Tag : Attila Kim

Cel ce doreste sa-i fie construita o locuinta invata pe drumul la idee la caratul bagajelor citeva notiuni tehnice:  o cladire e alcatuita din componente pe orizontala -partiuri si pe verticala- etaje sau niveluri.

Ce nu stii atunci cind iti alegi o casa e ca rezultatul este dupa chipul si asemanarea ta. Casa va avea personalitatea ta, iti va deservi nevoile, va gazdui genul de emotie si de energie care iti aduce tie confort.

Nu m-am gindit niciodata la cladiri ca la oameni pina cind sa-l intilnesc pe Attila Kim (36 ani), unul dintre  cei mai buni architecti romani. (Attila ar strimba din nas la etichetarea asta; ar spune: “in raport cu ce bun? ce ma califica pentru asta?”.)

Attila e genul de om pentru care parcursul e mai important decit destinatia, care pleaca de la fond pentru a ajunge la forma, care are o poveste, o justificare, un concept aproape filosofic pentru fiecare dintre pasii pe care-i face cind e curatorul unei expozitii (Wool & Wood – design romanesc in cadrul Stockholm Design Week) ), cind face arhitectura de expozitie ( Q,E.D Mircea Cantor), cind reaseaza in spatiul lor moral cladirile care i se par a fi dezavantajate de context ( Sala Elvira Popescu) sau cind construieste un interior pentru un spatiu destinat confortului intelectual al publicului (librariile Carturesti – Timisoara si Arad).

Daca ar fi o casa, Attila KIM ar putea arata cam asa…

PARTERUL sau… din clasa V-a am facut Liceul de arta. Stiam ca merg sa invat sa desenez ca sa ma fac architect.

In copilarie am avut astm si am stat foarte mult acasa. Ai mei au descoperit destul de repede ca singurul lucru care ma tine ocupat sunt jocurile de tip Lego, sau de constructie, si mi-au cumparat toate variantele; si de lemn, si de plastic. Asa stateam linistit, uitam de crizele de astm. Apoi, vazind ca ma intereseaza sa construiesc, au inceput sa-mi explice ce e ala un architect si, cumva, din clasa a patra am stiut ce o sa fac.

Tata era farmacist, mama pianista, profesoara de pian. Am o sora cu 10 ani mai mare, ea a terminat pianul, e muzicolog si cind a trebuit sa incep eu sa invat sa cint la pian, ea dadea admiterea la Conservator, la muzicologie, unde era un singur loc (se intimpla in anii 80). Si din tot contextul acela a rezultat ca din muzica fie iesi stresat, fie mori de foame, si m-a lasat in pace cu pianul.

Bunicul meu a fost pictor, am mostenit talentul lui la desen si incepind din clasa V-a am facut Liceul de arta. Dar stiam ca merg sa invat sa desenez ca sa ma fac architect.

*

ETAJUL 1  sau… A fi un profesor bun inseamna sa faci ca studentii sa descopere meseria si sa o descopere in ritmul lor.

Am inceput sa predau la 24 de ani pentru studentii din anul 4, apoi 5. In educatia de arhitectura, una dintre materii este proiectarea. In programa sunt 7-8 ore pe saptamina, inveti meseria in sine si toate celelalte cursuri sustin acest studio. Asta am predat, proiectare.

Am fost extrem de entuziasmat si mi-am zis ca asta e maximum ce pot sa fac. Am predat 5 ani, apoi am avut un concediu de 3 ani ca sa fac doctoratul, dupa care – brusc – mi-am dat seama ca nu mai vreau sa predau.

Retroactiv, cred ca am fost profesorul cel mai prost posibil.  A fi un profesor bun inseamna sa faci ca studentii sa descopere meseria si sa o descopere in ritmul lor. Eu ma enervam daca studentii nu faceau lucrurile la nivelul la care credeam eu ca sunt in stare sa le faca. Eram dezamagit si de ei si de mine.

Mi-am dat seama ca pe la 60 de ani as putea sa predau, ca deocamdata nu am rabdarea necesara care sa-mi permita sa devin un profesor bun.

***

ETAJUL 2 sau… Munca de reabilitare este sa-i dai o sansa adevarata unei cladiri care, cumva, s-a nascut fara un picior si fara o mina.

Elvira Popescu e o cladire la care tin foarte mult. Era mereu tratata ca o cladire secundara in spatele Institului Francez, dar avea un rol principal in activitatea Institutului. Arata ca o mica centrala termica.

Eu nu m-am atins de ELVIRA POPESCU, am construit o fatada noua in fata, ca sa ajung la aceleasi proportii arhitecturale ca sa nu mai exista concurenta intre cele doua cladiri. Cumva, consider ca e o reusita pentru ca in viziunea bucurestenilor a aparut dintr-o data acea cladire.

Munca de reabilitare este sa-i dai o sansa adevarata unei cladiri care, cumva, s-a nascut fara un picior si fara o mina.

***

MANSARDA sau…trei locuri preferate din Bucuresti

 Imi place foarte mult Gara Baneasa, cum imi place si terasa de la MNAC – acolo daca stai pe un scaun si e soare, dupa masa, vezi doar lampadarele pe margine si perscarusii. Ai impresia ca esti la mare.

Parcul Ioanid – Imi place Parcul Monceau  din Paris care a inspirat si Parcul Ioanid. Imi plac cladirile care isi intorc a doua fatada catre un parc si aceasta a doua fatada devine mai importanta. Toate cladirile de pe Dumbrava Rosie au o fatada foarte discreta fata de cea dinspre parc.

*

ACOPERISUL sau… “cum sa procedezi ca un grup de oameni sa observe ca nu sunt singuri… sa-i faci sa inteleaga ca pot sa se sprijine si in viata pe care o traiesc, nu doar in filosofia religioasa.”

Anul trecut in iulie am fost rugat sa ma gindesc la un proiect pentru o biserica, iar de atunci ma confrunt cu intrebarea asta.

Ce mi se pare important, si de ce mi se pare ca cineva s-ar simti implinit intr-o biserica, e sa simta un anumit tip de suport care vine din credinta sau vine din comunitatea care e din jurul tau. Cred ca e mai mult din comunitate, pentru ca altfel – daca exista credinta – biserica nu este necesara. E o traire atit de personala si intima, incit iti cistigi echilibrul singur.

Cind mergi la biserica conteaza sentimentul pe care-l creeaza comunitatea, iar cind vine vorba despre arhitectura unei biserici acest lucru ar trebui sa-l puna pe primul plan: cum sa procedezi ca un grup de oameni sa observe ca nu sunt singuri… sa-i faci sa inteleaga ca pot sa se sprijine si in viata pe care o traiesc, nu doar in filosofia religioasa.

De-a lungul istoriei arhitecturii, arhitecura bisericilor a trecut prin multe transformari. In Gotic, arcele care sa-ti conduca privirea in sus, in timpul Renasterii concentrarea asupra omului si asupra valorilor umane, dupa care Barocul care era un fel de spectacol – teatru sacru. In secolul 20 s-a ajuns la nevoia de a tine comunitatea apropiata. Cei care sunt singuri sa-si gaseasca sentimentul apartenentei la o comuniatte, unde nu mai exista rivalitate, toata lumea merge cu acelasi scop, esti inconjurat de oameni care oricind pot sa te ajute.

***

VECINII sau… Primaria e ca si constructorul unei case: iti livreaza casa cu pardoseala si ferestre, dar nu-ti aduce obiectele personale, nu-ti creeaza intimitatea.  Oamenii ar trebui sa invete ca noi populam spatiul comun si-i cream intimitatea.

Tema pe care am ales-o pentru Romanian Design Week este “Cum spatiul public ajunge spatiu comun”. Intr-un mod foarte gresit (mai mult in Bucuresti), spatiul public e vazut al nimanui sau al Primariei. Cumva, noi nu ajungem sa ne insusim spatiul comun si nici nu ne asumam responsabilitatea.

La Romanian Design Week incercam anul acesta sa atragem atentia oamenilor ca nu mai trebuie sa criticam orasul si sa facem ceva pentru el. Primaria e ca si constructorul unei case, iti livreaza casa cu pardoseala, dar nu-ri aduce obiectele personale, nu-ti creeaza intimitatea. Si asta ar trebui sa invete oamenii ca noi populam spatiul comun si-i creem intimitatea.

Noi insa ne multumim cu minimum necesar – e pavaj, e curat. In momentul in care toate problemele de spatiu public sunt vazute si lumea se simte mai atasata de spatiul care ne inconjoara, atunci altfel se vor rezolva si problemele din categoria “ce facem cu gradina de la Casa Poporului”.

*

LOCUIREA, OBIECTELE PERSONALE, INTIMITATEA

Cu siguranta ca sunt mult mai multe niveluri in “casa Atilla Kim”, la fel cum inca ma mai gindesc daca jocurile lego din copilarie n-ar fi mai degraba “demisolul” sau poate chiar “fundatia”, dar cum l-am intilnit doar pentru citeva ore la o minunata cina Glenfiddich, n-ar fi fost foarte politicos sa vizitez toate “camerele”.

Attila Kim este in proiectul Book of Success prin care Glenfiddich incearca sa arate romanii valorosi pe care nu-i vedem foarte des in presa, dar care ar putea deveni oricind un exemplu prin structura lor profesionala si morala.

Dar daca e sa-mi imaginez ce obiecte personale am gasi in casa Attila Kim, cu siguranta unul dintre ele ar fi decenta.

“La o cladire apreciez decenta fata de locul in care e. Exact la fel cu momentul in care stai la o masa cu multa lume si apreciezi persoanele care nu ies in evidenta. Asa e si in arhitectura, strada e un mediu mai restrins de personalitati, fiecare cladire cu personalitatea proprie, si ansamblul formeaza o constructie urbana, din tensiunea si armonia dintre diverse elemente din spatiu.

Pentru tine cladirile au personalitati, sunt ca niste oameni, personaje…

Pai nu sunt?!”