Category : personal

cristina hurdubaiaOameni pentru care Bine nu e suficient: Cristina Hurdubaia –

Oameni pentru care Bine nu e suficient: Cristina Hurdubaia –

Intr-o lume in care fiecare vrea ca lumina sa fie asezat pe el, sa-l laude lumea cat mai mult, sa fie vazut cat mai mult, e o campanie publicitara zilele astea pentru un brand care recunoaste ca a fost inspirat nu doar de cei care sunt in interiorul companiei, ci si de cei care fac fapte bune si misca muntii cu minime resurse, dar cu credinta uriasa ca depinde de noi ca lumea sa fie mai buna.

Nu stiu daca ati vazut spotul nou de promovare pentru Reteaua de sanatate Regina Maria, cu vocea incredibilului medic Mihai Cristescu, chirurg neurolog, in care se vorbeste despre „Bine nu e suficent” despre cum incredibilii medici care au ramas in tara si ne salveaza vietile se lasa inspirati de oameni pe care poate nu i-au intalnit niciodata, dar care i-au impresionat prin daruirea si crezul lor intr-o lume mai buna.

Am multe experiente personale legate de Reteaua de sanatate Regina Maria unde acum multi ani cand mi-era greu am petrecut cateva zile importante. Nu stiau ca sunt jurnalist, nu se gandea nimeni ca am sa scriu despre ei peste ani, m-au ajutat pur si simplu pentru ca eram un pacient pe care-l puteau face sa fie bine.

Si am un mare mare respect pentru fiecare medic pe care l-am intalnit atunci si pentru fiecare asistenta care mi-a spus o vorba buna sau o gluma si mi-a distras atentia de la tratamentul pe care-l faceam si care ma ingrozea teribil.

*

Zilele acestea cand am vazut spotul nou m-am gandit la generozitatea lor si la minunata idee de a imparti timpul de expunere cu oameni care fac fapte bune, pentru care „bine nu e suficient” care vor intotdeauna mai bine si care altfel nu s-ar promova. Pentru ca nu e in natura lor sa iasa in fata altfel decat prin actiunile caritabile concrete.

Printre ei am descoperit o tanara doamna pe care o stiu de multi ani. Cristina Hurdubaia.

hurdis 1Cei mai multi o stiti gratie actiunii ei Copacul cu haine/ Copacul cu fapte bune, dar eu o stiu si pentru munca de jurnalist si pentru cea de promoter al unor trupe rock foarte misto.

Inainte de a fi foarte cunoscuta pentru binele pe care-l face, Hurdis – cum o stiu eu – avea la purtator toate datele sa intelegi ca e diferita de restul lumii: intr-o mare de jurnalisti care se imbracau in negru sau gri, ea avea mereu ceva colorat. Care, sincer, cred ca era destul de greu de purtat (pentru ca o facea a iasa in evidenta) pentru o persoana atat de timida ca ea.

E genul de om care face bine din credinta, nu pentru ca asa trebuie. Viata a pus-o fata in fata cu situatii grele si in loc a o inraiasca, in loc sa dea vina pe altii pentru ce i s-a intamplat, Hurdis si-a adancit si mai tare empatia pentru nevoile celorlalti.

Asa a aparut Copacul cu Haine, o actiune prin care aduna haine pentru nevoiasi de patru ori pe an, o actiune care a invatat-o multe despre cum gandesc romanii si despre cum binele nu e suficient, trebuie insotit si de educatie.

„Fac de patru ori pe an aceasta actiune, dar nu toti oamenii inteleg ca primavara adunam haine de primavara vara, iar in toamna pentru sezonul rece. Multi vor doar sa scape de hainele pe care le au in plus, cand nu mai au nevoie, fara sa se gandeasca ca sunt persoana fizica si nu am unde sa le depun. E foarte bine insa ca multi s-au eliberat de mentalitatea de tara comunista care ne facea sa pastram orice haina – Las ca poate slabesc 10 kg si rochia asta o sa-mi mai fie buna. Renuntam mai usor la ce e in plus si vrem sa impartim cu altii, iar asta e foarte frumos.”

In nebunia ei frumoasa, Hurdis face aceasta actiune pe persoana fizica, ajutata de cativa voluntari, coaguland o audienta interesata de a face bine pe care a dezvoltat-o via Facebook. Acolo anunta ca are nevoie de camioane sa transporte hainele pe care le strange, acolo isi spune of-urile pentru piedicile pe care le intalneste sau multumeste oamenilor care au ajutat-o sa mai faca putin bine.

Am intrebat-o zilele astea daca a ajutat-o vreo companie de cand Copacul cu Haine, care acum se numeste Copacul cu fapte bune, e celebru, are recurenta, sunt rezultate impresionante (cu sute de kilograme de haine colectate). A ras si-a zis: „dar n-am cerut niciodata ajutorul!”

hurdubaia

Pur si simplu, mintea ei e construita pe a gasi ea solutii, ajutandu-i pe altii, nu pe a fi si ea ajutata. Desi a muncit multi ani alaturi de trupe mai mari sau mai mici, nu le-a cerut niciodata liderilor – solistilor – sa o ajute macar cu promovarea.

Sunt naiva. Asta e. Eu cred ca daca omul vede ca fac ceva bun si crede ca poate sa ma ajute, o sa ma ajute el fara sa-i cer eu. Uneori e bine ca sunt asa, de multe ori nu.”

Am mai intrebat-o din ce-si plateste facturile, pentru ca apa, gazele si lumina nu se platesc cu fapte bune. „In momentul asta, luna asta – dar nu stiu ce va fi peste o luna sau doua si nici nu ma gandesc – rubrica de la Starea Natiei este sursa mea de venit. Daca nu va mai fi emisiunea, daca nu va mai fi rubrica mea, atunci o sa ma gandesc cum o sa ma descurc.”

Dar chiar si asa, si la Starea Natiei tot cu faptele bune se ocupa. A vazut-o Dragos Patraru pe net zbatandu-se sa faca bine si i-a zis „nu vrei sa prezinti o data pe saptamana cate un caz de-al tau la televizor poate gasim mai usor rezolvare pentru el?”.

Doar ca uneori cazurile prezentate, chiar si la audienta de la televizor, nu-si gasesc rezolvari asa de repede. Iar Hurdis nu se lasa: pune pe facebook, suna prietenii, cauta pe la oricine crede ea ca o poate ajuta.

Recent a strans 13.000 euro pentru o casuta in care vor locui 5 copii si tatal lor. 

Nu-si face bilanturi, nu s-a gandit niciodata sa contabilizeze cati oameni a ajutat, nici nu o intereseaza asta. Pe ea o intereseaza sa nu ramana nerezolvat fiecare dintre cazurile „aflate pe rol”, apoi trece la urmatorul. Asta e singurul bilant pe care-l face seara: se gandeste ce mai poate face ca sa rezolve cazul pe care-l are in fata.

O sa se opreasca candva?

Habar nu are. Recunoaste ca mama (care sta la Tanacu si o urmareste pe facebook) o mai cearta din cand in cand pentru ca i se pare ca se neglijeaza pe sine avand grja de multi altii. Cum mai recunoaste ca s-a gandit de multe ori sa plece din tara, desi lupta cu multe rezultate bune sa faca macar cu un milimetru mai bine in jurul ei.

Acum lucreaza pentru un mini festival – Caritabil Fest – care va avea loc pe 31 mai -3 iunie la MTR, in sustinerea actiunii Copacul de Hartie. Vor fi concerte in fiecare seara, filme documentare pe social, ateliere de creatie pentru copii (nevoiasi si nu) iar banii din toate intrarile merg pentru un caz social.

Am invatat ceva din conversatia cu ea de zilele trecute ce mi-ar placea sa tineti minte.

Oamenii ca Hurdis – Cristina Hurdubaia – nu cer niciodata ajutor pentru ei cand le e greu. Vor muta muntii pentru a-i ajuta pe altii, dar cand lor le e greu se vor inchide in casa, vor trage un plans zdravan, se vor descarca emotional si o vor lua de la capat a doua zi.

Ca sa nu-i pierdem, pentru ca sunt rari, intrebati-i din cand in cand cu ce ii puteti ajuta.

De exemplu, zilele astea are nevoie de ajutor pentru organizarea Caritabil Fest, are nevoie de jocuri ca Remi, Monopoly, sah, alte jocuri pentru copii cu care cei mici sa se joace in curtea MTR pe perioada festivalului, jocuri care apoi vor fi donate catre copii nevoiasi.

Bine, daca ma intrebati pe mine, dincolo de lucrurile practice pentru actiunile ei caritabile, mai are nevoie din cand in cand sa-i aratam si aprecierea noastra pentru ce face. Sa-i dam asa din neant, fara nicio treaba mesaje de incurajare si de sustinere. Sa o intrebam daca-i e bine si sa vedem daca putem face si noi pentru ea sa fie si mai bine.

De asta ma bucur tare ca Reteaua de sanatate Regia Maria a ales ca in campania cu „binele nu e suficient” a ales sa puna lumina si pe oamenii ca ea.

*

Aici puteti afla mai multe despre oamenii care sunt inspiratie pentru cei de la Reteaua de sanatate Regina Maria in campania „Bine nu e suficient”. Zilele viitoare am sa va mai prezint cativa dintre ei, oameni obisnuiti sau medici extraordinari care au in ADN-ul lor dorinta de a schimba lumea in mai bine fie si cu un milimetru.

 

8617
jurnal(personal) Decalogul meu in munca

(personal) Decalogul meu in munca

De 1 Mai, ziua muncii, m-am gandit sa scriu care sunt regulile dupa care ma ghidez in alegerea job-urilor pe care le fac.

Sigur ca sunt unul dintre cei privilegiati: imi pot alege doar job-urile care-mi plac. Dar n-am fost tot timpul asa. Am mai povestit ca vin dintr-o familie saraca, ca muncesc din primele zile in care am venit la Bucuresti la facultate, si ca munca foarte multa (cu scoala in paralel, cursuri suplimentare in zonele in care voiam sa fiu mai buna) a facut ca de la 22 de ani sa am functii de conducere. Din 2011 sunt propriul meu sef, un privilegiu la care nu ma gandeam cand am ajuns la primul meu loc de munca.

Iata regulile dupa care ma ghidez in munca…:)

 1. Incearca sa muncesti cu oameni mai destepti decat tine pe care ii respecti pentru inteligenta si pregatirea lor profesionala.

Daca oamenii cu care lucrezi sunt mai destepti decat tine si tu ai un mind set spre a invata, totul devine o scoala super exclusivista, pe care altfel nu ai putea-o plati cu niciun ban. Ba, esti chiar tu platit pentru ceea ce inveti muncind.

  1. Daca ai norocul sa ti se indeplineasca punctul 1, incearca sa ai smerenia si intelepciunea sa-i asculti pe colegii/sefii tai si nu lua personal nicio observatie pe care ti-o fac.

Dupa putin mai mult de 20 de ani de munca, in situatiile in care muncesc cu oameni mai destepti decat mine (in ultimii ani, am avut acest privilegiu urias sa aleg oamenii cu si pentru care muncesc), in aceste situatii fericite sunt tot timpul pe mood-ul “research”. Fac documentare despre orice referinta profesionala pe care o aud pentru prima data de la cei din jurul meu, citesc  foarte mult in “lateral” – lucruri conexe pe care le aflu din discutiile cu acesti oameni, sau inspirata de observatiile pe care ei le fac pe un proiect.

  1. Nu lua personal deciziile de business ale unui patron pentru care lucrezi.

Obisnuiesc sa spun “e business-ul lui, el/ ea l-a adus acolo unde este, datoria mea e sa spun ce cred ca e mai bine de facut, decizia e la el/ea pentru ca stie contextul mai larg al afacerii”.

Nu lua personal, dar spune adevarul mereu in fata sefului, nu-ti fie frica de reactia lui.

  1. Nu merge cu problemele tale de acasa la birou, dar gaseste-ti un echilibru intre ce muncesti si ce traiesti.

Suna urat, dar e real. Oamenii te-au angajat si te platesc pentru a gasi solutii la situatiile din afacerea lor. Nu vor o problema in plus, nu vor un om care aduce cu el o energie negativa (ca ea inseamna barfa, probleme casnice sau altceva).

  1. Nu duce acasa problemele de la munca.

E o aptitudine care se dobandeste greu, dar se poate. Dupa ce inveti sa nu mai iei personal nimic, dupa ce inveti ca e important sa dai ce-i mai bun din ce stii in fiecare proiect, fara sa te bati cu pumnii in piept pentru asta, dupa ce inveti cum sa faci “switch” mental pentru un family mood cand pleci de la munca. Dar, se poate. Te ajuta lucrurile cu care “te incarci emotional” in afara muncii – prietenii, cartile, filmele, concertele, plimbarea intr-un parc etc etc etc.

  1. Nu da vina pe altii pentru ce nu ti-a iesit tie bine.

Si la munca si in viata personala, greseala e intotdeauna macar putin si la tine. Sigur ca e mult mai usor sa zici ca altii au fost de vina, dar daca mintea ta e setata sa identifice greselile pe care le-ai facut in alegerile care au dus la esec ai posibilitati mai mari sa inveti ceva din ce ti s-a intamplat.

  1. Invata, citeste si incearca sa fii cat mai bine pregatit profesional pentru ceea ce iubesti sa faci cel mai mult.

Chiar si cand nu ai “job”-ul in domeniul la care visezi dar muncesti pentru ca trebuie sa-ti platesti facturile. Incearca macar o data pe saptamana 2-3 ore sa inveti ceva nou din domeniul la care visezi.

  1. Respecta etica muncii tale.

Chiar daca uneori asta e echivalent cu o lupta cu propriul ego care te face sa vrei mai mult decat e corect sa ai, respecta etica. Si fii consecvent. Pe termen scurt lumea te va lua de prost, pe termen lung vei avea o liniste nepretuita. Si respectul celorlalti, dar nu ei ar trebui sa te intereseze.

  1. Cauta-ti echilibrul intre ce muncesti si ce traiesti.

E o munca pe care o faci continuu, sa-ti mentii echilibru si linistea. Nu e ceva ce odata dobandit ramane acolo in apropierea ta, ca o rochie pe care o cumperi ca sa te simti mai bine. E o munca despre a curata ce ti-a adus frustrari, de a intelege de ce ai dobandit acele frustrari.

E o munca despre a te rasplati si aprecia pe tine in aceeasi masura cu a te apostrofa singur cand ai luat-o pe aratura. Fara patima si fara presiune. Cu bun simt si onestitate.

  1. Daruieste din ce castigi, din ce muncesti, din ce stii

Fie ca faci mici donatii catre cei in nevoie, fie ca iti donezi timpul si priceperea pentru cineva care nu te-ar putea plati dar pe care l-ai putea ajuta fundamental, fie ca iti asumi ca trebuie sa fii si tu dintre cei care muncesc alaturi de cei carora e frumos a le impartasesti din ce stii. Da mai departe din experienta ta, nu e niciodata vorba de concurenta, e despre a face ca lucrurile sa mearga mai bine.

Bonus: Unul dintre domnii destepti cu care am lucrat mi-a spus candva cum pot sa identific “campionii” din viata, nu doar din munca; “Daca isi face treaba cu pasiune si urmareste pas cu pas ce trebuie facut fara sa-l promptezi, daca face mai mult decat i-ai cerut doar pentru ca stie ca se poate mai bine, ai un castigator in fata! O sa faca ceva important in viata lui.”

 

3236
wabi-sabi-etsy-trend-2018-01-1507654348 (1)(opinie) Despre barfe si patul cel mic

(opinie) Despre barfe si patul cel mic

O parte din prietenii mei rad adesea de mine ca sunt “fata cu patul cel mic”. Fifi (Cristina Popa) e sef de tulumba cand se face gluma pe tema asta pe seama mea.

De unde vine expresia “fata cu patul cel mic”?!

Anul trecut cand ma intorceam de la Brasov de la un curs care ma solicitase foarte mult, Fifi s-a rugat de mine cu cerul si pamantul sa ma opresc la Ploiesti pentru o noapte sa fac un masaj la un spa din afara orasului si sa ma rasfat putin intr-un super hotel cu un restaurant minunat cu mancare orientala. Veneam dupa o perioada f f aglomerata si Fifi stia ca putina relaxare o sa ma ajute pentru zilele care urmau.

De rusinea ei, pentru ca facuse rezervare, m-am dus. Altfel, eram atat de obosita ca as fi venit acasa si as fi cazut lata pe canapea. S-a dovedit insa o alegere minunata, pentru ca m-am relaxat, in hotel era o salina cu sare din himalaya in care am dormit o ora, spa-ul era minunat cu totul.

Camera pe care mi-au dat-o avea insa 2 paturi. Unul king size, urias, si unul mai mic langa. Stiti genul de camera family.

Eu eram singura.

Am intrat in camera, am vazut deranjul pe care l-as fi facut in patul urias fara sa am nevoie de el si m-am culcat in patul mic. Pur si simplu m-am gandit ca n-are sens sa stric asternuturi asa de mari, sa ocup un spatiu care era prea mare. Oricum si patul mic era foarte mare, nu era ca si cum m-as fi inghesuit.

Prietena mea, Fifi, a ras trei zile. Ma rog, cum ziceam mai rade din cand in cand si a spus si prietenilor ca sa rada si altii. (acum am rezolvat eu problema, am spus intregii lumi)

Mie mi se pare normal sa nu fac risipa, si nu e vorba de a fi zgarcita (cei care ma cunosc stiu ca daruiesc o multime de lucruri), e vorba de a nu folosi fara rost niste resurse. Nu gatesc mai mult decat mancam. Nu cumpar ce nu-mi trebuie.

Nu eram asa inainte, am trecut si eu – ca orice om care a fost candva sarac – prin a cumpara compulsiv orice are in fata, doar pentru ca-si permite. Dar undeva pe drum, mi-am dat seama – habar n-am cum – ca moderatia e calea cea mai buna in viata.

Ne amintim de intamplarea cu patul cel mic mai ales atunci cand comentam despre cate unii care fac cine stie ce afaceri care nu-s morale si se imbogatesc peste noapte. Cand mai remarcam cate o nefacuta a vreunei persoane publice, Fifi zice “Auzi? Tu esti fata cu patul mic! Noi am ales sa traim asa, nu pentru ca nu ni s-au oferit conditiile de a face bani imorali, ci pentru ca am cautat un altfel de confort. “

Nu pot sa spun in dreptul ei deciziile pe care le-a luat in viata alegand un altfel de “pat mic” pentru ca asa  i s-a parut normal in locul unui lucru care tinea de putere si ego, dar credeti-ma pe cuvant ca sunt multe.

Ce vreau sa spun cu anecdota asta?

Noi alegem fie calea usoara, fie compromisurile, fie drumul prin care nu vom fi nici cei mai bogati, nici cei mai faimosi, nici cei mai puternici (in sensul de influenta).

Cand iesim din curtea si viata noastra, ne adunam ca oameni/grup dupa chipul si asemanarea noastra.

Asa ca n-are sens sa ne barfim prietenii ca au facut nefacute, ca au furat (de la patron sau de la stat), ca au castigat celebritate prin minciuna. Pierdem timpul pentru ca… noi alegem sa-i avem aproape si, cum zicea un intelept, suntem media aritmetica a primelor 5 persoane care sunt cel mai apropiat de noi.

 

 

 

1234
culori1Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre. Ce sa fac ca sa fiu EU mai bun? –

Ce-i face pe marii campioni sa fie The Greatest?

Sunt oameni care se confrunta cu durerea, fizica si emotionala, cu o rata mult mai mare decat media. De cele mai multe ori vorbim de tineri, chiar adolescenti, care dupa ani de munca imensa rateaza intr-o mare competitie si reusesc cumva ca in doar cateva zile sa-si gaseasca motivatia sa se intoarca la antrenamente ca sa lupte pentru o victorie mare.

Noi, oamenii care nu suntem The greatest in niciun domeniu de activitate, ne uitam la ei cu admiratie si proiectam vietile noastre pe infringerile si/sau victoriile lor .

Rareori ne gandim:  daca un copil de 17-20 de ani gaseste resurse sa o ia de la capat, eu de ce nu pot? Ce are el/ea in plus fata de mine? Sau suntem din acelasi aluat iar eu sunt mai rasfatat(a) si imi caut scuze sa nu muncesc la fel de determinat pentru visul meu?

Cineva mi-a spus – poate ca ei (campionii) au un destin mai bun – si m-am gandit: Pe bune?! Adica dam vina pe altii (e sportul nostru national, invatat de la politicieni), chiar si cand altii e o notiune abstracta precum “destin” pentru faptul ca nu muncim noi constant si cu determinare, cu propria persoana pentru a fi mai buni?!

*

De felul meu sunt o persoana disciplinata, care se simte confortabil cu un to do list pe care sa-l urmareasca. As putea spune ca, intr-unele momente, am chiar un temperament/caracter autist: procedurile imi dau confort, lucrurile noi ma incurca. Am invatat sa ma uit la mine cu atentie, am invatat sa-mi corectez multe dintre aceste momente de autism social, dar am un confort (poate ca vine din increderea in sine) care ma face sa nu-mi pese de gura lumii si sa ma ghidez dupa ceea ce simt ca e bine sau ceea ce-mi spun ca e bine oamenii in care am incredere. Sa caut mereu drumul meu, in liniste, chiar daca e greu de parcurs.

 Am observat ca, la intervale regulate de timp (care se masoara in ani), mintea mea are nevoie de antrenamente pentru a fi mai motivata, mai concentrata, pentru a invata sa (re)elimine elementele nocive care m-au indepartat de la claritate.

Nu vorbesc aici de exercitiile de meditatie care ajuta la curatarea zilnica a creierului, pe astea le fac, dar dincolo de ele, pentru ca – dupa reperele mele – mi se pare ca uneori ajung sa cobor ritmul la ceea ce am de facut pe o durata mai mare de cateva saptamani (pentru ca ma fura viata cu toata avalansa de informatii si de tentatii), simt nevoia de noi “antrenamente”.

Asa am ajuns in decembrie sa caut ce ii motiveaza pe sportivi, cum functioneaza mintea lor, ce exercitii mentale fac. Pe drumul acesta am ajuns si la o carte care se numeste The Greatest , scrisa de unul dintre cei mai mari cronicari sportivi ai momentului, Matthew Syed

Eu am citit-o in engleza fara sa stiu ca exact in ianuarie apare si la noi. O gasiti la editura Publica (Cei mai buni. Cum să atingi perfecțiunea în sport), m-am uitat putin pe traducerea ei pentru ca intre timp am daruit-o pe cea primita de la editura, si e foarte frumos tradusa.

Las mai jos cateva ganduri din carte care sper sa va motiveze si sa va faca sa va ganditi la propria performanta (ca e vorba de croitorie, de reparat masini sau actorie) si la cum poate fi ea imbunatatita.

(cum pe drumul meu pentru a ma remotiva si a-mi regasi ritmul am ajuns si la o doamna care a facut exercitii mentale pentru sportivi si a lucrat cu Ivan Lendl si Andy Murray pentru a avea concentrarea si determinarea sa fie nr 1 in tenis, dar si cu alti campioni olimpici, la sfarsitul acestui articol las un exercitiu pentru antrenarea atentiei si concentrarii care e util de facut dimineata inainte de a va da jos din pat)

 Exemplele pe care le dau mai jos sunt in engleza pentru ca mi-a fost mai usor sa le au din versiunea ebook pe care am citit-o.

cei-mai-buni-matthew-syed-editura-publica_1

Federer despre rutina zilnica de dinaintea unei final de Grand Slam, rutina care-l ajuta sa nu puna presiune pe el si sa-si faca treaba cat mai bine.

‘The strange thing is that I was always incredibly nervous on the morning of a grand-slam final. At Wimbledon, I would often wake up at five thirty a.m., my body pumping with adrenalin. My mind would be racing. I had a terrible fear of failure. I lost a few times in grand-slam finals and it sucked. The hard truth is that nobody cares about the loser. It was the fear of failure that drove me. ‘But something would happen when I walked on to play at two p.m. Suddenly I felt in control. In control of myself, in control of my emotions, in control of the crowd. I was comfortable. My head would clear out all the other stuff and focus on something incredibly simple. I would lose myself out there. The best way to describe it was like the body taking over the mind.’ It is a revelatory phrase. I ask how easy it was for the mind to cede control to the body. ‘You need confidence to be able to do it,’ he says. ‘Don’t get me wrong. Before that second-serve ace, I was nervous as hell. During matches, I would get feelings of anxiety. But the act of playing would free my mind: when I toss the ball up, my arm swings and my body takes over. It just clicks. It’s about repetition as a kid; it’s about good technique; it’s about having everything in place. It’s about confidence and muscle memory. It’s the 10,000 hours.’

Despre ratare, infringere, nereusita

Failure is generally considered a pejorative. It has profoundly negative connotations. But, to Coleman, it has a very different meaning. ‘I’m not afraid to fail,’ he said. ‘Everybody fails. I have had more failures than I’ve had success.’ His point was simple and powerful. Failure is central to life and learning. It is how you grow, develop, and ultimately flourish. As Michael Jordan, the basketball ace, once put it: ‘I fail. But that is why I succeed.’ If failure is stripped of its negative associations, if it is no longer an indictment of who you are, but an opportunity to learn, what reason is there to be fearful? If football is a game of expression, and you accept the mess-ups that are inherent to any creative enterprise, why freeze at the point of executing a pass? And if you are with a group of like-minded people, cohesive and strong, united in resolve and ambition, why worry what the media might say if things go wrong?

Despre personalitate si caracter

Most of us are, to use a term from economics, risk-averse. We avoid risk, we try to live our lives by minimising its influence, we hedge our bets. That is why there is rather a large sector of the economy known as the insurance industry and why we hike millions of pounds into its claws. But it is also why we are mesmerised, at some profound level, by those among us who embrace uncertainty, who take the daring course, who risk the world to gain the world.

(…)

Most of us think we are better than we are. In fact, the tendency is so powerful that psychologists have given it a name: illusory superiority.

In Being and Nothingness, Jean-Paul Sartre wrote that the vast majority of us are inclined to misgauge the calculus of risk. We fear to step outside the comfort zone because of a morbid trepidation of what might lie beyond, when the unspoken reality is that, whatever we do, however much we insure and barricade ourselves in, the existential endgame is always the same. ‘Fear?’ he wrote. ‘If I have gained anything by damning myself, it is that I no longer have anything to fear.’

The phenomenon of illusory superiority is not, by any means, all bad. When we rate ourselves highly, we tend to become more positive, optimistic and resilient, as Martin Seligman, the psychologist, has noted. But when we are overlooked, it can lead to a sense of injustice that can be destructive. Every now and again, isn’t it worth accepting that we failed to make the cut, not because the boss or selector is a raving lunatic, but because we were not good enough? This means that, instead of stewing or, worse, quitting, we find new ways to improve.

 

Despre smerenia de a o lua de la capat

I remember talking to David Beckham about when he was out of favour at Real Madrid under Fabio Capello. Many felt that the Italian had made a mistake by dropping the midfielder, and it would have been easy for Beckham to have regarded the decision as prejudicial. He was wealthy, famous, popular, and could have coasted through his remaining months at the Spanish club before joining Los Angeles Galaxy. In extremis, he might have had a slanging match with his coach. Instead, he forced himself to accept that Capello was doing what he thought was best for the team, which was the first step in trying to convince the coach to change his mind. ‘I knew that Fabio wanted the club to do well, and that the best way to get back into the team was working harder, showing my stuff on the training pitch, giving it everything,’ Beckham said. A few weeks later, Capello, an arch rationalist, performed an about-turn. ‘I started to see that he was working hard and this week he has trained perfectly,’ the coach said. ‘He was better than good. He has behaved like a great professional . . . the only thing that has influenced my decision is the work that Beckham has put in. This is not about the players saying they want him back in the squad and nor do I think that my decision to recall him undermines my authority.’

Despre puterea subconstientului… si de ce e nevoie sa-ti exersezi mintea ca sa lasi subconstientul sa te conduca in unele momente.

The power of the subconscious has much to do with the basic architecture of the brain (according to neuroscientists, the subconscious can process up to 11 million bits of information per second while the conscious mind can only process 40), but it can also be gleaned from the testimony of top performers. When a sportsman (or, for that matter, musician) is at peak performance, the conscious mind is often very still. Very serene. Rather, it is the subconscious competence, built up over many years of practice, that is given full rein. There is a gargantuan amount of processing going on, and a huge amount of effort, but it is all taking place beneath the radar of conscious awareness. The zone in sport, rather like the state of Zen, can be compared to a duck gliding effortlessly across the water while its legs are going like the clappers.

Si citatul meu preferat din carte, care apartine unui mare fotbalist si antrenor, Jonatan Cruyff, si care se potriveste minunat oricarei activitati daca vrei sa fii printre cei mai buni. Si mai ales se potriveste cu aceste vremuri in care cei mai multi cauta victoriile pe scurtatura, cu cat mai putina munca, daca se poate cumparandu-le, imitind forma si uitand continutul.

Winning is just one day, a reputation can last a lifetime,’ Jonatan Cruyff said. ‘Winning is an important thing, but to have your own style, to have people copy you, to admire you, that is the greatest gift.’

*

Mai jos unul dintre cele 36 de exercitii faimoase ale coach-ului pentru campioni B Alexis Castorri. (am primit cartea ei zilele trecute, am comandat-o la un anticariat din America pentru ca nu a mai fost editata din 1992 si am sa revin cu un nou articol despre exercitiile ei).

Prin acest text nu vreau sa spun ca trebuie sa faceti asa, sa urmati pasii acestia, sa faceti exercitii de motivare sau de activare a memoriei si concentrarii. Vreau doar sa pun in fata, in spatiul public, si o alta perspectiva despre nereusitele noastre ca societate. Daca toti ne-am face mai bine treaba, cat mai bine si mai etic, in dreptul nostru, lumea s-ar schimba din interior.

Nu destinul e de vina pentru nereusitele noastre.

mental aerobics Alexis Castorri

 

 

4948
sala de conecrte 21(opinie) Ce am invatat din chinuitoarele ore de sport

(opinie) Ce am invatat din chinuitoarele ore de sport

Zilele acestea citesc The Greatest: The quest for sporting perfection – Matthew Syed, o colectie de eseuri despre sportivi si antrenori, insotite de cercetari despre cum sportul modifica activitatea creierului si implicit emotionalul unei persoane.

Aseara mi-am adus aminte ca in 2015, Raluca Hagiu de la Unica m-a rugat sa scriu un text pe tema CE AM INVATAT, iar eu am ales sa scriu despre ce am invatat din sport.

Textul n-a fost niciodata online pana astazi. Il aveti mai jos.

*

Cred ca ar trebui sa facem sport ca sa ne cunoastem mai bine. Sa facem pace cu noi. Poate de asta ziceau inteleptii “mens sana in corpore sano”?!

 

Intalnirile mele cu sportul, altfel decat spectator la o competitie, se masoara in vieti anterioare. Si nu vorbesc de reincarnare, ci de perioade distincte din viata pe care o traiesc cu elan si perseverenta chiar in acest moment.

Pe la 10 ani mi-am dorit foarte foarte tare sa invat sa joc tenis. Am primit o racheta Reghin din lemn, m-au dus la teren si … m-am plictisit repede. Trebuia sa astept mult ca sa-mi vina randul sa dau cu mingea la perete, cat asteptam comentam, iar cand comentam profesorul ajungea la concluzia ca eram obraznica asa ca ma punea sa alerg in jurul terenului. Cand am ajuns sa invatam serviciul, visam noaptea ca arunc mingea in aer si dau cu racheta pe langa ea.

Din perioada asta am o amintire care, peste ani, a devenit o lectie de viata. E despre scrisoarea pe care i-am scris-o unchiului din America ca sa-mi trimita si mie o racheta din carbon, cum vedeam la jucatorii de la televizor. Pusesem atat de mult patos in scrisoare aia, atata dorinta… N-am primit racheta, nici nu stiu daca ai mei au expediat scrisoarea, dar peste ani m-am gandit ca unchiul meu nu avea nicio obligatie sa faca o asemenea cheltuiala pentru mine. Si mi-a fost rusine ca i-am cerut ceva.

Am facut atunci un pact cu mine ca nu o sa-mi doresc niciodata mai mult decat imi pot permite sa imi cumpar singura, pentru ca –cel mai adesea – lucrurile acestea sunt mofturi. Ma tin de promisiunea asta de la 20 de ani.

*

Pe la 25 de ani m-am dus la sala. Ma dolofanisem si mi se parea nepotrivit pentru varsta mea sa nu mai am talie de viespe. Iata-ma deplasandu-ma la o sala de cartier, cu un antrenor care stia si nutritie si lucra personalizat cu fiecare elev. Si-acolo am comentat (negociam numarul de exercitii pe care trebuia sa le fac) si, cum mai protestam putin, cum ma mai punea sa mai fac niste “abdomene”. Am facut “abdomene” cu aparate, fara aparate, cu picioarele libere, cu picioarele prinse, “fluture” etc. Nici nu stiam ca exista atat de multe feluri exercitii pentru abdomen. Rezultatul a fost un abdomen frumos conturat si revelatia ca hainele care-mi marcheaza talia dau iluzia ca sunt putinel mai inalta. Din perioada aceasta a vietii mele am ramas cu obiceiul de a face abdomene zilnic. Si cu obsesia de a avea un abdomen plat. Cum simt ca m-am dolofanit putin in dreptul taliei, in ciuda exercitiilor zilnice, incep sa am grija sa mananc mai multe legume si fructe crude.

Dar din perioada asta am ramas si cu lectia perseverentei: nu e nevoie sa faci un efort mare ca sa ai rezultate, cu rabdare si perseverenta si vei ajunge acolo unde ti-ai propus chiar si cand faci pasi foarte mici.

*

Peste niste alti ani, m-am intalnit din nou cu sportul. Obligatoriu. Kinetoterapie. Ca sa-mi invat muschii sa faca niste miscari pe care nu mai voiau sa le faca, desi creierul le transmitea mesajul. Abia aici am inteles cat de important a fost ca am avut muschii abdomenului si ai spatelui antrenati in mod constant. In perioada asta am invatat ca in fiecare zi luam lucruri de-a gata, ca ni se pare ca ni se cuvine ca picioarele si mainile noastre semisca in secunda in care creierul nostru le “ordona”, dar ca de foarte putine ori ne gandim sa le si intretinem, sa avem grija de muschi, de articulatii. Si in perioada asta am protestat. Mult. M-am certat eu pe mine si mi-am pus baremuri mai ridicate decat oricare antrenor cu care am lucrat.

A fost lectia despre daca tu crezi ca se poate si lupti pentru asta, apoi chiar se poate.

Dar am invatat si sa-mi respect mai mult corpul, sa-l ascult: sa aud ce “trozneste”, ce “scartaie” si sa sa apelez la remedii: alimentare, de miscare. Am invatat sa scurtez distanta dintre ce gandesc ca ar trebui sa faca corpul meu si ce pot sa execut, dar si sa controlez intensitatea gestului.

Astazi fac putin sport. Merg pe jos o jumatate de ora in fiecare zi, nu folosesc niciodata liftul (nici chiar cand am super bagaje), fac meditatie si … abdomene. Zilnic. 50 – 100 in functie de cat de obosita sunt. Merg la masaj ca sa-mi tin activi muschii spatelui pentru ca ei fac treaba cea mai complicata (ne tin drepti, sprijina coloana vertebrala).

Astazi cred ca ar trebui sa facem sport ca sa ne cunoastem mai bine. Pentru ca odata ce ne cunoastem (dupa ce ne certam, cerem mult, negociem, dobandim reflexe si control pentru miscari) facem pace cu noi.

In 2012 am fost la Londra la Jocurile Para Olimpice, competitii intre persoane cu diferite deficiente. Am fost spectator la competitiile de inot. Erau tineri care nu aveau maini sau picioare, care erau lasati in bazinul cu apa cu ajutorul unei macarale pentru ca ei nu puteau cobori. Tinerii astia inotau pe 100 de metri cu o viteza mult mai mare decat multi sportivi.

M-am gandit atunci ca, in apa, cu totii suntem egali, pentru ca suntem parte din natura. Cred ca asta face de fapt sportul, ne face egali cu natura, ne reintegreaza in matca. Si ne arata ca putem mai mult decat credem.

 

 

 

 

1108
thailanda manastireamintirile mele din Thailanda pe blog.thailanda.ro

amintirile mele din Thailanda pe blog.thailanda.ro

M-au rugat cei care au grija de reprezentarea minunatei Thailanda in Romania sa povestesc cate ceva din experienta mea in aceasta tara.

ce am povestit gasiti aici, mai jos un mic fragment

 

Cele mai frumoase amintiri din Thailanda pe care le am țin de cultură locală, de darurile pe care le lasă la copacii bunăvoinței pentru spiritele locului – dar de fapt se granesc păsările și animalele, de mâncarea minunată. Pentru mine e amuzant că oamenii vor să bifeze zeci de obiective turistice într-o zi în loc să se bucure in liniște de 2-3 locuri. Thailanda, dacă o asculți cu atenție, te învață că viață nu e despre alergat, despre a bifa ceva, ci despre experimentat pe îndelete.
Aș merge în Thailanda iar și iar pentru liniște, pentru generozitatea oamenilor, pentru neincrancenarea lor pe care ar trebui să o studiem și să o învățăm. Pentru mâncarea absolut minunată.

Ciudățenia thailandezilor este…
Whitening creams. Cremele de albire a feței. Înțeleg rațiunea, înțeleg simbolistica, dar tot mi se pare straniu. Noi stăm la soare că să avem tenul mai colorat, ei se străduiesc să-și albească tenul. Pentru ei a fi „mai alb” e o formă de „a fi nobil”, n-ai stat mult în soare, n-ai muncit pământul mult, ai avut job-uri intelectuale.

694
shutterstock_229972999(opinie) Trei lucruri mici din viata noastra mare – Sau despre maruntisuri pe care le ignoram –

(opinie) Trei lucruri mici din viata noastra mare – Sau despre maruntisuri pe care le ignoram –

 

(text scris pentru rubrica de opinie a revistei Unica, in 2016)

Fericirea nu e nicio afacere.

Am citit la inceput de an o carte care tocmai a fost lansata in America si care a fost foarte bine primita in lumea oamenilor de comunicare: TIM WU – ” The Attention Merchants- the epic scramble to get inside your head”, o istorie a evolutiei campaniilor de comunicare – convingere- manipulare de-a lungul anilor.

O carte despre cum au inceput produsele de igiena sa aiba reclame in ziare – cu texte care faceau referire la nevoi – pe la 1880 si cum doar cativa ani mai tarziu s-a trecut la nivelul urmator: sa cream nevoi pe care oamenii nu stiu ca le au, ca sa le ”acoperim” cu produsele noastre.

O carte despre cum britanicii au facut primele reclame pentru a creste numarul celor care se inrolau in armata si – desi ii trimiteau la razboi – barbatii se simteau mandri ca semneaza pentru a fi soldati.

Cartea m-a facut sa ma gandesc la doua mari directii din vietile noastre.

Alergam zeci de ani – unii toata viata – dupa ”fericire”, asa cum ne-o imaginam sau cum ne-a fost descrisa de altii prin reclame, filme sau carti, si nu realizam ca fericirea nu e o afacere, nimeni nu-si doreste sa fim cu adevarat fericiti.

Daca am fi fericiti, n-am cauta luxul ostentativ prin care sa atragem atentia, pentru ca ne-ar fi suficient ceea ce avem. Daca n-am cauta luxul, n-am cheltui bani, n-ar fi niste locuri de munca si alti oameni ar fi nefericiti.

Daca am fi fericiti cu adevarat nu ne-am lauda cu asta – n-ar mai exista ego si industriile care ii aseaza pe oameni pe piedestale, tot mai sus si mai sus.

Ne asteptam ca fericirea sa fie ceva mare, important, sa ni se aeze covorul rosu pe drumul catre ea si cand ne apare in fata sa se auda trompetele cantand.

Poate ca fericirea e drumul nostru mic si linistit prin viata.  Poate.

*

Respectul de sine e o aptitudine pe care o capatam cu antrenament zilnic.

E ca la sport: in fiecare zi intri pe teren pregatit cu gandul ca o sa castigi si vin altii si-ti pun piedica, te darama – pentru moment, uneori te accidentezi. Dar daca esti bine antrenat, daca te-ai pregatit mental si etic (fizic) mult timp, ai resurse sa te ridici si sa termini meciul ca sa castigi: sa te respecti pe tine. Uneori castigi chiar meciul in care te-au accidentat, alteori castigi un meci viitor, dar stii ca e un campionat lung si trebuie sa te pregatesti mereu.

Din ce e format antrenamentul zilnic pentru a avea respect de sine?! Tot ca la sport, ma gandesc ca e diferit de la om la om, e personalizat pe nevoile lui. Si asa ma ajung la ce scriam mai sus – nevoile lui reale sau cele create de altii? Si cam ce nevoi ne trebuie sa fie satisfacute ca sa fim fericiti si , indirect, sa avem respect pentru noi?

Nu cred ca respectul de sine e ceva ce poti sa ”fake it till you make it” cred ca daca esti onest cu tine si stii de ce nu te respecti ca om, care sunt lucrurile, intamplarile care ti-au lasat rani atat de tari incat nu te mai respecti, inveti sa le vindeci ca sa poti reintra in teren sa castigi.

*

”Forma fara fond” – eticheta falsa de dragul de a arata ca esti cel mai bun e doar un ”tun” 

In Romania mai ales, dar si in alte parti, e un trend al oamenilor care isi cumpara artificial un statut ca sa sara niste etape si sa para cei mai cei in grupul in care activeaza, fie ca asta inseamna diplome de absolvire la scoli pe care nici nu le-au frecventat, laude si premii cumparate pentru chestiuni care nu exista. Voturi false si promisiuni ale polticienilor care stii de la inceput ca nu au cum sa fie adevarate, dar comoditatea, lenea si orice altceva care ti-ar face tie viata mai usoara te fac sa te intrebi: ”si daca totusi poate sa-mi dea asta GRATIS?!”. Sau, mai soft, artisti care isi cumpara vizionari pe youtube ca sa se poata duce la radiouri si sa spuna – uite, am succes, difuzeaza-ma.

Doar ca toate aceste etichete cumparate sunt ca un tun, ca o lovitura data in fuga pentru beneficiile imediate fara sa te intereseze ce lasi in urma. Si nici ce construiesti pe termen lung.

Ati vazut vreodata urmele pe care le lasau tunurile folosite in primele doua razboiaie mondiale? Craterele pe care le lasau in urma, dar si arsurile pe mainile si fetele celor care manipulau acele tunuri? Daca nu, cautati prin colectiile fotografilor de razboi. Sunt impresionante si sunt o metafora buna despre ceea ce incercam noi sa facem in vremurile astea – forma fara fond – fara sa ne uitam in oglinda sau in jurul nostru pentru urmele pe care le lasam.

Pe parcurs ce invatam ce au descoperit altii in urma noastra in materie de a maipula mintile oamenilor – de la un gest sau un zambet pana la strategii sofisticate pe care le platim cu bani multi, lumea noastra  incepe sa fie construita de la etaj, fara fundatie, si e nevoie doar de un vant usor care sa o spulbere. Uneori cat un stranut sau o adiere.

Si-apoi ne gandim de ce suntem noi victimele.

La urma urmei, in viata, cam totul e o chestiune de mici reguli de disciplina interioara.

2211
140226_eucerin_62210Detox emotional – cum scap de frustrarile adunate peste an-

Detox emotional – cum scap de frustrarile adunate peste an-

Povesteam in articolul despre Lectiile pe care le-am invatat in 2017 ca in zilele libere dintre Craciun si Revelion, oriunde m-as afla, de cativa ani sunt atent preocupata sa fac o curatenie interioara – un fel de detox emotional – ca sa scap de frustrarile adunate peste an.

Sunt obisnuita de multi ani sa nu mai “pun la suflet” nimic din nedreptatile care mi-ar putea aduce frustrari in viata personala. Spun ce ma supara si trec mai departe. Cand oamenii trec niste linii care dovedesc un caracter urat, ma dau la o parte din calea lor si ii ignor.

Gandesc mereu ca ceea ce a fost in trecut nu putem schimba, dar ar fi bine sa am intelepciunea sa nu mi se mai repete si in viitor. Apoi merg mai departe.

In meseria mea insa, nu cea de scriitor de blog (jurnalist) ci cea de PR/Comunicator pentru personalitati publice sau evenimente culturale acumulez frustrari si, din cauza consumului de toate felurile – de la cel fizic energetic pana la cel emotional-, ajung sa fiu pur si simplu golita de energie. Cu senzatia ca sunt epuizata. (nu e atat de tragic, dar stiti genul de momente in care sunteti fara vlaga, abia va dati jos din pat)

Pentru mine frustrarile apar din nedreptati. Sunt multe lucruri pe care nu le poti spune (nu clientului ci oamenilor care vor sa profite de el) pentru ca ai folosi cuvinte nepotrivite cu meseria pe care o ai, sunt alte lucruri care tin de industria in care lucrezi pe care nu le poti spune pentru ca nu e etic (despre incompetenta unor oameni cu care ajungi sa lucrezi in proiecte conexe, despre cererile amuzant aberante ale unor colegi etc etc etc). Mai apoi sunt momente in care vreti sa-ti protejezi clientul de mizeria din jur si, oricat ai face tu efort, nu iti iese.

Acumulezi deci frustrari pe care e util sa le cureti inainte de un an nou. In plus, eu am fost atat de obosita la sfarsitul lui 2017 (adica de pe la mijlocul lui decembrie) ca imi venea sa plang cand trebuia sa ma trezesc dimineata sa rezolv ultimele proiecte.

Dar de fiecare data cand mi se pare ca sunt epuizata de oboseala, ma gandesc ca am norocul sa muncesc cu oameni foarte misto de la care invat foarte multe lucruri, ca am privilegiul sa-i vad de aproape (uneori sa-i si ajut cu ce stiu) pe oamenii pe care publicul ii iubeste pentru talentul lor, pentru cum canta, pentru curajul de a fi diferiti, pentru ce actori bun sunt, pentru harul lor care-i face unici pe lumea asta.

Dar chiar si asa, cum elimin cat pot de multe dintre aceste lucruri nocive care stiu ca sunt undeva in mine, desi nu ies la suprafata cand e liniste si frumos?!

 Am un proces de curatare interioara in mai multi pasi.

  1. CURATENIA – Elimin stresul cat pot de mult

Dorm mult (cat simte corpul meu ca are nevoie, chiar si in timpul zilei)

Merg pe jos, ies la mese in oras in locuri linistite, vizite la neamuri si prieteni etc

Cand sunt acasa, fac curat si prin dulapuri si pregatesc ce e de dat catre alte tinere doamne care au masurile mele. Anul asta am executat doar curat in calculator si stocarea pe hard a muncii 2017.

Ma uit la seriale si filme categoria comedii tampitele, subiecte lejere, aiureli sau filme pe care le-am mai vazut.

In primele zile apare o usoara tristete pe care am invatat sa o controlez pentru ca stiu ca e vorba de adrenalina pe care o genereaza creierul in situatiile aflate contra cronometru. Cand intri in vacanta, adrenalina nu mai apare si corpul intra intr-o forma de sevraj.

*

Asta ma tine maximum 3-4 zile, dupa care creierul meu are nevoie de altceva si incep sa ma intorc la rutina zilnica…

  1. INCARCAREA CU LUCRURI POZITIVE

Citesc carti din care invat lucruri despre oameni care au avut curajul sa faca lucrurile diferit

De la Craciun si pana acum am citit doua carti despre comunicarea de criza la Casa Alba pe vremea lui Bill Cinton – si au avut din plin crize; Monica Lewinski e doar una – plus una despre viata unei balerine minunate, prietena cu Brancusi, May Ray si Picasso, pe numele ei Lizuca Codreanu. Scriu curand despre aceste carti.

Vad documentare sau seriale (mai grele, pe care le-am ratat peste an)

Acum ma uit la The Young Pope, Babylon Berlin, Black Mirror care e iubirea mea de acum 4 ani – nu mai mult de 2 episoade pe zi pentru ca am si alte lucruri de facut.

Ascult podcasturi cu interviuri cu oameni care gandesc diferit, care au realizat lucruri importante in viata pe drumuri nebatatorite de altii.

Zilele acestea am ascultat Oprah’s SuperSoul Conversations, adunate in cartea The Wisdom of Sunday. In afara vacantei ascult carti dintre noile aparitii editoriale netraduse inca la noi si cateva podcasturi cu stiri sau de life style din America. (le scriu zilele viitoare, poate va place sa ascultati dimineata in masina)

Scriu intr-un caiet ce am facut bine in anul care a trecut, ce am facut rau, impartit pe categorii – familie, business, sanatate – si reajustez in fiecare zi, dimineata, recitind ce am scris in zilele precedente.

Vizitez locuri noi si invat lucruri noi, mai ales cand sunt plecata in alte orase prin alte zari ale lumii:) dar las in continuare corpul sa doarma dupa cum are nevoie, nu fac eforturi mari, imi petrec cat de mult timp pot in aer liber  – plimbandu-ma sau la terase care au incalzitoare (daca sunt intr-o zona in care e frig, desigur)

 3. BACK TO LIFE

Undeva dupa o saptamana, in mod natural incep sa ma trezesc la 5 jumatate 6 dimineata. Adica nu imi pun ceas sa sune, corpul meu e obisnuit sa se treazeasca dimineata si daca si-a luat energia deja, se activeaza. Dar cura de incarcare continua:)

Imi beau cana de apa calda cu lamaie, vitaminele (plus o pastila de drojdie de bere, care imi curata ficatul si imi da energie)  fac meditatie cateva minute, poate si cateva exercitii fizice (cat ascult un episod dintr-un podcast), apoi trec la cafeaua mea Nespresso si la un program relativ liber. (care desigur include si ce e mai sus) Pe la 10 deja e activa toata lumea, deci ma intorc intr-un program de socializare:)

Sunt un om care functioneaza cu to do list. Nu si in vacanta, dar in zilele de munca, in fiecare dimineata verific ce a ramas din to do listul din ziua trecuta, ma uit in calendar ce am in zilele viitoare si imi completez ce am de facut in ziua in curs.

Intotdeauna.

Mi se pare ca ma lovesc de atat de multa informatie in fiecare zi (si nu ma refer la avalansa de stiri din retelele sociale, ci la munca) incat  – ca sa nu ratez deadine-uri sau sa fiu pregatita in avans pentru task-urile saptamanale – trebuie sa-mi notez si sa tin o evidenta a lucrurilor ramase in urma.

In vacanta insa, de fiecare data inainte de culcare (undeva in jurul ore 23) imi fac un rezumat al lucrurilor pe care le-am facut in ziua repectiva si, mai ales, ce avem in plan pentru ziua urmatoare. Si da, arata in capul meu ca un to do list – cu numere si explicatii:)

Dupa aproape 10 zile, incep sa ma trezesc cu gandul si bucuria de a face ceva nou si, daca se poate, bun.

Pentru mine functioneaza lucrurile acestea de cativa ani, nu stiu daca sunt stiintific aprobate de cei care se ocupa de asa ceva. Dar poate va inspira sa va cautati singuri calea spre o curatare emotionala.

Nu luati in calcul timpii mei de executie, sunt un om activ si ma recuperez de multe ori repede, luati-va timpul vostru. ascultati-va mintea si corpul si o sa stiti care va e ritmul. Nu am vorbit despre ce mananc (pentru ca si asta banuiesc ca ajuta la regenerarea tuturor simturilor) pentru ca mananc ca de obicei – extrem de putina carne, multe fructe, multe legume, peste.

Mi-a spus candva domnul Gigi Caciuleanu ca suntem ca niste cescute de ceai. Ca sa putem sa oferim celor din jur un ceai bun, trebuie din cand in cand sa golim ceasca, sa ne curatam si sa incepem sa acumulam picatura cu picatura noi arome.

Aici cateva link-uri care sunt fragmente din cartea audio a lui Oprah, The Wisdom of Sunday.

Treceti peste prejudecata ca e vorba de Oprah:), ascultati-l de exemplu pe acest domn care e avocat pentru cei care urmeaza sa fie executati pe scaunul electric: Bryan Stevenson, vorbeste despre bunatate, gratitudine.

Online sunt doar cateva fragmente.

Puteti continua cand aveti timp cu inregistrarile se mai jos, nu e neaparat necesar sa fiti de acord cu oamenii acestia, sunt poate perspective diferite ale gandurilor din mintea si din jurul nostru:  Mindfulness Ιn Everyday Life” Jon Kabat Zinn with Oprah Winfrey

Oprah’s SuperSoul Conversations – Dr. Michael Bernard Beckwith: Manifest the Life of Your Dreams

Vacanta frumoasa!

Sa aveti un an nou bun, in care sa va intalniti cu multi oameni care sa insemne ceva bun si frumos in vietile voastre.

 

(foto Alex Galmeanu)

7114
Cristina_Bazavan_032017 – ce am invatat –

2017 – ce am invatat –

In ultimii ani, zilele libere de dupa Craciun pana dincolo de Anul Nou le folosesc ca un detox emotional. Incerc sa scap de frustrarile adunate peste an, de judecatile pe care le-am pus pe unii oameni care mi-au facut rau (sa nu uit, dar sa trec mai departe), sa incerc sa fac un bilant corect al lucrurilor pe care le-am invatat in anul care se incheie si sa ma pregatesc mental pentru noul an.

Mai jos ce am invatat din 2017, despre cura de detox emotional si ce ma ajuta sa ma curat de ce am acumulat rau, am sa scriu zilele viitoare. (later edit, am scris aici )

 

Am petrecut multe ore in consiliere individuala pe chestiuni care tin de branding sau de producere de continut online, sau Public Relations.

Inca o data mi s–a confirmat ca oamenii sunt mai pregatiti sa faca o schimbare (fie ca ea inseamna si disciplina de a face zilnic anumite lucruri) daca-i tine cineva de mana. Sigur ca pentru trainer e o paine buna de mancat dar… de ce nu constientizeaza oamenii ca schimbarea vine mai intai din interiorul lor si ca daca fac altii treaba in locul tau nu se va intampla schimbarea?! Cei care sunt campioni – care sunt in primele locuri in clasamente (indiferent de aria lor de activtate)  – au disciplina si ordinea, organizarea in sange. Nu merge cu sa te urci pe umerii altuia decat pentru ca sa vezi putin dupa gard, oricum umerii obosesc si posesorul lor te da jos.

Asta a fost o buna lectie pentru mine sa fiu, in dreptul meu, si mai atenta – sa fac un efort si mai mare , constant – pentru schimbarile pe care le vreau in viata mea.

Am luat decizii proaste

Destul de multe. Prima jumatate de an am consumat-o investind timp (si ceva bani, dar timpul e mai valoros) intr-un proiect de echipa care m-a invatat o lectie importanta: nu te aseza intr-un business comun pana nu stabilesti exact limitele si sarcinile fiecaruia.

Prietenia n-are nicio legatura cu business-ul. Mai ales cand asteptarile, intentiile si capacitatea de munca sunt diferite.

Am pierdut prietenii.

Pluralul de la prietenie. Nu i-am pierdut pe oameni, dar undeva pe drum am evoluat diferit si avem asteptari diferite de la viata, asa ca mergem pe drumuri diferite. Sau ne-a doborat ego-ul si dorinta de a face prea mult pe plac altora din exteriorul prieteniei noastre, in defavoarea a ceea ce construisem.

Spun mereu ca oamenii isi schimba nevoile, nu caracterul. Si am invatat sa am relaxarea sa inteleg ca oamenii au alte nevoi in perioade diferte de timp din viata lor. Si alte prioritati. Si eu la fel. Asa ca pierderea (sau intreruperea) unei prietenii e inevitabila in viata, o primesc cu o emotie moderata.

Bine, mi s-a intamplat anul asta ca o prietena pe care o ajutasem sa fie intr-un proiect sa lupte strajnic sa ma scoata dintr-un alt proiect in care eram implicata de un an. Dar… invatam din greutati, nu din premii si ceremonii fastuoase.

Daca ma bucura ceva din ce am invatat anul acesta este ca acum ma pot detasa de mizerie fara sa vreau sa o spulber cu totul din jurul celorlalti. Obisnuiam sa-i anihilez pe oportunisti si impostori si sa nu le mai ofer posibilitatea sa –si desfasoare viata in mediile in care ma invart. Acum doar ii ignor pentru ca mi se pare o mare pierdere de timp sa le urmaresc actiunile: multi oricum sunt ca viermii – ii tai pe din doua si pot trai in continuare.

Ce fac ceilalti e problema lor. Ma rog, si nevoia lor.

Am castigat prietenii.

Te intalnesti pe drum in viata cu oameni despre care spui ”unde ai fost pana acum? Cat de mult semanam/ ne completam” si te bucuri de intalniri cu tot sufletul. Am avut norocul sa mi se intample asta (si) anul acesta.

E un loc bun sa-mi cer scuze pentru cat i-am batut la cap pe prietenii mei cu diverse lucruri care tin de performanta si de etica. Ma iertati, ma iertati, ma iertati. Singura mea scuza e ca vreau sa va fie bine, chiar daca pentru lumea in care traim ”binele” se masoara fara etica si fara bun simt. Pe termen lung, stiu sigur ca noi vom castiga:)

Am scris mult mai putin decat in anii trecuti…

In avalansa de statusuri, de poze, de marturisiri doar pentru a capta atentia, am dezvoltat un reflex inainte de a scrie ceva, ma intreb: E relevant pentru cineva? E nevoia mea de atentie?

Si daca trece de aceste doua filtre, textul va fi publicat, daca nu… nu-i problema, ego-ul meu invata sa se curete.

Cristina_Bazavan_02

… dar am citit mai mult

Bine, am inceput sa si ascult carti pe drumurile mele lungi sau in timp ce pregatesc mancare in bucatarie. Am Audible de la Amazon si sunt carti pe care le iau in formula audio. Mai am si cateva podcasturi preferate pe care le ascult, am sa scriu zilele viitoare despre asta. (si recunosc, o vreme m-am trezit si la 4 dmineata sa termin de citit niste carti complicate la ale caror lansari trebuia sa vorbesc: deci am facut eforturi in plus pentru citit)

In august si in decembrie m-am jucat putin pe instagram cu lecturile mele. Am facut proiectul #Ocartepezi.

Ma saturasem in vara sa vad doar fete in chiloti pe instagram (vara, soare, piscina) si-am zis sa fac o aroganta: sa pun in spatiul public ceva total opus. Nimic sexy, nimic lejer. Carti de citit. Misto, emotionante, motivationale, educationale, noi aparitii sau mai vechi. Proiectul mi-a adus aproape 300 de followers in plus in august si putin peste 100 in aceasta luna. Pe principiul #decisepoate. (toate cartile propuse pana acum in proiectul #OCartepeZi sunt aici)

Oricum, cea mai de succes fotografie a mea pe instagram e – cum altfel – cu chipul meu, oricat ar fi de la distanta, intr-un decor foarte simpatic (in biblioteca IQOS, pe care ar trebui sa o vizitati, detalii aici). De unde se vede treaba ca oamenii reactioneaza tot la ce sunt ei obisnuiti sa vada, dar… eu perseverez sa merg pe un alt drum, oricat ar fi de greu de parcurs.

Ce obtii usor, pierzi la fel de usor. De asta nu cred in retetele miraculoase de a avea succes in timp foarte foarte scurt.

In rest, am calatorit, am trait, mi-am ajutat prietenii, am spus cu glas tare cand am vazut o nedreptate sau o abatere de la bun simt, am penalizat impostura si ideea de a ne simti influencer- dumnezeu (aici e un interviu pe tema asta in care am explicat mai pe larg cum vad ideea de influencer), am ajutat prin strategii (si executie) campaniile de promovare pentru trei filme romanesti si pentru cateva piese de teatru, am participat la mai putine activitati publice decat in anii trecuti, am acceptat mai putine campanii publicitare, am vorbit la mai putine conferinte. Nu pentru ca nu as fi primit propuneri, ci pentru ca 2017 a avut alte prioritati pentru mine, cu riscurile descrise mai sus.

Sper insa ca am bucurat cu actiunile mele, oricare ar fi fost ele (in scris sau in fapt) cel putin un om mai mult decat anul trecut

In anii trecuti scriam in detaliu pe luni ce am facut pentru ca asta ma ajuta si sa-mi fac ordine in bilant, acum ma gandesc – e relevant sa cititi o insiruire complicata de lucruri (f multe din fiecare saptamana – calendarul m-ar ajuta sa scriu super detaliat) pe care le-am facut anul asta? Ajuta la altceva in afara ego-ului meu? – si prefer sa nu mai fac asta:)

2018 –  Year of Yes

In ianuarie 2017 citeam cartea Shondei Rhimes The Year of Yes despre cum a decis ca timp de 1 an sa ia in calcul foarte serios si sa spuna Da la cat mai multe (daca se poate, toate) proiectele personale sau profesionale care ii apar pe drum. Si despre schimbarile pe care le-a adus aceasta decizie in viata ei. (am scris pe blog, aici)

Ei bine, pentru mine 2018 va fi  year of yes.

 (atentie! Aici nu intra si nu vor intra niciodata oamenii care ma suna doar ca sa imi ceara ceva. Cel mai adesea sa-i ajut sa ”urce” in cariera. Si nu, nu vorbesc de meetinguri de consultanta. Cum nu intra si DA-urile spuse ca sa-i multumesc pe altii de dragul de a fi placuta.)

Mai am insa cateva zile pe care le savurez cu voluptate pentru fiecare NU pe care-l spun.

*

La multi ani, sa aveti un an frumos care sa va uimeasca prin intamplarile minunate pe care vi le aduce in cale.

(fotografiile care insotesc acest text au fost facute de Edi Enache cu cateva zile in urma, in casa Qreator -bd. Aviatorilor 8A. Minunatele camasi albe sunt Atelier Isabelle Vijiiac)

Cristina_Bazavan_1

1674
OnteachingJournalism1Pe urmele celor mai buni – intalnire cu un viitor jurnalist

Pe urmele celor mai buni – intalnire cu un viitor jurnalist

E aproape sfarsit de an, incheiem proiectele pe care le-am inceput peste an.

Unul dintre ele este minunatia de initiativa Pe urmele celor mai buni initiata de Mercedes-Benz Romania, un program de mentorat in care Catalin Stefanescu, Andreea Esca, Andi Moisescu si Camelia Potec ii indruma in proiectele lor pe 4 tineri creativi.

Am scris despre intalnirea dintre Catalin Stefanescu si Georgiana Ene acum cateva luni, cand am lansat si un concurs in ceea ce ma priveste. Pentru cineva care isi dorea o intalnire cu mine, sa-l sfatuiesc si sa-l indrum in vreun proiect.

Intalnirea a avut loc zilele trecute.

Simpatica domnisoara cu care m-am intalnit este masteranda la comunicare si relatii publice, si lucreaza pentru revista TVMania si se numeste Bianca Ion.

Cum lucrarea ei de dizertatie este despre cum se construieste un brand in online si cum devin unele persoane influenceri, a vrut sa vorbeasca cu mine despre ce sa citeasca in plus, despre studiile de caz pe care vrea sa le faca.

Stia parerea mea despre termenul influencer pe care-l folosim mult prea usor si cu prea mult ego, si cred ca tocmai de aceea a vrut sa ne intalnim:)

Mi-a povestit despre primul ei interviu de jurnalist, cu o vedeta internationala de la prima incercare si despre cum s- a documentat aproape o saptamana, vizionand toate interviurile pe care le-a gasit cu actrita mexicana pe care urma sa o intalneasca.

E o lectie frumoasa in intamplarea primului ei interviu pentru ca era singura din redactie care vorbea bine spaniola… pe care o invatase pentru ca in copilarie se uita la telenovele cu aceasta actrita pe care a intervievat-o. Mai tarziu a facut cursuri de spaniola ca sa se perfectioneze daca tot invatase spaniola de la tv.

E lectia despre …daca stii sa folosesti spre binele tau, spre educatia ta, orice experienta, viata iti aduce surprize frumoase.

Restul a fost cu notite la masa, departe de ochii lumii si, sper, util pentru lucrarea ei de masterat.

I-am promis ca o ajut si dincolo de aceasta intalnire si am sa ma tin de promisiune, ii vom mai da cateva carti de citit (bucuria mea, sa dau carti oamenilor) si la momentul chestionarelor pentru studiile de caz o vom ajuta cu contacte si recomandari.

*

Mi-a fost frica de intalnirea aceasta. Ma gandeam inca de cand am facut concursul ca nu am ce sa le spun oamenilor care vor sa se vada cu mine si ca e posibil sa nu-i pot ajuta la nivelul la care ei isi doresc.

Sper insa ca am facut fata provocarii si le multumesc celor de la Mercedes pentru intalnirile din acest proiect. Pe Georgiana, tanara care este mentorata de Catalin Stefanescu, am recomandat-o in vara pentru un alt proiect si a avut in grija o parte din comunicarea Festivalului de Film Independent Anonimul.

*

Ce s-a mai intamplat cu ceilalti tineri din proiectul de mentorat Pe urmele celor mai buni initiat de Mercedes Benz puteti vedea site-ul campanei, www.peurmelecelormaibuni.ro.

 

 

 

1041
munti de branza lidl web(Magic) O Poveste dintr-un Craciun, surprinzator asa cum e…

(Magic) O Poveste dintr-un Craciun, surprinzator asa cum e…

Ne apropiem de Craciun, intram in febra cumparaturilor si a to do list-elor pentru inainte de vacanta.

Cum Sarbatorile si Craciunul nu sunt despre a alerga, ci a bucura si a te bucura, m-am gandit sa va povestesc despre Craciunul surprinzator asa cum e…

Acum cativa ani a fost o stire la televizor despre un baietel din Botosani care a caut de la etaj in timp ce incerca sa ajunga la serbarea scolara sa-l intalneasca pe Mos Craciun. Parintii nu avusesera bani si nu contribuisera cu daruri la serbare si nu voiau ca ala mic sa sufere ca nu primeste nimic de la Mosul asa ca-l inchisesera in casa.

Statea la un etaj inferior, s-a accidentat (dar nu f grav), numai ca povestea lui a ajuns la zeci de mii de oameni care s-au gandit sa faca ei pe mosul pentru copil.

Printre ei si eu. Am aflat adresa copilului, am cumparat online jucarii si ceva de mancare si am pus cu livrare in Botosani neaparat inainte de Ajun.

Pe 24 decembrie m-a sunat curierul, nu gasea adresa. Era pe strada copilului, dar blocul de 10 etaje avea 3 scari si eu nu aveam acest detaliu, doar etajul. Aproape ca-mi venea sa plang cand am vazut ca s-ar putea sa nu-i ajunga darul copilului. Si curierul – dupa ce i-am spus care e povestea, unde trebuie sa ajunga – mi-a promis ca face el cumva sa afle.

A revenit peste o alta jumatate de ora sa-mi spuna ca a sunat la mai multe apartamente, i-a intrebat daca stiu unde sta baietelul care a cazut de la etaj si l-a gasit, a urcat acasa la el si i-a dus coletul, are toata casa plina de jucarii si ca parintii lui plang de bucurie.

Si mi-a mai spus ”acum, doamna, nici nu-mi mai trebuie mie altceva de Craciun. Am vazut cum se bucura copilul acela si e cel mai frumos cadou, avea zeci de daruri in casa, e incredibil”.

Mi-a mai spus ca va suna la firma lui de curierat sa completeze adresa pentru colegi si pentru alti spiridusi ai Mosului care voiau sa-l bucure pe copil. Era super insufletit de intamplare si super emotionat.

Cred ca pentru pustiul din Botosani a fost un Craciun magic cu adevarat, dar pentru domnul curier cu care am vorbit la telefon a fost un Craciun despre credinta si bunatate, despre a ajuta fiecare dintre noi cu ce putem, despre a fi atenti la ceilalti.

Si cumva, pentru domnul de la firma de curierat cred ca a fost mai rewarding pentru ca a vazut ca, daca stim sa ne bucuram si sa ajutam, Craciunul e surprinzator asa cum e.

Pentru mine Craciunul este despre genul acesta de intamplari, despre spiritul lui Mos Craciun transpus in fapte umane, despre lapte cu scortisoara, portocale si alune, ciocolata calda si cozonaci.

Este si despre masa in familie, despre a petrece asezat, relaxat si a te bucura de ce ai in acel moment.

Este despre magia pe care o poti face tu pentru ceilalti si care ti se va intoarce inapoi inzecit.

Zilele astea am sa ma duc sa fac cumparaturi pentru Craciun si intre cumparaturile pentru masa de acasa, am sa mai iau cateva cutii cu bomboane cu crema de portocale Deluxe (am mancat zilele trecute si se topesc in gura) si am sa le daruiesc unor necunoscuti. Pentru putina magie, pentru un Craciun surprinzator asa cum e.

Puteti vedea toata gama gourmet Deluxe de la Lidl, aici. Cele mai multe dintre ingredientele de la masa noastra de Craciun vor fi din aceasta gama pentru ca sunt delicioase, o gama extrem de variata si de rafinata (crema de branza cu trufe e divina, la fel cea cu somon salbatic si cafea, iar camembert-ul e precum omatul) la un pret super accesibil.

Gourmet pentru un Craciun surprinzator asa cum e.

1212
lidl aperitif webBeautifully normal, sau cum sarbatorile pot fi si gourmet, fara fast

Beautifully normal, sau cum sarbatorile pot fi si gourmet, fara fast

Eu sunt o persoana careia nu-i place sa traiasca in fast.

Imi plac lucrurile minimaliste, mi se pare ca mai putin inseamna mai mult si nu mai am de multa vreme dorinta de a demonstra cu forta ceea ce stiu (ca experienta personala sau profesionala).

Zilele trecute am fost invitata la o emisiune la Radio Guerrilla – Roz by Carla Teaha – si vorbeam cu gazda emisiunii despre cat de mult ne pierdem vremea pentru ca ne intereseaza perceptiile altora despre noi.

Ma numar printre norocosii care au reusit pe drumul vietii sa inteleaga ca e absolut inutil sa-ti pese de gura lumii si ca e mult mult mai folositor pentru dezvoltarea ta ca om sa te concentrezi sa mergi frumos pe drumul tau, cu crezurile tale si cu lucrurile pe care le inveti zi de zi.

Am cumva privilegiul de a putea alege cum continua si evolueaza experienta mea profesionala si care sunt oamenii cu care imi doresc sa ma insotesc in viata.

Dar cum spuneam, nu-mi place sa traiesc show off…

*

Sunt foarte aproape de conceptul #beautifullynormal. Am scris de mai multe ori de-a lungul timpului despre frumusetea linistitoare a lucrurilor imperfecte, a micilor intamplari „normale”/ „banale”/ „uzuale” care construiesc fundatia noastra ca oameni.

Viata nu e facuta din extraordinar pe linie continua ci din multe intamplari imperfecte dupa regulile altora, intamplari care prin emotia si energia celor care ne insotesc devin memorabile pentru noi.

*

Sa nu credeti ca de Sarbatori ma apuca extravagantele. Sigur ca sunt preocupata sa fie o atmosfera festiva in casa, sunt atenta la decoratiunile de Craciun (pe unele le am de ani si au fiecare cate o poveste care insoteste o amintire) si ma preocupa mesele si intalnirile de Sarbatori cu cei apropiati.

Dar nu-mi place risipa. Nu e vorba de zgarcenie, nu gasesc rostul pentru care sa facem lucruri in exces mai departe de nevoile noastre.

Anul asta am descoperit gama gourmet de la Lidl, Deluxe, si viata mi-a devenit putin mai usoara in ceea ce priveste masa festiva. Am trecut deja printr-o experienta de intalniri cu prietenii in zilele libere de Sfantul Andrei + Zi Nationala, completata cu intalnirea cu Mos Nicolae.

M-am descurcat minunat cu produsele Deluxe de la Lidl, cu cumparaturi care au echivalat cu un cos plin (vedeti foto de mai jos) si au costat sub 150 de ron ( vedeti foto cu bonul).

cumparaturi lidl web

bon cumparaturi lidl web

Nu stiu daca ati testat pana acum aceasta gama, dar ce imi place mie foarte mult, dincolo de pretul atractiv pentru fiecare produs este cantitatea. Ai un produs de lux la un gramaj decent, poti pregati aperitive sau feluri principale pe numar de portii, fara sa fie risipa.

Desigur, m-am intrebat cum naiba reusesc sa mentina o asemenea calitate si produse, practic, luxury (este divina crema de castane, iar galustele cu pesto sunt… aoleo, aoleo nici nu stiti cate am mancat), la preturi atat de mici si singurul raspuns rezonabil pe care il am este ca … e un cadou pentru clientii Lidl.

Daca tot mergi pentru cumparaturile de sarbatori pentru ca poti cumpara orice – de la decoratiuni pentru brad pana la mancare – sa ai parte si de delicatese. De asta e o gama sezoniera, de asta nu mai gasesti unele produse in versiunea de Pasti cand reapare gama.

Nu stiu daca ati descoperit aceasta gama, daca nu ati testat-o inca va recomand cu incredere sos-ul de hrean cu portocale sau mustarul cu ananas care vor face magie in diverse combinatii cu pate sau carnuri… cum va recomand pasta de anghinare sau cea de masline si cu capere si ansoa…

sosuri lidl web

Iar cipsurile din legume la gratar… sunt mai mult decat perfecte in zilele friguroase de iarna, acum cand ne vom instala brazii de Craciun, ne vom face ceai sau ciocolata cu scortisoara si vom avea cate o carte (sau un film) alaturi intr-o dupa amiaza relaxanta.

Zilele viitoare am sa va mai arat pe Instagram dintre mancarurile pe care le pregatesc in aceste zile cu un singur scop: sa va fac sa va ganditi ca in Sarbatoarea Craciunului nu este vorba despre cea mai pe trend beteala sau cel mai scump glob sau cea mai incarcata masa daca nu-ti doresti cu adevarat acele obiecte sau nu ai atat de multi oameni la masa.

Craciunul se traieste asa cum simti, exista frumusetea linistitoare a lucrurilor pe care nu le faci sub presiunea lui “asa zice lumea”. Si… odata ce ai vazut ca poti de Craciun sa traiesti #beautifullynormal, exista o posibilitate ca si in oricare alta zi din an sa faci lucrurile dupa cum simti, nu dupa cum iti dicteaza lumea.

Pentru ca traiesti pentru tine, nu pentru altii… despre asta e #beautifullynormal .

P.S. In cover foto e o crema de branza cu somon salbatic si …caffea. cea din centrul fotografiei, #casastiti

8274
violetavarga (1)Ce invatam din cazul inspectoarei scolare photoshopate pana la plastic?!

Ce invatam din cazul inspectoarei scolare photoshopate pana la plastic?!

Cred ca e o mare drama in mintea si in sufletul doamnei (fost) inspector scolar din Arad care se photoshopa excesiv pentru a posta poze pe facebook. Numai ca dansa nu e singura, e doar varful de lance – printr-un context care i-a asigurat expunerea excesiva – al unui fenomen foarte prezent in Romania.

(sigur ca e grav ca dansa lucreaza cu copii, adica e un model pentru copii, sigur ca e si mai grav ca a ajuns inspector scolar fara sa dea un concurs, numita politic… dar problema e mai larga cred si te atinge si pe tine, draga doamna care citesti acum si esti gata sa o condamni pe doamna invatatoare)

Dorinta de a fi altceva decat esti spune multe despre tine. Stiu ca nu ni se mai pare astazi ceva special sau anormal pentru ca sunt zeci de filtre de prelucrat fotografiile, pentru ca make-up-ul romancelor e ca o masca pe care s-a pus un teanc de zugraveala, pentru ca doamnele care-si permit financiar se opereaza ca sa se incadreze in “standard” – orice ar insemna standard-ul la buze, fund, sani, talie, pometi, nas, sprancene etc.

Dar dorinta de a fi in spatiul virtual altceva decat esti in viata reala implica niste difunctionalitati: oamenii din jurul tau stiu cum arati, deci stiu ca-i minti, deci te judeca si mai mult. Prin urmare nu parerea lor conteaza pentru tine, conteaza parerea celor multi care nu te stiu. Si de ce ti-ar pasa de parerea unor oameni pe care nu-i vei intalni niciodata?!

Cata nemultumire trebuie sa fie in sufletul tau, oricare ai fi tu, daca iti aplici filtre la fotografii sa fii alta persoana?! Nu ar fi mai util sa lucrezi cu tine si sa te accepti?!

Nu stiu daca exista statistici in Romania despre uzul aplicatiilor care “transforma”, dar la o privire – superficiala desigur – mai mult de jumatate din oamenii care isi posteaza fotografii pe facebook/Instagram mint cu imaginea lor.

Probabil ca si tu, cea care citesti acum, ai aplicat macar o data un filtru dubios de make-up ca sa pui o poza mai “glossy” cu tine in spatiul public. Asa ca in loc sa dai cu piatra in doamna invatatoare, fosta inspector scolar pentru o saptamana, gandeste-te ce nesigurante si nemultumiri din viata ta te fac sa vrei sa fii alta in social media.

Si cum ai putea sa-ti rezolvi problema asta pentru ca, sa nu ne ascundem, ai o problema. Nu te accepti asa cum esti, oricum ai da-o, oricat ai zice ca e despre umor, poveste, mai glam sau mai cu vino-ncoace.

*

Eu nu am nicio aplicatie din aceasta care te machiaza, care iti pune gene si sprancene, care iti subtiaza fata si picioarele – sau ce mai fac ele…

Bine, nu-mi fac – deloc – selfie-uri (un domn mi-a zis ca oricum sunt urata, de asta nu-mi fac:) ) si cand sunt intr-o fotografie de grup, nu cer fotografului sa aleg ipostaza in care mi se pare mie ca sunt cel mai bine.

Nu cer fotografiile nici cand ma duc la o sedinta foto pentru un interviu (mi se mai intampla si din astea, rar, dar mi se intampla:) ). Cred ca daca am acceptat proiectul – interviul si fotograful – am agreat ca oamenii nu imi vor face rau, prin urmare e treaba lor cum isi construiesc materialul.

Nu ma machiez mult. Si cu exceptia fotografiilor profesioniste (sedinte foto specializate) nu folosesc make-up corector/transformator. La respectivele sedinte foto, ii las pe oamenii responsabili sa faca ce le trebuie, nu comentez… (rad mereu si spun, “atata timp cat nu trebuie sa pozez goala, suntem ok”)

P.S. Dupa transformarea photoshopata a doamnei invatatoare as spune ca zona preferintelor culturale ale domniei sale este undeva intre telenovelele turcesti si duduia Kardashian. Gandeste-te ce spun despre tine transformarile false ale tale din social media. Si mai ales, gandeste-te ce ai putea sa inveti din intamplarea asta trista.

P.P. S. Asta-s eu… am inteles de multa vreme ca nu voi fi incadrata la frumusetile secolului si m-am acceptat cum sunt.

bazavan no make-up

 

8006
academia-de-optimismCum faci sa descoperi optimismul care ramane pt totdeauna?

Cum faci sa descoperi optimismul care ramane pt totdeauna?

 

Intr-o alta viata, cand eram semi corporatista si un manager care avea in grija lefurile multor oameni, eram o persoana care dedica foarte mult timp profesiei. La munca ii ajutam pe colegii mei sa-si duca la capat task-urile, iar acasa rezolvam task-urile mele ca sa nu incurc “fluxul de lucru” de a doua zi.

Eram atat de doborata de treaba ca simteam pe umeri pietre de moara.

Nu stiu daca am facut bine sau a fost rau, oricum nu pot schimba nimic din ceea ce a fost, dar am momente de mandrie cand ma intalnesc cu oameni care sunt importanti/mari acum in moda, in design, in muzica si-mi spun ca revista pe care o conduceam le-a inspirat drumul in viata.

Pe vremea aceea aveam putine motive de optimism, mai degraba aveam momente de mandrie si de bucurie pentru victorii de moment.

Astazi nu ma mai intereseaza Victoria de moment, imi masor “victoriile” in momente de liniste si de bucurie, iar asta este pentru ca – undeva pe drum- mi s-a schimbat mentalitatea.

Poate ca m-au influentat lecturile, poate au fost oamenii din jurul meu, poate a fost viata pur si simplu (am trecut printr-o delicata problema de sanatate in urma cu cativa ani), dar astazi caut din reflex partea buna a lucrurilor si intamplarilor de care ma lovesc.

In perioada mea corporatista aveam insomnie, dormeam 2-3 ore pe noapte si mintea mea nu concepea sa nu duc la bun sfarsit toate task-urile din to do list. Astazi dorm mai mult si am invatat sa-mi ascult corpul, iar el sa ma inteleaga: ma pot trezi fara ceas exact la ora la care mi-am propus. Si nu ma mai cert daca nu am dus la capat toate sarcinile din ziua precedenta. In plus, aleg sa fac doar ce imi place – si personal si profesional, oricat de greu ar fi asta de suportat pentru cei din jur.

Multa vreme am facut un exercitiu de relaxare inainte de culcare: multumeam tuturor persoanelor pe care le intalnisem in ziua respectiva. Sigur ca unii ma deranjasera, sigur ca altii ma enervasera, dar era un exercitiu frumos sa caut ceva bun, util, inspirational si din intalnirea in care confortul meu mental fusese provocat.

Cu vremea genul acesta de exercitiu a devenit o practica pentru toata ziua si chiar in momentul in care cineva ma provoaca e un gand in mintea mea care gaseste o explicatie despre ce voi invata, ce greutati are cel din fata mea si alte mici detalii care ma fac sa vad… partea buna a lucrurilor.

Ce vreau sa spun cu aceasta marturisire?

Uneori avem nevoie de indrumatori ca sa redescoperim ca optimismul e o alegere. Ca noi alegem daca vrem sa criticam orice, sa ne luptam pentru a avea dreptate de dragul de a avea dreptate sau sa vedem partea buna a lucrurilor si intamplarilor.

Viata ne ia insa pe drumurile ei si uitam detaliile acestea, controlati de ego, de anturaj, de propriile mize personale sau profesionale. Si iar avem nevoie de indrumatori, de profesori de optimism.

Poate de asta, cei de la Hospice Casa Sperantei s-au gandit sa faca cursuri de optimism predate de copilasii care sunt in situatii delicate de sanatate.

Copiii care s-au nascut cu deficiente care pe noi ne sperie sunt dintre cei mai optimisti si mai ambitiosi copii pe care i-am intalnit vreodata. Pentru ca ei nu cunosc o alta realitate. Asa s-au nascut si asa merg mai departe prin viata. Sigur ca, odata ce cresc, realizeaza ca altora le e ceva mai usor prin conditiile naturale, dar ei stiu din instinct ca trebuie sa mearga mai departe si merg cum stiu ei, cum pot ei.

Cred ca sunt cele mai emotionante lectii de optimism si ambitie pe care le putem primi.

Si daca vreti sa faceti si o fapta buna, dar sa va si incarcati putin cu optimism, va rog sa donati cu un sms la 8844 2 euro pentru crearea unui nou centru Hospice Casa Sperantei pentru copilasii are au nevoie de ingrijire paliativa.

Sau in schimbul unei donatii mai mari veti primi o lectie de optimism de la profesorii de la Academia de optimism Hospice Casa Sperantei – vedete, sportivi, copii foarte simpatici si speciali. Detalii pe site-ul academiei.

Am fost acum cativa ani impreuna cu Marius Manole in vizita la Hospice Casa Sperantei din Brasov. Voiam sa se “confrunte” pentru un articol cu copilasi asemeni lui Oscar , personajul sau din Oscar si Tanti Roz. Am plecat de acolo cu super energie amandoi. Puteti citi povestea aici, poate va convinge ea sa donati 2 euro.

Ce se va intampla cu banii stransi?

Academia este, de fapt, un centru socio-medical inovator, unic în România şi în regiune, ce va oferi copiilor afectați de boli rare și cu prognostic limitat de viață o șansă la bucurie, demnitate și incluziune socială.

Centrul este construit pe suprafața unui domeniu donat de familia Florescu şi este format dintr-un conac şi 5 alte clădiri aflate într-un loc pitoresc aproape de Bucureşti.

Centrul va beneficia de o unitate cu 12 paturi pentru servicii gratuite de îngrijire paliativă a bolnavilor; 6 apartamente de cazare temporară a copiilor, împreună cu familiile lor, centre de zi ce vor oferi terapii fizice și psiho-emoționale, activități educative şi distractive dar şi servicii de consiliere psihologică pentru copii și familiile lor.

Hai, va cunosc stiu ca vreti sa ajutati, stiu ca mai credeti in micile minuni facute de multi oameni adunati la un loc de un gand si o fapta buna. Va rog tare sa donati.

Va multumesc.

(eu sunt un donator recurent pentru Hospice Casa Sperantei, dar am donat si acum si voi pastra donatia lunara pana la sfarsitul acestui an)

20170818_095205

KV_ADO_Stefi-9-ani

2176
bazavan simpaCum m-am trezit cu un parc pe un perete la birou…(Si pe aceeasi pagina cu Simona Halep:) ) –

Cum m-am trezit cu un parc pe un perete la birou…(Si pe aceeasi pagina cu Simona Halep:) ) –

Dorna a facut public ieri un film cu o surpriza pe care mi-a facut-o impreuna cu Bogdan Nicolai: un mini parc pe un perete la birou. Viu. Real! Nu o carpeta sau o fotografie:)

Sa va spun si ce nu se vede dincolo de acest film.

Stiam ca va fi o surpriza, dar nu stiam CU CE e surpriza.

Pe holul biroului era un deranj si o agitatie mare mare , dar Bogdan ma tinea de vorba pe canapea intr-un mini interviu (cum e el obisnuit:) ) – mai intrebam eu ceva, mai povestea el ceva.

Aveam operatorii alaturi, ne filmau in timp ce vorbeam.

Ce discutam dincolo de ce se vede in film era despre nevoia noastra de a petrece cat mai mult timp in natura, si a mea si a lui.

Nu stiu daca stiti ca Bogdan Nicolai alearga. Muuuulti kilometri. A facut un semi maraton si se pregateste de un maraton. Imi povestea ca de cand alearga a inceput sa vada prin parc detalii care arata cat de frumoasa e natura. Are o teorie a lui despre cum ii functioneaza creierul la alergare, dar il las pe el sa scrie pe blogul lui, cand va dori, despre asta.

Eu ii povesteam despre cum m-am mutat in prima mea casa inchiriata luand decizia dupa… copacul din fata blocului. O minunatie de Paulownia, iar eu aveam balconul fix intre flori.

Si despre cum scriu cel mai mult in parcuri, pentru ca pot sta singura la racoare, intr-o atmosfera care n-are legatura cu betoanele urbane. Intre care – betoane adica – n-am incotro si imi desfasor intalnirile pentru ca, oricat mi-as dori, nu pot sa-mi fixez intalniri de lucru la o terasa in parc:)

Ma rog, am mai discutat si despre proiectele noastre separate, despre ce am vrea sa mai facem in lunile urmatoare… si pentru ca ne-am mutat in casa noua, eu si colegii mei – nu m-am mutat cu Bogdan:)  -, am ajuns sa-i arat si biroul meu cel simplu si simpa.

*

Acum e mult mai S!mpa, practic e totul simpa pentru ca pe un perete intreg e o instalatie dintr-un muschi care are numele blogului meu, muschi care traieste fara sa fie udat. Adica se hraneste cu umiditatea din camera (ceea ce pe zilele astea de canicula cu umiditate mare, e un rai).

Supriza asta mi-a fost facuta, cum spuneam, de simpaticii de la Dorna care au o campanie foarte frumoasa #NaturaUndeNuTeAstepti si le creeaza oaze de verde in urbanul gri prietenilor lor sau celor care isi inscriu prietenii in campanie.

Eu banuiesc ca m-au ales pentru o asa surpriza, dincolo de dorinta mea organica de a petrece cat mai mult timp in natura (locuiesc in dumbrava minunata, va amintiti, da?) si pentru faptul ca ma incadrez la categoria prieteni: am fost in Tara Dornelor, am vazul locul de unde Izvoraste Dorna si parcursul apei pana la imbuteliere. Am scris (alaturi de alti trei domni respectabili) povestile oamenilor din Tara Dornelor intr-o carte care face parte dintr-un proiect pe care –l iubesc tare “Dupa Noi”, un proiect care ne ajuta sa constientizam ca e foarte important ce lasam dupa noi copiilor si generatiilor viitoare.

Suntem, deci, prieteni.

Dar stiti ce ma bucura imens si imi hraneste un pic ego-ul (o sa-l pun la punct imediat dupa ce ma laud putin, stati fara grija)?

Era singura mea sansa sa fiu alaturi de minunata Simona Halep in acelasi spatiu virtual.

Acum suntem amandoua pe pagina Dorna si o sa-mi fac print screen sa pastrez pentru “generatiile care vin dupa noi”:) Simona e imaginea campaniei prin care Dorna strange bani ca sa doneze incubatoare pentru maternitatile din Ro.

Acestea fiind spuse, va doresc o zi racoroasa. Poate aveti noroc si va inscrie cineva in Campania Dorna #NaturaUndeNuTeAstepti si apare peste noapte un parculet in sufragerie. Pana atunci insa, beti muuuuuulta apa, ajuta pe canicula asta.

3056
campanie bloggeri_vizual final (1)Calatorie in viitor – sau cum sa regreti cat mai putin din ce n-ai trait

Calatorie in viitor – sau cum sa regreti cat mai putin din ce n-ai trait

Sunt un om care nu se supune regulilor. Asta e bine uneori (pentru ca fac lucruri iesite din randul lumii, deci am sanse de progres, de evolutie), dar alteori e rau (pentru ca ma judeca lumea pentru lucrurile pe care nu le fac ca restul lumii).

Sunt o persoana despre care pana acum ceva ani ai fi putut spune fara sa eziti ca “n-are radacini” – nu in sensul originii, ci al stabilitatii. Imi schimbam locul de munca la maxim 5 ani,  ma mutam la fiecare 2 ani intr-o alta casa, ca sa schimb atmosfera, energia si sa-mi tin ascutite simturile. (da, stiu ca pare straniu, dar daca va ganditi cat de atenti sunteti la toate detaliile intr-o casa cand va mutati in ea, o sa intelegeti metafora asta cu simturile).

In ultimii ani am mai prins radacini; poate ca e varsta, poate ca ritmul meu interior s-a schimbat (cu siguranta a mai incetinit), dar am inceput sa fiu preocupata de lucruri pe care sa le construiesc pe termen lung (construiesc acum o companie noua cu 3 prieteni).

Constantele din viata mea insa sunt prietenii si dorinta sa nu regret prea multe din ce n-am trait. Sunt un om discret si, in ciuda aparentelor unei vieti semi publice, foarte putini oameni stiu lucrurile pe care le traiesc in privat.

Ce ma ghideaza in viata e sa nu am regrete pentru lucrurile pe care nu le-am incercat, nu le-am experimentat, nu le-am trait.

De exemplu, imi plac foarte mult dansul si teatrul – si am cateodata nebunia sa ma sui in avion si sa ma duc pentru o singura zi la Londra, sa vad un anume spectacol. (sigur, imi iau bilete in avans, dar fac un tur de forta pentru ca a doua zi sunt senina in Bucuresti, la munca)

Unii oamenii isi iau case si masini, eu imi iau experiente. Peste 10 ani, de exemplu, mi-ar placea sa nu regret ca nu am apucat inca sa vad mai mult din Asia si ca… n-am stat o saptamana intr-o gradinita de ursuleti panda ca voluntar.

Da, sigur ca mi-ar placea ca noua noastra companie sa fie una dintre cele mai importante si relevante din partea “administrativa” a divertismentului romanesc si stiu ca va fi pentru ca vom munci mult pentru asta in anii care vor veni, dar mi-ar placea sa nu regret ca nu am avut timp sa-mi fac amintirile la care visam.

*

OTP Bank m-a invitat sa fac o calatorie in viitor ca sa constientizez inca o data ce e important pentru mine. Uneori, alergand dupa datoriile zilnice, uitam sa ne mai facem amintiri. Dam adesea vina pe… bani. Ne spunem ca trebuie sa-i folosim pentru lucruri mai urgente, mai palpabile, pentru achizitii materiale serioase.

Eu sunt dintre cei care cred ca banii sunt ca sa-ti creezi amintiri si experiente, iar daca nu-i ai atunci cand ai nevoie mare de ei pentru o asemenea experienta poti apela cu incredere la un credit personal.

Pentru cine vrea sa stie mai multe detalii despre Creditul personal de la OTP Bank, iata informatiile pe scurt.

Se accepta venituri de toate felurile. Adeverinta de venit poate sa lipseasca pentru ca informatiile despre veniturile tale le furnizeaza ANAF.

Dobanda e mai mica daca primesti salariul la OTP Bank.

Comisioanele sunt usor de tinut minte pentru ca… toate sunt zero.

0 lei comision pentru deschiderea contului,

0 lei comision de analiza dosar in functie de oferta aleasa.

0 lei/ luna pentru administrarea creditului,

0% pentru rambursarea anticipata a creditelor cu dobanda variabila.

Iar dobanda incepe de la 7, 9% (in functie de profilul clientului si istoricul sau de creditare).

Mai multe detalii gasiti aici https://www.otpbank.ro/credit/pl

Cat despre mine… peste 10 ani am sa va povestesc cum e un ursulet panda la atingere. Sunt sigura.

panda cub

 

 

 

2135
OnteachingJournalism1Asa incepe totul: Blog din placere… de 10 ani –

Asa incepe totul: Blog din placere… de 10 ani –

Am mai povestit despre cum am inceput sa scriu pe o platforma care m-a condus la un blog, dar zilele astea am realizat ca tocmai se implinesc 10 ani de la acel moment.

Am inceput sa scriu pe platforma yahoo 360 punand texte despre spectacolele pe care le vedeam la Bucuresti , un fel de povesti pentru prieteni, pentru ca un cuplu de prieteni se mutase din tara.

Imi amintesc ca una dintre povestile pe care le-am scris a fost si despre un spectacol de la Constanta – Inimi Cicatrizate, in regia lui Radu Afrim. Mi-a placut atat de mult spectacolul acela, incat la casarea lui (cand a incetat sa se mai joace) m-am rugat de una dintre actritele din distributie sa-mi aduca o bucatica mica din décor. Un gramofon din gips. Il am acasa.

Textul in cauza a facut ca numarul meu de prieteni pe platforma respectiva sa creasca intr-o saptamana de la 2-3 mii la peste 10.000 ceea ce era imens pe atunci, dat fiind numarul utilizatorilor de internet.

Ceea ce mi-a oferit acea platforma nu gasisem nicaieri: contactul direct cu prietenii care ma citeau, pentru care scriam.

*

Din primul moment al prezentei mele in online nu m-am gandit sa scriu pentru glorie, pentru audienta (le aveam deja la Tabu, avusesem si inainte la Europa FM), am vrut doar sa pun continut nou, de calitate, intr-un spatiu in care ar fi citit si alti oameni cu aceleasi gusturi ca mine.

Nu se vorbea in 2007 de comunitati, nu se gandea nimeni ca acea audienta stransa cu informatii relevante pentru un anume public putea fi monetizata. Era interesant ca puteam aduna cu texte despre spectacole de teatru sau despre filme (cu informatii din culise adesea, pentru ca aveam acces ca jurnalist) multe mii de oameni care sa ma citeasca.

*

De acolo n-a fost decat un pas sa mi se creeze un blog pe site-ul revistei Tabu. Publisherii din acel moment al revistei au vrut sa valorifice audienta pe care o puteam aduce. Pe mine ma interesa sa scriu in continuare despre teatru, expozitii, filme si nu aveam nicio preocupare financiara legata de audienta pe care o aduceam pe site.

Am refuzat sa mai scriu cand pe blogul meu de pe site-ul revistei a aparut o reclama electorala. Trustul avea un contract pentru toate site-urile si ma pusesera si pe mine la gramada.

Atunci a fost momentul in care am decis ca vreau sa am un loc al meu unde sa fiu doar eu responsabila pentru asocierile de brand sau publicitatea atasata.

 Asa a aparut bazavan.ro in 2010.

*

In mai putin de un an am inceput sa monetizez noul domeniu, dar… nicio clipa nu m-am gandit primordial la banii care ar fi putut veni: m-a interesat continutul pe care il puneam in spatiul public.

M-a interesat relevanta a ceea ce scriam, utilitatea, pentru cititorii posibili si probabili.

Si astazi, ca si acum 10 ani, scriu DIN PLACERE pe blogul meu. Da, fac bani cu el; da, e o platforma care le arata oamenilor cine sunt si ce stiu sa fac iar asta imi aduce beneficii materiale pe mai multe directii (productie de continut, public speaking, consultanta media). Dar agentiile de publicitate stiu ca spun mult mai des NU la propunerile comerciale decat spun Da, in ciuda faptului ca unii cititori cred ca e destula reclama pe site-ul meu.

*

Imi place sa arat o alta fata a intamplarilor si oamenilor din jurul nostru, de asta scriu. Nu ma intereseaza sa scriu despre mine si intamplarile mele din viata cotidiana decat daca ele pot fi relevante ca experienta pentru cineva. Si de fiecare data cand scriu un mic eseu sau un interviu ma intreb “textul asta o sa mai stea in picioare si peste 10 ani?” , adica are el relevanta si puterea sa transmita o serie de stari si informatii care sa merite sa ocupe cuiva timpul?

De asta scriu de 10 ani pe blogul meu.

Stiu ca daca faci ceva din placere si nu te pui pe tine pe primul plan, ci actiunea care te bucura, e doar o chestiune de timp si de perseverenta ca sa reusesti sa fii unul dintre cei mai buni.

*

De asta cred tare in proiectul pe care-l lanseaza Lidl zilele acestea –  Bucatar din placere – in care pasionatii de gatit sunt invitati sa-si gasesca curajul de a deveni o voce in spatiul public in domeniul lor de interes.

Puteti gasi detalii aici https://surprize.lidl.ro/bucatardinplacere, e o competitie prin care Lidl cauta viitorii blogeri de “food” si le ofera suportul de a invata cum sa-si prezinte cat mai bine munca si pasiunea. Tot ce trebuie sa faceti e sa incarcati o fotografie sau un video in care sa aratati modul in care va place sa gatiti.

Daca aveti pasiune, daca faceti din placere si daca aveti si ceva notiuni tehnice (de scris, de fotografie si de marketing, nevoi ale cititorilor) puteti deveni… ce vreti voi in online.

Eu am intrat in jocul acesta cu notiunile de scris si de marketing, ba chiar si cu o cultura vizuala exersata in multe sedinte foto la revista Tabu, dar ceea ce vi se ofera acum – daca sunteti pasionati de gatit – e … priceless.

*

La 10 ani de cand am scris pentru prima data pe o platforma care putea fi considerata blog, si la 7 ani distanta de la detinerea unui domeniu personal pe care se afla o mini revista de life style feminin pot spune ca singura cale pe care o stiu pentru succesul in online – pe termen lung – un succes constant implica placerea pentru ce faci, perseverenta si crearea unui continut relevant care sa stea in picioare si peste … multi ani.

Ceea ce… va doresc si voua. Mai ales ca va si ajuta Lidl.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2145
autism speaksUn gand despre copiii cu autism si rudele lor

Un gand despre copiii cu autism si rudele lor

De fiecare data cand intalnesc copii cu autism, sau cu alte deficiente, ma uit la doua lucruri: daca ei sunt confortabili in lumea lor si daca parintii lor se uita cu incredere in jur.

Duminica e ziua de constientizarea a autismului si e important sa vorbim despre aceasta deficienta de cat mai multe ori ca sa intelegem ca ea face parte din viata noastra. 10% dintre copii au astazi autism, la nivel mondial.

Imi plac copiii care sunt crescuti cu dragoste si super intelegere si acceptare si care, in lumea lor, nu stiu ca sunt putin diferiti de ceilalti.

Cum imi plac si copiii care, cu la fel de multa dragoste crescuti, stiu ca sunt diferiti si lupta sa fie mai bine pentru ei – sa faca parte dintr-o echipa, dintr-o familie mai mare care nu-i include doar pe parinti.

Am scris de multe ori despre copiii cu autism, tocmai din nevoia de a-i aduce mai mult in fata lumii pentru a fi acceptati.

Dar, ca adult, de fiecare data cand intalnesc un copil cu probleme – autism, Sindromul Down sau alte deficiente – ma gandesc in primul rand la parintii lui. Daca ei au puterea emotionala si resursele sa mearga cat se poate de departe in tratamentul copiilor lor, in a lupta pentru ca micutii lor sa fie acceptati in societate, copiilor le va fi mai usor.

Lumea copiilor e construita de oamenii mari.  Care au nevoie de incurajari ca oricare alt copil.

Asa ca de 2 aprilie acesta, duminica, va rog tare sa va indreptati pentru cateva clipe atentia catre parintii copiilor cu deficiente, cu autism. Aa le spuneti o vorba buna, sa le transmiteti un gand bun. Asta le va da aripi sa lupte pentru copiii lor pentru multe alte luni.

multumesc.

2251
HEATHER doveFrumusetea mea. Alegerea mea.

Frumusetea mea. Alegerea mea.

Am mai povestit de-a lungul timpului ca m-am prins destul de devreme ca nu sunt vreo frumusete de manechin. Ca frumusetea nu va fi niciodata atu-ul meu. Asa ca m-am centrat foarte tare sa-mi dezvolt alte atu-uri, bazate pe “creieras”, nu pe ambalaj.

Sigur ca, mai tarziu, cand am ajuns sa lucrez la o revista glossy, am fost socata sa descopar ca si unele dintre cele mai mari si mai frumoase modele ale noastre, fetele pe care le vedem in reclame peste tot, cred ca… nu sunt frumoase. Traiesc toata ziua cu chipul lor nemachiat, isi cunosc ridurile si cearcanele si – ca orice femeie – isi cauta defectele si si le reproseaza.

Ma rog, constatarea asta n-a schimbat cu nimic infatisarea mea  – tot un mic soricel de biblioteca am fost si am ramas.

Cu anii mi-am asumat ceea ce sunt si am inceput sa ma opun prejudecatilor oamenilor.

web bazavan by andrei tanaseLumea spune ca o femeie trebuie sa fie machiata tot timpul. Eu cred ca frumusetea e fara mult machiaj. Vine din stare, din energie, din expresia fiintei pe care o privesti.

Cand eram la revista socam pe toata lumea ca ma machiam foarte putin. Intr-o lume “glossy” – adica cu foarte mult sclipici – eu preferam sa fiu cat mai naturala. Cum prefer si acum.

Sa nu ma intelegeti gresit, nu e ca si cum nu as avea grija de mine, ca si cum nu m-as duce la coafor sau nu mi-as face manichiura. Nu e ca si cum n-as avea grija de tenul si de pielea mea. Nu e ca si cum n-as folosi zilnic creme hidratante pentru corp pentru sanatatea pielii mele.

Doar ca ma deranjeaza sa ma machiez ca o masca si nu port mai mult de crema hidratanta, mascara si un gloss sau ruj cat mai natural. Si ca sa fiu f sincera, petrec mai mult timp in partea de ingrijire – creme si uleiuri esentiale – pentru fata si corp decat in partea de make-up.

Sigur ca ma mai machiez cand contextul o cere, dar chiar si atunci incerc ceva usor si natural, fara sa ma zugravesc pe chip.

E alegerea mea si imi asum ca lumea se uita straniu la mine, mai ales cand sunt in locuri in care femeile sunt extra machiate. Nu le judec si sper ca nici ele sa nu ma judece pe mine.

De ce scriu asta acum?

In urma cu ceva zile o prietena m-a intrebat daca nu mi-e teama sa-mi arat ochii care incep sa spuna niste ani daca nu sunt machiati mai mult. Ca sa fiu sincera, m-a deranjat intotdeauna forma – usor cazuta, ca de ursulet trist – a ochilor mei, dar asa sunt ei si toata viata o sa … defilez cu ei.

Prietena asta a mea mi-a zis ca sunt curajoasa ca ma expun astfel.

Pe bune? Nu m-am gandit niciodata ca e vreo dovada de curaj si nici nu cred ca e o mare tragedie ca am riduri la ochi pentru ca toti vom avea mai devreme sau mai tarziu…

Mai curajoase sunt femeile care aleg sa se opuna prejudecatilor cu actiuni care misca lumea,  sa faca meserii care, in mentalitatea colectiva, tin de priceperea si aptitudinile unui barbat: arbitru de fotbal, pilot de avioane sau de raliu.

Are Dove o campanie foarte frumoasa in directia asta, cu 3 femei care au ales sa mearga pe drumul … barbatilor dupa mentalitatea unora, dar sa faca ceea ce le place.

Le puteti vedea aici

*

Dove a facut un studiu despre incredere si frumusete care sigur o sa va puna pe ganduri. Iat acateva dintre rezultate.

8 din 10 femei consideră că este important să fie mulțumite de trăsăturile lor faciale pentru a se simți încrezătoare

o Pentru a avea încredere în sine, 9 din 10 femei consideră că este important să faci ceea ce-ți place cu adevărat. Frumusețea și aspectul fizic sunt văzute ca fiind o formă de expresie personală pentru multe dintre femei

o 8 din 10 femei își doresc să-și atingă propriul ideal de frumusețe decât să ia ca reper ce consideră ceilalți că este frumos

o Jumătate dintre femei (5 din 10) se simt judecate de cei din jur pentru felul în care arată

o 7 din 10 femei și-ar dori ca mass-media să aducă în prim plan frumusețea feminină în toată diversitatea ei, indiferent de vârstă, rasă, formă sau mărime

o 8 din 10 femei sunt de acord că cele mai frumoase femei nu sunt cele care s-au născut cu cele mai multe atuuri, ci sunt acele femei care profită din plin de ceea ce au

Cred ca e un exercitiu frumos sa va ganditi la ce spune lumea despre frumusete si cum o vedeti voi, pe pielea voastra. Puneti-va povestile pe platforma Dove – Dove Club Frumusetea mea si puteti castiga nu doar premii ci si ceva puncte la increderea in propria persoana care e, de fapt, un lucru care e mai presus de orice validare.

 

3135
blockAm inceput sa dau “block”. Mult.

Am inceput sa dau “block”. Mult.

Zilele trecute am anuntat ca voi da unfriend pe facebook tuturor celor care-si vor pune o fotografie cu ei in chiloti (costum de baie) din vacante, piscine, straduri si alte locuri in care iti cauti racoarea vara.

Ma socasera trei fotografii consecutive, de la 3 persoane care nu se cunosc, pe care FB le afisase una sub alta. Toate cu protagonistii in chiloti de baie.

M-am gandit daca sa anunt public ca fac asta sau, pur si simplu, sa execut unfriend fara alte vorbe care ar parea ostentative. Am anuntat pentru ca mi-am spus ca poate fi un semnal de alarma, un indemn catre decenta si bun simt.

Rezultatul?!

Oameni care mi-au scris si in privat, si in public, ca discriminez.

De parca nu lasam omul sa se expuna in chiloti la el pe pagina; e treaba lui ce face la el, cum e treaba mea ce aleg sa vad, de cine aleg sa ma insotesc.

Cineva mi-a zis ca dupa regula asta oamenii ar trebui sa mearga imbracati la plaja sau sa nu ma duc eu la plaja ca ma oripilez.

De parca Facebook e loc cu umbrelute si valuri de mare si stam toti in chiloti si navigam prin timeline cautand sa ne imbatranim pielea sau sa ne racorim.

Altcineva mi-a zis ca sunt fotografii si fotografii si-ar trebui sa am alt criteriu de selectie.

(si nu, nu se referea la fotografiile de fashion din reviste, ci tot la instantanee de vacanta)

De parca decenta si bunul simt in ceea ce priveste expunerea in spatiul public (facebook e un fel de bucur obor, iesiti in chiloti la piata) se masoara in calitatea costumului de baie sau in numarul de kilograme din dotare.

Bunul simt e bun simt si atat.

*

In ultimele luni am dat de foarte multe ori block in spatiul virtual. Oamenilor care imi copiau identitatea ( e o duduie care a devenit peste noapte fana a tuturor dansatorilor pe care i-am vazut eu prin lume si scria ca si cum a fost ea la spectacole; cum i-am dat block, cum i-a disparut si cultura in domeniu), oamenilor care vorbeau urat cand isi sustineau parerile, conturi care erau cu identitati false, evidente, oamenilor care cautau doar sa denigreze pe altii sau categoria de “lipitori” pe doua picioare despre care am scris aici.

Am dat block oamenilor cu care nu-mi doresc sa ma insotesc nici in privat, nici in spatiul virtual.

Si cred, pentru ca “traim” atat de mult in spatiu virtual, ca trebuie sa avem grija de cine ne insotim si in lumea care nu ne pare tangibila. Pentru ca luam fara sa ne dam seama din mizeriile lor, din lipsa lor de bun simt, din comportamentul lor bizar si, prin vizualizarea permanenta a acestor mizerii, ajungem sa credem ca sunt ceva firesc.

*

E miniserie britanica pe nume Black Mirror care vorbeste despre deviatiile de comportament generate de tehnologie si gadgeturi intr-o lume viitoare. Intr-unul dintre episoade, un raufacator este condamnat de tribunal cu “block” si, printr-o tehnologie speciala, e ecranat astfel incat ceilalti oameni din spatiul public nu-l mai vad. Merge liber pe strada, poate sa faca orice vrea el, dar are “block” si nu poate interactiona cu nimeni.

Infractorului i se pare ca a luat cea mai mare pedeapsa.

 

 

 

 

3865
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!