea cu Andreea Berecleanu. Stabiliserăm să facem interviul înainte de a-i propune scena­riul şedinţei foto pentru a avea o bază reală, extrasă din personalitatea ei, pe care să o exploatăm în fotografii. Nu era deloc Andreea Berecleanu pe care o ştiam de la televizor.

Adică era la fel de frumoasă, la fel de elegantă, ceva mai relaxată şi mai puţin sobră, dar când o vedeam la şti-rile de seară de la Antena 1 nu părea că e ca un vulcan pe dinăuntru şi nici că ar fi genul sportiv-băieţos. „Nu mă deranjează că există imagini diferite şi nici că lumea îmi spune că «în realitate» sunt mai naturală, mai minionă şi mai veselă, ceea ce e de bine. Cred că m-ar deranja să fie invers.

De altfel, nu fug de oamenii care mă abordează pe stradă, îmi face plăcere să le răspund la întrebări sau să fac poze pentru că vin către mine cu blândeţe şi bucurie.

Există însă o perdea bine trasă între ecran şi viaţa privată. Îmi place meseria asta şi cred că mi se potriveşte foarte bine rolul de ştirist. Pentru că este un rol! În timp, mi s-au propus şi talk show-uri pentru că era apreciat felul meu de a glumi cu subînţeles, dar exista riscul de a fi interpretat greşit şi e riscant atunci când vorbim despre o emisiune de televiziune.

Or, la divertisment, ca să fii pe placul a milioane de oameni, trebuie să fii numai şi numai foarte calină, agreabilă. Cu spiritul meu critic foarte dezvoltat îmi fac cu drag şi spor emisiunea de la radio. Acolo sunt eu 100% şi îmi permit luxul de a fi chiar nemiloasă când circumstanţele o cer.“ Cu aceeaşi sinceritate, autoanalitică, mi-a mărturisit că dincolo de imaginea ei publică, pe care am caracterizat-o drept princiară, glacială, britanică („nu ştiu de ce ţi se pare ţie aşa, pentru că eu sunt genul sportiv, tot timpul pe fugă“) se află rădăcini greceşti. „Străbunicii mei paterni au venit din Salonic şi s-au stabilit la Galaţi. Erau greci get-beget.

Se numeau Carvunis şi Theoharis. Însă mama e bucureşteancă, iar eu m-am născut tot în Bucureşti.“ Dincolo de sticla ecranului, temperamentul ei e mai degrabă latin, cu influenţe care-ţi amintesc de filmele lui Almodovar pentru că familia e o parte importantă din ceea ce înseamnă ritualul ei de viaţă. Când vorbeşte despre copilărie foloseşte întotdeauna pluralul, deşi nu are fraţi, asta pentru că toate momentele importante le-a trăit alături de rudele apropiate.

„Curtea în care am crescut era despărţită de un gărduleţ de curtea ve-rilor mei. Eu n-am avut fraţi, surori, dar m-am jucat tot timpul cu verii mei. Sunt depen-dentă de familie, de părinţii mei, de bunica mea, şi-mi pare rău că acum ei stau lângă Parcul Carol şi eu în partea de nord a Capitalei. Ne vedem în fiecare săptămână, dar pentru mine e prea puţin. Aş fi cea mai fericită să stăm într-o vilă, ei la parter şi noi la etaj. Dar să fim împreună! Dacă ar fi şi mama lui Andrei acolo, totul ar fi perfect.

Să avem apartamente separate, că nu e ok să stăm toţi în acelaşi loc, dar să împărţim aceeaşi curte. Din păcate, este doar o dorinţă unilaterală pentru că tata este prea legat de casa pe care el însuşi a construit-o.“ Mai ştiţi secvenţa din „Volver“ când Raymunda (interpretată de Penelope Cruz) cânta echipei de filmare pentru care gătise, o melodie pe care o învăţase de la mama ei? Ei bine, şi în familia Andreei există o conexiune directă cu muzica.

„Tata a cântat mult timp. Aproape 17 ani; a avut chiar atestat de cântăreţ profesionist şi are mulţi prieteni din lumea artistică. Făcea două meserii în paralel. Ziua era inginer pe şantier iar noaptea se dăruia cu pasiune muzicii. Aşa l-a cunoscut şi mama. A mers să-l asculte cântând într-un club, iar el s-a îndrăgostit pe loc de ea. A fost o poveste frumoasă de dragoste şi atipică pentru vremurile acelea. Eu am crescut pe ritmuri de conga şi, mai ales, în armonie. Când eram mică, tata mă sorbea din priviri, eram tot timpul în braţele lui, iar mama, din cauza asta, s-a văzut nevoită să mă pupe mai mult în somn. Pentru că dacă eram alintată şi de mama şi de tata, nu era în regulă.

Tata îmi spunea tot timpul că sunt frumoasă, că-s deşteaptă, că sunt talentată la orice.

Mama îmi dădea exemple de copii la fel de buni ca şi mine. Mi-a plăcut şi îmi place sportul. În copilărie, la prima lecţie de tenis am aruncat din prima min­gea peste fileu; m-am dus la ping-pong, am început să sar în timp ce loveam ca să derutez adversarul şi am câştigat punctul. La schi eram măgăruşul, cel care aduce fisele de cablu cel mai rapid, iar la 6 ani am coborât cu viteză prea mare Clăbucetul şi m-am dat peste cap într-o prăpastie.

Nu aveam graţie, cum spui tu, aveam nerv.“ Astăzi, Eva – fetiţa ei de 6 ani şi jumătate – o „andreea“ în miniatură, pare că parcurge un traseu similar. E bună la sport (îi plac înotul, aerobicul şi tenisul), a întrerupt baletul la aceeaşi vârstă la care Andreea în copilărie a fost nevoită să renunţe la balet. „Crezi în semne?“, am întrebat-o din instinct. Fără a mă gândi atunci la superstiţiile din filmele lui Almodovar. „Nu sunt superstiţioasă, dar sunt lucruri din viaţa mea care se repetă la Eva, cum sunt şi coincidenţe între mine şi Andrei. Poate că e un semn că el e alesul, poate că sunt doar întâmplări comune, dar e cu atât mai frumos.“

A crescut pe aceeaşi stradă cu Andrei Zaharescu, doar că unul la un capăt al străzii iar celălalt în partea diametral opusă, s-au jucat în acelaşi parc, în ani diferiţi (pentru că Andrei e mai mare), au făcut amândoi Liceul Creangă şi, peste ani, au avut aceeaşi profesoară de franceză, aceeaşi dirigintă. Au devenit însă un cuplu la doi ani distanţă de la întâlnirea lor la PRO TV. Ce a învăţat-o Andrei? „Să fiu mai tolerantă şi să nu mai car cu mine «bagajul» din celelalte iubiri. Gândeşte-te că m-am măritat la 25 de ani, când eram deja cu Andrei de doi ani. Şi sunt stabilă de felul meu, am stat destul de mult timp – locuit, trăit, mâncat, iubit – cu cine am avut o relaţie. N-am avut multe iubiri înainte, dar nu mă puteam detaşa de ele, iar Andrei m-a învăţat asta.“

Văzută din afară, viaţa ei e perfectă: e căsătorită de 8 ani (dar vine cu o zestre de încă doi ani în aceeaşi relaţie), are doi copii (Eva mai are un frăţior de 2 ani şi jumătate, Petru), o carieră de succes în televiziune, contracte publicitare cu companii care au drept valori frumuseţea şi stabilitatea (Lancaster şi Mercedes). Am întrebat-o dacă se ceartă şi cu Andrei sau sunt tot timpul într-o dragoste perfectă. „Sigur că mă cert cu Andrei, mai ales cu temperamentul meu şi cu zodia asta de foc (berbec)! Ne certăm şi în timpul «betelor» (nota red.: momentele în care, în timpul ştirilor, intră materialele filmate, în limbajul televiziunii e o prescurtare de la faptul că ştirile sunt înre­gistrate pe casete beta).

Astea sunt discuţii profesionale. Dacă ne inflamăm acasă, o facem pe un anume ton şi niciodată în faţa copiilor. Dar cel mai important este că nu ţinem supărarea.“ Cum şi-a administrat viaţa sentimentală în relaţia cu părinţii? „Mi-au cunoscut întotdeauna prietenii, chiar dacă i-au acceptat sau nu. La 18 ani m-am mutat singură, cu chirie plătită din salariul meu. Eram studentă, dar începusem să lucrez în presă. A fost o perioadă mai grea, dar eram mândră. Fusesem răsfăţată acasă, alintată de patru bunici, nu prea ştiam să mă gospodăresc şi nici nu ştiu dacă am învăţat imediat, dar m-am descurcat.

A fost momentul în care părinţii mei, de care sunt atât de legată, şi-au dat seama că am crescut, dar tatălui meu tot îi era greu să accepte că am plecat.“ Astăzi e la fel de ataşată de copiii ei, precum au fost – şi sunt – şi părinţii de ea.

„Aş face orice pentru ei. Uite un detaliu despre formele iubirii pe care nu le înţelegi până nu eşti părinte. Când nu eram mamă, mi se părea foarte ciudat când vedeam un părinte care-şi sărută copilul pe gură. Astăzi îmi vine să-i sărut mereu, chiar şi pe gură.“ Mai vreţi o asemănare cu lumea lui Almodovar? „După cum studiez femeile şi feminitatea, misterul, contururile, gesturile, cred că într-o altă viaţă am fost bărbat.

Dacă m-aş transforma în bărbat mi-ar plăcea să fiu personajul din Parfumul lui Suskind, cel care adulmecă după miros femeile. Cred că este şi motivul pentru care înţeleg aşa de bine bărbaţii şi psihologia lor.“ Probabil că nu v-aţi gândit niciodată la Andreea Berecleanu ca la una dintre femeile lui Almo-dovar. E prea elegantă, prea distinsă, poate chiar prea frumoasă pentru un astfel de rol.

Dar mai gândiţi-vă o dată: are un temperament vulcanic, o relaţie specială cu familia, mai ales cu fiica ei, are micile ei semne aducătoare de noroc şi când te aştepti mai puţin, îţi spune în faţă ce o deranjează. Şi ceea ce e cu adevărat frumos, are acelaşi limbaj caustic şi tranşant şi când vine vorba de propria-i persoană.

0
2087
une_journee_avec_eric_fottorino_image_dossier_portraitEric Fottorino (director Le Monde) – Sarutari de cinema
interviuri
16 years ago

Eric Fottorino (director Le Monde) – Sarutari de cinema

Eric Fottorino
Directorul Le Monde scrie despre Sarutari de cinema

E unul dintre cei mai influenti jurnalisti din Franta, e pasionat de cinema si de ciclism si conduce cotidianul „Le Monde”. A avut un parcurs profesional care pare de film: a scris un articol pentru Le Monde ca reactie la ceva ce-l impresionase, editorul l-a citit, l-a publicat si l-a angajat. A facut de atunci reportaje, interviuri, a fost redactor sef Le Monde, iar de la inceputul acestui an este directorul ziarului. Cu toate acestea, ramine fidel pasiunii sale pentru scris (8 carti si tot atåtea premii), iar din noiembrie ii puteti citi o prima carte si in Romånia, Sarutari de cinema, o poveste despre un tånar, care dupa decesul tatalui, incearca sa-si gaseasca mama despre care banuieste ca e o actrita celebra.
Eric Fottorino vorbeste despre pasiunea sa pentru literatura, intr-un interviu realizat via e-mail.
(Tabu, 2009)

Care sunt filmele dvs preferate? Citind cartea mi-am amintit de filmul „In the mood for love”, apoi de „Cinema paradiso”.

Filmele care-mi plac sunt cele din Noul Val, in special cele ale lui Francois Truffaut „Les quatre cents coups”, „L’enfant Sauvage” sau povestile lui Antoine Doisnel ca Baisers voles. |mi mai plac foarte mult si filmele lui Claude Sautet (César et Rosalie sau Les Choses de la vie), cum imi mai plac si filmele lui Clint Eastwood ca Million dollar baby pentru sensibilitatea si umanismul care e dincolo de violenta.

Care a fost prima intålnire cu cinematografia? Ce va amintiti de atunci? Care a fost momentul (filmul) la care v-ati emotionat atåt de mult incåt sa deveniti fan cinema?

Prima mea intålnire adevarata cu cinematograful a fost cu Jacques Tati si filmul lui „Les Vacances de M. Hulot”, din cauza burlescului personajului care desi pare de neinteles pentru cei din jur, e un exemplu pentru comunicarea intre oameni. Filmul mi-a devenit apropiat insa cu Truffaut pentru ca mi se parea ca peliculele lui vorbesc despre mine.

Ati facut research special (in partea de trimiteri cinematografice) pentru aceasta carte?
Nu m-am documentat in mod special. Merg constant la cinema de mai bine de 30 de ani!

V-ati dorit vreodata sa lucrati in industria filmului?
Nu, nu in industrie. Prefer intimitatea scriiturii. Filmul se face cu echipe intregi, iar eu prefer aventurile solitare.

De unde pasiunea pentru ciclism?
Am ajuns sa concurez la ciclism gratie unei mari admiratii pe care o am pentru un marii campioni precum Coppi sau Merckx. Ciclismul mi-a dat intotdeauna o senzatie de libertate, de evadare din viata normala.

Aveti articole publicate inca de la 20 de ani. Le pastrati? Va arhivati undeva articolele preferate?
Da. Mai pastrez articolele despre ciclism si cele despre despre formarea celei de –a cincea republici.

De ce ati simtit nevoia sa va exprimati si prin literatura, nu doar prin articolele/editorialele din ziar?
Literatura imi aduce altceva decåt jurnalismul, pentru ca avem nevoie de fictiune ca sa traim. Jurnalismul este o confruntare permanenta si in forta cu realitatea. Literatura e precum ciclismul, iti permite sa evadezi.

Ca jurnalist stiti foarte bine cåt de usor o informatie care e facuta public, poate lua amploare, poate fi speculata, poate fi intoarsa pe toate partile. Cu toate acestea ati ales sa scrieti carti despre relatiile de familie (tata fiu, mama fiu), stiind ca jurnalistii vor reveni cu intrebari asupra copilariei dvs si a momentului in care ati fost adoptat, precum si a celui in care v-ati cunoscut tatal biologic.
Nu v-a fost teama sa va puneti o parte din viata privata in fata jurnalistilor, a publicului?

Viata privata nu e tema romanelor mele. |n cartile mele sunt autobiografii de sentimente, nu de fapte. Toate romanele mele „personale” povestesc viata unui personaj care a imprumutat mai degraba sentimentele mele decåt faptele pe care le-am trait. Asa ca nu ma regasesc in personajele mele, ele sunt dublu deformate, marite, remodelate, prin fictiune.

N-ati fost niciodata tentat sa scrieti sub pseudonim? (Sa nu duceti dintr-o parte in alta – presa/literatura – identitatile dvs private si publice?)
Mi-am schimbat numele cånd aveam 10 ani. (nota red. Mama sa avea 16 ani cånd a ramas insarcinata, iar cånd Eric avea 10 ani a fost adoptat de un medic). Sa scriu sub pseudonim ar fi insemnat sa-mi mai schimb o data numele si cred ca as fi innebunit.

Aveti obiceiuri diferite de lucru atunci cånd scrieti o carte fata de momentele in care scrieti articole?
|mi scriu romanele cu stiloul pe hårtie, de måna, articolele intotdeauna la computer.

Ca director Le Monde aveti destul de mult contact cu bugete, cifre, previziuni de dezvoltare a pietei etc. E o jungla in care daca nu esti cel mai bun, nu poti supravietui. Cum se impaca toate acestea cu latura delicata, sensibila, rafinata, discreta care se simte din romanele dvs?

Cånd scrii esti intr- o lume magica, esti intr-o gradina secreta, linistita si plina de vise, de momente in care timpul zboara. Pot sa ma retrag in acest univers seara, in week end, in vacante. A scrie e forma mea de a respira. {i cine m-ar putea impiedica sa respir?

Trebuie sa recunosc ca aceasta este prima dintre cartile dvs pe care am citit-o, Daca as fi citit ca directorul Le Mode a publicat carti, mi-as fi imaginat ca sunt analize politice, nicidecum observatii fine ale relatiilor interumane. De ce ati vrut sa scrieti genul acesta de literatura?
N-am ales sa scriu un anume gen de literatura. Scriu despre ce mi se pare esential, dincolo de politica. Literatura mea dezvaluie intotdeauna o felie din realitate, din dragoste, din sentimente.

De ce ati optat pentru titlul acesta un pic romantios, Sarutari de cinema (Blaisers de cinema) in locul celui intial, de lucru, Femeia necunoscuta (Femme inconue) ?

E un titlu mai aproape de roman, care are avantajul ca te indeamna la visare.

Copiii dvs va citesc cartile? Le comenteaza?

Sigur ca imi citesc cartile. Cred ca le apreciaza, dar nu vorbim prea mult despre asta.

Sa amestecam putin literatura de fictiune cu realitatea: care dintre actritele anilor 60-70 v-ar fi placut sa va fie mama?

Mama mea? Sa spunem Romy Schneider, cu Anouck Aimée drept matusa!

Continuånd mixul realitate fictiune, care dintre calitatile lui Gilles v-ar placea sa le aveti? (|ntr-una din cronicile pe care le-am citit sunteti asemanat ca infatisare cu Woody Allen, tot asa cum este descris si personajul dvs in carte)

|mi place ca Gilles are mult timp ca sa-si traiasca pasiunea.

Exista vreo istorie in spatele alegerii parfumului Jardins de Bagatelle de la Guerlain pentru eroina? Parfumul e in carte aproape personaj, de ce v-ati oprit la acesta?

E un parfum incåntator, diabolic, care trezeste in mine senzatii foarte puternice.

Un singur subiect a fost ocolit in raspunsurile lui Eric Fottorino. Era ultimul in seria de intrebari trimise pe mail si facea referire la povestea adulterina din cartea sa, Saruturi de iubire. |ntrebarile erau „Credeti in fidelitatea ‹‹pentru totdeauna›› a unui cuplu? Poate sa fie adulterul o masura a iubirii?”

0
1626
interviu ariagaGuillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România
interviuri
16 years ago

Guillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România

Brad Pitt, Cate Blanchet, Sean Penn, Naomi Watts, Benicio del Toro, Gael Garcia Bernal îi datorează o parte din strălucirea lor de pe ecran. Dacă ei au fost remarcaţi de criticii din lumea întreagă e şi pentru că Guillermo Arriaga a scris poveştile care s-au numit 21 Grams, Babel sau Amores Perros. Are o nominalizare la Oscar pentru scenariu, acum a trecut la regie cu un film (The Burning Plain) în care joacă Charlize Theron şi Kim Basinger, dar meseria lui – ceea ce se simte el a fi ca artist – este cea de scriitor. Din aprilie, cărţile lui sunt traduse şi în România.

Guillermo Arriaga e o fiinţă dintr-un material ciudat. Nu-i place să i se spună că e scenarist, deşi e foarte celebru pentru filmele care au avut la bază poveşti scrise de el, într-o structură nonlineară, ca un puzzle. Poveştile lui sunt dureros de simple şi de controversate, şi vorbesc – într-un mod care te lasă cu gura căscată – despre iubire şi moarte.

Cre­de că scenaristul e la fel de important ca regizorul sau ca actorii din distribuţie, şi susţine asta cu multă pasiune, oriunde. Are studii în Psihologie şi Literatură şi a fost profesor la Universitate pentru o vreme, iar înainte de asta a fost boxer, baschetbalist şi jucător profesionist de fotbal. Aşa că acum câţiva ani când citeam despre despărţirea profesională a unuia dintre cele mai celebre cupluri mexicane – Arriaga şi regizorul Alexandro Gonzalez Inarritu – am fost surprinsă să constat delicateţea cu care a abordat subiectul.

Cei doi veneau după o colaborare lungă, cu multe succese şi des­părţirea părea dureroasă de ambele părţi.

Am rămas de atunci cu imaginea că Arriaga este ferm, sigur pe el, un pic distant, dar plin de în­ţe­lepciune. Mi-am dorit foarte mult să-l întâlnesc, să-l cu­nosc altfel decât din cărţile sau filmele sale, iar când am găsit în căsuţa poştală un mail de răspuns cu un mesaj simplu, cald şi prietenos, semnat Arriaga, mi s-a părut că sunt în­tr-un film ori că visez.

Şi acum mi se pare in­cre­dibil că mi s-a îndeplinit aceas­tă dorinţă care părea imposibilă şi e unul din­tre momentele acelea în care cred că sunt foar­te norocoasă. De aici în­colo, în conversaţia pe care o vedeţi mai jos n-a mai in­tervenit decât traducerea din engleză în română. Şi bucuria mea că pot împărţi cu toată lumea în­tâm­plarea care face ca unul dintre cei mai importanţi scriitori (de film) să ne povestească despre familia lui, despre emo­ţiile personale şi, desigur, des­pre cărţile pe care le-a scris.

 La începutul carierei dvs. aţi scris cărţi pentru copii. Când aţi devenit părinte, le spuneaţi po­veşti şi copiilor dvs.? Aţi inventat poveşti special pentru ei?

Guillermo Arriaga: Da. Le-am spus poveşti şi fii­cei mele Mariana, şi fiului meu Santiago când erau mici. În fiecare seară, fiecăruia. Le plăcea la ne­-bunie să le spun poveşti mereu şi mereu, aveau una preferată cu un liliac rebel. Şi una cu un fluture care se rătăcise şi locuia în parcul din faţa casei. Acum au 16, respectiv 15 ani, aşa că nu le mai plac poveştile mele pentru copii. Dar îmi citesc cărţile şi, din fericire, le şi plac.

 În viaţa dvs. particulară sunteţi un vânător pasionat; în viaţa profesională, aveţi o obsesie pentru moarte. Pare că există o conexiune între aceste două preferinţe: ca vânător ai controlul asupra morţii, ca scriitor la fel. De unde vine această obsesie pentru moarte?

Guillermo Arriaga: Moartea e parte din viaţa noastră. Nu poţi să înţelegi viaţa dacă nu are o limită şi un sfârşit. Ceea ce e interesant şi du­reros în legătură cu viaţa este că se sfârşeşte la un punct dincolo de tine. Pe de altă parte, moartea ne înconjoară. Suntem o specie care distruge şi ucide în fiecare zi. Gândiţi-vă la jean­şii pe care-i purtaţi. Ca să ajungă la dvs s-au distrus pă­duri întregi, s-au pus în pericol inclusiv vieţile a sute de animale. Obişnuim să negăm moartea. Dar este obligaţia mea de creator, ca scriitor, să readuc în atenţie sensul profund al mor­­­ţii ca să înţelegem sensul adevărat al vieţii.

Vă aduceţi aminte care a fost primul contact cu noţiunea: „moarte”?

Guillermo Arriaga: Bunica mea a murit când aveam 15 ani. Ea mă crescuse. Stătuse lângă mine zi de zi până la vârsta aceea şi moartea ei a fost devastatoare pentru mine.

Am citit că sora dvs. a fost un copil celebru şi că a câştigat premii pentru show-uri de televiziune. În copilărie simţeaţi competiţie între dvs şi ea?

Guillermo Arriaga: Sora mea este o femeie extraordinară. În­totdeauna a avut cele mai mari note, a excelat mereu în toate. Apoi, în ordinea succese­lor a venit fratele meu Carlos. Şi el scli­pitor, cu note foarte mari la şcoală. Amândoi erau şi foarte cuminţi şi politicoşi. Eu am crescut cu ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie). Notele mele la şcoală erau dezastru­oase. Obişnuiam să mă bat cu toţi co­le­gii, pro­fesorii se plângeau de mine tot timpul. Pă­­rin­ţii nu mai ştiau ce să-mi facă. Pur şi sim­­­plu nu ştiau ce se întâmplase.

Aveau doi co­pii mi­nunaţi şi foarte inteligenţi şi brusc am apărut eu, un sălbatic, parcă venit din munţi.

Nu ştiu dacă acest context mi-a dezvoltat spiritul de competiţie. Dar pot să vă spun că mă iau la întrecere în orice. Trebuie să fiu primul care urcă în avion, primul care iese din avion, primul care trebuie să intre în sala de cinema, primul la orice. Soţia şi copiii mei mă urăsc pentru as­ta, dar nu ştiu cum să-mi depăşesc această dorinţă. Şi, apropo, sora mea Patricia este producător la televiziunea publică unde rea­lizează emisiuni pentru copii. Pentru aceste emisiuni a luat premii.

Cât de des vă vedeţi acum? Dar cu fraţii dumneavoastră?

Guillermo Arriaga: Pe Patricia şi pe Carlos îi văd des. Îl văd mai rar pe fratele meu Jorge pentru că el lo­cu­ieşte într-un ranch la trei ore distanţă de Mexico City. Dar petrecem cu toţii zile mi­nunate şi ne înţelegem bine.

Care sunt amintirile cele mai dragi din copilărie?

Guillermo Arriaga: Cel mai fericit am fost în adolescenţă. Am fost exmatriculat când eram în şcoala primară, pe la 12 ani. Dintr-o şcoală tradiţio­nală, cu o educaţie riguroasă. Am mers apoi pentru gimnaziu şi liceu la o şcoală mai liberală unde erau adunaţi copiii exmatriculaţi de la toate şcolile. Am fost foarte fericit a­co­lo.

Pro­fesorii ne tratau ca pe nişte persoa­ne care gândeau şi erau responsabile pentru ceea ce făceau, chiar dacă gândurile erau a­mes­tecate şi haotice, ca ale mele. Erau răb­dători şi te ajutau să-ţi depăşeşti limitele folosind o a­bor­dare foarte elegantă. Această şcoală m-a ajutat atât de mult încât la cole­giu am ob­ţi­nut cea mai mare notă din istoria Facultăţii de Comunicare: 9.92 din 10.

 Cum sunteţi ca profesor? Sever, prietenos? Păstraţi legătura cu foştii studenţi?

Guillermo Arriaga: Nu ştiu dacă sunt prietenos sau sever. Cred că nu sunt aspru şi că nu-i forţez pe studenţi să facă nimic, încerc doar să-i ajut să găsească lucrurile la care sunt buni. Să afle cine sunt cu adevărat în loc să plece de la idei preconcepute despre ce ar putea fi. Am rămas prieten cu studenţii mei şi păs­trez legătura cu mulţi dintre ei. Cu unii am şi lucrat la unele proiecte.

Ca scriitor aveţi o mulţime de momente de singurătate. Momentul creaţiei e o situaţie foarte intimă; sunteţi în poveste, iar lângă dvs sunt doar personajele şi emoţiile pe care le adăugaţi personalităţii lor. Vă emo­ţionează vreodată viaţa personajelor pe care le creaţi?

Guillermo Arriaga: Sigur că da. Sunt unele pasaje la care am fost foarte emoţionat şi am suferit sau am râs alături de ele. E uimitor cum ceea ce in­ventezi începe să intre în tine atât de mult în­cât ţi se pare real.

Pentru ce aţi plâns ultima dată? Din motive personale sau profesionale; de fericire sau nu.

Guillermo Arriaga: Nu obişnuiesc să plâng. Am crescut, nu ştiu dacă e bine sau rău, cu ideea că un bărbat nu plânge (părinţii nu au nimic cu această concluzie a mea, mai degrabă prietenii). Aşa că e dificil pentru mine să plâng. Dar când am văzut ultima scenă din filmul pe care l-am regizat (n. red. „The Burning Plain“), am fost la limită să-mi curgă lacrimile. Trebuie să recunosc însă că am plâns în timp ce scriam unele pasaje din romanele mele.

Aveţi o reţetă specială când vă apucaţi de scris? Ceva ce urmăriţi mereu, ca un ritual?

Guillermo Arriaga: Da, am o reţetă specială (râde): nu mă mişc de pe scaun 8 ore şi nu mă ridic pâ­nă nu scriu cel puţin două fraze.

 Am citit că nu faceţi niciun fel de documentare pentru cărţile sau scenariile dvs.

De ce? Nu vă e teamă de greşeli? N-am descoperit niciuna, dar îmi imaginez că do-cu­mentarea asigură un oarecare confort, altfel trebuie să-ţi urmezi numai instinctul.

Guillermo Arriaga: Nu mă documentez pentru că sunt leneş, asta înainte de orice. Apoi pentru că mi se pare că prea multă documentare distruge ori­ginalitatea şi prospeţimea unei poveşti.

 Sunteţi tradus în româneşte pentru pri­ma dată, deşi numele dvs. este foarte cunoscut aici, mai degrabă graţie filmelor pentru care aţi scris scenariul. Ce v-ar plăcea să ştie cititorii români înainte de a vă cumpăra cărţile?

Guillermo Arriaga: Sunt foarte onorat că sunt publicat în Ro­mânia. Ştiu poveşti uimitoare despre ţara dvs. încă de când părinţii mei au fost în Ro­mânia, cu foarte mulţi ani în urmă, cred că vreo 35 de ani.

Ştiu că sunt locuri minunate de vânătoare şi vânători buni. Şi desigur, o cultură puternică graţie căreia aveţi oameni extraordinari în industria filmului. Mi-ar plăcea să le spun cititorilor din Ro­mânia că poveştile mele sunt despre oa­meni.

Că umanitatea este obsesia mea. Că vreau ca, prin cărţile mele, cititorii să res­pi­re, tran­spire şi să miroasă umanitatea. Şi că pentru a ajunge la acest rezultat am petrecut ani în­tregi scriind aceste povestiri, din toată ini­ma, cu toată pasiunea de care sunt capabil. Şi am încercat să le fac pe cât de frumoa­­se, pe atât de contradictorii.

Am citit că aţi găsit povestea cu mitul urban despre greutatea sufletului, pe care aţi folosit-o în filmul „21 Grams“, într-o revistă de ştiinţă, în timp ce Inarritu (n. red. regizorul acestui film) a găsit-o într-o nuvelă franceză. Aceeaşi poveste din două surse diferite, aproape în acelaşi timp. Credeţi în semne? Sunteţi superstiţios? (Apropo,a­­ceasta este întrebarea numărul 13.)

Guillermo Arriaga: Sunt născut pe 13 martie, m-am căsătorit pe 13 februarie. Aşa că îmi place să cred că 13 este un număr minunat. Dar nu cred în coincidenţe sau semne şi nu sunt superstiţios.

 Când aveaţi 13 ani (din nou 13!) v-aţi pierdut simţul mirosului ca urmare a unei lupte cu băieţii din cartier. Există vreun miros de care vă e foarte dor? Mă gândesc că vă mai amintiţi ceva mirosuri din copilăria dvs.

Guillermo Arriaga: Când am pierdut acest simţ, am uitat a­proape cu totul tot ce ţine de mirosuri. Ul­ti­mul miros pe care mi-l amintesc foarte clar este legat de părul unei fete frumoase şi portocalul înflorit lângă care stătea.

 Pentru mine, munca dvs. este mai mult despre dragoste ca o modalitate extremă de a te cunoaşte pe tine şi pe ceilalţi. Cartea care se traduce acum în România, „Un dulce miros de moarte” (Un dulce olor a muerte), este tot despre dragoste ca o cale de a ajunge la cunoaşterea de sine. Simţiţi că dragostea ar putea fi răspunsul la întrebarea care cere o definiţie a vieţii? Am folosit in­tenţionat verbul „a simţi” şi nu „a crede”.

Guillermo Arriaga: Da, simt că dragostea absolută este răs­pun­sul în viaţă. Toată munca mea are legătură cu dragostea mai mult decât cu orice altceva.

Cu ce personaj dintr-o carte (a dvs. sau a altcuiva) v-ar plăcea să vă întâlniţi?

Guillermo Arriaga: Mi-ar plăcea să-mi întâlnesc toate personajele, să le invit să ia cina la mine acasă. Mă tem, însă, că îmi vor ieşi prin gură sau prin ochi ca să-mi onoreze invitaţia. Aşa că pentru moment, cred că le e mai bine în in­teriorul paginilor din cărţile mele.

Dacă e cineva pe care mi-ar plăcea foarte mult să-l întâlnesc, atunci e vorba de ne­po­ţii mei. Când vor veni pe lume, viaţa mea va fi cu adevărat perfectă.
Şi mi-ar mai plăcea foarte mult să mă întâlnesc cu Guillermo care eram când aveam 13 ani. Ar fi minunat să putem trăi amândoi aşa, din nou.

0
1469
pictorial_97_646Oana Cuzino My Fair Lady
reportaj & story
16 years ago

Oana Cuzino My Fair Lady

In România, numele ei e sinonim cu ideea de sănătate, dar dincolo de întrebarea Ce se întâmplă, doctore? se află mai mult decât femeia care dă răspunsuri practice.

tabu, martie 2009

Pe holul ca un labirint gri al ProTv-ului, Oana Cuzino îşi ia la revedere de la invitatul videochatului pe teme medicale, zâmbindu-i discret. Se întoarce către regizoarea de platou şi, cu o singură mână, prinde un nasture între degetele ale căror unghii grena, tăiate scurt, contrastează cu fucsia cămăşii şi îşi micşorează decolteul.

Până în clipa aceea, adâncitura cămăşii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu lasa să se vadă şanţul dintre ei. Acolo ţinuse lavaliera şi toată bolta aceea, susţinută de o talie de viespe, fusese exploatată în cadru. Pe ecran, o decupaseră la o palmă sub sâni, în timp ce încadrarea invitatului din studio era la o palmă sub nodul de la cravată. Ce nu se vedea la tv era nasturele bombat care apărase decolteul, un nasture graniţă între gazda cu sex-appeal a brandului Ce se întâmplă, doctore? şi femeia care e gata oricând să dea consultaţii medicale pe holurile televiziunii.

Sigur că îi e exploatată frumuseţea pe ecran, dar Oana nu s-a văzut niciodată atât de frumoasă încât să se lase influenţată de propria imagine. Pentru rubrica de la ştirile dimineaţă, sex-appeal-ul îi e împachetat în haine casual, în timp ce în week-end e colorat-fresh-urban-chic. Joia, la videochat, e business. Dar sexualitatea pe care o evidenţiază pe ecran o estompează imediat ce părăseşte studioul. În realitate are ţinuta unei tinere de 25 de ani: proporţii subtile, oase lungi şi subţiri, muşchi fermi, şolduri adolescentine, şi fundul bombat (enervant de bombat pentru o mamă de 37 de ani). Dar, pentru că e caldă şi feminină, pare fragilă.

În joia în care poartă cămaşa fucsia, munca nu se încheie odată cu „la revederele” spus doctorului invitat. Pe hol, în mijlocul colegilor, devine ea invitatul expert. Fiica regizoarei de platou se pregăteşte pentru licenţă, aşa că mama vrea să ştie ce să-i dea ca să-i stimuleze memoria.
– Encephabol. Are Piritinol care stimulează activitatea cerebrală. Poţi să-l iei fără prescripţie medicală.
– Dar ştii, de stres fetei mele nu i-a venit ciclu. Din iarnă are problema asta.
– Nu se poate să fie doar de la stres. Mi-ai zis ceva de asta. Acum câteva luni? După ce a plecat de aici?
– Da, dar şi-a găsit imediat slujbă. Are două acum, şi licenţa. Nu mai doarme. I-a dat medicul nişte pastile.

Urmează un ping-pong frenetic: analize, reacţii, recomandări, reţete, contracepţie, teste. În timp ce ascultă răspunsul femeii, ochii Oanei caută indicii care să o ducă mai departe. Îi plimbă în stânga jos, dreapta sus, contractându-şi simultan muşchii gurii a concentrare. O gimnastică a feţei pe care şi-o exersează la orice şedinţă de redacţie. Apoi, ca un doctor atent, Oana pune o nouă întrebare.

***

Oana chiar e doctor. A intrat la medicină, la Bucureşti, în 1989 şi a terminat de învăţat în 2005, după 6 ani de facultate, 5 ani de rezidenţiat, 4 ani de doctorat. În studenţie a fost foarte impresionată când, într-o noapte de gardă, un pacient a făcut infarct în timp ce era consultat. A alergat disperată să aducă medicul cu şocurile electrice şi asistenţă cu butelia de oxigen, dar a fost prea târziu. S-a specializat în gerontologie, a lucrat la Institutul Ana Aslan şi mai practică medicina, dând consultaţii doar pentru prieteni, într-o clinică privată. }ine mult la meseria asta şi nu vrea să-şi piardă dreptul de practică.

E marţi şi Oana e la şedinţa de redacţie în care se stabilesc subiectele pentru Săptămâna Paştelui. Se fac propuneri şi se caută soluţii atractive de prezentare a unor teme care au fost povestite de zeci de ori în cei şapte ani de Ce se întâmplă, doctore?, un brand cu emisiune săptămânală la tv, pastile la matinal, revistă şi site.

De data asta e vorba despre o dilemă legată de cafea. Andreea, unul din cei 5 redactori, a găsit pe site-ul CNN-ului o ştire care spune că dacă bei cafea înainte de a face sport, nu mai faci febră musculară. Mădălina, producătorul emisiunii tv, cere confirmarea Oanei. Ochii căprui migdalaţi fac din nou plimbarea stânga jos, dreapta sus, şi gura se contractă puţin.

– Da, poate să fie adevărat. Eu am citit însă altceva tot despre sport. Dacă bei un pahar de lapte înainte de a face sport, pui mai multă masă musculară.

Fetele râd. Oana continuă.
– Uite, putem să întrebăm şi dacă e bine să faci sport când eşti pe stop. Ştiaţi că prea multe abdomene pot, la femei, să ducă, în timp, la incontinenţă?
– Facem un subiect despre ce să faci şi ce să nu, la sală?

Mădălina prelungeşte întrebarea cu o privire lungă către fete. Andreea îşi notează în agendă şi se trece la alte subiecte: antrenarea musculaturii gâtului pentru a evita scolioza, băile fierbiţi care, la bărbaţi, pot provoca infertilitate, apa băută pe stomacul gol, dimineaţa şi seara, care poate duce la eliminarea prin urină a toxinelor. Pentru fiecare în parte se aşteaptă o confirmare ştiinţifică de la Oana care explică în termeni complicaţi, trimite sms-uri, caută în agendă numerele de telefon de experţi. Şi înainte de fiecare răspuns, e gimnastica feţei care trădează traseul pe care-l face informaţia, ca la o anamneză în căutarea unui diagnostic.

Pentru că CSID are atâtea produse, e uşor să îţi imaginezi că Oana Cuzino e doar imaginea frumoasă ataşată să le vândă. Dar CSID nu înseamnă nu doar emisiuni TV şi o revistă, ci şi seminarii, cluburi pentru educarea femeilor, blog, site şi videochat. Iar Oana e implicată în toate. Într-o vreme a avut şi o rubrică în revista Maxim şi o emisiune la radio InfoPro, şi da, le-a făcut pe toate cu aceeaşi conştinciozitate cu care învăţa pentru examenele la medicină. Cel mai greu i-a fost în 2005 când, la activitatea ei media, s-a adăugat examenul final de doctorat.

CSID are nişte recorduri cu care nu se laudă nici Oana, nici trustul. În 2007, blogul ei a strâns 567 de comentarii la un post prin care îndemna cititorii să fie alături de prietenii bolnavi, un record incredibil pentru o vreme în care blogosfera românească era mai puţin efeverscentă; iar revista Ce se întâmplă, doctore? are aproape o jumătate de milion de cititori, mai mult decât oricare altă publicaţie generalistă pentru femei.

***

E început de aprilie şi pentru că ziua e mai lungă, ora 4 a amiezii e prietenă bună cu soarele cald. După şedinţa de redacţie, Oana se îndreaptă spre casa de la Snagov, unde o aşteaptă fiica ei, Nomi, pregătită de călărie. Conduce un Range Rover negru care poartă amprenta cochetăriei ei: între scaunele din faţă are o sticlă de ojă roşie, pentru retuşuri. Pe drumul de o oră face o escală la Piaţa Floreasca pentru nişte mere cu un „gust special”, de la prima tarabă pe dreapta, locul de unde cumpără mereu.

Aglomeraţia din trafic îi reaminteşte de un calcul pe care l-a făcut un specialist invitat în emisiune: pentru că Bucureştiul e unul dintre cele mai poluate oraşe din lume, cei care trăiesc în el îşi scurtează viaţa cu patru ani. Ca doctor în gerontologie e o enciclopedie ambulantă de avertismente pentru prelungirea expectanţei de viaţă şi are reţete după care îşi pregăteşte mâncarea şi cosmeticele. Foloseşte o parte din secretele anti-aging învăţate pe vremea când lucra la Ana Aslan. Pe scurt, asta înseamnă alimentaţie, sport, mulţi antioxidanţi, atenţie la starea de dispoziţie şi o preocupare pentru latura spirituală. Dar e mai mult decât atât – e reflexul de a înlocui un aliment care nu e bun caloric cu un altul care poate asigura un plus de vitamine şi de energie. Ca orzul pe care-l mănâncă dimineaţa sau mugurii de pin pe care-i pune în salată.

Şi-a convins şi soţul, Yoav Stern, un om de afaceri israelian, că trebuie să mănânce sănătos şi ştie că salata Eisberg e preferata lui, aşa că o strecoară cât mai des între legume.

Într-o vreme a vrut să facă prăjituri din produse bio, dar rezultatul n-a fost conform aşteptărilor. A mâncat doar ea. A încercat şi prăjituri supra etajate, dar pentru că nu aveau gelatină sau alte creme cu aditivi, construcţiile se prăbuşeau.

Acum le recomandă cititoarelor să nu încerce asta acasă, ci să compenseze la desert cu fructe. Ştie că e greu să contrabalanseze un desert prefabricat pentru că e un gust sintetic cu multe arome, dar are metodele ei să o convingă pe Nomi ca fructele sunt mai bune. Într-o vreme i le tăia în forme de litere sau de animale. Cel mai greu îi era când trebuia să construiască un peruş gri african, cum e Nicu, papagalul care-i spune „Noroc” lui Nomi când strănută.

Nomi ere 6 ani şi e o obişnuită a manejului de călărie. Are cizme maro care, pentru că sunt mici, par de jucărie, pantaloni mulaţi maro cu galben, o geacă bej şi o capă neagră pe cap. Seamănă cu Oana nu doar la chip, ci şi la gesturi. Aproape fiecare zi a săptămânii, Nomi vine la un ranch aflat de 5 minute de casă ca să o vadă pe Apple, poneiul fetiţă pe care a primit-o cadou de ziua ei. Apple e mai înaltă decât ea cu cel puţin un cap, e alb beige, cu o inima tunsă în părul de pe crupa dreaptă, şi are o coamă gri, afro. A avut părul împletit în codiţe până acum câteva zile.

Ca să primească poneiul, lui Nomi i s-a predat discret o lecţie de viaţă. Trebuia să înţeleagă ce înseamnă să ai un cal, un animal pe care nu îl poţi ţine acasă şi ce înseamnă efortul de a-l vizita chiar şi atunci când eşti obosit şi n-ai chef. Toată vara trecută, Oana şi soţul ei au adus-o la ranch unde a îngrijit-o pe Smaranda, un ponei pitic şi ciufulit. După ce au fost convinşi că îi plac cu adevărat caii şi că a înţeles responsabilitatea pe care trebuie să şi-o asume, i-au serbat ziua de naştere la ranch. Unul dintre grajduri era împodobit cu baloane şi funde, iar dintre ele a apărut Apple, cadoul ei. Nomi s-a emoţionat atât de mult încât, şi la câteva luni distanţă exclamă, cu voce tremurândă: „e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată”.

De data asta a venit pregătită cu un măr pe care îngrijitorul i-l rupe în bucăţele pentru ca ea să i-l întindă în palmă lui Apple. Ar vrea să-o încalece, dar antrenorul ei are zi liberă şi regulile sunt stricte: un cal e antrenat doar de o singură persoană; ceilalţi îngrijitori nu au voie să-l pregătească pentru ea.
– Mami, dar vreau să călăresc.
– Nu am cum să te ajut.

Oana se apleacă de spate cât să ajungă cu faţa în dreptul fiicei. Nomi are lacrimi în ochi şi insistă cu „te roooog”. Oana îi explică din nou regulile, iar Apple intră cu botul alb şi cald între chipurile lor. Se formează un triunghi de ochi – mamă, fiică şi cal – iar nările lui Apple freamătă, atingând-o pe cea mică.
– Uite şi Apple se bagă în seamă, vorbeşte cu tine, râde Oana. Lacrimile copilei se transformă în zâmbet, chiar dacă n-a renunţat cu totul la ideea de a călări azi.

Ca întotdeauna Oana are o cale inedită să ajungă la fiica ei. Vrea să-i ia povara lucrurilor, să o înveţe să fie bună, să aibă respect pentru ea şi pentru cei din jur, şi să nu mintă.

Ştie că e greu să fii atât de puternică, încât doar să acţionezi şi să nu reacţionezi. Eşti puternică atunci când ajungi să spui doar adevărul.

***

Pentru o persoană a cărei carieră depinde de frumuseţe, e ciudat că Oana nu se teme de îmbătrânire. Vrea să îmbătrânească. Fiecare pas pe care-l face zilnic, îl face – după legea firii – ca să îmbătrânească. Se gândeşte uneori că asta poate să fie o formă de egoism pentru că vrea să îşi vadă fiica mare, să aibă nepoţi, să trăiască împreună cu ei noi bucurii. Ca medic crede că în curând vom reuşi, ajutaţi de ştiinţă, să trăim cât suntem programaţi genetic: 120 de ani. Dar ştie, asemeni Anei Aslan, că e mai important să dai viaţă anilor, decât să adaugi ani la viaţă.

Asta crede Oana că e problema viitorului nostru, pentru că românii nu sunt doar bolnavi, sunt şi trişti. Boala umileşte, dezvăluie slăbiciuni, probleme nerezolvate, neglijente, traume. Pentru că România nu are nicio supapă de relaxare pentru cei trecuţi de 60 de ani, visează să înfiinteze centre unde bătrânii să poata să desfăşoare activităţi, utile moralului lor, dar şi vieţii celor din jur. Are idei, dar îi e teamă că nu va găsi finanţare.

Mai crede că poţi să ai atât de mult spirit încât să-ţi controlezi trupul, şi ştie că şi această practică poate fi o formă de a stăpâni îmbătrânirea. Nu vorbeşte medicul când spune asta, ci femeia care crede că există spirite atât de pure. Nu le-a văzut, dar partea neexpusă la TV a sufletului ei e convinsă de asta.

0
2205
pictorial_17_60Catalin Botezatu – decadenta, erotism si sinucideri
interviurimoda
16 years ago

Catalin Botezatu – decadenta, erotism si sinucideri

Viaţa lui ar putea fi transformată uşor într-o carte de succes. „Dacă aş scrie-o, aş spune lucrurilor pe nume, de la cap la coadă, ori ştiu că societatea românească nu este încă pregătită să audă lucruri atât de adevărate şi de profunde în acelaşi timp”, spune Cătălin. Înfrângeri, victorii, iubiri câştigate sau pierdute, decadenţă, erotism, lux. Până va scrie cartea, iată-l pe Cătălin Botezatu reinterpretându-şi viaţa cu umor, pentru ca mai apoi să o disece cu sinceritate.
decembrie 2008

tabu: Acum 14 ani de Crăciun, te aflai în arest preventiv şi a fost unul dintre cele mai grele momente din viaţa ta, dar şi dintre cele mai emoţionante.
Cătălin Botezatu: A fost cel mai oribil moment din viaţa mea. Nu ştiu cum să-l descriu pentru că nu vreau să treacă cineva nici măcar cu gândul prin momentele alea. Arestul preventiv s-a lungit mai mult decât mi-am închipuit din cauza jocurilor politice de atunci. Gălăgia era maximă, celulele se aflau undeva sub nivelul străzii, se vedea câte o fereastră mică la nivelul solului. Pentru că înăuntru era cald şi afară frig, uneori fereastra era acoperită de şobolanii imenşi atraşi de căldură. Dar în noaptea aceea de Crăciun s-a lăsat o linişte de mormânt, nimeni nu mai ţipa, nu mai înjura. şi au bătut clopotele la Mitropolie, arestul poliţiei fiind undeva în Centrul Civic, iar clopotele au marcat şi începutul unui colind.

Lângă noi era o celulă pentru femei şi de acolo s-a auzit un colind sfâşietor. Cuvintele erau pumnale în minte şi în inimă. M-am simţit mai singur ca niciodată, eram terminat din toate punctele de vedere, deznădăjduit, nu pot să descriu starea. şi când s-a terminat colindul, pentru prima dată, într-o linişte de cristal, au început să se audă plânsete, plânsete de bărbaţi care, de obicei, voiau să pară duri. Erau acolo foarte mulţi oameni grei, şefi de bănci care, în libertate, erau de neclintit.

tabu: Când ai ieşit, unde ai găsit resursele să o iei de la capăt?
C.B.: N-am spus niciodată până acum, dar atunci, deşi era clar că nu sunt vinovat, tergiversarea şi ţinerea mea în arestul preventiv m-au dus pe panta aia grea a disperării şi am hotărât să mă sinucid. Mă gândeam că aşa pot să răspund lumii că nu sunt cum mă ca­talogaseră. şi am strâns pastilele pentru dormit pe care le primeam în fiecare seară. Prin celula respectivă s-au plimbat o mulţime de oameni, inclusiv Sever Mureşan şi Miron Cosma. La un moment dat, în celulă a venit şi un băiat, un spărgător, care a înţeles ce vroiam să fac. În noaptea de după Crăciun, eu mi-am pregătit pastilele înainte de a mă duce la duş. Să nu crezi că duşul era undeva departe, era în aceeaşi cameră, improvizat. Dar când m-am întors, nu mai erau pastilele şi n-am putut să fac scandal pentru că era ilegal felul cum le strânsesem. Cert este că dimineaţa când au venit la apel, acest băiat nu s-a mai trezit. A fost dus la spital, i s-au făcut spălături. Când şi-a revenit, l-am întrebat de ce a făcut asta. Mi-a răspuns, în simplitatea lui, că nu era nicio pierdere dacă murea el, pe când eu care am făcut ceva în viaţă trebuia să trăiesc, era păcat să mor pentru că n-am avut ocazia să mă apăr. A fost firul de care m-am agăţat, era o mică parte dintr-o societate care ar fi putut să mă înţeleagă.

tabu: Ai mai făcut cândva referire la faptul că ai vrut să te sinucizi, într-un alt context.
C.B.: Da, sunt o persoană ca oricare alta, câteodată slabă, câteodată puternică.

tabu: Dar hai să ne gândim: eşti acolo, la marginea prăpastiei, la figurat vorbind.
C.B.: Au existat mai multe momente în care am vrut să mă sinucid. Eram la marginea unei prăpastii sentimentale atunci, căci nu mai exista decât un mare hău în care dragostea nu mai era, iar în faţa mea era, la propriu, o prăpastie în care vroiam să cad.

tabu: Şi de ce te-ai întors? La ce te-ai gândit în clipele acelea?
C.B.: Nu m-am întors, a fost un joc. A fost un fel de ruletă rusească. Am pus maşina pe marginea prăpastiei, am scos-o din viteză şi am spus că dacă va fi să cadă, va cădea. şi-am stat acolo o oră.

tabu: Şi-n ora aia la ce te-ai gândit?
C.B.: N-am făcut mişcări bruşte ca să-mi forţez soarta, am stat în maşină cu mişcările pe care le-aş fi făcut în mod normal, am fumat, cred, un pachet de ţigări şi am refuzat să mă gândesc la ceva anume. De fapt mă gândeam dacă ceva merită în viaţa asta, mă gândeam dacă e ceva dincolo de poarta aia, dacă e o altă viaţă.

tabu: Se mai supără părinţii pentru lucrurile pe care le citesc despre tine?
C.B.: E delicat. Primul impact negativ a fost arestul. Normal că au suferit; şi dacă fiul tău ar fi un criminal, ai suferi. Mama a fost pe patul de moarte şi numai Dumnezeu a salvat-o.

În timp, s-a demonstrat că nu erau adevărate acuzaţiile. Apoi s-au scris lucruri urâte legate de viaţa mea sexuală. La început mă gândeam la ce o să spună mama? Tata e tata, dar mama?! Apoi mi-am dat seama că ei mă cunosc, că sunt oamenii care ştiu exact ce am făcut, ştiu exact cu cine am umblat de-a lungul timpului şi ştiu că nu pot fi altfel. şi mai ştiu că dacă aş face ceva, le-aş spune-o, că mi-aş asuma acest lucru. Ei au fost alături de mine şi am fost surprins să constat că am nişte părinţi care pot înţelege orice şi, mai ales, care pot avea încredere în copilul lor.

tabu: Să trecem într-o altă zonă. Ce înseamnă erotism, erotic pentru tine?
C.B.: Acea depăşire a graniţelor, este acea parte a sentimentelor care sunt îngemănate întotdeauna cu sexul, care dau frâu liber imaginaţiei, te eliberează de orice fel de inhibiţii. Sigur că trebuie să fii extrem de rafinat, de profund, de cultivat ca să poţi să experimentezi. Există nişte bariere pe care le poţi trece sau nu. Unii dintre noi le-au trecut, le trec, alţii nu o fac, decât, poate imaginar.

tabu: Dar societatea etichetează…
C.B.: De ce? Dacă cuiva îi place să iubească într-un anume fel, dacă îi plac anumite mişcări care pentru restul lumii sunt vulgare sau par interzise, asta e. Nu trebuie să le faci publice, trebuie doar să ţi le asumi şi să le tratezi ca atare. Fac parte din viaţa ta, fac parte din felul tău de a fi. Dar dacă reuşeşti să realizezi că lumea aceea care te judecă e o lume meschină, oribilă, o lume incultă, o lume incapabilă să-ţi înţeleagă simţirile, o lume limitată, atunci îţi dai seama că îi eşti superior şi că nu contează cum te judecă.

tabu: În alte ţări decadenţa e asociată cu partea boemă, artistică. La noi e mai degrabă în tabăra oamenilor de afaceri şi nu are foarte mult rafinament.
C.B.: La noi decadenţa înseamnă foarte mulţi bani care sunt ai oamenilor de afa­ceri, ai snobilor sau ai îmbogăţiţilor peste noapte. şi mai e o problemă, ei nici măcar nu-şi dau seama ce înseamnă decadenţa. Ei fac aşa pentru că au citit că fac alţii, că li s-a spus că aşa e la modă şi o fac aşa, de-a valma. Care rafinament?! Sunt toate paraşutele îmbrăcate cu zeci de mii de euro, arată îngrozitor, dar lor li se pare glamour. Pe mine viaţa de noapte mă oboseşte teribil. Nu o mai gust. Uite, Bamboo e locul perfect în care distracţia este garantată la maximum. Dar pentru un non connaisseur. Eu dacă mă uit în zona VIP, pe mai mult de jumătate dintre ei nu vreau să-i văd. Ei nu ştiu că nu impresionezi cu blănuri, ceasuri şi haine cu etichete.

tabu: Dar le spui şi lor ce gândeşti?
C.B.: Da. şi de aici apar problemele. Că ei nu pot să spună despre mine că sunt prost. Sau că sunt urât. Nu contează. Că nu sunt talentat – asta e discutabil. şi-atunci îmi pun în cârcă tot felul de chestii care ţin de sexualitate. Ce mai au să-mi spună: că fac sex cu pisici?! So what? Lumea adevărată uită, pentru că nu contează ce se spune despre tine, contează ce faci pentru oameni.

tabu: Compensează fericirea pe care ai trăit-o scandalurile pe care le-a adus?
C.B.: Da. A meritat tot. Cineva m-a făcut fericit pentru o vreme, mi-a dăruit dragostea. Ce contează că pe urmă am fost târât în tot felul de scandaluri?! Le mulţumesc femeilor, persoanelor din viaţa mea care m-au făcut fericit, indiferent de preţul pe care l-am plătit după.

tabu: Eşti gata să mai plăteşti încă o dată preţul ăsta?
C.B.: Îl voi plăti ori de câte ori e nevoie.

tabu: Şi-atunci îţi mai doreşti un copil?
C.B.: A fost o perioadă în care mi-am dorit tare un copil.
Dar acum nu. Poate că scurgerea anilor mi se pare din ce în ce mai rapidă. Poate pentru că ştiu că se apropie foarte tare finalul, încep să devin mai egoist. Nu ştiu. Dar ce înseamnă un copil? Iubeşti, îl naşte soţia ta – femeia pe care o iubeşti – îl creşti, dar într-un final, copilul va avea viaţa lui. La un moment dat, el va pleca, te va „părăsi“. şi vei rămâne tot singur. Aud tot felul de mame care spun „m-am sacrificat toată viaţa pentru copilul meu.“ Ce prostie! Ce femei limitate! Mama e aşa… să mă ierte că spun asta. După ce a divorţat a spus: „n-am să mai fiu cu nimeni niciodată pentru că pe tatăl tău l-am iubit enorm şi îl iubesc, şi apoi pentru că eu am un copil şi nu vreau să mă fac de râs“. Ce limitat a putut să gândească.

tabu: I-ai spus?
C.B.: Da, i-am spus-o. şi nu am avut niciun ecou. Ea s-a sacrificat pentru mine. De ce?! Eu am viaţa mea. E adevărat că atunci când este bolnavă, o ajut, dar e posibil să nu fiu în ţară şi să nu pot să o ajut. Dar ea, când va avea o pro­blemă, cu siguranţă nu mi-o va spune ca să nu mă împovăreze şi mai tare, deci tot ea se va lupta. şi-atunci de ce să se sacrifice pentru mine?!

tabu: Ai un fel de a face fapte bune mai rar întâlnit la VIP-uri, uneori pe ascuns… Partea asta de a dărui vine şi dintr-o dorinţă de a fi protejat pentru mai târziu?
C.B.: Nu. Sunt un om al bilanţului şi mă gândesc unde am greşit? N-am furat, n-am omorât, de minţit cred că o facem cu toţii ca să protejăm nişte situaţii, nişte oameni. Lucruri grave nu am făcut, nu am de ce să-mi pregătesc viaţa de dincolo.

tabu: Nu-ţi vine câteodată să spui stop, să-ţi iei o vacanţă?
C.B.: Ba da, dar sunt o serie de angajamente care trebuie respectate şi nu mă mai pot opri. Prefer să cad lat decât să par neserios.

tabu: Chiar şi în condiţiile în care, acum ceva vreme, ai avut probleme de sănătate?
C.B.: Am şi acum probleme. Dacă eu zâmbesc, râd şi fac frumos, asta nu înseamnă că nu am probleme de sănătate, dar dacă m-aş văicări, oricum nu m-ar ajuta nimeni. Din contră, cei care mă urăsc s-ar bucura, iar ceilalţi ar spune „săracul băiat“. A fost o perioadă în care mă văicăream. Recunosc că am slăbiciuni. Am fost şi la ghicitoare, apropo de slăbiciuni şi de incultură. Pentru că numai un om incult ajunge la ghicitoare. Am trecut şi prin această fază, dar ştiu că trebuia.

tabu: Că tot ai amintit de cultură. Ce te-au învăţat ai tăi la lucrurile obligatorii?
C.B.: Mama era, cum să zic, Cruela. Am mâncat bătaie până în clasa a XI-a. Dacă nu mă adresam politicos doamnelor mai ales, dar în general oamenilor, aveam drept pedeapsă să scriu codul bunelor maniere de 10 ori. Pe vremea aceea avea 68 de pagini, deci era oribil. şi acum îmi pâlpâie în minte ciucurii de la covor care dacă erau uşor deranjaţi, era jale. Atunci n-am înţeles-o, acum îi mulţumesc pentru educaţia spartană. Oricum era compensată de drăgălăşenia mătuşilor care aveau grijă de mine.

tabu: Cum ţi-ar plăcea să se gândească lumea la tine peste nişte ani?
C.B.: Mi-ar plăcea ca lumea să spună că am fost un om bun. Mi-ar plăcea să se gândească că am fost om cu adevărat. Pentru că asta însemn eu; nici designerul, nici VIP-ul.

tabu: Există ceva în materie de jocuri erotice, ceva ce ţi-ai dorit să faci, şi n-ai făcut?
C.B.: Nu. Am făcut tot ce mi-am dorit să fac. Fanteziile mele sexuale au fost întotdeauna duse la bun sfârşit. Nu pot să spun că mă gândesc la lucrul ăla pentru că nu l-am încercat. Nu.

0
2050
bogdan_enoiu____dac___visezi_frumos____i_se___ndeplinesc_visele____f0facbcBogdan Enoiu „Daca visezi frumos, ti se indeplinesc visele”
interviuri
16 years ago

Bogdan Enoiu „Daca visezi frumos, ti se indeplinesc visele”

Stiti despre el ca e directorul uneia dintre cele mai importante agentii de publicitate, ca e casatorit cu Dana Razboiu si ca are o avere care l-a plasat in topul celor mai bogati oameni din Romånia. Iata-l intr-o ipostaza inedita, vorbind despre parintii sai si despre resorturile intime care-l fac sa se implice in proiecte.
tabu, septembrie 2008

Stiam ca cel mai greu lucru la un interviu cu Bogdan Enoiu nu e sa obtii intålnirea cu el, ci sa-i tii captata atentia, sa spui lucruri interesante, ca sa fie pe parcursul intålnirii, cu tine nu doar fizic, ci si cu gåndurile. „Ai un fel de ADHD al afacerilor, esti implicat tot timpul in multe proiecte, treci foarte repede de la unul la altul, esti ca o zvårluga”, i-am zis din primele clipe. „Da, da; sunt un exponent al acestui sindrom. Si in afaceri si in viata”, a raspuns relaxat admitind ca asa a fost de mic copil, neaståmparat, ca nu putea sa stea locului.
De mai bine de 17 ani, Bogdan Enoiu conduce agentia de publicitate McCannErikson, iar de 7 ani a intrat si in lumea evenimentelor de anvergura. |ntre cifrele acestea se afla peste 200 de premii din industria de publicitate, milioane de oameni emotionati, incåntati, entuziasmati la evenimente ca Gala Hagi sau vizita lui George Bush la Bucuresti, milioane de euro pusi in joc si sute de ore de munca.

Dar dincolo de orice se vede, la radacina sunt acele lucruri care l-au facut pe Bogdan Enoiu sa spuna „Vreau sa fac proiectul acesta”, iar decizia are intotdeauna un substrat emotional intim. „Banii sunt doar un mijloc pentru a face lucrurile sa se intåmple, dar nu sunt motorul principal. N-au fost niciodata”, spune domnul care e in topul celor mai bogati oameni din Romånia, nu chiar pe primele locuri, dar are cåteva milioane bune in cont. „Exista ceva ce nu poti sa-ti cumperi? Ceva ce ti se pare prea scump?”, l-am intrebat.

„Eu nu gåndesc in termeni de scump, ieftin. N-am o astfel de relatie cu banii. Nu sunt foarte ahitiat dupa bani. Cåteodata ii fac usor, alteori greu. Nu stiu ce zic: usor- greu, ii fac. Dar nu imi doresc sa fiu foarte bogat. |mi doresc insa sa fac atåt de multi bani cum a facut Bill Gates ca sa-i dau pe toti dupa aceea. Mi se pare o reinventare a capitalismului, e un gest foarte frumos.”

Cånd vorbeste isi cauta cuvintele si nu e foarte generos in formulari. „Nu raspund foarte mult in interviuri, asa e felul meu”, imi explica atunci cånd il rog sa fie mai darnic cu cuvintele. Dar felul lui de a vorbi pare ca e o consecinta a vietii pe care o traieste: lucreaza intr-un domeniu in care fiecare cuvånt trebuie sa fie pus la locul lui, intr-un mod cåt mai eficient si mai creativ.

|ntr-o viata asa de organizata, imi imaginez ca si amintirile sunt stivuite frumos dupa ani, succese si provocari. Care e cea mai importanta amintire –senzatie legata de toti anii acestia de munca? „Faptul ca am tinut corabia cu pånzele in vånt 15 ani, nu prea am acostat si nu prea am naufragiat. Primii 10 ani au fost foarte grei. Era grija pentru angajati pentru ca trebuia sa faci rost de bani, dar si spiritul de competetie. Aceste doua lucruri au fost la inceput motorul corabiei.”

Ne intoarcem la resorturile intime care-l fac sa ia o decizie si revenim la Gala Hagi. La mai bine de 7 ani de la acel eveniment inca mai spune ca a fost unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a facut in cariera si stiu ca atunci a muncit nebuneste impreuna cu echipa lui timp de trei luni. Pare ciudat pentru ca sunt multe alte proiecte cu bugete grele pe care le-a avut pe måna si in care s-a implicat profesional la fel de mult. La Gala Hagi a fost insa un detaliu intim care a facut diferenta. „Hagi mi-a dat mie personal foarte multe bucurii. Ca suporter, ca tot ce vrei tu. Si-l pretuiesc foarte mult. In primii 15 ani am muncit foarte mult pentru toti clientii mei, dar pentru Hagi a fost ceva special, de suflet. Si drept dovada, a iesit perfect. Amintirea mea cea mai puternica e cu tricoul urias care s-a dus la cer si s-a dus… n-a mai venit. Si pentru Hagi a fost unul dintre cele mai emotionante momente.”

De sase ani, fostul inginer cu inventii in domeniu, trecut la publicitate cu multe premii, a mai facut un salt si a devenit organizatorul celui mai important turneu de tenis de la noi, BCR Open Romånia. „L-am cunoscut pe domnul }iriac, stia ca sunt pasionat de tenis, mai facusem evenimente si-a avut incredere. Eu sstiam ca am un grup de comunicare foarte puternic cu care pot sa fac multe lucruri. O måna de oameni pe care daca o pun la munca, reusim”, isi aminteste inceputurile. Si adauga „N-am mers pe motivatia materiala, ci pentru a face ceva deosebit.”

Astazi, in lumea tenisului unde se joaca milioane de euro, Romania incepe sa valseze usor, iar in urma cu cåteva saptamåni turneul de la Bucuresti era luat in carti pentru o posibila victorie a lui Roger Federer care isi face calcule ce turnee poate sa cåstige, cåte puncte poate sa obtina ca sa nu piarda locul I in clasamentul mondial. „Suna lumea pentru intervenetii ca sa primeasca un wild card ( nota red. accesul direct pe panoul de joc fara a trece prin calificari)?”, am incercat sa intru in culisele sportului alb. „Suna, suna, se face lobby pentru wild carduri. Dar in final e doar decizia mea, buna sau rea.”

Si iata cum Bogdan Enoiu decide astazi romånii care joaca, acasa la ei, cu numele mari ale tenisului, o responsabilitate de care e foarte constient si pe care o ia foarte in serios.
„Trebuie sa tii cont si de echipa de Cupa Davis si chiar daca e un turneu pentru care eu am responsabilitatea, ma consult cu cei din lumea tenisului cånd aleg wild cardurile.”

„Ai regretat vreodata o decizie?”, n-am rezistat sa nu intreb. A zåmbit si-a raspuns repede: „Catalin Gård, anul trecut, dar s-a calificat singur pe panoul principal si m-am revansat data urmatoare.”

Il intreb daca recunoaste usor ca greseste si daca se evalueaza dupa fiecare proiect. „Tin minte cånd mi se pare ca am gresit si incerc sa repar. Nu sunt mai sever sau mai generos cu mine decåt cu altii, aplic aceeasi masura si pentru mine, si pentru ei. |mi place sa ma masor. Nu e un lucru foarte bun; depinde din ce parte privesti.”

Vorbim despre zona de entertainment pe care a adus-o turneului (primii 7 ani ai competittiei de la Bucuresti s-au desfasurat sub un alt patronat), despre meciurile demonstrative si numele mari care au venit ( meciul Martina Navratilova – Monica Seles, e cel mai recent exemplu) si-i spun ca acum turneul e mai orientat catre public, nu doar catre cei care joaca tenis.

„Rezultatul se vede in numarul de bilete våndute mai mare de la an la an. La inceput intrarea era gratuita, acum usor usor lumea a inceput sa cumpere bilete. Dar am mai spus-o, nu facem turneul ca sa cåstigam bani, o facem pentru sport. Nu iesim pe pierdere insa, avem un mic profit.”

Ne indreptam catre copilul Bogdan Enoiu incercånd sa aflu daca aptitudinile sale de conducator se simteau de pe atunci. „Aveam un spirit de competitie dezvoltat si cånd eram mic. Joc tenis de la 10 ani si e sportul meu preferat, e hobby-ul meu. Sportul e lucrul pe care-l fac cel mai serios. Tenisul e o pasiune constanta a vietii mele.”

E momentul in care are cea mai mare pasiune in voce, asa ca il intreb daca parintii sunt måndri de ce face. „Tata a murit, mama si tatal meu vitreg sunt måndri, sigur ca da. Eu vin dintr-o familie simpla, mama e in vårsta nu vine la evenimentele pe care le organizez., dar se mai uita la televizor cånd o anunt eu. Altfel, incerc sa-mi fac datoria de fiu cum se cuvine. Ma duc la masa duminica, in Berceni, unde locuiesc ei. {tii cum e, esti fiul mamei si la 50 de ani”, spune cu tandrete.
A fost momentul in care in mintea mea s-a facut un click. Si-a urmat acest dialog.
„Dar cånd erai mic si jucai tenis, te visai noaptea campion?”
„Da. Ma visam in fiecare noapte campion. Si-acum ma mai visez.”

A spus „da” cu sinceritate, promptitudine si cu o oarecare candoare care confirma ca intrasem pe un teritoriu foarte privat.
„Si-atunci te-ai implicat in turneul de tenis pentru ca era lumea la care visai?!”
„Da. Asa este. “
„Tu de fapt ti-ai implinit un vis din copilarie.”
„Da. Ai sesizat corect. Si cu Hagi la fel a fost.”

Mi s-a parut frumos ca omul acesta care invårte milioane in conturi publicitare, care a cumparat recent un bloc pe la Unirii, care poate sa faca orice cu banii pe care-i are, isi investeste timpul in industria sportului ca sa-si indeplineasca visele copilariei. Abia atunci am inteles ca resortul care l-a facut sa munceasca nebuneste trei luni ca sa-i organizeze spectacolul de retragere lui Hagi era forma lui de rasplata pentru bucuria pe care o primise de la victoriile sportivului Hagi; cum si turneul de la Bucuresti (a carui conducere a obtinut-o la aniversarea de 30 de ani de la finala Cupei Davis) e tot o forma de a multumi pentru bucuriile oferite de Ilie Nastase si Ion }iriac. {i e calea prin care construieste ceva, indeplinindu-si visele copilariei.

„Daca visezi frumos, ti se indeplinesc visele”, a spus si m-a intrebat repede de colegele mele, ca sa mute discutia din zona privata in care ajunsese. Remarcasem ca in ultimul sfert de ora coboråse ritmul, se relaxase si nu mai raspunsese la telefon. Si-am vrut sa ramån cu imaginea aceasta inedita.

0
2903
helen fieldingHelen Fielding Mama lui Bridget Jones
interviuri
17 years ago

Helen Fielding Mama lui Bridget Jones

|n „Bridget Jones: La limita ratiunii”, Helen Fielding imagina un interviu intre Bridget si Colin Firth in care actorul trebuia sa faca fata multor intrebari care incepeau diferit si sfârseau la camasa uda pe care a purtat-o intr-o secventa din filmul „Mândrie si prejudecata”. De fapt interviul a fost realizat „pe bune”. Fielding prin intermediul prietenului ei, Nick Hornby, a ajuns la Colin si l-a pus sa raspunda la intrebarile turbate ale lui Bridget. La vremea respectiva, scriitoarea nu se astepta sa dea interviuri in care mai toate intrebarile sfârsesc la acelasi lucru: Bridget Jones. Iata-o insa facând fata cu brio.
tabu, iulie 2008

Eroina dvs Bridget Jones este faimoasa in toata lumea. Acum ne-ati facut cunostiinta cu Olivia Joules. Cine e Olivia?

Olivia este o femeie obisnuita, o jurnalista nu foarte de succes care se ocupa de rubrica beauty, dar care viseaza sa devina un faimos corespondent de razboi. Din intâmplare da peste stirea vietii ei dar sfârseste prin a fi luata drept spion. Olivia nu face intotdeauna lucrurile cum trebuie, dar cu instinctele ei feminine reuseste sa duca la capat o misiune care ar fi fost dificila chiar si pentru spionii clasici.

Ati ales ca investigatiile pe care le face Olivia sa fie legate de membrii Al Ouaeda pentru ca e un subiect interesant sau ati urmarit sa transmiteti un mesaj, o critica legata de aceasta problema globala?

Nu, n-am scris ca sa atrag atentia asupra a ceva anume, eu am vrut sa spun o poveste. Mi-au placut intotdeauna cartile Bond si am vrut sa scriu o carte usoara care sa poata fi citita pe plaja si care sa aiba o eroina gen Bond. Al Quaeda este dusmanul in aceasta carte pentru ca este un subiect contemporan; era ridicol ca Olivia sa se intereseze de KGB.

Va asteptati la controverse legate de aceasta carte?
Se pare ca toate cartile mele au generat controverse. Unii sustin ca Bridget este o reprezentanta nedemna a feminismului. N-am nici cea mai mica intentie de a crea controverse, eu vreau sa spun o poveste. Dar scrisul este ceva foarte intim. Am tendinta de a scrie despre lucruri pe care le gândesc sau mi le imaginez, dar despre care nu se vorbeste foarte des in public. Mie umorul este mi bun daca este cladit pe ceva dificil sau dureros. Asa cred.

Pentru ecranizarea cartii cu Olivia credeti ca ar fi potrivit rolul pentru Renee Zellweger? Daca n-ar fi Renee, care ar fi actrita care ar putea sa o interpreteze pe Olivia?
Renee a fost fantastica in Bridget Jones. |nainte de film, Bridget era atât de bine definita in mintea mea incât nu puteam sa-mi imaginez ca e cineva posibil sa-i dea viata, cu exceptia lui Bridget desigur. Acum când ma gândesc sa scriu ceva despre Bridget o vizualizez imediat pe Renee. Cred ca la fel va fi si cu Olivia. Deocamdata când ma gândesc cine sa o interpreteze pe Olivia imi spun fara ezitare “Olivia Joules, desigur”.

Dat fiind faptul ca precedentele dvs romane au avut un foarte mare succes si au fost ecranizate, v-ati gândit la varianta pentru cinema când ati scris acest nou roman? Ati scris cartea având in minte posibilitatea unui viitor film?

Nu. Sa muncesti pentru un film, sa gândesti pentru cinema e cu totul altceva. Dar e mai amuzant asa pentru ca am putut sa-mi plasez povestea in Miami, apoi in Caraibe si sa o plimb un pic prin Africa, apoi sa arunc in aer o nava uriasa fara sa-mi spuna cineva ca trebuie sa transform nava in pluta si sa mut totul in Vancouver ca sa putem filma mai usor.

Sa ne indreptam putin si catre viata dvs privata. Dupa absolvirea universitatii v-ati inceput cariera ca jurnalist. De când va gânditi ca ati putea deveni scriitoare?

Mi-am dorit dintotdeauna sa fiu scriitoare. |nca de mica aveam tot felul de fantezii cum o sa fiu eu scriitoare când o sa fiu mare. Cred ca a fi jurnalist si a fi scriitor sunt parti din acelasi intreg pentru ca jurnalismul este un antrenament excelent pentru a scrie romane. Te ajuta sa-ti indepartezi ego-ul, sa nu ai orgoliul propriei creatii si te invata ca trebuie sa accepti ca munca ta, povestea scrisa de tine, va fi ajustata pâna va avea exact proportia ideala de informatie – calitate – spatiu in ziar. Jurnalismul te invata ca nu trebuie sa-ti plictisesti niciodata cititorii si te ajuta sa observi cu accuratete ce se petrece in viata de zi cu zi.

De ce credeti ca Bridget Jones este atât de populara in toata lumea?
Cred ca avem de-a face cu diferenta dintre ceea ce-si doresc oamenii sa fie si ceea ce sunt de fapt. Suntem bombardati cu mii de imagini ale perfectiunii si e o usurare sa vezi pe cineva care incearca sa faca lucrurile bine, dar sfârseste prin a le face prost. |ti vine sa râzi si te simti bine ca si altul greseste.

Ati avut aceleasi probleme ca Bridget?
Da, ma tem ca da.

Femeile care se incadreaza in idealul promovat de reviste, femeile slabe si frumoase, sunt mai fericite si isi gasesc iubiti mai usor decât femeile mai plinute?

Femeile se gândesc oricum ca sunt grase, indiferent de cât de slabe sunt. Probabil ca cele mai suple gasesc mai usor barbati care sa le “ciufuleasca”, dar nu cred ca sunt neaparat barbatii care o sa le iubeasca si sa aiba grija de ele.

Care credeti ca sunt conditiile care ajuta la mentinerea fericirii si a dragostei?
Cum ii explica mama lui Bridget fiicei ei, motivul pentru care femeile isi gasesc atât de greu dragostea este pentru ca toate se asteapta sa ajunga in pat cu Brad Pitt care dimineata o sa se ocupe de masina lor de spalat vase, in timp ce e gol si uns cu ulei frumos mirositor din cap pâna in picioare.
De fapt, e important sa iti asumi ceea ce esti si sa le permiti si celor din jurul tau sa fie ele insele, nu un rod al imaginatiei. Altfel tot ceea ce pretinzi ca esti, când de fapt nu e adevarat, te vor duce curând catre un deznodamânt prost.

Bridget Jones este inspirata de romanul lui Jane Austin, Mândrie si prejudecata. Cu acest punct de plecare pentru romanul dvs, ati vrut sa ne aratati ca nu s-a schimbat aproape nimic in relatiile dintre femei si barbati in mai bine de o suta de ani?
M-am inspirat din aceasta carte pentru ca e un subiect excelent pe seama caruia s-au facut multe cercetari de-a lungul timpului. Si m-am gândit ca Jane Austin nu s-ar supara. Oricum, nu mai e in viata.

Colin Firth este actorul perfect pentru domnul Darcy de acum 100 de ani (a fost eroul din varianta tv BBC de la Mândrie si prejudecata) si de astazi (in Bridget Jones)?
Daaa. Da, da.

Aveti un baietel de 1 an. V-a schimbat maternitatea?
Absolut, cu totul. Si imi place la nebunie.

Va intoarceti la scris curând sau o sa mai stati in vacanta?
Am stat in vacanta o perioada destul de lunga si de scurta vreme m-am reintors la povestea lui Bridget. Asa ca scriu din nou articolele saptamânale despre Bridget in ziarul londonez, The Independent, ca pe vremea de inceput a lui Bridget.

Putem sa ne asteptam la un al treilea roman cu Bridget Jones? Poate ca Mark si Bridget vor avea un bebelus in cel de-al treilea roman, ce credeti?

In articolele din ziar, Bridget tocmai a descoperit ca este insarcinata. Nu stiu inca daca am sa pun totul intr-o alta carte, deocamdata ma bucur sa scriu câte o poveste pe saptamâna fara presiunea deadline-ului si a asteptarilor celorlalti.

Tabu multumeste Adrianei Marina ( Kessler Literary Agency) pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material.

0
1722
stella_stevens_closeupStella Stevens In cautarea Ielelor romånesti
interviuri
17 years ago

Stella Stevens In cautarea Ielelor romånesti

O gasiti in clasamentul celor mai frumoase femei ale secolului, pe locul 27, le-a fost partenera pe ecran lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin, Martin Landau, Bing Crosby, a scris si a trait o parte din istoria Hollywoodului despre care se fac astazi filme, are un Glob de aur, iar in portofoliu aproape 150 de pelicule ca actrita, doua filme care regizoare si mai multe scenarii gata sa intre in lucru. Are 72 de ani, trupul unei tinere de 20 si ceva de ani (fara sa fi apelat la operatii estetice) si energia unei clase intregi de liceeni. Luna trecuta a fost din nou in Romånia pentru ca scrie un scenariu despre Iele, inspirat de folclorul nostru.
tabu, iunie 2008

Chiar daca-ti spune cineva ca Stella Stevens era acum aproape o jumatate de secol una dintre cele mai fotografiate femei din lume, alaturi de Marilyn Monroe, Rachel Welch si Brigitte Bardot, nu esti pregatita pentru o intålnire cu frumusetea ei aparte. Ne-am vazut la mijlocul lunii mai si sunt gata sa jur ca, daca o priveam din spate, nu i-as fi dat mai mult de 25 de ani pentru ca primul impact a fost asupra picioarelor spectaculoase, alurii impecabile si atitudinii foarte sexy. E o femeie incredibila si isi poarta cei 72 de ani cu atåt de multa tinerete si energie incåt te intrebi „la ce bun atåtea campanii anti ageing?”

Ati inceput sa lucrati de foarte tånara. Cum s-a intåmplat?
La 16 ani eram model in ceainaria Goldsmith de la magazinul central din Memphis Tennessee. Un agent de presa care a trecut pe acolo mi-a spus ca, daca merg la New York, va putea sa ma prezinte celor care lucrau la studiouri.

Si ati avut incredere in el, inca de la inceput?
Da. O adusese acolo pe Tina Louise (nota red. model si actrita celebra in anii ‘50, una dintre vedetele filmului original The Stepford Wifes – 1975) si stiam ca e conectat la lumea filmului. Iar Tina arata superb, era imbracata cu o blana micuta ca un top, pe deasupra unei bluze cu bretele foarte subtiri, cu parul rosu si stralucitor. M-a impresionat look-ul ei. Agentul acesta de presa a fost prima mea legatura cu lumea filmului. Apoi am facut niste fotografii foarte frumoase in alb negru, le-au vazut cei de la 20 Century Fox si mi-a propus un job.

„Say one for me” in 1959…

Da. A fost primul meu film, dar nimeni nu mi-a spus ca trebuie sa pontez cu o cartela intrarile si iesirile mele din studio, la inceputul si la sfårsitul zilei de munca. SI, desi lucrasem multe ore suplimentare, n-am fost platita in plus, ba mai mult, la sfårsitul filmarilor mi-a fost incheiat contractul pentru ca parea ca nu am lucrat deloc. |mi facusem treaba, filmul era foarte de succes (nota red. A avut o nominalizare la Oscar), cu doua dintre vedetele studioului la acea vreme Bing Crosby si Debbie Reynolds, si nu intelegeam de ce m-au concediat.

Cum era Crosby?
Il stiam din copilarie, ma uitam cu familia la filmele lui, asa ca am fost foarte incåntata sa ii fiu pe aproape. Mai tårziu am aflat ca toata lumea credea ca pe platourile de filmare noi doi am avut o relatie, dar nu a fost asa. Eu eram doar foarte dornica sa fiu pe långa el, ii urmaream toate gesturile, eram ca o fana, pur si simplu.

Si cum ati ajuns la Paramount?
S-a intåmplat ca la studiouri sa trec pe långa Edward Dmytryk care facea un remake dupa un film cu Marlene Dietrich , Blue Angel. Mi-a spus ca am chipul pe care si-l doreste pentru film si m-a chemat sa joc un rol mic, o blonda dragalasa plina de cårlionti. Dupa premiera m-a sunat presedintele de la 20 Century Fox sa ma intrebe daca n-as vrea sa semnez un contract cu ei si l-am anuntat ca ma concediasera cu o luna in urma.
Am ramas la Paramount pentru o vreme si am facut aici cåteva filme frumoase. Mai ales ca trecusem la un alt nivel, primeam si roluri vorbite nu doar cele in care imi aratam picioarele, plus ca aveam alt gen de contract, mai avantajos.

Pentru ca ati amintit de picioarele dvs care sunt si acum spectaculoase, puteti sa-mi spuneti daca a fost vreun moment in cariera in care v-a deranjat frumusetea dvs ?

Darling, dar eu nu ma vedeam frumoasa. Erau alte femei mult mai frumoase decåt mine la Hollywood, iar dimineata cånd ma uitam in oglinda nu vedeam nimic special, eram doar eu.

Dar nu vroiati sa primiti si roluri cu mai mult accent pe interpretare, nu doar pe infatisarea dvs?
O, ba da. Ei vroiau o blonda naiva si primeau o blonda naiva. Dar pe vremea aia vroiam doar sa obtin roluri ca sa –mi cåstig existenta. |ntotdeauna mi-a placut comedia, nu cred ca aveam fata potrivita pentru tragedie. Eram fericita cu orice rol as fi primit, dar pe parcurs am inceput sa-mi doresc sa fac tot mai multe pentru ca invatasem mai multe lucrånd. Doar ca lor le ramasese in minte ca sunt „blonda naiva” si ma distribuiau in rolul acela.
{i-am facut asta mult timp. Interval in care mi-am luat si diploma in literatura engleza pentru ca vroiam sa scriu. La vremea aceea nu stiam exact ce vreau sa scriu, dar pe parcus am inceput sa ma descopar. Iar mai tårziu am trecut la regie. Acum am trei westernuri si oamenii cred ca sunt nebuna ca scriu si regizez filme western, dar eu vorbesc in ele despre familie, iar astea sunt povesti care trebuie spuse si tinerilor de astazi.

Da, dar e un gen de cinema care e pe cale sa moara.

E mort daca ne gåndim doar la oamenii care calaresc. Dar western-ul e mai mult decåt atåt. Westernurile mele nu au nici un „fuck” in ele. {i mai sunt povesti nespuse. De exemplu, am aflat ca femeile din perioada aceea nu aveau lenjerie pe sub fuste pentru ca erau putine sanse sa gaseasca toalete atunci cånd aveau nevoia, asa ca isi faceau necesitatile pur si simplu desfacåndu-si picioarele, pe sub fuste. Nu-i asa ca nu stiai asta?

Da, nu stiam. De ce ati plecat de la Paramount?
Noul presedinte al studioului a refuzat sa faca un film in care eu aveam rolul principal dar personajul avea doi copii. Nu vroia ca bomba lor sexy sa fie transformata in mama intr-un film serios. Asa ca mi-am intrerupt contractul si am plecat la Columbia. Iar faptul ca am lucrat cu trei mari studiouri inca de la inceputul carierei m-a ajutat sa invat cum sa ma comport, ce sa fac, cum sa vorbesc in lumea aceasta care are ritualurile ei.

Ati avut rolul principal intr-un film cu Evis. (nota red: Girls! Girls! Girls!)

Da si inca de la prima intålnire i-am dat replica la ceva nepoliticos ce spusese el, asa ca n-a mai vorbit cu mine påna la sfårsitul filmarilor. Am lucrat 6 zile si nu mi-a mai adresat nici un cuvånt in afara cadrului de filmare. Cred ca nu stia foarte multe despre business la vremea respectiva. Banuiesc ca pe parcurs a devenit un actor mai bun, dar atunci el se astepta sa ma opresc in patul lui pe loc. Si n-am facut asta, veneam de la scoala catolica, credeam ca sunt o doamna, nu o vagaboanta. El n-a crezut asta.
Mai apoi am jucat cu Jerry Lewis in Nutty Professor, apoi cu Dean Martin cu care am facut doua filme. Dean era minunat, un gentlemen, i-am cunoscut sotia si familia, toti au fost foarte draguti cu mine. Se lucra foarte frumos cu el, am amintiri foarte placute despre acele filme.

V-ati casatorit si ati facut un copil de foarte tånara, apoi ati inceput sa lucrati ca actrita. Cum ati reusit sa administrati cele doua laturi: familia si cariera?
N-am reusit deloc. Am divortat dupa trei ani si copilul a ramas prin hotaråre judecatoreasca la sotul meu. Si-au facut tot posibilul sa ma urasca. I-au cumparat toate lucrurile pe care si le dorea, l-au rasfatat foarte tare si i-au spus mereu ca am plecat la Hollywood si nu-l mai iubesc.

Fiul dvs a ajuns un producator cunoscut la Hollywood (Andrew Stevens a produs filme cu Jack Nicholson, Michael Douglas sau Rober de Niro), ati lucrat in filmele lui. Ati rezolvat relatia dvs cu el mai tårziu?
Am incercat dar nu am reusit. Imi place sa cred ca are in jurul lui oameni pe care-i iubeste, chiar daca nu sunt eu. E ok, face ceea ce-si doreste, a ales calea asta. Cred ca uneori trebuie sa lasi lucrurile asa cum sunt si sa mergi mai departe, sa-ti continui viata oricåt de greu ar fi. {i la un moment dat am renuntat sa-l mai vreau inapoi in viata mea, chiar daca-l iubesc.

Imi imaginez ca era la fel de greu si acum 50 de ani sa reusesti la Hollywood.
Da, era greu si am avut si momente foarte dificile. Dar am avut si unele minunate cånd am fost in Beverly Hills sau in Bel Air si am cunoscut oameni minunati. Fred Astair era un gentleman impecabil, un om minunat. {i Cary Grant era extraordinar. Ei erau barbati frumosi si as fi putut avea relatii cu ei, dar nu vroiam sa iau nicio initiativa in partea asta pentru ca aveam un fiu si nu vroiam ca el sa auda lucruri uråte despre mine, de la tatal lui.

Sunteti membra a Academiei Americane de film, iar asta inseamna ca votati pentru Oscar. Chiar vedeti toate filmele care sunt in competitie?
Da. Sunt cam 30- 40 de filme, le primesc acasa cu un aparat la care doar dvd-urile lor pot fi vazute pentru a fi protejate de piraterie. |mi ia cam doua trei saptamåni, vad 2-3 filme pe zi.

Dar exista legende despre lobby-ul pe care-l fac unii ca sa cåstige un film sau altul. Ati primit vreodata un telefon prin care erati rugata sa votati ceva anume, promitåndu-vi-se o alta favoare?
Nu. Dar Hollywood-ul e un loc inselator. Mereu ti se spune ca daca faci asta, primesti la schimb altceva. Tu trebuie insa sa alegi ce e cel mai bun pentru tine, pentru ca daca alegi lucrurile ieftine o sa spuna „e ieftina, face oricum ce vrem noi, sa nu-i dam chestiile mari.”

Am remarcat ca vorbiti despre Dumnezeu ca despre o Ea (“she”), de ce?
Pentru ca este Creator de viata si doar o femeie poate da viata. Dumnezeu a creat toata viata de pe Pamånt si trebuie sa fi fost o femeie, nu un barbat. Eu si la Soare ma refer ca fiind femeie, pentru ca si ea este o sursa de viata.

E parte dintr-o teorie sau e credinta dvs?
Asa cred eu. Noi femeile purtam viata in trupul nostru, noi creem. Barbatii pot fi cel mult creatori de razboi. Dar Dumnezeul creator de viata, e femeie.

Da, dar femeile ii cresc pe barbaii, ca mame, ele ii educa. Ele ii ajuta sa fie asa cum sunt.
Nu, pentru ca ei sunt mai mari decåt noi, mai puternici decåt noi, si vor sa fie vazuti ca Dumnezei. Dar sfårsesc prin a crea razboaie care ucid oameni. Ei ajung la violenta pentru ca nu pot polemiza. Noi, femeile putem; suntem foarte bune la argumentatie, avem bun simt, cunoastem durerea nasterii si avem intelegere mai multa. De asta sper ca Hillary Clinton sa devina presedinta pentru ca e femeie si ea nu va incuraja razboaiele. A fost acolo, la Casa alba, e foarte desteapta, are copii, cred ca ar fi o presedinta foarte buna. Mai sunt femei care sunt presedinti si care fac treaba foarte buna pentru ca le pasa de oameni. E o femeie foarte puternica, gåndeste-te ca a putut sa-si ierte sotul dupa scandalul cu fata aia. Uite, un barbat daca e inselat ori divorteaza ori bate femeia, pe cånd o femeie e mult mai inteleapta.

Ce ati gasit atåt de special in Romånia de v-ati intors sa scrieti un scenariu?
|mi place Romånia pentru partea ei veche, dar imi plac foarte mult si oamenii. M-am imprietenit cu Smaranda (nota red. Smaranda Comanescu a lucrat ca asistent personal pentru Heather Graham la filmul Blessed in care juca si Stella), m-am intors pentru ea, e una dintre cele mai bune prietene ale mele. Am vizitat impreuna Romånia, m-am indragostit de folclorul vostru, am scris un scenariu despre povestea Ielelor si acum sunt aici sa scriu continuarea, care se va numi Iele M. Vreau sa fac o poveste in care si barbatii tineri sa fie asemeni Ielelor. Sper sa ma reintorc sa fac filmul aici, la studiouri in Romånia.

Intålnirea cu Stella a durat peste patru ore si ni s-a parut ca timpul trece foarte repede. Era spectaculoasa cu atitudinea ei plina de energie („si iubitul meu e mai tånar decåt mine” , a spus råzånd) si cu tineretea pe care o degaja. Am inteles de ce una dintre cele mai bune prietene ale ei, Smaranda, are de trei ori mai putin anii ei: la nivelul spiritului au amåndoua aceeasi vårsta.

0
1769
copiii_dislexici__un_tabu_pentru___nv______m__ntul__nostrum_9a6dce3Copiii dislexici, un tabu pentru invatamintul din Romania
reportaj & story
17 years ago

Copiii dislexici, un tabu pentru invatamintul din Romania

Dacă Tom Cruise, Leonardo Da Vinci, Pablo Picasso, Thomas Edison sau Winston Churchill ar fi învăţat În România, ar fi fost consideraţi persoane cu retard şi fie ar fi promovat cu greu, fie ar fi fost trimişi la şcoli pentru copiii cu deficienţe mentale. În biografia fiecăruia dintre cei de mai sus este menţionată dificultatea de a învăţa să scrie şi să citească, iar asta poartă numele dislexie. E una dintre cele mai răspândite dizabilităţi la nivelul copiilor din lumea întreagă, dar în România nu există decât o şcoală în care copiii dislexici pot învăţa cum să-şi poarte deficienţa toată viaţa.
tabu,iunie 2008

Până în clasa a VI-a credeam că sunt prost. Nu puteam să citesc aşa cum o făceau ceilalţi colegi ai mei. Mă simţeam nepriceput, slab. În clasa I şi a II-a nu m-am înţeles cu colegii; ei ştiau să citească şi pentru că eu n-am putut să citesc corect, nu mai vorbeau cu mine. Şi nu-mi plăcea să mă duc la şcoală.” Îmaginaţi-vă că literele pe care le parcurgeţi în această pagină nu mai au nicio semnificaţie. Ca şi cum aţi parcurge un text în limba chineză; vedeţi literele, dar puse una lângă alta, înşiruirea nu capătă niciun înţeles pentru voi.

Şi oricât de mult aţi repeta acele litere, oricât de mult v-aţi strădui să le memoraţi, ele nu au nicio semnificaţie. Acum gândiţi-vă că trăiţi toate astea la 7 ani şi-aveţi presiunea părinţilor care vă pun să vă faceţi lecţiile tot mai multe ore şi cred că sunteţi leneşă şi neatentă şi de aceea nu reuşiţi să citiţi; şi-aveţi presiunea învăţătoarei care ştie că dacă insistă va obţine rezultate mai bune.
Vă puteţi imagina cam care ar fi reacţiile voastre?

Lehel, băiatul care rosteşte incredibil de firesc „mă credeam prost“, are 16 ani şi un coeficient de inteligenţă superioară, este cel mai bun din clasa lui, dar până a ajuns să fie diagnosticat cu dislexie, şcoala a fost un iad pentru el: fugea de acasă, se bătea cu toţi colegii, era extrem de agresiv şi părea inadaptat la viaţa socială. Denumită pentru prima dată în 1887, dislexia este o disfuncţie neuronală care duce la o procesare diferită a citirii şi scrierii de către creier, dar nu este o disfuncţie intelectuală. Ea poate apărea atât la persoanele cu un coeficient de inteligenţă sub medie, cât şi la cei cu coeficient de inteligenţă foarte mare.

Nu este o deficienţă care se vindecă, însă efectele ei pot fi compensate cu alte mijloace de învăţare. La nivel mondial una din 10 persoane întâmpină difficultăţi de citire şi scriere în procesul de învăţare, iar dintre acestea între 3-5% sunt cele care suferă de dislexie. Să ne întoarcem la exerciţiul de imaginaţie în care sunteţi perso- najul principal. Imaginaţi-vă că nu puteţi citi la fel de cursiv şi de repede ca oricare alt coleg al dvs., nu puteţi scrie la fel de corect, dar înţelegeţi tot ceea ce vi se predă şi aveţi răspunsuri la întrebările care vin pe cale orală. Cu sistemul de învăţământ pe care-l avem, care se bazează pe învăţare prin citire/memorare şi evaluare în scris (lucrări de control, teze) credeţi că aţi avea şanse să vi se recunoască cunoştinţele la adevărata lor valoare?

În România există o singură şcoală care acordă asistenţă specia-lizată copiilor dislexici, în formă de clase inclusive, Gimnaziul Nicolae Bălcescu de la Târgu Mureş, un proiect iniţiat acum 9 ani de profesoara Erzsebet Gagyi. Aici se învaţă alfabetul după o metodă diferită de cea pentru şcolile clasice, una logopedică prin care se asociază litera şi sunetul cu mişcarea buzelor, iar unul din principiile de bază este atmosfera pozitivă, prietenoasă. În plus, pentru că dislexicii confundă literele care au forme grafice asemănătoare (de ex. b şi d) sau forme sonore asemănătoare (de ex. v şi f), literele respective se învaţă la distanţe foarte mari şi după repetări susţinute.

În clasa I , special pentru copiii dislexici, din Gimnaziul Nicolae Bălcescu de la Târgu Mureş sunt 10 copii. Pe fiecare bancă, în partea stângă, e câte o inimioară. „Au probleme cu orientarea în spaţiu şi-n timp, aşa că marcăm stânga pe bancă pentru ca să ştie de unde trebuie să înceapă să citească”, spune Eva Demeter, învăţătoarea clasei, dar şi formator al cadrelor didactice din Tg Mureş în tematica dislexici. Cu un program gândit de mai mulţi logopezi, dar a cărui inimă e logopedul Eva Bartok, în Târgu Mureş sunt testaţi încă din grădiniţă copiii predispuşi spre dislexie, iar asta elimină o parte din chinul părinţilor, dar şi din trauma copilului care merge pentru prima dată la şcoală şi se trezeşte faţă în faţă cu un sistem care nu-l înţelege.

„Este un efort cumplit pe care-l fac copiii dislexici ca să înceapă să citească şi au nevoie de ajutor specializat, nu doar în familie, ci şi la şcoală. Şi e important, pentru încrederea în sine, pentru ca în primii ani de şcoală să fie apropiaţi de alţi copii care au aceeaşi deficienţă ca să le fie mai uşor. Unii copiii dislexici pot devini chiar antisociali foarte repede.

Le e foarte uşor să înţeleagă că, la nivelul citirii şi scrierii, ei nu pot face ce fac ceilalţi care sunt chiar mai mici, şi prin urmare se cred inferiori, se tem de comparaţie, se retrag sau, în unele cazuri, refuză să se mai integreze grupului”, explică Eva Bartok, logopedul coordonator al şcolii din Târgu Mureş, dar care îi ajută necondiţionat pe toţi părinţii care ajung la ea, din orice altă localitate.

Într-un oraş ca Târgu Mureş cu puţin peste 200.000 de locuitori sunt aproape 120 de copii depistaţi cu dislexie în grade mai accentuate sau mai lejere. La nivel naţional nu există însă nicio statistică, dar urmând o banală regulă de trei simplă, am putea aproxima că în acest moment undeva în ţară sunt cel puţin 12.000 de copii dintre care mulţi sunt diagnosticaţi greşit şi care sunt traumatizaţi de un tratament incorect la şcoală şi acasă. „Întâi a trebuit să ne obişnuim şi noi cu ideea că e ceva care nu depinde de voinţa copilului nostru. Pentru că am greşit şi noi faţă de ea, în clasele I şi a II-a, aveam impresia că nu-şi dă ea toată silinţa să fie atentă la ore, că e leneşă. Ajutând-o mereu, susţinut, am văzut însă că nu evolua, aşa că ne-am zis că e o altă problemă”, povesteşte Mihaela Alexa, mama Ştefaniei, o fetiţă de 10 ani care are dislexie. Pentru că e din Botoşani, Mihaela s-a aflat în afara sistemului creat la Târgu Mureş şi a avut nevoie de doi ani de vizite la medici până ce fetiţa ei a fost diagnosticată corect.

Mai multe despre dislexie puteti citi aici…

Doi ani în care Ştefania a trecut prin agresiuni la şcoală (învăţătoarea vedea că fetiţa e isteaţă, dar nu înţelegea de ce nu performează la citit), printr-o perioadă în care nu mai vorbea nici acasă, nici la şcoală, prin terapii cu psihologi şi prin zeci de vizite la tot felul de medici care au diagnosticat-o de la autism până la orice altceva. „Copilul a suferit enorm. Dar e o fetiţă foarte luptătoare şi când colegii o respingeau la şcoală, ea persevera să se joace cu ei,” îşi aminteşte mama. Pentru o vreme, Ştefania a parcurs de trei ori pe săptămână drumul de la Botoşani la Iaşi ca să urmeze un program de terapie cu un logoped, pentru că în oraşul ei nu se află nimeni specializat care să o poată ajuta.

Un program îngrozitor de obositor pentru că în acelaşi timp copilul a mers la şcoală, în sistemul normal de învăţământ. În cazul ei, mama extrem de ambiţioasă şi de luptătoare – a mişcat munţii din loc, iar acum Ştefania este la o şcoală normală, chiar dacă urmează acasă, în paralel, terapii cu logopezi. Însă actuala lege a învăţământului din România nu le acordă nicio facilitate şi niciun drept acestor copii care au nevoi speciale. În Anglia, de exemplu, copiii dislexici au facilităţi şcolare care pleacă de la metoda de învăţat până la cea de evaluare care e mai mult orală şi astfel, copiii pot parcurge întregul sistem de învăţământ şi se pot califica pentru orice muncă. Lehel, băiatul de 16 ani din Târgu Mureş vrea să se facă şofer.

Cu coeficientul lui de inteligenţă ar putea să urmeze orice şcoală, dar sistemul din România nu-l susţine foarte mult. La şase ani de la diagnosticarea lui corectă, Lehel crede că „cititul e o artă, chiar şi pentru unul ca mine” şi, deşi e un efort uriaş pentru el, citeşte întâmplări despre războaie şi se amuză cu Harry Potter.

„Nu citesc foarte multe cărţi. Dar mi se mai întâmplă când citesc să-mi imaginez ceea ce se petrece în carte. Citesc că bate vântul şi eu simt cum bate, pe piele,” spune Lehel cu entuziasm despre lumea pe care a descoperit-o chiar dacă nu poate citi decât 5-6 pagini pe zi.

„El nu are o problemă cu înţelegerea, dar sunt copii care nici nu înţeleg. Simptomele pot să fie diferite; fie că citeşte mai lent sau cu greşeli, fie că înlocuieşte literele sau nu înţelege ceea ce citeşte. El înţelege, dar citeşte mai lent şi a confundat literele. Dar nu poţi generaliza, este foarte greu pentru că nu sunt doi copii la fel”, explică Eva Bartok. „Cel mai greu a fost să înţelegem cum vede ea lucrurile, îşi aminteşte Mihaela. Am scris pe toate forumurile medicale, am descoperit alte persoane dislexice care, fiind adulte, ştiu să explice mai mult şi mai în detaliu decât o poate face Ştefania. De exemplu, o doamnă care locuieşte în Anglia mi-a spus că nu are nicio explicaţie de ce nici acum nu poate citi un ceas rotund, în timp ce un ceas pătrat nu-i pune nicio problemă.”

La nivel internaţional, dislexia nu mai e de foarte multă vreme un moft folosit drept scuză de părinţii copiilor leneşi. În România e încă un subiect tabu, iar micuţii care ajung în şcoli se confruntă cu probleme care le schimbă grav comportamentul şi îi transformă în inadaptaţi. La Târgu Mureş însuşirea citit scrisului se face în limba maghiară pentru că metoda de învăţământ adoptată a fost inventată de un logoped maghiar (Meixner), iar inspectorul şcolar Reka Fejes se străduieşte de câţiva ani să iniţieze clase în limba romånă, sprijinind traducerea şi adaptarea manualelor după care se învaţă acum. Logopezii şi profesorii din şcoală au creat Asociaţia Română pentru Copii Dislexici, prin care au început să mediatizeze simptomele dislexiei pentru a-i ajuta pe părinţi să identifice cât mai repede problemele copiilor lor.

Însă când ieşi din Târgu Mureş, în multe locuri nu mai există nici măcar aceste soluţii compensatorii pentru copiii dislexici. Părinţii cu copii dislexici (diagnosticaţi corect sau nu) trăiesc un coşmar de nedescris pentru că statul nu le oferă nicio soluţie pentru adaptarea copiilor la viaţa socială (şi vorbim în multe cazuri despre copii cu coeficient de inteligenţă peste medie). Dar, în lipsa unei legislaţii adecvate, una dintre soluţii pentru evitarea traumelor copilului e observarea atentă a acestuia, identificarea simptomelor şi îndrumarea părinţilor către o testare specializată.

„M-am acceptat aşa cum sunt“ mi-a spus Lehel uitându-se în ochii mei fără nicio teamă. Pentru asta a fost însă nevoie de patru ani de muncă infernală din partea Evei Bartok, a familiei şi a pedagogilor din şcoală, şi cei mai mulţi dintre copiii dislexici din România nu au avut norocul acesta.

5
9216
marie jean ionMarie Jeanne Ion-la un an de la rapirea din Irak
interviuri
17 years ago

Marie Jeanne Ion-la un an de la rapirea din Irak

Din martie trecut e una dintre cele mai cunoscute românce. A fost cea mai mediatizata dintre cei trei jurnalisti rapiti, nu pentru ca era femeie, ci pentru ca tatal ei avea coloratura politica. S-au scris despre ea mii de pagini, dar nimeni n-a intrebat-o cum s-a schimbat dupa o asemenea experienta.
La un an de la evenimentele din Irak, Marie Jeanne Ion vorbeste in exclusivitate pentru Tabu, despre cât de mult i s-a schimbat viata dupa intâlnirea cu mujahedinii.

tabu: Cum te-a afectat aceasta experienta?

Marie Jeanne Ion: Cine mi-a fost prieten, mi-a ramas prieten. Cât despre ceea ce s-a spus, au fost câtiva care au preferat sa nu se amestece sau sa se retraga, ca sa nu fie intrebati de altii: „Tu o cunosti, ce parere ai?”

tabu: Care este cea mai mare nemultumire din ultimii ani?

M.J.I.: Mi-am neglijat foarte tare viata privata. Am avut zile in care am dormit la munca. Atunci când a izbucnit razboiul din Golf, eu faceam dosarele cu familia lui Sadam si am stat trei nopti la Prima. Dar realizezi, la un moment dat, ca ai alte drumuri decât membrii familiei tale si nu mai stii lucruri despre ei, iar asta nu e in regula.
Când eram captivi, vroiam sa le cerem scuze a lor nostri pentru ceea ce am facut.
|mi dadeam seama ca am luat decizii fara sa ma gândesc ca ar putea sa aiba consecinte asupra altora. |mi ziceam ca este meseria mea, viata mea; daca vreau sa fac ceva, nu trebuie sa intereseze pe nimeni. Dar era o ratiune gresita pentru ca s-a intâmplat ce s-a intâmplat si au avut multi de suferit.

tabu: Ce regreti?

M.J.I.: Am facut o foarte mare greseala ca am avut incredere in niste oameni. Nu mi-am putut inchipui ca cineva ar fi putut avea o minte atât de diabolica. Am stat si am cernut: nu faptul ca am plecat a fost problema, ci faptul ca am avut incredere in cine n-a trebuit. Poate ca daca se stia ceva, o avertizare n-ar fi stricat, dar asta este, asa au curs lucrurile.

tabu: Daca ar fi sa compari, crezi ca parintii au suferit mai mult?

M.J.I.: Nu-mi dau seama. E posibil ca ei sa fi suferit mai mult. Atunci când este o situatie de genul asta cred ca e instictul animalic care iti zice „fa tot ce poti ca sa traiesti”. Se spune „sa nu-i dea Dumnezeu omului cât poate sa duca“, dar vorba asta este pentru ca omul poate sa duca foarte multe. O situatie de criza te intareste si te concentrezi pe detalii, nu te gândesti ce faci peste câteva zile, ci peste câteva ore, peste câteva minute. Valorile se schimba, ai alte repere.
Acum sunt mai apropiata de parintii mei. {i culmea, pâna acum nu aveam o relatie foarte buna cu tata pentru ca este o persoana autoritara, eu sunt foarte incapatânata si nu reuseam sa comunicam. Acum incerc sa inteleg mai mult, mai trec de unele lucruri si fac unele concesii. {i face si el la fel, in mod clar.

tabu: Dupa o frica asa de mare de ce te mai temi?
M.J.I.: Spaima mea cea mare a fost moartea. Ideea ca dispari si nu lasi nimic in urma. Au fost multe momente in care a trebuit sa ma impac cu gândul ca pur si simplu in 10 minute s-ar putea sa mor. |n clipele alea, se produc niste schimbari in tine. Ajunsesem la un moment dat sa-mi zic ca o sa vina, o sa-mi traga un glont in cap si dupa aia o sa se termine totul.
Altfel, inainte imi era frica sa dorm singura in casa in intuneric. Nu imi mai e frica, gata s-a terminat si cu spaima asta.
Mi-a fost si imi mai e frica de singuratate. Cred ca daca acolo as fi fost tinuta singura, as fi iesit modificata psihic. ~sta a fost norocul meu, ca am fost tinuti impreuna.

tabu: Pe o scala de la 1 la 10, cât de frica ti-a fost?
M.J.I.: 15.

tabu: Alte schimbari pe care le-ai constatat la tine?
M.J.I.: Acum ma emotioneaza mai multe si mai mult. Am cam plâns anul asta, cred ca sunt niste manifestari normale. Dupa ce treci prin asa ceva nu poti sa mai tii in tine foarte bine sentimentele, si atunci plângi, râzi mai mult decât o faceai inainte, iti exteriorizezi mai mult trairile.
Am mers la psiholog, mi-a zis ca m-am descurcat bine.

tabu: Te-ai mai duce in zone de conflict?
M.J.I.: Acum nu, dar peste o vreme m-as duce sa-mi fac meseria.
Acum cred ca, daca Doamne fereste s-ar intâmpla ceva, exista posibilitatea sa nu mai pot reactiona la fel. Nu sunt spaime sau lucruri clare de care sa spui ca ti-e frica. Dar sunt intâmplari care revin si te blochezi. A fost o vreme indelungata, la inceput, când ne-am intors acasa, când mi-era frica sa conduc. Mergeam pe strada si vedeam o culoare, un sunet, ceva care imi aducea aminte de niste chestii si pur si simplu aveam flash-uri. {i mi-era frica sa nu fac accidente. Cred ca e bine sa las o vreme lucrurile sa se sedimenteze si dupa aia mai vedem.

tabu: Jurnalistii au fost mai interesati de scenarii, decât trairile si sentimentele voastre. Spre exemplu, igiena ta: ca femeie aveai alte nevoi. Nu te-a intrebat nimeni cum te-ai descurcat.

M.J.I.: Organismul se adapteaza la tot felul de situatii. |n conditii extreme, din cauza stresului, panicii, alimentatiei, ti se adapteaza corpul hormonal si te ajuta singur.
Sa-ti dau un alt exemplu de cum te comporti in captivitate. Când e un spatiu strâns exista efectul de buncar. Te enerveaza ca cineva tuseste si tu esti cu gândurile tale, nu mai vrei sa accepti realitatea, si vrei sa dormi pentru ca atunci când dormi te visezi liber. Cred ca ala e punctul in care poti sa o iei razna. Dar trebuie sa-ti pastrezi ratiunea si sa-ti spui: „mai, ala tuseste ca e bolnav”. Trebuie sa faci tot timpul apel la ratiune.

tabu: Unde vei fi peste 10 ani?
M.J.I.: La casa mea, cu familie, cu copii. Doi. (râde) E bine sa ai de rezerva.

tabu: Pentru ca ai simtit pe pielea ta cum este sa ti se despice viata in patru, esti mai precauta cu forma de prezentare a stirilor?

M.J.I.: Eram precauta si inainte, dar da, s-a schimbat ceva in mine, si sunt mai atenta acum. N-ar fi adevarat sa zic ca mi-a intrat in suflet etica pe care am invatat-o in facultate, ca am crezut eu din suflet in ea, dar sunt lucruri de bun simt pe care le-am invatat acolo si pe care le respect. Sa nu spui neadevaruri, asta e ceva ce trebuie respectat mereu.

tabu: Da-mi un exemplu recent in care ai fost mai precauta.

M.J.I.: Cazul Romanita Iovan. |nteleg foarte bine experienta ei, s-a intâmplat un accident nefericit acolo, dar in nici o tara din lume, pâna nu e judecat omul respectiv, nu i se pun etichete. Au fost multe lupte pe tema asta, dar eu am fost de partea eticii: nu citam trei nebuni care striga in strada pentru ca nu este asta opinia generala. Spre bucuria mea, s-au tinut lucrurile in frâu la Focus.

tabu: Supraexpunerea te transforma intr-o vedeta. Daca ati fi fost americani, ar fi aparut carti si filme cu povestea voastra.

M.J.I.: Eu nu m-am comparat cu o vedeta. Ceea ce s-a intâmplat nu-mi confera sub nici o forma nici un fel de un statut de vedeta, n-am facut ceva super bun pentru societate, n-am demonstrat un talent iesit din comun. A fost o intâmplare stupida, din care am incercat sa ies in viata. Am devenit un om cunoscut pentru ca lumea a suferit pentru mine, dar nu o vedeta.

tabu: Dar nu crezi ca televiziunea a participat la cresterea gradului de simpatie fata de voi? Asa isi crestea si ratingurile.

M.J.I.: A fost mutual benefic. Habar n-am care a fost linia editoriala pentru ca nu am stat sa citesc transcrierile la tot ce s-a spus in perioada aia.
{tiu foarte bine, asa cum spuneai si tu, ca media a câstigat un pic de pe urma acestei chestiuni. {i eu daca as fi fost in redactie, m-as fi luptat sa am stiri pe post. Dar nu stiu daca a fost puterea televiziunii in a solidariza oamenii. Cred ca televiziunea a facut cunoscut cazul dar, chiar si dupa ce presedintele a explicat lucruri, s-a continuat sa se promoveze scenarii.
Cred ca au fost niste medii care aveau interese. Asa ca nu datorita expunerii s-a creat valul de simpatie, ci pentru ca oamenii, care traiesc in tara asta saraca, cu probleme grele, au inca inima.

tabu: Te-ai gândit sa scrii o carte despre aceasta experienta?

M.J.I.: O sa scriu o carte, dar nu despre ce mi s-a intâmplat pentru ca asta s-a tot scris si povestit. A fost o conferinta de presa sângeroasa.

tabu: Atunci nimeni n-a fost curios sa va intrebe de emotiile voastre…

M.J.I.: Tocmai de asta, pentru ca exista o prapastie foarte mare intre asa zisa elita si oamenii de rând. Elita are interese si-atunci conferinta de presa a fost cum a vazut-o toata lumea. Nu ma asteptam sa vina cineva sa imi plânga pe umar. Dar nu doresc nimanui sa treaca printr-o asemenea experienta.

tabu: Dar cartea?

M.J.I.: As vrea sa scriu despre ce se intâmpla intr-adevar in Irak, oamenii care sunt interesati de zonele de conflict nu inteleg ce se intâmpla de fapt. Acum am vazut pe pielea mea, ca aceste grupari nu sunt interesate de ideologii, ci fac pur si simplu afaceri. Rapirile sunt o afacere in Irak. Ideologia a murit de mult, Sadam a transformat totul, oamenii sunt foarte pragmatici. Ne miram ca apar peste noapte grupari necunoscute care au rapit pe cine stie cine. De fapt s-au adunat trei prieteni, si-au dat un nume, si-au facut o sigla pe computer, au pus-o pe imagini si uite cum s-a infiintat o temuta grupare terorista. {i scoate bani, si-si face si publicitate. Iar lor le place la nebunie publicitatea, au invatat-o de la Sadam caruia ii placea sa apara la televizor si sa fie marele conducator.
Ei se bucura foarte tare ca lumea reactioneaza la faptele lor, ca ceea ce fac ei acolo intr-un sat oarecare are efecte colosale intr-o alta parte din lume.

tabu: Luna asta se face un an de la momentul rapirii.

M.J.I.: Da, in martie o sa fie a doua noastra zi de nastere. Ne-am promis ca o sa sarbatorim, am stabilit asta de multa vreme.
Nu mi-e teama ca vor face bilanturi la un an de la momentul rapirii. N-am ce sa fac. E ceva ce s-a intâmplat in viata mea, a tinut de destin pentru ca nimeni nu si-a putut imagina asa ceva, si trebuie sa traiesc cu asta. E ca si cum mi-ar fi crescut o mâna, ce sa fac sa mi-o tai?! N-am cum, trebuie sa ma adaptez.

0
1929
Gigi Caciuleanu 2Gigi Caciuleanu
reportaj & story
17 years ago

Gigi Caciuleanu

E cunoscut ca dansator şi coregraf pe patru continente, a dansat în compania Pinei Bausch şi a Mayei Plisetskaya, a fost decorat de statul francez cu gradul de „Chevalier des Arts et Lettres” şi a primit medalia Steaua României în rang de Cavaler. E directorul artistic al Baletului Naţional Chilian şi unul dintre fondatorii organizaţiei UNESCO „Le Conseil International de la Danse“. Aşa e prezentat cel mai des Gigi Căciuleanu. Dar dacă v-aş povesti despre rigoarea pe care o ascunde, interesul pentru matematică, sensibilitatea şi inocenţa din visul copilăriei în care aştepta să-i crească aripi ca să se transforme în înger, nu l-aţi vedea altfel pe cel mai celebru coregraf român? În martie se reîntoarce la Bucureşti pentru a lucra alături de tinerii din proiectul „OuiBaDa“, aşa că am intrat, în felul nostru, prin lumea lui.

“Oamenii mai acătării sunt alternativi. Dacă ai fi asemeni celorlalţi, ai fi plictisitor; şi-atunci eşti condamnat la complexitate,“ mi-a spus Gigi Căciuleanu într-o după-amiază de ianuarie. Vorbele acestea sunt într-un fel esenţa personalităţii sale pentru că întotdeauna a făcut lucrurile altfel, „câş“, cum ar spune el; tot aşa cum întotdeauna a trăit într-o lume care, văzută din afară, pare fantastică, de poveste. „Foarte multă vreme, când eram mic, am refuzat categoric să dorm noaptea cu bluza de la pijama pentru că eram ferm convins că trebuiau să îmi crească aripile, iar pijamaua le va împiedica să o facă. Şi acum mă feresc să port pijama.“ E declaraţia care m-a impresionat atât de tare încât aproape 5 ani am alergat după o întâlnire cu „cel mai celebru coregraf român“.
Care e, de fapt, istoria din spatele ei? „Totul vine de la bunica. Era rusoaică, ştia 9 limbi şi multă muzică. Nu mai avea instrumente, dar cânta pe masă, exersa la un pian imaginar deşi ştia că avea 80 de ani şi nu avea să mai cânte la un pian adevărat vreodată.

Pentru ea îngerii erau la fel de reali precum era persoana de alături. Tot mureau oameni în jur, iar mie mi se spunea că deveneau îngeri şi eu mă aşteptam să-mi crească aripile. Adică aşteptam foarte clar să-mi iau zborul, nu neapărat să-mi crească aripile – două bucăţi de carne cu piele, era ceva care trebuia să crească organic, normal. Mă şi miram că nu are aripi toată lumea.“

Coregrafie cu marionete
La patru ani părinţii l-au dus la balet pentru că era neastâmpărat („Bunica îmi dădea dulciuri ca să nu mă mişc o clipă; stăteam în timp ce ronţăiam bomboana şi după aia o luam de la capăt“) şi aşa a intrat într-o lume pe care şi-a clădit-o pas cu pas după propriile reguli, mereu pe căi diferite de restul lumii – „câş“.
De fapt, dacă ştii ceva despre copilăria lui Gigi Căciuleanu, înţelegi de ce nu i-a fost niciodată teamă să o ia câş: a crescut într-un mediu liber, chiar dacă familia s-a lovit de cenzura comunistă (părinţii au rămas fără slujbe şi au trăit din traduceri din limba rusă, locuiau într-un subsol mai multe persoane, iar el a fost exmatriculat de la şcoala de coregrafie pentru origine nesănătoasă).
Imaginaţi-vă un puşti de 12 ani care face spectacole de marionete pentru copiii de la orfelinatul din apropiere, ca să-şi găsească un refugiu pentru că nu mai poate face dans. „Aşa am început, de fapt, să fac coregrafie, pentru că eu mă gândeam să mă fac dansator. Atunci m-am insinuat în corpul marionetei şi mi-am făcut şi primele scenarii. Le scriam până la cel mai mic detaliu.“
Încă de pe vremea aceea se putea ghici personalitatea şi modul de lucru al coregrafului de acum. Astăzi vine cu proiectul aşezat la detaliu, cu poziţionări în spaţiu şi timp, lăsându-i pe dansatori să filtreze mişcările prin personalitatea lor. În copilărie, încerca să se muleze pe năstruşniciile micuţilor.
„Aveam şedinţe cu educatorii ca să-mi zică lucruri personalizate: cine a făcut în pat, cine n-a mâncat. Scenariul meu era riguros pentru că făceam toate vocile şi aveam nevoie de ceva scris. Dar îmi plăcea să pun lucruri personalizate pentru ca fiecare băiat să se recunoască în poveste. Erau clipe minunate, mai ales cu mătuşa, mama Dia, care îmi era asistentă, pentru că eu pe ea o simţeam, publicul nu-l vedeam. O muşcam de cot pentru că îi adormea păpuşa din cauză că ea se uita la mine. Păpuşa se agita şi începeam să vorbesc mai repede.“ Şi toate astea se întâmplau pe când nu avea mai mult de 12 ani!

Matematică şi poezie
E să fie un amestec de curaj cu fragilitate, de forţă cu sensibilitate pe dinăuntrul omului acesta care s-a remarcat ca balerin la Operă în anii ’60 şi, deşi era foarte bine cotat, a renunţat la dansul clasic în favoarea propriei căi de exprimare – un fel de teatru-dans, pe care cel mai uşor îl numeşti dans contemporan. „N-am ales dansul clasic pentru că nu mă satisface; nici ca interpret, nici ca spectator. În ceea ce fac eu e altceva, în alt fel.“
Între paradoxurile dinăuntrul lui Gigi Căciuleanuu e atracţia pentru matematică şi poezie. De matematică s-a folosit când a inventat un limbaj cu simboluri din trei alfabete, ca un cod pentru momentele mişcării, un fel de carte de bucate pentru dansatori.
Pare ciudat, dar în copilărie matematica îl ajuta să se descopere pe sine. „Când am fost la olimpiada de matematică m-am încurcat într-un lucru banal.

Pur şi simplu, în loc de raport direct proporţional, am scris raport invers proporţional. Făcusem foarte bine partea de geometrie şi la ce era mai uşor am dat-o în bară. Dar m-am bucurat pentru că asta mi-a arătat că nu sunt arid, e frumos să greşeşti. Nu suntem năs­cuţi ca să fim perfecţi, dar suntem născuţi – toţi oamenii, nu doar artiştii – să fim geniali. Imperfecţiunea ne ajută să ne recuperăm şi să ne echilibrăm.“

Când l-am întrebat ce mijloace de exprimare nu-i oferă dansul de simte nevoia să se exprime şi prin poezie a ripostat ferm: „E acelaşi lucru. Sunt două limbaje diferite, dar scânteia emoţională e aceeaşi. Poezia are în comun cu dansul faptul că nu se poate rezuma. Poţi să rezumi «Război şi pace», sigur, degradând total textul, dar poţi să spui în câteva cuvinte ce s-a întâmplat. Un vers n-ai însă cum. «O pictură parfumată cu miros de violete» din Bacovia e o lume întreagă. În dans, un gest poate fi acea pictură parfumată cu miros de violete. E un amestec al vibraţiei, cu mirosul, cu culoarea, dincolo de simbolistică. Şi poate de asta îmi place şi matematica pentru că nu poţi să o exprimi altfel decât prin simboluri.“

Publicul ca o hidră cu multe capete
A fost prezent pe cele mai mari scene de dans din lumea întreagă, a dansat şi a creat pentru companii de renume de pe patru continente, a plecat de mai bine de 30 de ani din ţară, are cetăţenie franceză, dar când l-am întrebat ce l-a motivat să vină să lucreze din nou cu românii, i-am simţit patriotismul (fără patos exterior, patriotismul „de dinăuntru“). „Am venit pentru că ştiam că am să mă înţeleg cu tinerii aceştia, că avem o bază comună. Noi românii avem o bază comună pe care nu ai cum să o traduci în nicio altă limbă. Eu i-aş da premiul Nobel lui I.D. Sârbu, mai mult decât lui Dorris Lessing. Dar Ion D. Sârbu e de netradus, cum nici Caragiale nu poate fi tradus. Ionescu are succes pentru că a scris în franceză.“
Luna aceasta e prezent la Bucureşti ca să lucreze la un nou proiect şi se va confrunta din nou cu „hidra“ pe care o vede din spatele scenei. „Eu cred că publicul este în totalitatea lui o fiinţă ca o hidră cu ochi şi capete fiind, cel puţin foarte informată. Noi suntem pe scenă şi, convergând privirile şi temerile celorlalţi spre noi, suntem datori să nu le arătăm numai ce ne pasionează pe noi, ci şi ceea ce i-ar fi interesat pe ei.“
Nu ştiu dacă o să-l vedeţi pe Gigi Căciuleanu prin fereastra prin care l-am văzut eu (un om care parecă are o energie captată din alte dimensiuni, un limbaj propriu – şi-n viaţă şi pe scenă –, o sensibilitate bine controlată pentru ochii de dinafara scenei, de teama ridicolului, şi o căldură care te intimidează), dar ştiu sigur că tot ceea ce veţi vedea pe scenă în noul său spectacol, vă va emoţiona într-un fel subtil şi inteligent şi o să spuneţi „Ce tare! Şi eu care credeam că nici nu mă pricep la dans!“ Pentru că, de fapt, asta e magia lui Gigi Căciuleanu, ştie să vorbească pe limba fiecăruia.

3
4685
pictorial_12_43Elena Udrea – Femeia
interviuri
17 years ago

Elena Udrea – Femeia

Eşti obişnuită să îi găseşti numele în comentarii răutăcioase cu tentă sexuală sau în analize complicate despre culisele politice. E printre puţinele femei care pot atinge această performanţă: să se afle în arii de interes diametral opuse. Dar în goana aceasta după senzaţionalul asocierii cu lumea care face regulile ţării, nu mai ai timp să te uiţi la ea ca la o femeie. În exclusivitate pentru Tabu, Elena Udrea vorbeşte despre perioada în care se contura ca femeie.
februarie, 2008

tabu: Există o declaraţie a dvs., pe blog, în care faceţi referire la copilărie: „Când văd copii, mă gândesc la copilăria mea şi la şansa de a trăi într-o familie unită, chiar dacă modestă social, dar şi la câte mi-aş fi dorit şi mi-au lipsit şi aş vrea ca niciun copil să nu rămână cu vreo dorinţă neîmplinită.“ Cum a fost copilăria dvs.? Ce v-aţi dorit şi nu aţi avut?
Elena Udrea: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu jocuri în faţa blocului; o copilărie fericită pentru că părinţii ne-ar fi dat tot ce ne doream.

tabu: Mai aveţi fraţi?
E.U.: Da, mai am un frate mai mare cu doi ani şi jumătate. Eram foarte mulţi copii în cartierul în care locuiam, ne jucam în faţa blocului, până noaptea târziu în vacanţe, nu exista internetul care să ne preocupe ca acum. Era frumos şi nu pot să spun că atunci am simţit lipsurile.

Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne lipseau lucruri. Eu n-am văzut Pepsi Cola până la 14 ani. Nici nu ştiam că există.


tabu: Dar există lucruri pe care vi le doreaţi, de exemplu de Crăciun, şi nu le-aţi primit?
E.U.: Nu. Am vrut o dată o păpuşă care spunea „mama“. Costa 260 de lei pe vremea aceea, iar păpuşile mai mici erau 180. Eu am primit-o pe cea mică, dar nu e ceva care să fi fost o dramă. Iar mai târziu, părinţii încercau să-mi asigure ceea ce mi-aş fi dorit ca adolescentă: să am pantofi noi la începutul anului şcolar, de exemplu. Dar astea sunt lucruri care acum par din altă lume.

tabu: Ştiu ce însemna grija de a avea pantofii noi la începutul anului şcolar.
E.U.: Da. Chiar vorbeam cu o prietenă despre câţi pantofi avem acum şi cum ni-i cumpărăm, nu că ne trebuie, ci pentru că ne plac, lucru care era de neimaginat pe vremea aceea. Pe vremea copilăriei şi a adolescenţei mele, aveai o pereche nouă de pantofi la începutul anului şcolar, una de cizme de care trebuia să ai grijă să nu se dezlipească pentru că trebuia să te ţină două-trei ierni. Şi îmi amintesc cum mă bucuram când îmi mai creştea puţin piciorul pentru că erau obligaţi să-mi cumpere o altă pereche de pantofi chiar dacă pe cealaltă n-o stricasem.

tabu: Eraţi ambiţioasă la şcoală, în grupul de colegi?
E.U.: Da, am fost un copil foarte ambiţios. Am luat premiul întâi din clasa I şi până într-a VIII-a. La liceu am trecut prin acea perioadă tumultuoasă a adolescenţei, pe care eu am simţit-o acut, punându-mi întrebările pe care şi le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică şi am început să învăţ doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.

tabu: Dar eraţi un lider informal?
E.U.: Nu ştiu, cred că ar trebui întrebaţi foştii colegi, ei ar şti să răspundă cel mai bine. Eram lider şi prin faptul că eram comandant, mai întâi de detaşament, apoi locţiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaştere importantă pentru acea perioadă şi-mi aduc aminte că am fost aşa de mândră când m-au făcut comandant de detaşament, că mi-am pus şnurul şi la şorţuleţ. Mi-a spus învăţătoarea că trebuie să-l port doar când mă îmbrac în costumul de pionier.

tabu: Părinţii ce ziceau?
E.U.: Au fost întotdeauna mândri de mine, sunt şi acum. Dar am fost un copil foarte ascultător. Erau cozile acelea celebre. Se aduceau ouă, se striga în tot cartierul. Se aducea detergent, stăteai la coadă. Eu am crescut copiii din bloc, am făcut cumpărăturile vecinilor, le-am spălat covoarele sau maşinile. Dacă era vorba despre o treabă casnică, eram şi eu la ajutat vecinii. Nu refuzam pe nimeni, până s-a supărat mama pentru că acasă nu mă punea să fac nimic şi eu făceam treaba prin vecini.

tabu: Cu cine vă înţelegeaţi mai bine, cu tata sau cu mama?
E.U.: Cu mama. Părinţii ne-au crescut într-un spirit foarte conservator. Tata era mai indulgent pentru că aşa sunt taţii, ei oricum stau mai puţin lângă copii. Mama a încercat să ne crească într-un fel foarte rigid, dar eram mai apropiată de ea. Acasă eram extrem de protejaţi faţă de tot ceea ce se întâmpla în societate la vremea respectivă.

Singura pretenţie pe care o aveau era să venim cu note bune, gândindu-se că asta e şansa noastră să facem mai mult decât au făcut ei.

tabu: Vă aduceţi aminte de momentele în care discuţiile cu părinţii au devenit „seri­oase“, când au început să vă considere un adult?
E.U.: Foarte târziu, plecasem de mult de acasă. Mama şi acum are pretenţia să-mi spună cum să fac şi ce să fac. N-am avut acel gen de relaţie în care să discuţi, cum cred că se întâmplă astăzi pentru că acum copiii sunt educaţi altfel. Noi ştiam că sunt lucruri pentru oameni mari care nu se discută cu părinţii, şi nu discutam. Multe lucruri fireşti nu le-am discutat cu mama decât foarte târziu când plecasem de mult de acasă. După ce terminasem facultatea, eram pe picioarele mele. Dar şi atunci cu atenţie şi reticenţă.

tabu: Eraţi printre fetele populare din şcoală, cele pe care le plăceau cei mai mulţi băieţi? 
E.U.: Am avut o adolescenţă foarte ciudată. Poate din cauza educaţiei şi a mediului în care am trăit, nu prea existau fete în cercul nostru de copii care să aibă prieten în şcoală sau în liceu. Nu se permitea aşa ceva. Eram în clasa XII-a şi ieşeam în oraş, iar mama trebuia să ştie dacă plecam cu colega de bancă, să mă plimb, să beau un suc. Duminica sau sâmbăta când ieşeam, trebuia să ştie foarte clar că mă întorc la ora 7 sau la 8, după cum se întuneca şi dacă nu se întâmpla aşa, scandalul era cât casa.
Într-un interviu pe care l-au dat vecinii fără ca eu să ştiu, au şi recunoscut cu sinceritate că „noi n-am văzut-o niciodată pe Găbiţa – aşa mi se spunea pentru că mă mai cheamă şi Gabriela – cu vreun băiat când a stat în Buzău“. Iar dacă stau şi mă uit în urmă, cred că eram o adolescentă obişnuită. Nu cred că aveam sex-appeal. Umblam în nişte rochii până la pământ. Cred că aveam cea mai lungă uniformă din liceu şi nu puteam niciodată să calc din acest motiv. Tot timpul se rupea pe lateral şi mama trebuia să o coasă.

tabu: Dar care a fost momentul în care aţi început să aveţi încredere în dvs.?
E.U.: O, foarte târziu. Să vă dau un alt exemplu. În facultate, erau petreceri cu colegii de an. Eu n-am fost la nicio petrecere. Nu ieşeam cu colegii pentru că aveam complexul studentului venit din provincie. Am trăit cu complexul ăsta foarte mulţi ani, terminasem fa­cultatea când am ieşit prima oară cu soţul meu într-un loc în care veneau multe personalităţi publice. Nu ştiu dacă vreodată am avut încredere în mine ca femeie. Plus că nu m-am bazat pe asta. Întotdeauna mi s-a părut că sunt alţii care aveau mai multe calităţi decât mine.

tabu: Dar cum v-aţi defini ca femeie?
E.U.: Sunt un partener foarte loial într-o relaţie. Am o relaţie de 11 ani cu soţul meu. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reuşesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viaţa publică. Mai puţin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenţia despre mine că aş fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi.

Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac şi n-aş vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aş vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reuşit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.

tabu: Când v-aţi îndrăgostit, cum eraţi?
E.U.: Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relaţie. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, toată viaţa am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relaţie, nu ştiu cât pun suflet şi cât pun raţiune, dar cred că pun mai mult suflet. Cred că în momentul în care m-am îndrăgostit de soţul meu, am fost… o femeie în deplinătatea sensului cuvântului.

tabu: Ce zic părinţii despre succesul pe care-l aveţi acum?
E.U.: Mama mă sună tot timpul şi de multe ori e nervoasă pentru lucrurile neadevărate care se spun despre mine. Nu o să uit niciodată că am sunat-o când m-am hotărât să-mi dau demisia de la Preşedinţie. Era o perioadă în care auzea multe lucruri urâte despre mine, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Atunci a fost prima dată când a plâns şi a spus: „Foarte bine, lasă-i în pace. Nu ai nevoie de toate astea, n-a ajuns copilul meu să se vorbească aşa despre el.“ Ea era obişnuită cu mine cu o altă ima­gine, întotdeaua foarte bună în cercul de cunoscuţi. Asta a fost singura dată când ea s-a exteriorizat. Şi m-a impresionat. Era o descărcare nervoasă după tot ce strânsese într-un an de zile.

tabu: Prima şedinţă politică vă mai amintiţi care a fost?
E.U.: Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu preşedintele Traian Băsescu care câştigase postul de primar al Capitalei. Şi a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianţei. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câştigaserăm alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puţin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanţi, că mai aveam puţin şi-i fixam şi agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veţi fi politicieni când se va opri lumea pe stradă şi vă va recunoaşte. Dacă vă puneţi la un colţ în intersecţie şi trec oamenii pe lângă voi fără să ştie cine sunteţi, nu sunteţi politicieni.“ Şi îmi amintesc că în toată şedinţa n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecţia de politică.

tabu: Deci a fost greu începutul.
E.U.: Da, a fost foarte greu. Dar şi acum este greu pentru mine, pentru felul în care am ales să fac politică. Mai sunt şi alte femei care fac politică şi nu se aud atâtea scandaluri despre ele. Nu le neagă nimeni nici competenţa, nici moralitatea. Deci cred că ceea ce mi se întâmplă mie nu vine de la faptul că sunt femeie, ci de la felul în care am ales să intru în bătălie: total, fără rezerve, mereu în prima linie.

tabu: Dar dacă aţi fi avut mai mult cu 20 de ani, să zicem, credeţi că aţi mai fi avut aceste probleme?
E.U.: Cred că aş fi fost scutită de comentariile care se fac la adresa femeii Elena Udrea, nu la mine ca politician.

Dar această parte mondenă nu o neg foarte mult, deşi mi-am promis că dacă se va mai sări foarte tare peste regulile de bun-simţ, am să-i dau în judecată, pentru că m-a şi ajutat. Dar dacă ar fi trebuit să încerc să obţin această notorietate, trebuia să fac un efort uriaş – şi financiar, şi logistic – şi tot nu reuşeam. De exemplu, în urmă cu mulţi ani, am încercat să fac o afacere cu o prietenă; un restaurant. N-am reuşit pentru că nu ne-am priceput la afaceri. Încercam atunci tot ce se putea ca să avem un minim de mediatizare. Nu ne mediatiza nimeni, deşi tot eu, Elena Udrea, eram, ba chiar ceva mai tânără.

tabu: Dacă mâine aţi renunţa la viaţa publică, ce-aţi face?
E.U.: Nu vreau să renunţ la politică, e viaţa mea, fac ce mi-am dorit şi îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aş mai face asta. Cred că aş fi exact ce am fost înainte, avocat.

tabu: Aţi tânji după celebritatea aceasta?
E.U.: Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viaţă, sigur aş suferi dacă n-aş mai face politică. Dar celebritatea îmi foloseşte ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulţime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă priveşte. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poţi să obţii încre­derea oamenilor, am nevoie de ea.

tabu: În cariera dvs. politică au fost două momente delicate, mai întâi interviul lui Eugen Istodor care a făcut tri­mitere la decolteul dvs., apoi interviul lui Robert Turcescu cu întrebarea despre Norvegia. V-aţi gândit vreo clipă în acele momente să renunţaţi la cariera politică?
E.U.: Momentul interviului cu Eugen Istodor a fost foarte sincer. E adevărat că m-am comportat ca o persoană care venea dintr-un spaţiu privat, cineva care nu ştia cum se răspunde la interviuri. Nu ştiam că niciodată nu spui tot ce-ţi trece prin cap ca şi cum ai vorbi cu un prieten. Mai ales că nu mă intervieva o persoană care să mă protejeze cumva pentru că eram începătoare. Asta este, trebuia să ştiu. Iar la emisiunea respectivă, mi-a părut foarte rău de întâmplare, dar aş fi depăşit momentul în secunda următoare dacă nu începea tot tam-tamul. Mi-a părut rău că am dezamăgit nişte oameni care mă creditaseră şi care probabil că şi-ar fi dorit să nu fiu în situaţia aceasta, dar nu m-am gândit nicio secundă să plec din cauza asta. Nici vorbă, nu dintr-atât.

tabu: Când aţi plâns ultima oară?
E.U.: Am plâns la un film, în iarna asta, în vacanţă. „Sweet November“ („Idilă la New York“). Bine că nu am timp să văd mai multe filme, că aş plânge mai mult. În rest, pentru lucrurile care se întâmplă, nu plâng. Mă enervez când citesc lucruri urâte despre mine, dar ştiu că sunt oameni care cunosc adevărul şi cu toate astea scriu ce scriu ca parte a jocului politic. Şi raţiunea câştigă, reuşesc să trec peste astea.

0
1752
fab_4976Belle du Jour – prostituata de milioane
interviuri
19 years ago

Belle du Jour – prostituata de milioane

tabu, mai, 2006

I-am trimis intrebarile pe mail prin agentul ei literar. Ne-a raspuns repede pentru ca pleca pentru doua saptamâni in vacanta. La fel ca in carte, a fost cât se poate de sincera in raspunsuri.

tabu: Câti dintre clientii tai erau casatoriti?
Belle du Jour: As spune ca mai mult de jumatate, dar ca sa fiu cinstita, daca ei nu aminteau de vreo sotie, eu nu intrebam. De obicei poti sa te prinzi când clientul e necasatorit pentru ca te cheama acasa la el.

tabu: Dupa aparitia blogului si apoi a cartii tale, se simt barbatii mai nesiguri când apeleaza la serviciile unei prostituate?
B. J.: Din câte stiu, niciunul dintre barbatii care m-au angajat vreodata nu stiu ca am avut un blog. Am fost foarte preocupata sa pastrez confidentialitatea, mai mult pentru protectia lor decât a mea.

tabu: Când ai vazut pentru prima data filmul „Belle du Jour“? De ce ti-ai ales acest pseudonim?
B. J.: L-am vazut prima data când aveam 19 ani si eram studenta. M-am tot gândit la rolul minunat al lui Catherine Deneuve din acel film si când a trebuit sa aleg un nume pentru blog-ul meu, am vrut ceva interesant, sexy si cerebral. Belle du Jour s-a potrivit perfect.

tabu: |n cartea ta nu sunt prezenti prieteni, doar fost iubiti. De ce?
B. J.: Ciudat, dar cei mai apropiati prieteni ai mei sunt fostii mei iubiti. M-am descurcat intotdeauna mai bine cu barbatii decât cu femeile si, cu câteva exceptii, am reusit sa ramân prietena cu fostii mei iubiti.

tabu: Hai sa facem diferenta intre o carte si un blog. Cu un blog cititorul trebuie sa astepte o zi sau mai multe pentru urmatoarea poveste, cu o carte trebuie doar sa dea pagina. |ntre blog si cartea ta, care iti place mai mult?
B. J.: O intrebare foarte buna. |n carte am incercat sa pastrez intimitatea si abordarea directa din blog, dar a trebuit sa muncesc mai mult ca sa structurez o poveste coerenta. Un blog poate sa contina doar observatii, fara legatura intre postari. Sper ca amândoua vor avea succes, mai ales ca prin carte ajung la un public care nu a citit blog-ul.

tabu: Spune un personaj (dintr-o carte sau un film) pe care ti-ar placea sa-l intâlnesti.
B. J.: Julien Sorel din „Rosu si Negru“, Stendhal. ~sta e un barbat pentru care merita sa te indragostesti.

tabu: Dar cartile? Care-ti plac?
B. J.: |mi place orice de Stendhal si de Nabokov. Dar mai nou, mi-a placut foarte mult „Corectiile“ lui Jonathan Franzen. Cred ca e cea mai tare carte a generatiei mele.

tabu: Crezi ca barbatii sunt luati putin prin surprindere de ceea ce se intâmpla astazi cu femeile?
B. J.: Absolut, acesta e unul din motivele pentru care ei cumpara sexul. Le e greu sa-si dea seama ce asteapta o femeie de la o relatie, iar modul in care evolueaza barbatii nu e egal cu cel in care progreseaza femeile. Asa ca se intorc la ceva familiar, unde rolurile sunt bine definite. E mai confortabil pentru ei.

0
1829
annie_proulx_1591963783Annie Proulx Bunicuta care a scris Brokeback Mountain
interviuri
19 years ago

Annie Proulx Bunicuta care a scris Brokeback Mountain

tabu, aprilie 2006

tabu: Ati spus ca atunci când ati inceput sa scrieti „Brokeback Mountain” ati urmarit sa faceti o analiza a homofobiei pe teritoriul cowboy-lor, despre care invatasem toti ca e pur si nobil.

Annie Proulx: Toate povestirile din colectia „Close range”, din care a facut parte si nuvela Brokeback Mountain, au fost descrieri ale unor intâmplari din satele tinutului Wyoming. Ce fac oamenii de la tara si cum vad ei lucrurile, acestea sunt subiectele care ma intereseaza pe mine, in general.

tabu: Ati incercat sa obtineti ceva anume, sa transmiteti un anume mesaj, cu aceasta poveste?

A. P.: Nu. Când am inceput sa o scriu era doar o poveste ca oricare alta. Habar n-am avut ca o sa sfârseasca pe ecran. Când lucram la ea nici macar nu m-am gândit ca o sa gasesc pe cineva sa o publice pentru ca subiectul era neobisnuit si nu urma caile uzuale de pe drumul literaturii.

tabu: Ati spus ca timpul in care ati scris aceasta poveste a fost de doua ori mai lung decât la oricare alta nuvela a dvs. De ce ?

A. P.: Pentru ca a trebuit sa gasesc o cale de a fi in mintea a doi barbati needucati si introvertiti, iar când se intâmpla sa fii o persoana in vârsta – asa cum sunt eu- asta iti ia ceva timp. Am consumat foarte mult timp gândindu-ma la fiecare personaj in parte, la cum sa echilibrez actiunea, ca sa prezint lucrurile intr-un mod cât mai onest.

tabu: Ce reactie ati avut când v-ati vazut povestea pe marele ecran ?

A. P.: Am fost foarte socata pentru ca n-am avut nimic de-a face cu filmul. Asa ca pentru 18 luni habar n-am avut ce s-a intâmplat pe platourile de filmare.
N-am putut sa-mi imaginez daca va fi bun, infricosator sau neplacut la vedere, daca va fi o nereusita sau un film mult prea sentimental. Iar când l-am vazut in septembrie, am fost uimita. Ca sa intelegi asta, trebuie sa-ti explic ca s-a intâmplat ceva special atunci când scriam aceasta poveste. Am petrecut atât de mult timp in compania acestor personaje acum opt ani când am scris povestea, m-am gândit atât de mult la ea, mi-am imaginat cum ar arata barbatii astia, cum ar reactiona, ce ar rosti, incât au fost pentru mine ca si cum erau reali. {i am avut nevoie de mult timp ca sa imi pot scoate din minte aceste personaje si sa ma pot intoarce la munca. Iar când i-am vazut pe ecran, a fost ca si cum au reinviat. A fost o senzatie extraordinara, mi-am spus „Doamne, barbatii astia sunt lânga mine din nou.”

tabu: Ce parere aveti despre interpretarile lui Heath Ledger si Jake Gyllenhall?

A. P.: Cred ca au fost minunati, amândoi. Varianta lui Jake Gyllenhall pentru Jack Twist … e diferita de ce stiam eu. Jack in viziunea mea era mai vessel, mai casnic. Dar sensibilitatea si subtilitatea pe care Gyllenhall le-a pus in acest rol sunt uriase. Secventele in care apare el pe ecran stralucesc pur si simplu.
Cât despre Heath Ledger cred ca este dincolo de orice descriere. El a ajuns in inima personajului mult mai adânc decât am fost eu vreodata.
Toate acele lucruri la care mi-a fost mie greu sa ajung când ma gândeam la personajul lui Ennis, lui Ledger i-au iesit perfect.
A intrat in pielea personajului foarte adânc, nu doar in hainele lui. Pur si simplu are o performanta remarcabila.

tabu: Ati descrie aceasta poveste drept o piatra de hotar in relatiile comunitatii gay cu restul lumii?

A. P.: Sper ca va fi debutul conversatiilor si discutiilor, ca va trezi interesul si empatia pentru diversitate; pentru fiecare in parte, dar si pentru lumea intreaga. Sper din tot sufletul ca oamenii vor iesi de la film gândindu-se la toleranta. La sfâsitul peliculei oamenii au un sentiment de compasiune iar asta e minunat. Pentru ca e o poveste de dragoste. Poti sa spui ca e o poveste universala sau una particulara si nu gresesti in nici una din exprimari. Dar e o poveste veche, foarte veche. Am auzit cu totii povestea aceasta de milioane de ori, doar ca abia acum o vedem cu actorii potriviti.

tabu: Ati avut reactii de la organizatiile gay?

A. P.: Nu. Când povestea a fost publicata acum opt ani, m-am asteptat la asa ceva. Dar a fost o liniste asurzitoare. Am primit câteva scrisori de la persoane particulare, unele dintre ele absolut emotionante. {i peste ani, in timp ce povestea era citita, scrisorile continuau sa vina si sunt sigura ca vor mai veni. Sunt oameni care au scris: „aceasta este povestea mea, asta e motivul pentru care am parasit Idaho, Wyoming, Iowa”, iar cele mai emotionante scrisori erau de la tati care spuneau „acum inteleg prin ce iad a trecut fiul meu”.
Dovada ca ai ajuns la sufletul oamenilor, ca i-ai emotionat cu adevarat, e mai presus de orice premiu sau multumire.

tabu: Acesta este motivul pentru care scrieti?

A. P.: Nu. Nu m-am gândit ca voi avea vreodata astfel de reactii. Am scris pentru ca vroiam sa descriu viata de la tara, oamenii din mediul rural, situatiile si locurile, mai ales locurile. Am ajuns aici pentru ca am atins câteva dintre corzile sensibile ale oamenilor. Dar cred ca oamenii isi doresc foarte mult asemenea povesti.

tabu: De ce?

A. P.: Pentru ca este o poveste de dragoste si astazi gasesti destul de greu multa dragoste. Cred ca oamenii sunt imbolnaviti de separari, dezastre, razboaie, pierderi si au nevoie din când in când sa li se spuna ca dragostea poate sa fie un sentiment puternic si permanent, si ca sentimentul acesta poate fi trait de oricine.

tabu: Credeti ca barbatii heterosexuali vor merge la acest film?
A. P.: Barbatii heterosexuali au mers la acest film. De ce sa nu-l vada? {i barbatii „straight” se indragostesc. Nu neaparat intre ei sau de un barbat gay. Nepotul meu, care e mândru cât de macho e, a vazut filmul de doua ori. Barbatii heterosexuali au vazut filmul si nu au avut nici o problema. Singurii oameni care ar putea avea probleme cu filmul asta sunt cei care sunt nesiguri pe propria lor sexualitate si care vor sa se apere in acest fel. Reactia aceasta este normala la barbatii tineri care nu si-au sedimentat sentimentele. Probabil ca Jack si Ennis ar fi avut probleme cu filmul asta.

tabu: Credeti ca Jack si Ennis se vor intoarce cu o noua povestire?
A. P.: Nu se vor intoarce. Nici nu ma gândesc sa se intoarca. Categoric, nu. Ei trebuie sa ramâna acolo unde sunt. Am alte lucruri de scris.

0
1783

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!