Tag : amintiri

bazavan 1998- 201820 de ani din viata mea, cu momentele sale dulci si o fotografie refacuta dupa 20 de ani

20 de ani din viata mea, cu momentele sale dulci si o fotografie refacuta dupa 20 de ani

Pe 1 nov 2018 am refacut o fotografie de acum 20 de ani si 2 zile, din 30 octombrie 1998.

Acum 20 de ani eram redactor sef la stirile Radio 21, intre timp e alt radio pe acea frecventa (Virgin Radio) si nu mai stiu care e contextul in care a fost facuta fotografia.

Ce stiu sigur e ca in momentul acela habar nu aveam ca peste ani am sa intalnesc fata in fata o parte dintre vedetele straine pe care le continea Paris Match – revista pe care o aveam in mana, ca o sa-mi implinesc un vis si o sa merg la ceremonia de decernare a premiilor Oscar (s-a intamplat in 2001), ca o sa fiu invitata la Festivalul de film de la Cannes si o sa ma plimb (rugandu-ma sa nu ma impiedic) pe covorul rosu – s-a intamplat in 2009,  ca o sa ajut la crearea unor statii radio care astazi inseamna multe – emotie, educatie, prietenie – pentru milioane de ascultatori ( Europa FM si Radio Guerrilla), ca o sa lucrez pentru o revista minunata – Tabu – despre care, peste ani, designeri romani faimosi in toata lumea sa spuna ca a insemnat mult la debutul lor in cariera.

20 de ani!

bazavan 1998- 2018

Am cautat zilele acestea fotografii de acum 20 de ani, am 3 fotografii cu toate pentru ca nici atunci nu-mi placea sa stau la poze si mi se parea mai important sa traiesc activ momentul nu sa-l stochez intr-o forma pe hartie.

Am fost suprinsa sa descopar ca mai am cateva haine de pe vremea aceea – stiu ca atunci au fost destul de scumpe, dar iata ca le port si 20 de ani mai tarziu. Ceea ce port in fotografia refacuta e insa de data mai recenta:)

Am refacut aceasta fotografie pentru ca dr Oetker – care celebreaza 20 de ani de succes in Romania (doamne, cat de divine sunt budincile, vai vai vai) – m-a rugat sa povestesc cateva momente dulci din acesti 20 de ani.

Momentul Oscar mi-e drag si la aproape 20 de ani distanta si are multe semnificatii pentru mine.

Am ajuns la ceremonia Oscarurilor ca rasplata de sfarsit de an pentru munca depusa la lansarea Europa FM. N-am vrut prima, bonus salarial, am vrut sa-mi plateasca radioul deplasarea in America daca as fi obtinut acreditarea la ceremonie. Nu am nicio explicatie de ce mi-au dat americanii acreditare, a fost pur si simplu sa fie, iar directorul de la Europa FM de pe vremea aceea a aranjat cu agentia de vanzari sa faca contracte speciale cu o agentie de turism care m-a dus pana in America si-napoi.

In avion, drum lung si greu, am citit din scoarta in scoarta un Vanity Fair – Special Hollywood in care era un articol lung despre cea mai mare agentie de PR & reprezentare vedete, Creative Artists Agency, si imi aduc aminte ca mi-am dorit foarte mult sa fac si eu acea meserie.

vf 2001

Intre timp lucrez ca PR cu unele dintre cele mai mari vedete din Ro, s-a intamplat sa lucrez ca PR si cu vedete internationale pentru premiera unor filme facute la noi in tara.

Astazi, stiu ca atunci decizia de a nu opta pentru bani, ci a alege o experienta a fost cea mai buna. Atunci multa lume m-a certat ca nu am vrut banii, dar atunci a fost pentru prima data cand m-am dus singura undeva – a trebuit sa ma descurc cu propriile forte si am vazut mari profesionisti la munca.

(Intre timp a aparut si o carte geniala despre CCA – Powerhouse: The Untold Story of Hollywood’s Creative Artists, poate vreti sa o cititi.)

Multe momente dulci sunt in interviurile si intalnirile minunate cu mari oameni de cultura, din sport sau care au schimbat cu ceva societatea in acesti 20 de ani. De la noi, sau din cine stie ce colt de lume. Oameni despre care nu mi-as fi imaginat niciodata ca as fi putut sa-i intalnesc cand eram copil si ma uitam la ei la tv din sufrageria unui bloc cu 10 etaje din Alexandria.

Interviurile si intalnirile sunt precum multe cirese pe un tort, glazurate, aromate, super gustoase. Sunt peste 100 de interviuri pe care le-am facut in anii acestia si mi-ar fi greu sa spun acum care e interviul cel mai drag. Intotdeauna cel mai provocator e cel la care lucrez in acel moment (acum lucrez la un profil al Simonei Halep, va fi public in curand). Iar marea mea mandrie, care e doar pentru mine si pentru ai mei, e ca m-am aflat in spatele unor carti aparute in Romania, am ajutat la scrierea lor sau la traducerea lor.

Un alt moment dulce din acesti 20 de ani a fost decizia de a fi freelancer.  Vazut din afara poate fi un moment dulce amar, pentru ca pleci dintr-un loc de munca si oamenii se gandesc ca pleci la suparare… Dar nu a fost asa. Pentru mine a fost o eliberare.

Voiam sa nu mai depind de altii, voiam sa nu mai depinda altii de munca mea (si sa duc pe umeri responsabilitatea unei echipe de aproape 20 de oameni).

Sunt multe lucruri si bune si rele pe care le-am facut in acesti 20 de ani in profesia mea. Stiu ca dupa standardele multora sunt incadrata la o persoana care are succes. Daca ar fi sa ma gandesc ca am plecat dintr-o familie super modesta si am facut toate acestea, plus multe altele, singura, invatand si muncind mult, poate ca mi-as spune si eu ca sunt de succes.

Dar cu sinceritate, cred ca mai am foarte multe de facut (acum mai fac o scoala in marketing si sponsorship sportiv la o universitate din Europa bine conectata cu lumea sportului) si am pe lista dorintelor multe alte lucruri cu care cred ca as putea aduce o contributie pozitiva lumii din jurul meu.

Dar cum trebuie sa pun in cateva cuvinte “o reteta” pentru succes, spun asa:

  1. Gaseste -ti periodic timp sa te intrebi ce te-a facut cu adevarat fericit(a) in munca din ultimele zile, saptamani. Cand stii ce te face fericit(a), nu o sa mai fie vorba de“munca”, o sa fie parte din viata ta si orice efort va fi natural si va parea ca te consuma mai putin, oricat ar fi de mare.
  2. Ceea ce ai facut in trecut e relevant doar ca experienta care sa-ti dea o siguranta in deciziile din prezent, nicidecum o validare a celorlalti. In fiecare zi, cu fiecare proiect, o iei de la zero, e ca un nou meci pe care poti sa-l castigi sau sa-l pierzi. Iar cand ai un esec, invata din el si mergi mai departe.
  3. Dorinta si determinarea de a merge pe drumul tau sunt parte dintr-o constructie mentala care implica mult curaj: vor fi multi oameni pe drum care-ti vor spune ca alegi gresit (oricare ar fi alegerea).
  4. Nu faci alegeri pentru validarea altora, ci doar pentru tine si familia ta. La capatul drumului, cu familia ta faci bilantul si al lucrurilor bune si al celor (g)rele.
  5. Nu te asteapta sa faca altii in locul tau pentru tine lucrurile care iti doresti sa ti se intample. Munceste pentru ele in fiecare zi.

 

La aniversarea de 20 de ani, dr Oetker te invita sa participi la un concurs in care poti castiga o casa de vacanta. Cumpara ingrediente pentru prajituri si decoratiuni Dr Oetker cu eticheta promotionala, trimite codul unic prin SMS la 1816 sau online la www.oetker.ro si te-ai inscris pentru casa de vacanta. In plus poti fi unul dintre norocosii premiilor saptamanale (kit d calatorie care include doua trolere Samsonite de dimensiuni diferite) sau lunare (vacanta de 1000 euro pentru 2 persoane).

dr otker bun

1213
11Amintirile devin baloane in animatia “Floating in my mind”

Amintirile devin baloane in animatia “Floating in my mind”

Text de Raluca Antuca

Floating in my mind, adică gândurile și amintirile care plutesc în mintea noastră de-a lungul timpului și care nu dispar prea repede.

Așa se numește animația artistei Hélène Leroux, care și-a imaginat cum ar fi dacă am aduna amintirile în formă de baloane.  Filmulețul arată traiectoria unui băiețel care adună baloane pe măsură ce trece prin evenimentele cele mai importante din viață- când leagă o prietenie, când cunoaște o fată, când întemeiază o familie.

Viața este o călătorie, în care te întâlnești și cu bucurii, și cu nefericiri. Finalul surprinde o multitudine de baloane, o încăpățânare de a le păstra pe măsură ce personajul îmbătrânește și un nou început. Mai multe vedeți în video! Enjoy! :)

725
shutterstock_bicicleta rosieFIFI & The CITY: Bicicleta rosie – intimplarile marunte care ne fac o viata mare

FIFI & The CITY: Bicicleta rosie – intimplarile marunte care ne fac o viata mare

text de Cristina Popa

Aveam vreo 9-10 ani.In fiecare dupa amiaza stateam in fata blocului.Cu cheia de gât.Așa era moda atunci. Jucam sotron. Cu Miha de la etajul 5 si Getuta de la 10.Rar, foarte rar trecea cate-o masina.Nu prea erau masini pe drum atunci.

Din cand in cand mai iesea cate-un vecin din bloc si noi tipam in cor: Sarnaaaa. Si apoi, ne vedeam de jocul nostru simplu.Mai retusam cu creta cate-o linie stearsa si apoi saream, cat era dupa amiaza de lunga.

Din cind in cand, mama iesea pe geam si tipa La masaaaaa.Mancam pe fuga si ne intorceam la topaielile noastre.

Eram niste fetițe fericite.

Intr-o zi am cunoscut pe Dana, prietena Mihaelei. Era mai mare ca mine cu cativa ani.Aveam sa aflu mai apoi ca e un copil de bani gata. Se vedea dupa hainele pe care le purta, dupa ciocolata straina, din Germania pe care o manca fara sa o imparta si dupa masina tatalui sau. O mașină cum nici in filme nu vazusem ca nah eram pe vremea lui Ceausescu si daca aveai Dacie erai super smecher.

Pe mine toate astea nu mă afectau prea tare pentru că ai mei, deși nu erau bogați făceau pe naiba în patru să mă simt prințesă.

Dar, ceva totusi ma deranja.Privirea ei rautacioasa. Se uita mereu la noi cu niste ochi care tipau: Sărăciiilor!

Totul a culminat când într-o zi a primit de la rudele de departe o super bicicletă.A venit in fata blocului sa ne-o arate. Bicleta era rosie. Era cea mai frumoasa bicicleta din lume. Nu vazusem in viata mea ceva mai nou si mai sclipitor.Fata ne explica cu mandrie ca merge cu nu stiu cate viteze si are nu stiu ce beculete. Si ca sa ne arate cate de grozava a inceput sa faca ture stanga dreapta in fata blocului. Noi ne uitam ca la tenis. La un moment dat s-a oprit in fata noastra:

“ Ei, cum vi se pare?”

Si Getuta care era fff mica de inaltime si pricajita, un omulet, ii zice cu glas tremurat

“ Vaii e asa frumoasa si ce fain merge. Mi-o dai si mie sa dau o tura? “

Nu i-a raspuns. S-a uitat la noi toate a mai tipat o data din priviri “Sărăciilor’!!!’ s-a urcat pe bicileta si a fugit.

Getutza a inceput sa planga tare cu furia aia de copil neputincios.

“ Nu mai plange mah getutza!

Lasa mah, Cri că imi ia mie tata de ziua mea pegas, o sa vada ea! Si o sa il dau la toti copii! “

In momentul ala mi-am promis ca o sa vina o zi in care o sa am si hainele si ciocolata si bicicleta. Tot. Si ca in ziua aia am sa raman om si nu o sa umilesc pe nimeni, niciodata. Cumva cu mintea mea de copil mi-am dat seama ca banii nu inseamna nimic daca nu pui pret pe oameni.

*

Am făcut un sondaj printre prietenele și prietenii mei. I-am întrebat care a fost întâmplarea care le-a stârnit ambiția de a ajunge departe în viață. Raspunsurile unele funny, altele triste, merită citite toate.

Una materială: o casa super misto, cu mobila sculptata, paturi de mijloc cu lenjerii de mătase, in care mirosea a cireșe uscate. Apartament cu 5 cam din Centrul Bucureștiului al varului primar al tatălui. Vazut de copilul de 9 ani. Si una mentală: un tip care recunoaștea pânzele lui Rembrant. Nu mai stiu cine era, dar venise la bunica-miu cand eram fff mica. Si se uita la albumele lui si zicea: asta e Rembrant, uite tehnica asta de descompunere a luminii etc. Si mi-am dorit sa fiu si eu asa. Am ajuns tocilara:))).

 Am invatat limba bulgara de dragul unui baiat de care m am indragostit. Am slabit 15 kg pentru ca mi doream sa fiu si o tipa “buna” nu numai desteapta in liceu si am fost regina balului. mie degeaba imi dai exemplu ca nu reactionez. Trebuie sa fiu eu convinsa ca acel lucru imi va aduce bucurie si ma va implini cumva si sunt gata sa mut muntii din loc.

mai multe raspunsuri emotionante puteti citi pe blogul lui Fifi, aici

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

cover photo shutterstock

 

958
shutterstock_verdepovesti din cartierul meu: a murit Nea Ion

povesti din cartierul meu: a murit Nea Ion

Nea Ion era paznic la alimentara din colt. Prea putini dintre clienti stiau ca-l cheama Ion.

Statea linga raionul de legume si te ghida cind ajungeai la cintar, iti spunea el repede cifrele din dreptul produsului daca simtea o ezitare care ar fi insemnat ca ai uitat pe drum identificatorul cumparaturilor tale.

Ultima zi a fost la munca luni, ca sa ceara invoire de la sefa pentru ca nu se simta bine. Vinzatoarele spun ca nici duminica nu se simtea bine, adica aproape ca nu se putea tine pe picioare. De doua zile nu putea minca nimic, mai iesea din cind in cind afara sa fumeze. Fuma de la 16 ani.

i-au si zis, isi amintesc vinzatoarele, sa se duca acasa, iar el le-a replicat “nu se poate, n-are cine sa vina sa stea aici de paza”.

Tot ele, vinzatoarele, isi amintesc ca de citeva saptamini umorul lui devenise foarte negru ca le intrebase intr-o zi “ati semnat contractul cu primaria? ca acum cind te perpelesc astia vor sa stie cum sa te aseze: pe o parte, in picioare?” . Avea umor Nea Ion, spun vinzatoarele

A murit ieri, in spital, pentru ca a avea o infectie la plamini pe care nu a tratat-o la timp.

L-au adus acasa si, cind copiii il spalau dupa datina crestina, sotia lui a facut infarct in dormitor si-a murit si ea.

*

– Cine era Nea Ion? Domnul cu mustata?, am intrebat vinzatoarele incercind sa-mi dau seamadespre care dintre paznici e vorba

– Avea mustata Ion?, s-a aratat indignata vinzatoarea de la mezeluri.

– Da, avea mustata, s-a auzit o voce stinsa de la casa.

– Uite, ma, ca a murit de o zi; stai ani linga un om si nici nu mai stii cum arata, a spus amar doamna de la mezeluri si dupa ce s-a inchinat a adaugat “Dumnezeu sa-l odihneasca.”

 

cover photo: shutterstoc/Miramiska : green leaves

 

940
shutterstock_127031195ebook simpa: ei spun cum a fost #primadata, la tine cum a fost?

ebook simpa: ei spun cum a fost #primadata, la tine cum a fost?

adun 365 de amintiri despre #primadata pentru o carte simpa care se face pentru prima data in Romania, pe parcursul acestui week end.

iata citeva dintre amintirile pe care le-am primit in ultimele ore. poti scrie si tu o #primadata in comentariul la aceasta postare si vei aparea in ebook. mai multe detalii despre ebook-ul Beautiful Minds: 365 de opinii despre prima data puteti citi aici

#PRIMADATA cand am citit stirile in direct Nu imi amintesc exact ziua, dar stiu ca era ora 15.30: un blitz, asa cum se numeste in termeni de radio, sau stiri pe scurt. 1 minut: atat a durat, insa mi s-au parut cele mai lungi 60 de secunde din viata mea. Aveam in fata o foaie cu doua stiri, scrise si rescrise de mine cu mare atentie, cu fraze scurte si cuvinte usoare ca sa nu ma balbai:) insa emotia directului nu se compara cu nimic. Langa mine a fost un bun prieten, Andrei, care pe de-o parte ma incuraja si ma tinea de mana, iar pe de alta parte, nu ma trata ca si cand era primadata. Nu m-am balbait, dar am incercat sa citesc cat am putut de repede si sa scap in doar cateva secunde. Norocul meu a fost ca am avut alaturi oameni, colegi si prieteni minunati, care m-au ascultat de partea cealalta a microfonului si a usii studioului si m-au luat in brate cand am terminat, incurajandu-ma! Cu siguranta a fost o # prima data reusita!:) (Alexandra)

Cand baietelul meu,Alex,a mers pentru PRIMA DATA la scoala(anul acesta) am avut mari emotii,datorita faptului ca el este atras de muzica(este fan al formatiei Vunk)si are inclinatii artistice.I-am explicat ca si Cornel(solistul trupei)a invatat la scoala inainte de a canta,pentru a putea fi un exemplu demn de urmat.Cand l-am luat de la scoala,mi-a spus:”PRIMA ZI de scoala a fost un succes”.Simona, mama lui Alex

prima data cand a plecat sotul meu in Elvetia,a fost cea mai trista zi din viata mea,deoarece eu am ramas si mama si tata pentru copiii nostri,Alexandra si David.Aceasta plecare ne-a unit si mai mult si ne.a facut sa ne dam seama cat de mult ne iubim.El este un sot si un tata model pentru noi toti. Elena

#primadata cand am plans de bucurie pe munte, in 2006 cand eram intr-o drumetie cu familia pentru #primadata in Fagaras. Mergeam de la 6:30 dimineata, era deja trecut de 17:00, nu ne intalniseram cu nimeni, pierduseram marcajul la un moment dat pe creasta. Port inca in memorie imaginea cabanei vazuta de sus, si valul de bucurie care m-a invaluit acolo la peste 2000 de metri. Reusiseram! Evelina

#Prima data cand am iubit Desi ne intalneam zilnic, de mai multe luni, cu adevarat n-am vazut-o decat in aceea dimineata, cand ne-am zambit a pace, ca doi straini ce se intersecteaza involuntar intr-un lift inghesuit. Mi sa parut urata si frumoasa in acelasi timp. Buzele ei erau o entitate de sine statatoare. M-am indragostit instantaneu, fara cuvinte. Un coup de foudre aterizat in cele mai banale circumstante posibile. Corpurile noastre s-au iubit magic, n-a fost loc de temeri sau de stangacii. Apoi a plecat fara sa intoarca privirea. Atat. Freespirit Blackship

prima dată după mult timp. Am avut o copilărie fix așa cum trebuie, cu povești, jocuri, momente frumoase și bunici iubitori care m-au crescut, însă de pe la vârsta de 13 ani, procesul de maturizare s-a accelerat în urma pierderii unei persoane foarte dragi. În anii ce-au urmat, m-am detașat de tot ce ținea de copilărie, însă cu doar o zi înainte de majorat, am ieșit în parcul Crângași cu o prietenă. A fost prima dată când, după foarte mult timp, m-am urcat din nou într-un leagăn. A fost prima dată când, după foarte mult timp, m-am simțit din nou copil, deși momentul maturității din buletin bătea la ușă. Este una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le păstrez, pentru că a fost o primă dată când am resimțit gustul libertății și al copilăriei. Silvia

*
scrie si tu o amintire despre o #primadata si vei fi publicat in prima carte care se scrie intr-un week end cu participarea a 365 de oameni; o carte cit un an.

poti lasa amintirea ta in comentariu aici pe blog

898
shutterstock_toamnamagia culorilor de toamna intr-un pulovar de mohair

magia culorilor de toamna intr-un pulovar de mohair

Aveam 12-13 ani cind am fost cu parintii intr-o vacanta pe Valea Oltului. N-am mari amintiri despre peisaje, locuri pe care le-am vizitat, dar pastrez cu exactitate in minte o intilnire cu o verisoara prin alianta a parintilor mei.

Locuia (cred ca mai locuieste) la Ramincu Vilcea, era profesoara si era foarte eleganta. Sotul lucra in constructii si-avea contracte peste hotare, asa ca ea se putea imbraca altfel decit oricare femeie pe care o vazusem.

Imi aduc aminte ca ne-am intilnit pe o terasa de circiuma de munte, ca era pe seara, deci racoare si doamna aceasta si-a pus un blazer din casmir, in culori de toamna de la maro la bej, cu un modele serpuitoare in care riurile de culori diferite erau marcate cu o cusatura fina cu ata maro, aceeasi care era la mansete.

Si ceea ce imi aduc aminte la fel de bine e gestul cu care si-a rasucit manseta blazerului si cum, din gest si atitudine, in doar citeva secunde haina devenise una casual dintr-una eleganta.

Cind am ajuns acasa, mi-am cumparat mohair si mi-am tricotat un pulovar care semana cu blazerul respectiv. Semana e un eufemism, era ca diferenta dintre revista Vogue si o revista de liceu, dar pentru mine era minunat. Pentru ca purta in el gestul ala de simplitate si eleganta pe care-l facuse matusa pe care o cunoscusem recent.

Eram obisnuita sa-mi fac singura hainele (toata copilaria m-am imbracat cu pulovere pe care mi le tricotam, pentru ca asa erau vremurile si posibilitatile familiei mele erau modeste) si nu mi s-a parut ceva special ca mi-am mai facut un pulovar.

Dar ce a atras atentia la scoala a fost combinatia de culori, pentru ca respectasem intocmai combinatiile din blazerul matusii. Era acolo un poem de toamna, erau toate culorile pe care le gasiti prin octombrie cind mergeti pe Valea Oltului – de la maro la ocru, de la bej la grej. Riuri fine, serpuitoare care fusesera complicat de tricotat.

Astazi pot sa-mi permit orice haina imi doresc, dar de fiecare data cind vine toamna imi aduc aminte de pulovarul ala. Si pentru ca am muncit mult la el, dar si pentru ca a fost primul meu salt de la a ma imbraca in negru, bleumarin, albastru (maxim rosu) la culori pastel, la combinatii rafinate parca facute de pictori pe pinza.

Si-am vazut efectul nu doar asupra dispozitiei mele, ci si asupra celor din jur; am inteles cit de mult inseamna sa pui culori frumoase pe tine ca sa fie frumos si in jurul tau.

*
Toamna suntem cel mai tentate sa ne intoarcem la culori terne, dupa explozia de culori puternice din vara, dar… uitati-va in jurul vostru la ce va spune natura. Uitati-va care sunt culorile cu care natura ni se adreseaza in perioada asta, Dove crede in a-ti pune in valoare frumusetea naturala in compania culorilor preferate si uneori e nevoie de un sprijin ca sa iesi putin din zona de confort.

Pentru multe femei, zona de confort in zilele friguroase de toamna e in haine inchise la culoare, dar stiti ceva? Dincolo de zona de confort incepe magia.

Acum ai ajutorul perfect pentru a avea curajul de a te bucura prin culori si ai bucura si pe ceilalti pentru ca Dove s-a gindit sa ne faca viata mai usoara si a creat Dove Invisible Dry (singurul deodorant antiperspirant dovedit ca nu lasa urme pe 100 de culori) care ne da confortul de a ne bucura de culori in haine pufoase si calduroase care au o aroma de toamna.
Zic sa incercati, o sa vedeti ca am dreptate si ca va veti simti mai frumoase si veti primi mai multe zimbete. Pentru ca sunteti frumoase si meritati toate zimbetele din lume.

foto cover shutterstock

1151
eternal-sunshine-of-the-spotless-mindEternal Sunshine of the Spotless Mind: s-a inventat drogul care sterge amintirile traumatizante

Eternal Sunshine of the Spotless Mind: s-a inventat drogul care sterge amintirile traumatizante

va mai amintiti minunatia de film Eternal Sunshine of the Spotless Mind in care personajele principale interpretate de Jim Carrey si Kate Winslet decid sa mearga la o companie care sa le stearga din minte amintirile legate de relatia lor?

atunci parea ceva SF (era in 2004), scenariul e scris de regizor Michel Gondry si de Clarlie Kaufman, intre timp e realitate.
cercetatorii de la MIT au descoperit un drog care poate sterge din memorie amintirile traumatizante

The drug, a histone deacetylase inhibitor (HDACi), interferes with one of the ways that brain cells record memories, by precisely placing proteins called histones on certain segments of DNA, affecting which genes are expressed. The hope is that, using this principle, doctors could someday prescribe drugs that aid in the treatment of post-traumatic stress disorder (PTSD).

Right now, those seeking relief from PTSD typically use exposure therapy, in which a patient mentally revisits a traumatic memory in hopes of overcoming the anxiety associated with it. But “the options for treatment of PTSD are very limited. There’s really no good medication, and exposure-based psychotherapy is often ineffective for older memories,” says Li-Huei Tsai, the lead author of a new study documenting the research

in acest moment se fac teste pe soareci, dar cercetatorii spun ca rezultatele sunt imbucuratoare. ce nu poate face acest drog insa este sa inlature frica.

mai avem o speranta ca vor mai ramine si niste oameni pe planeta asta. cu bune si rele.

712
black-white-foto-lucian-muntean-16Amintiri furate in Black & White

Amintiri furate in Black & White

cei care scriu sau creeaza ceva traiesc din “amintiri furate”. uneori sunt aminirile tale si le folosesti ca sa  exprimi ceva, dar de foarte multe ori sunt amintiri pe care fie le-ai facut alaturi de cineva, fie apartin integral altcuiva.

pentru ca fapta povestita e o amintire si e (doar) o proiectie personala a unei actiuni. (mai multi oameni prezenti la aceasi actiune, povesti diferite de la fata locului)

Cristian Samfira are un proiect care se numeste chiar asa Aminitiri Furate prin care arata in alb negru trupuri de femei; cu mister, cu poveste, cu structura in corp din jocuri de suprafete, cu ceva serios si putin trist. hai, poate, sobru.

Proiectul lui e parte din expozitia Black & White unde mai expun alti tineri plasticieni si va recomand sa mergeti sa o vedeti, e la galeria FOUR in calea Dorobanti 172 (linga Mario Platza).

S-ar putea sa va ginditi la amintirile pe care le-ati furat altora ca sa le transformati in trepte pentru experientele voastre viitoare. si, daca sunteti onesti, o sa recunoastesti ca faceti asta si fara sa fiti altfel de creatori decit ai propriei vieti.

Ieri citeam ceva care suna cam asa “the past is the future”, in prezentarea unei alte pictorite (Barbara Hangan) si mi s-a parut frumos ca m-am intilnit astazi cu picturile lui Cristian Samfira.

*

da, e acelasi Cristian Samfira pe care-l stiti ca designer vestimentar. dupa ce ii veti vedea picturile o sa intelegeti de ce in hainele pe care le creeaza se joaca atit de frumos cu volumele: chiar iubeste trupurile femeilor si stie ca fiecare are o alta “forma”.

 

919
pandora-winter-charmsImi fac o bratara doar a mea :)

Imi fac o bratara doar a mea :)

in vara, pe cind blogul era in semi vacanta, am fost la o lansare speciala: colectia toamna iarna Pandora – bijuteriile cu poveste.

m-am bucurat de intilnire, ba chiar m-am emotionat la un filmuletz de prezentare in care asociau charme-urile (accesoriile din care fiecare isi construieste bratara) cu momente si amintiri frumoase din vietile oamenilor, dar la momentul ala nu ma prinsese poezia de a-mi face eu o bratara doar a mea.

intre timp, m-am apucat sa-mi construiesc prima bratara. sunt la acest nivel:

tintesc catre ceva de genul asta. dar mi-am promis ca imi voi cumpara cite un charm nou pentru cite un lucru bun pe care-l fac, deci am ceva de munca.

ma rog, cred ca va fi pe verde nu pe bleu, desi imi place f f mult versiunea asta, dar si ce am vazut eu in colectia noua este foarte simpatic.

uite citeva repere

 

 

 

singura mea problema este ca bratara cu cel mai mic diametru imi e mare:) dar sper ca odata ce pun multe charme-uri pe ea sa para mai mica ea, sau mina mea putin mai mare.

***

daca nu stiti care-i treaba cu bratarile Pandora pe scurt lucrurile stau asa: poti sa-ti customizezi singura bratara in functie de accesoriile pe care le alegi; charme-urile simbolizeaza fiecare cite ceva – de la hobby-uri pina la sentimente -, dar jocul cu bratara Pandora e ca poti sa spui o poveste peste ani cu un accesoriu pe care-l ai la mina pentru ca fiecare element al lui are o semnificatie pentru tine.

am sa va arat pe parcurs cum va evolua bratara mea. nu sunt foarte sigura ca am sa pot spune public ce reprezinta fiecare charme, dar va asigur ca va avea legatura cu o fapta buna pe care am sa o fac.

 

 

9678
fetita1 (2)cea mai veche amintire din copilarie

cea mai veche amintire din copilarie

miine e 1 iunie. bun prilej pentru niste amintiri simpatice

care e cea mai veche amintire a voastra din copilarie ?

***

cea mai veche amintire a mea e de la aproape 3 ani. ma dusesera la gradinita unde era sora mea sa o luam acasa. numai ca ea repeta pentru o serbare si faceau dansuri in sala de clasa, asa ca a trebuit sa mai asteptam pina au terminat. imi amintecs ca m-am uitat f curioasa din usa la ceea ce faceau si , dupa ce m-am plictisit, am inceput sa fac acelasi lucru in holul in care o asteptam.

era o miscare in cerc si pentru ca ei stateau cu capul in jos cind se invirteau in pas de dansuri populare, iar eu ii imitam pe hol, stiu si acum modelul covorului. alb cu roshu, cu un oval mare din flori roshu cu negru. ma incurca ovalul ala pentru ca eu trebuia sa merg in cerc.

***

m-am gindit de multe ori ce arata din caracterul meu aceasta cea mai indepartata amintire si mi-am dat  seama ca pe undeva inca mai fac asta: daca vad ceva ce fac altii cu succes, ma intreb daca pot si eu sa fac. de multe ori si incerc sa fac sa vad daca-mi iese.

spre deosebire insa de anii aia, acum stiu foarte clar ca sunt unele lucruri pe care eu nu le pot face. pentru ca unii oameni au cite un har pe care eu nu-l am.

***

care e cea mai veche amintire a voastra?

 

1265
casa vechesi daca n-o sa-mi mai amintesc nimic?

si daca n-o sa-mi mai amintesc nimic?

spun si cred ca cele mai importante lucruri din viata sunt amintirile.

ca trebuie sa ne traim visurile si sa ne experimentam dorintele ca sa avem amintiri.

mai spun ca, atunci cind plecam, nu luam cu noi nimic din toate bunurile strinse si ca plecam cu amintirile noastre.

doar ca in ultima vreme – de la interviul cu Lynne Tolley, mai exact – ma gindesc ca e posibil sa nu plecam nici cu amintirile noastre.

***

m-am gindit zilele astea care au fost orasele din lume prin care m-am plimbat; stiu in teorie ca, exceptind america latina si asia, am vizitat cam tot, dar n-am stiut sa le mai pun pe lista, unul sub celalalt, numele oraselor prin care am fost.

nu mai stiu de multa vreme multe dintre lucrurile pe care le-am trait – in copilarie, in adolescenta sau cind am plecat pe cont propriu prin viata.

de la un parfum sau un cuvint, de la un peisaj sau un chip de om, ies de prin cutiute secrete – din cind in cind – lucruri despre care nici nu mai stiam ca exista in mintea mea.

***

sunt dintre “calatori”, nu-mi place sa prind radacini: nu mi-am cumparat casa, nu mi-am luat masina – ca sa nu fac rate la vreo banca; in general, n-am facut nimic in viata care sa ma lege – mult timp, sau pentru totdeauna – de ceva sau cineva.

Lynne Tolley cea care mi-a dat, involuntar, acest exercitiu de analiza, pastreaza din fiecare oras in care merge  – si calatoreste imens -un album cu fotografii si scrie intr-un jurnal , zilnic, ce-a facut si cu cine s-a intilnit. pentru vremurile cind nu-si va mai aduce aminte si nici nu va mai putea calatori.

ieri ma gindeam ca am pierdut cursa asta, ca daca ma apuc acum de scris intr-un jurnal n-am sa mai stiu sa spun multe dintre lucrurile care mi s-au intimplat. de dimineata, dupa o zi in care – pentru ca n-am putut nota nimic din ceea ce vedeam unde faceam reporting – am tinut minte zeci , daca nu sute de detalii care urmeaza a fi descarcate acum pe hirtie, mi-am dat seama ca si cind nu imi voi mai putea aminti ce am trait, lucrurile si intimplarile acelea vor fi cu mine: pentru ca m-au facut ceea ce sunt. ceea ce voi deveni.

si-apoi, pentru ca asa mi se intimpla mie mereu – se aliniaza cumva planetele cu gindurile mele, am deschis facebook-ul si am gasit asta via Andreea Hanganu: o campanie cu amintiri despre Craciun pentru a atrage atentia asupra uneia dintre cele mai dese intilnite maladii – dementa.

Imagine how frightening it would be to lose your memory. 800,000 people in the UK live with dementia, and this is set to rise to 1m by 2015.
This tumblr brings together thoughts on Christmas and memory, and is part of the Prime Minister’s awareness raising campaign on dementia.
Get involved and tweet us your favourite memory by writing them on a piece of paper, taking a photo and tweeting us using the hashtag #xmas2remember

 

sa cititi aici Xmas to Remember povesti minunate despre Craciun.

inutil sa va spun ca mi-ar fi placut ca si politicienii nostri sa aiba asemenea preocupari.

863
muzeul-copilariei-lucruri-mici-pentru-nevoi-mari-la-mtrAmintiri din copilarie partea a doua

Amintiri din copilarie partea a doua

text de Noemi Revnic

Pentru ca suntem in plin iunie, revin cu cateva amintiri dragi din copilaria mea. Am crescut la casa cu gradina mare, cu tufe de bujori, un liliac alb, nuci, visini si ciresi. Familia mea ocupa intregul etaj al casei in stil brancovenesc de pe strada 11 Iunie din orasul Campina. Parintii tatalui meu si mamaie, matusa lui, s-au mutat acolo dupa ce un bombardament le-a distrus casa. Dupa odioasa nationalizare, au ramas acolo iar la parter, proprietarii initiali, familia Pandrea, buni prieteni cu ai mei, au trebuit sa se restranga si o parte din camere au fost ocupate de familia Chebici si de nenea Valentin si tanti Marioara, doi ardeleni autentici care adorau sa aiba grija de gradina si cresteau pui si gaini (o data am imbatat puii cu visine din visinata).

Eram alintata casei. In perioada mea supraponderala care a durat pana prin clasa a VII-a, la noi in casa s-a sistat coacerea de prajituri dar asta nu a fost o problema pentru mine. Imi incepeam turul de onoare cu Doamna Marioara, care imi pregatea ficatei de pui in unt cu garnitura de cartofi la cuptor. Textul era: “Si ce i-ati mai pregatit de mancare Domnului Valentin?” Desertul il serveam la Doamna Chebici, care pregatea cea mai buna papara din lume. Sambata aveam “brunch” cu nenea Valentin – lapte cald, cu miez de paine dulce inmuiat. Evident ca ai mei stiau tot, pentru ca li se dadea raportul. Cred ca se amuzau copios.

Partenerul meu de joaca preferat era Marius Mera, mezinul unei familii cumsecade de ardeleni, singurul baiat (surorile lui erau mult mai mari si se imbracau foarte cool). Cu Marius ma jucam cu papusile si il puneam sa se plimbe cu caruciorul in timp ce eu “mergeam la coafor”. La scoala ne jucam in pauza de-a familiile regale si ale presedintilor. Eu eram Nancy Reagan iar Nadia Valeanu, prietena mea din copilarie (actuala Pop si avocata de succes, e geniala la categoria divorturi, toata lumea iese fericita din sala de judecata) era Regina Angliei. Pana intr-o zi cand Doamna Cartianu, invatatoarea, i-a chemat pe parintii nostri la scoala si i-a rugat sa fie mai atenti cu ascultatul la Europa Libera, pentru ca noi eram foarte incantate de povestile ascultate la aparatul Gloria.

Fiecare dintre noi are amintiri dragi din copilarie, sau cel putin ar trebui sa aiba. Va recomand cea de-a treia expozitie dedicată Muzeului Copilăriei de la MTR, “Lucruri mici pentru nevoi mari”, care se desfasoara in sala Irina Nicolau pana in 15 iulie. Programul de vizita este de marti si pana duminica intre 10:00 si 18:00 iar intrarea este libera.

Foto: impreuna cu Claudiu (fiul cel mare al Dorinei Mihaescu, prietena si colega mamei de la Casa Pionierilor. Claudiu este actualmente medic, casatorit + 3 copii simpatici), la repetitia dansului Charleston, inainte de un spectacol (cred ca se intampla prin anul 1977, aveam vreo 5 ani). Eram la cercul de balet si dans modern al mamei, care tot spera ca voi slabi intr-o buna zi. Nea Nae, profesorul de la cercul foto a simtit nevoia sa faca un trucaj fotografic cu o Noemi grasutza si dublata pe deasupra.

Pe curand, va doresc un weekend minunat, cu intamplari frumoase!

***

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

754
Poza tricouri 1cistigatori concurs: sacrificii pentru un obiect vestimentar

cistigatori concurs: sacrificii pentru un obiect vestimentar

ne dorim citeodata cu atita ardoare un lucru (vestimentar sau nu), incit pare ca orice sacrificiu merita.
noi, femeile, facem sacrificii din astea pentru haine…
habar n-am de ce… poate prin asta avem iluzia ca apartinem unui grup la care rivnim, poate pentru ca vrem sa imprumutam din calitatile altora si asta e calea cea mai simpla…

oricum ar fi, nu cred ca exista femeie care sa nu se recunoasca in emotiile de mai jos: dorinta de a avea, bucuria de a ti invinge limita pentru a face sacrificiul si fericirea posesiunii… emotii nepretuite.

*
am intrebat pe Facebook ce sacrificii ati facut pentru a va cumpara ceva pe care vi-l doreati foarte mult.

am ales trei cistigatoare care primesc tricouri in editie limitata, create special pentru experimentul meu Economisesti cumparind cu cardul de Agnes Keszeg.

Louise Delmont In anii 80, pe la inceput, stiti, functiona teribil mitul Nadia si tot restul. La “Confectii si tricotaje”, comertul de stat, bagasera costume de gimnastica, albastre-intens,pentru fetite, iar eu eram un copil dintr-un oras atit de mic incit nu puteai face decit vioara (exista un batrin, Petras, care dadea lectii). Niciun sport, niciun hobby in acei ani, in acel loc – asa ca acele costume de gimnastica erau utterly useless, pe rafturile intesate de lucruri indeobste utile. Totusi, in ciuda logicii, a mamei si a bugetului familiei, am strins toti banii pe care i-am putut stringe din monede subunitare, am dus borcane si sticle la centru,am facut uriasa suma de 30 de lei si mi-am cumparat… un costum de gimnastica. Pe care nu l-am imbracat decit prin casa, cind faceam, imaginindu-ma o Maia Plisetskaia, balet. Si pe care cred ca il am si acum pe undeva, printr-un sac cu haine din pod.
Sint mult mai realista acum, inteleg ce s-a intimplat atunci cu noi, ca societate, dar cind dau intimplator de costumasul acela (care e minuscul pentru persoana care sint eu acum…) mi-amintesc doar de campionatele de gimnastica din fata blocului (aveam batator de presuri cu 2 bare, aka “paralele”, un patrat de iarba, aka “sol”, o buturuga de salcie, aka “sarituri” si o scindura de 10×2 cmx2m, aka “birna”, aveam medalii facute din capacele de la sticlele de lapte si muult, muult entuziasm.). Da, erau vremuri interesante.
PS: n-am avut niciodata curajul sa ies la “Olimpiada”, in fata blocului, imbracata in costumul albastru.

Maria Diaconu Într-o fatidică zi de toamnă târzie a anului 2000, am văzut la televizor o piesă vestimentară pe care mi s-a pus pata instantaneu. Era o fâşie de blăniţă cu doi ciucuri mari la capete, cu care prezentatoarea se alinta în fel şi chip, mângâindu-se cu ea pe obraji sau băgându-şi nasul jucăuş între cei doi ciucuri din blană pufoasă. Era şic, era cool, era… sooo me!! Nici nu mi-am imaginat că o voi găsi vreodată într-un magazin, credeam că e vreo chestie exclusivistă pentru vedete, făcută unicat de vreo mare casă de modă. Şi iată că, peste puţin timp, o văd într-un magazin din Piaţa Romană! Nu am ezitat nicio secundă. Costa sapte sute de mii de lei (vechi). Ca proaspăt angajată într-o instituţie de stat, aveam salariul de un milion de lei. Era, pare-mi-se, primul sau al doilea salariu pe care îl luasem. Îmi amintesc şi acum emoţia cu care i-am spus vânzătoarei să mi-o împacheteze ca pe un cadou. Şi emoţia cu care am ajuns acasă, am desfăcut ambalajul şi am început să mă joc cu blăniţa, constatând cu dezamăgire până la furie că nu se potriveşte cu niciuna dintre hainele mele… se potrivea doar, simplu, cu… mine! Nici nu pot descrie mutra sau cuvintele soţului (desigur, actualmente ex!) la vederea blăniţei şi a chitanţei… Ştiu doar că am defilat cu ea la serviciu de vreo două ori – colegele, desigur, nişte invidioase încuiate, mi-au aruncat vorbe de genul “n-ai minte, dragă…” – iar acum o ţin în şifonier şi zâmbesc ori de câte ori dau peste ea, ca şi cum m-aş întâlni cu o prietenă veche, complice la cine ştie ce nebunie din adolescenţă!

Antoaneta Sabangeanu Fericirea este arta de a-ţi împodobi memoria cu amintiri frumoase.Era prin anii ’90 cand au aparut si la noi acei blugi( turcesti sau nu, dar sigur adusi de oceanisti):)))Pe atunci eram eleva si imi doream nespus de mult sa am si eu o pereche, iar ai mei parinti nu prea erau de acord cu ideea, eram in stare sa fac orice tip de compromis, chiar si cu scoala, numai sa am si eu o pereche.O luna de zile numai despre asa ceva vorbeam ajunsesem sa si visez pereche care mi se potrivea perfect :))), dar cu ” oglinda elevului”/carnetul mereu in mana sa dovesesc eforturile mele:)))Ziua cand s-a intamplat minunea, de a avea acea pereche imi aduc aminte ca nici in casa nu mai vream sa ii dau jos…cateva zile a durat entuziasmul meu, apoi am trecut la altele:)))

vezi aici ce am cumparat in cele 3 saptamini de experiment, ce sfaturi am aflat de la stilisti pentru cumparaturile din perioada reducerilor si ce trebuie sa stii despre un card de credit

1193
scrisoare_de_la_mos_craciunPrimul meu Craciun in Rai (Anca Macoviciuc)

Primul meu Craciun in Rai (Anca Macoviciuc)

povestea face parte din proiectul primul ebook din Romania cu povesti de Craciun

Primul meu Craciun in Rai

Cand m-am trezit, in camera nu mai era nici urma de televizor. Nu stiu de ce, primul reflex a fost sa caut telecomanda si s-o indrept catre locul gol de pe masuta de langa usa, doar – doar l-oi face sa apara. Merde!, mi-am zis si-am vrut si sa pronunt dar nu mi-a iesit. Nu m-a susprins ca n-am putut verbaliza o prostie, mi s-a tot intamplat in ultimii ani in Belgia.
M-am uitat roata prin camera si n-am recunoscut nimic din ce era ieri dupa-amiaza cand am adormit scriind de zor la teza de doctorat. Cu toate astea, locul imi era cumva familiar. Da, m-am trezit intr-o camera care nu era a mea, dar era plina cu lucruri pe care le-am recunoscut si le-am mangaiat. Pe fiecare in parte. Si la fiecare mangaiere imi aminteam clipa si locul in care le-am primit si privirile persoanelor care mi le-au daruit. Am staruit zambind in fiecare privire. Cand in sfarsit m-am asezat pe pat, incercand sa-mi pipai realitatea, m-a luat cu ameteala – ca in prima dimineata de Pasti fara tata. Aveam roua pe maini, de la florile care-mi umplusera patul. Atat de multe flori albe, brr. Am reusit sa ma usuc cu poalele rochiei. Si-apoi m-a lovit: nu ma trezisem. Eram inca in visul de ieri dimineata, ala scurt cat somnul de dinainte de micul dejun luat in pripa pe foile de la capitolul 6. Si-n visul ala eram singura in rochia asta, si un pic trista, dar nu vedeam nimic in jur. Acuma vad
, mi-am spus. Vad ca nu e nicio sursa de incalzire in camera asta, dar nu mi-e frig de loc. Roua s-a uscat, patul se incalzeste de la flori, si pasii mei, pe masura ce parcurg camera asta mare de-a lungul si de-a latul, sunt calzi, ca dupa o frectie cu otet.

Asta a fost prima mea fraza “observationala”. Cand mi-am intors privirea catre usa, l-am vazut pe tata. Am stiut, inainte sa-mi zica “buna”. Si nu m-am speriat.
Am inteles unde sunt, si ca ieri se continua cu un altfel de azi decat ala in care imi programasem sa fac curat impreuna cu mama in apartamentul pe care-l luasem in rate. Am stiut ca pe El n-am sa-l mai tin niciodata de mana. O singura lacrima, atat am simtit pe obrazul drept. Una calda, atunci cand tata mi-a sarutat mana.

Ne-am asezat la masa bunicii, aia pe care-mi scrijelisem numele cu creta colorata la 7 ani, si-am povestit. Stia tot ce facusem, dar ii tot dadeam inainte oricum versiunea mea, cu tot ce-am vrut sa-i spun o viata si n-avusesem timp. M-a scos la plimbare apoi, si, rand pe rand i-am revazut pe toti cei carora le spusesem in biserici “la revedere”. Si ei m-au invatat, fiecare cu tehnica lui, cum sa ma uit la toti cei care mi-au spus acelasi lucru, cu gandul, cu vorba, cu flori si lumanari, cu strigat, cu durere, cu intelegere sau cu revolta. Si pana la ziua mea, am invatat cum sa-i fac sa ma simta aproape. Pe cei care ma lasa aproape, ca deh, daca sunt aici nu inseamna ca am super puteri.

*
Le-am vazut la patinaj. Prima lor iesire intr-o astfel de locatie si formatie mi se datoreaza, stiu. Ana se descurca foarte bine, Iulica la fel, Mireille nu mai zic. M-am prapadit de ras cand le-am vazut pe Anca, Andreea si pe Ancuta inaintand timide pe langa mantinela aia urata. Dar le-am dat curaj. Sunt asa mandra de Ana.

Ancuta era prima data pe patine. Am vrut sa aprind prima noastra tigara. Aia pe care o aprinsesem la filtru cand am fumat prima oara, la geamul din camera mea, intr-a 11a, parca, dupa ce ne-am facut ochelari. N-am reusit, ca aici, lucrurile adunate in camera nu dispar niciodata. Uneori se fac mai mici, sa faca loc altora. Chestie ciudata Raiul asta.

Ancuta si-a dat joc manusile de piele si si-a aprins o tigara. Mirosea ca laleaua aia alba pe care mi-a adus-o dimineata la Serbanesti si care sta in ghiveci langa celelalte primite de Craciun. Pentru alea dinainte nu mai e loc in camera, stau in gradina. Am uitat sa zic, am o gradina destul de mare. Tata glumeste, cica la 30 de ani o sa am prima gradina botanica din zona asta.
Erau rosii in obraji.

Mama a facut cozonac si a vorbit cu Ana, sa vina impreuna. Au venit toate pe seara, sa cinsteasca un pahar pentru mine si sa se uite la poze. Fetele s-au tinut de mana si s-au tinut sa nu planga, pentru ca na, au tinut la mine. Durerea e galbena. Am vazut-o facandu-se mare cat o minge medicinala cand au auzit-o pe mama vorbind cu El la telefon. A ramas in Belgia. In camera noastra de acolo ferestrele-s acoperite de multe mingi din astea galbene.

Fetele-au povestit care cum ce-au mai facut, nu si ce-ar mai vrea sa faca. Eu asta as fi vrut s-aud. Si mi-am promis c-o sa fac cumva sa le-ascult pe fiecare in parte, care pe unde s-or duce. Macar atat.
Mama a adormit mult dupa ce-au plecat fetele pe la casele lor.

Am sarutat-o pe frunte. De multe ori am vrut sa fac asta in adolescenta, cand mai adormea suparata, dupa vreo zi grea la scoala.
Florile din camera s-au deschis de la toate lacrimile cazute in pamantul pe care-l vad prima data de Craciun altfel.
In rama foto goala de pe noptiera, el imi cauta inca privirea in amintirile care curgeau alandala si-n care eram impreuna. L-am vazut cum se enerveaza ca nu merge netul, se opreste si se roaga. N-a crezut niciodata in miracole, si dupa ce mi-a luat ultimul bilet de avion catre Romania, in chestia aia otelita in care m-au pus in rochie, n-a mai crezut in nimic bun in general. Am atins mijlocul ramei si-am vazut cum se schimba la fata. In mijlocul desktopului i-a aparut ultima noastra replica de chat. Aratam tare bine in avatar. Am zis lol, in gand, dar n-am putut pronunta. Aici nu pot sa vorbesc altfel decat am facut-o acolo. A zambit si a deschis explorer-ul.
I-am simtit increderea. O pagina de yahoo, cu stiri ingramadite, cu casuta de logare in dreapta. Dedesubt, o reclama tampita: “Love is a gift”. Mai tii minte cand ai zis ca n-o sa dai niciodata click pe un banner
? I-m sters replica asta din memorie.
In acelasi loc, in acelasi timp, am atins un pixel. S-a deschis o pagina de povesti de Craciun.

“I see the countless Christmas Trees around the world below,

with tiny lights, like heaven’s stars, reflecting on the snow.

The sight is so spectacular, please wipe away that tear,

for I am spending Christmas with Jesus Christ this year.

I hear the many Christmas songs that people hold so dear, but the sounds of music can’t compare with the Christmas choir up here.

I have no words to tell you, the joy their voices bring,

for it is beyond description, to hear the angels sing.

I know how much you miss me, I feel it in your heart,

but I am not far way. We’re really not apart.
Be happy for me dear. You know I hold you dear,

Be glad I’m spending Christmas with Jesus Christ this year.

“Love” is The gift, more precious than pure gold.

It was always most important in stories that we told.

Please love and keep each other, as my Father said to do,

for I can’t count the blessings or love he has for you.

So, have a Merry Christmas and wipe away that tear.

Because I’m spending Christmas with Jesus Christ this year”.

Stiu, e cam tampita poezia asta, as zice ca e chiar penibila de fapt, ca unele din serialele la care inca se mai uita fetele sau ca versurile de Maya Angelou puse pe cartonase de doliu, dar atat am putut face: un click pe un banner care-a dus la o pagina unde cineva si-a publicat durerea, s-o citeasca altii ca sa si-o vindece pe-a lor.

Si ne-am bucurat impreuna. Ca la primul nostru brad. Mingile galbene au disparut de prin camera. A ramas una mica, sub pat.

Mi-a promis c-o sa faca singur curat pana-n Craciunul urmator.
In ultimii 3 ani am incercat sa-l fac sa se tina de cuvant si am pus in aplicare tot ce-am invatat la cursurile de aici. Imi dau deja masteratul in vindecare. Tata zice c-o sa-mi publice astia lucrarea de disertatie, in franceza, engleza si romana, ca am un titlu scurt si haios: Primul Craciun in Rai.


PS: Celor carora le e dor de poze cu mine, o sa le dedic un blog. Trebuie sa-i mai trimit niste vise din alea increzatoare Ancutei.

PPS: Dimineata si seara deschideti geamul. Larg. O sa va zambesc sanatos de la prima gura adanca de aer.

Cu drag,

N.

985
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!