Suntem natia care nu merge tot anul la muzeu si cand da de o manifestare cu acces gratuit sta la cozi de ore pentru a vedea o expozitie permanenta. Noaptea Muzeelor.
Toti oamenii cu carte pe care-i cunosc sunt sigura ca se incrunta la situatia aceasta. Stim cu totii ca e reala, ne mahneste dar… fara sa stie multi dintre ei o incurajeaza.
Cand acrediteaza in festivaluri oameni care nu si-au platit in viata lor un bilet la teatru, la film, la un concert de muzica simfonica. Sau pe o carte, alta decat una motivationala cu citate de oftat.
Vine vremea festivalurlor de film si de teatru, o sa fie o inghesuiala mare de ”influenceri” de cultura care de la precedenta editie de festival n-au mai fost la teatru sau la film. Nu mai vorbesc de un spectacol de dans. Nu mai vorbesc sa plateasca ei biletul. Nici nu iau in calcul posibilitatea ca ei sa mearga in alte tari – sau in afara orasului lor (pe banii lor!) – pentru a vedea ceva nou, pentru a invata si experimenta ceva nou in teatru, in dans, in muzica.
Daca la acreditarea la festivaluri, cand organizatorii cheltuie bani pe tine cu cazarea si, uneori, cu mancarea si se asteapta sa scrii DESPRE FILME/SPECTACOLE (nu despre ce e pe strada), responsabilii cu acreditarile s-ar gandi sa se documenteze cam ce a vazut/ascultat cetateanul acreditat intre o editie si alta, ce a consumat cultural pe banii proprii si i-ar elimina pe ce care n-au mai ajuns printr-o sala de teatru sau un cinematograf de cand i-au invitat ei, am progresa putin cu totii.
Pentru ca am deveni fiecare dintre noi mai responsabili.
Cand am scris anul trecut despre prostiile pe care le-au povestit bloggerii care au mers la spectacolele din FITS si se laudau cu intalnirea cu Baryshnikov, mi-a sarit jumatate din internet in cap. Va rog sa-i cautati pe frumosii in cauza si sa vedeti cam despre cate spectacole de teatru sau de dans au scris de la inceputul anului si pana acum, ca sa nu zic de la editia trecuta de festival si pana astazi.
Anul acesta participarile la TIFF, dar mai ales la FITS (festivalul de film, respectiv teatru, cele mai mari din RO) m-au facut sa ma gandesc ca oportunitatea intalnirii cu o celebritate care performeaza intr-un domeniu de nisa e o oglinda a imposturii si a ego-ului deformat dupa audienta online.
A fost foarte vizibil la FITS cand jurnalistilor si bloggerilor li s-a oferit o intalnire privata cu Mikhail Baryshnikov si o vizionare a repetitiei spectacolului sau, Brodsky/Barashnikov.
Oameni care n-au vazut in viata lor spectacole de dans cat numarul degetelor de la o mana au devenit rapid cunoscatori ai vietii si activitatii artistului. Gata sa puna intrebari, gata sa transcrie raspunsuri.
(n-au stiut nici sa aprecieze valoarea reala a intalnirii dincolo de mondenitate, n-au stiut ca Baryshnikov are de obicei intalniri cu presa doar contra cost, iar banii se duc catre centrul sau de dans, in acest caz doar charme-ul dlui Chiriac, directorul festivalului, a facut ca imposibilul sa devina posibil)
N-a fost despre a relata, despre reporting in timp real, a fost despre ”hopaaa, sunt eu aici in sala la Baryshnikov pe care l-am vazut in Sex & The City”.
A fost reversul sindromului Toma Necredinciosul (daca nu vad, nu cred), a fost ”e adevarat doar ce vad eu, asa needucat cum sunt, daca am vazut io ce am inteles dupa mintea si pregatirea mea, atunci asa este. pentru ca eu sunt un mic dumnezeu si lumea – inclusiv experienta dansului dlui Baryshnikov – a inceput odata cu mine, cu cat stiu eu despre el”.
Mi-e rusine sa dau exemple din ”cronicile” scrise de tinerele sau mai batranele sperante ale bloggingului din festival, pur si simplu, mi-e rusine. Pentru ca sunt greseli de traducere mot a mot din engleza fara cunoasterea termenilor (din dans ) in romaneste, pentru ca sunt baliverne care se cred poetice si care n-au nicio legatura cu ce a fost pe scena sau categoria ”a fost atat de tare ca n-am cuvinte sa scriu” – cand de fapt pt asta esti acolo, sa ai cuvinte sa scrii. Mi-e, deci, foarte rusine.
Cum mi-a fost rusine si cand am vazut o doamna cu ochelari de soare in sala de spectacol la baiatul din SATC… era fashion.
*
Intamplarea m-a dus insa intr-o lunga si patimasa dezbatere la un pranz cu Alex Negrea si Oana Vasiliu.
Oana era in tabara mea, simtise si ea oportunismul cu panglici frumos ambalat, Alex – mai putin patimas in cum sunt prezentate artele – spunea ca responsabilitatea nu e doar a celui care pune baliverne in spatiul public in formulari autoritare ”eu am simtit, eu am inteles, eu am vazut si eu cred ca”, ci si a celui care citeste. Pentru ca alege sa citeasca asemenea prostii.
Ma aflu in tabara opusa lui Alex si cred ca nu trebuie ratata nicio sansa de a-i prezenta cuiva care citeste pentru doua minute un text o informatie corecta care ar avea o sansa sa-l duca intr-o sala de spectacol.
Si mai cred ca oamenii care nu au cultura necesara si nici bunul simt sa accepte ca nu stiu, nu ar trebui acreditati de niciun festival. Festivalurile ar trebui sa gireze – pe banii festivalurilor – oameni care sunt responsabili cu continutul despre produsul lor (actiunile din festival) pe care-l pun in spatiu public. Daca nu au asemenea oameni, atunci sa dezvolte programe prin care sa-i invete sa scrie/filmeze/relateze pe cei despre care cred ca au potential in aceasta directie. Sa construiasca, spre binele lor, pe termen lung.
Iar cei care inteleg ca un festival e de un check in fashionable, ca e exclusiv despre terase si carciumi (desi nu e festivaul berii), ar trebui lasati sa vina pe banii lor, nicidecum validati de organizatori. Pentru ca, indirect, se valideaza mediocritatea si impostura.
E valabil si pentru sponsori. Altfel dati banii in hau, degeaba. Nu veti converti niciodata asocierea culturala (imi imaginez pe bani frumosi) cand ati devenit sponsori ai unui festival de teatru/ film.
Editia aceasta a Festivalului International de Teatru de la Sibiu s-a concentrat – nedreptatind putin alte aparitii – pe puterea imaginii lui Mikhail Baryshnikov care, dincolo de seria de 11 piruete din White Nights, e mai cunoscut publicului larg (care poate nu l-a vazut niciodata dansand) pentru rolul din Sex & The City.
La Sibiu a venit cu un spectacol de poezie presarata cu dans, un omagiu adus unuia dintre prietenii sai apropiati, poetul Joseph Brodsky nascut in acelasi oras cu Baryshnikov (Riga, in Letonia), refugiat in America si castigator al unui premiu Nobel.
Daca facem abstractie de charisma lui Baryshnikov, show-ul pe care l-am vazut la Sibiu nu e unul care sa poata trai in afara festivalurilor de teatru: poezia e in rusa, deci apare nevoia de subtitrare. Baryshnikov danseaza si cand o alta voce (o inregistrare cu poetul subiect) recita din poezii, iar spectatorul e nevoit sa aleaga: intelege versurile sau il urmareste pe balerin in miscarile sale gratioase.
Show-ul e despre batranete, moarte si descompunerea identitatii unei personalitati – cu notorietate sau nu- un spectacol despre identitate si adevarurile pe care ti le spui inainte de finish.
Din perspectiva aceasta, sa-l vezi pe Baryshnikov la bustul gol, cu urmele gravitatiei care a lucrat pe corpul sau timp de 70 de ani si sa-l auzi vorbind cum dintr-un om ”pana la capat nu mai ramane decat o parte de vorbire”, e o experienta dureroasa si greu de purtat. Sigur ca nu a disparut charisma, dar degradarea e acolo, o vezi in tensiunea muschilor care tremura cand vrea sa sa se suie pe un scaun sau in urmele de pe mainile sale cu degete ca de pianist.
( foto Maria Stefanescu/ FITS2017)
Brodsky/Baryshnikov e despre asumare si curaj. Numai un artist nebun ca Baryshnikov care a facut toata viata doar ce a vrut el, sau ce a fost bine (in forma egoista a expresiei) pentru el, si-ar fi asumat sa faca un spectacol de poezie in limba rusa, expunandu-se la acest nivel fizic si emotional.
Brodsky, pe care Baryshnikov l-a cunoscut abia cand a ajuns la New York desi ii citea poeziile in liceu, a fost pentru balerin o proiectie paterna care a dus la o prietenie de 22 de ani (poetul a murit la sfarsitul anilor 90).
De altfel chiar si show-ul acesta, mult mai axat pe actorie (pe recitat) decat pe dans, a venit dupa ce Baryshnikov a lucrat cu Robert Wilson la mult mai celebrul spectacol Nijinski, un portret al genialului balerin care a schimbat scena baletului rus la sfarsitului secolului trecut si care a ars ca o flacara, mistuit intre iubirile sale tumultuoase.
Si in Nijinsky, spectacol care a avut premiera acum 3 ani, Baryshnikov a recitat mult si a dansat mult mai putin , iar cand jurnalistii britanici l-au intrebat de ce a acceptat dupa 15 ani de insistente acest rol a recunoscut ca simte o disperare a sfarsitului si ”isi pune in farfurie mai mult decat poate manca” din cauza fricii.
(imagine din spectacolul Nijinski, in regia lui Robert Wilson)
Ca o coincidenta frumoasa, Bob Wilson – cel care l-a convins sa-l readuca pe scena pe Nijinski – s-a aflat cu un spectacol in Sibiu in aceeasi editie de festival. Iar asta e o dovada minunata despre ce amploare are acest festival la nivel international, despre urmele pe care el le poate lasa in mintile pasionatilor de teatru sau dans din Romania si despre privilegiul pe care-l avem ca suntem romani si putem ajunge aici cu costuri minime.
*
Iar daca e sa-l ”descompunem” pe Baryshnikov – ca in emotionantul exercitiu poetic din spectacolul pe care l-am vazut la Sibiu – daca e sa ne gandim ce va fi artistul cand va ramane doar o parte de vorbire, cand in scoala pe care el si Nijinski au urmat-o va fi afisat si unul dintre costumele din spectacolele sale celebre, atunci partea de charisma se va fi dus, cum si rolul din Sex & The City nu va mai conta.
(cand studia baletul la celebra scoala Vaganova unde a invatat de altfel si Nureyev, dar si celebra balerina Natalia Makarova), Baryshnikov se lovea zilnic pe hol de o cutie de sticla care proteja costumul lui Nijinski din Le spectre de la rose fara sa isi imagineze ca peste ani il va interpreta pe scena ca sa-l reaminteasca lumii dintr-o alta perspectiva).
Peste ani, in dreptul lui Baryshnikov banuiesc ca va conta versatilitatea sa de la executiile impecabile in baletul clasic (unde era comparat in tinerete cu Nureyev) pana la deschiderea spre dansul contemporan (cu prieteniile cu Maurice Bejart, Martha Graham sau Mats Ek), dar si nonconformismul de a se asocia cu virtuosi de street dance precum Lil Buck pentru campanii publicitare.
Va mai ramane rigurozitatea lui, un amestec de disciplina si tiranie, de pe vremea cand a fost director artistic al American Ballet Theatre, unde si-a exercitat nu doar seductia ci si puterea asupra balerinelor. (exista cateva biografii celebre ale balerinelor care au lucrat cu Baryshnikov si care vorbesc despre presiunile pe care le punea ca sa slabeasca foarte mult si despre metodele mai neortodoxe de lucru si de promovare – asemanatoare cu cele ale directorului companiei de dans din Black Swan, filmul lui Aronofsky. )
Cum va ramane si intelegerea lui profunda despre cum functioneaza sistemul si cum poate sa-l exploateze in folosul propriilor idealuri (cand a ajuns in America si-a angajat unul dintre cei mai mari publicisti – Edgar Vicent -care ii mai avea in grija pe violonistul Yehudi Menuhin, dar si pe mezzo soprana Cecilia Bartoli) si despre cum poate sa uneasca artele, exploatandu-si extrem de exact si mercantil brandul pentru a construi ceva care sa ramana pe mai departe in lumea dansului – centrul lui de dans.
( foto Maria Stefanescu/ FITS2017)
Sunt secvente de dans in spectacolul Brodsky/ Baryshnikov in care face referire la colaborarile sale anterioare (scaunul lui Mats Ek, pe care-l regasim si in Nijinski, e una dintre ele, ) si asta face ca dialogul dintre poet si dansator despre bilantul in viata sa fie si mai emotionant.
E o replica printre versuri de purtat cu noi mereu: ”omul e ca un balon, iar firul e sufletul sau”.
cover foto Adi Bulboaca/ FITS 2016
(ca o coincidenta frumoasa, Adi Bulboaca este cel care a facut fotografiile pentru spectacolul Rinocerii pe care Robert Wilson l-a montat la Craiova in urma cu cativa ani)
*
ma aflu la FITS la invitatia Raiffeisen, partener si sustinator al festivalului de 9 ani.
toata viata inveti facind greseli. adica inveti din greseli.
daca esti perfectionist si ambitios, ti-e greu sa accepti ca si ceilalti stiu greselile tale, vrei ca ei sa vada doar rezultatul final, ala pe care-l tu crezi cit mai aproape de perfectiune, ca sa fii apreciat.
daca esti artist, traiesti si te hranesti cu aprecierea altora; nu faci meseria ta doar pentru tine, o faci mai ales pentru aprecierea celorlalti.
si-ai nevoie de o mare incredere in tine, sau multa intelepciune, sau… sa nu mai ai nimic de pierdut … ca sa vrei sa imparti din greselile tale cu toata lumea.
*
Baryshnikov, unul dintre cei mai mari balerini ai lumii (si unul dintre barbatii cu cele mai frumoase miini din lume), a decis sa doneze bibliotecii publice pentru “Performing Arts” din New York casetele cu toate repetitiile lui.
35 de cutii mari pline cu peste 650 de casete, de la Baryshnikov copil de 16 ani repetind cu Pushkin la Academia Vaganova care a scos cei mai mari balerini ai lumii ( in St. Petersburg) pina la inregistrari recente – intr-una in fata celebrei Martha Graham.
in stinga e Baryshnikov in adolescenta
*
habar n-am ce l-a facut pe Baryshnikov sa faca publice toate repetitiile sale, sa se arate vulnerabil in fata tuturor, sper doar sa nu fie “nu mai am nimik de pierdut”. dar ma bucur ca toate aceste repetitii sunt acum publice si stiu ca in urmatoarea mea vizita la New York, am sa stau o zi in aceasta biblioteca sa gust o parte din ele.
Did he consider selling the collection? “Sell? Sell what?” he asked. “Your life? I do that all the time onstage.”
(…)
Now, with the boxes safely delivered to the library, “I feel a weight from my shoulders.” he said, adding, “In the first part of life, you accumulate things. In the second part of life, you get rid of it.”
