Am vazut ieri Fugarii (dupa Cehov) la Teatrul Odeon.
Anul acesta m-am reintors sa vad spectacole de teatru in mod regulat (cam 3-4 in fiecare luna) si, in acest context, spun ca Fugarii e cel mai bun spectacol pe care l-am vazut de la inceputul anului si pana acum.
Nu cred ca ajuta la aducerea mai multor spectatori in sala ceea ce vreau sa scriu in urmatoarele fraze, dar… E un spectacol foarte destept, fara sa fie ostentativ destept sau sa te frustreze cu simbolistica lui, e tragi- comic si e foarte curat (in interpretare, in costume si in minunatul décor).
Adica ii e fidel lui Cehov in esenta (domnul Cehov era medic la baza, ii placea minimalismul si oricare dintre scrierile sale surprind trasaturi umane cu o precizie de chirurg intr-o forma stilistica asa de curata ca pare apa de izvor intr-un pahar de cristal. Cursurile de scriere ale lui Cehov – urmate printre altii de Raymond Carver, scriitorul american care a dus minimalismul in topurile de vazari de carte din toata lumea – sunt absolut geniale si pot fi gasite spre lectura gratie tehnologiei moderne:) ).
Fugarii e rezultatul unul mix din mai multe descrieri si intamplari din nuvelele si schitele lui Cehov, rezultand o poveste despre oameni care nu-si asuma nicio responsabilitate, care fug de propria persoana, care traiesc mintindu-se pe ei si pe altii in numele unei false filosofii pe care o dezbat grandios si a unei burghezii pe care o traiesc in fals sau pentru ca s–au nascut in familii bogate.
Cu alte arme si alte vorbe puse in discursuri, e o lume pe care o intalnim si astazi.
Pentru cei care vor fi fascinati cum de se potrivesc textele acestea scrise pe la 1890 cu realitatea pe care o traim – si pun aici si feminismul, egalitatea de sanse … cu un twist– si care vor dori sa citeasca povestirile care stau la baza acestui spectacol (si va rog, va rog, va rog sa le cititi pentru ca Cehov e unul dintre cei mai rafinati scriitori pe care ii avem in lumea asta), spun doua dintre textele pe care le-am recunoscut – “Povestea unui necunoscut” – care e rama pentru prietenia si intalnirile barbatilor din spectacol, si “Ariadna” de unde e adus monologul despre educatia femeilor (pe care-l las la sfarsitul acestui text, intru amuzamentul vostru).
(nu sunt atat de desteapta pe cat par aceste trimiteri, am doar o slabiciune pentru tehnica de scris a domnului Anton Pavlovici Cehov si, ieri dimineata inainte de spectacol, m-am mai uitat putin pe Nuvele si povestiri – Polirom…)
Fugarii o sa vi-l arate pe Pavel Bartos intr-un rol principal foarte foarte bun, Orlov – un mitocan bogat iresponsabil dar cu pretentii intelectuale, un don juan care bea absint ca sa-si coloreze viata si se intovaraseste cu oameni care mint la fel de mult ca el, fantazand pentru satisfacerea propriului ego.
Practic, exact opusul a ceea ce e Bartos in viata reala (si spun asta pentru ca-l cunosc, stiu cat de mult munceste pentru tot ceea ce vedeti ca succes al lui in TV sau in teatru, i-am vazut la lucru disciplina si atentia pentru orice detaliu, dar si respectul pentru colegi, stiu bunul lui simt, stiu dragostea profunda pentru familie si cat de frumos isi creste fetele).
Dar si chiar pentru un spectator care nu stie detalii despre Bartos, personajul Orlov e un contre emploi care isi serveste scopul si starneste zambete… Se vede ca Pavel Bartos s-a simtit foarte bine in rolul asta, i-a placut sa se rasfete in el, sa faca tumbe ca un delfin care a dat de apa adanca, iar asta este o bucurie si pentru spectatori.
*
Nu stiu cum sa scriu despre spectacol ca sa intelegi ca nu e greu de asimilat si de purtat. As vrea sa nu va sperie gandul ca e dupa texte de Cehov, ci mai degraba sa mergeti dupa actori pentru ca pe unii dintre ei ii stiti din productii tv: langa Bartos mai sunt Alexandru Papadopol, Alina Berzunteanu, Marius Damian, Mihai Smarandache, Ruxandra Maniu, Ioan Batinas, Cezar Antal si, intr-un rol foarte scurt dar care mi s-a parut ca un omagiu si un mesaj pentru spectator, Dorina Lazar – fosta directoare a Teatrului Odeon.
In sala o sa descoperiti singuri, fara sa fie nevoie sa stiti multe despre Cehov, cat de puternice sunt mesajele, desi sunt asezate intr-o forma amuzanta; cat de rafinat este decorul – Helmut Sturmer m-a facut sa ma gandesc inca o data ca scoala si geniul se simt in spatii mici (care devin infinite); cat de faini sunt actorii…
Si daca la sfarsit veti dori sa cititi ceva din Cehov, asta e un bonus. ( pe drumul de la Odeon spre casa, dupa spectacol, ma gandeam ca apare un pistol… si-n actul I, si-n II, si-n III… si ca asta e o ironie fina la ceea ce se spune in lumea scriitorilor de teatru ca principiul al lui Cehov “daca apare un pistol in actul I, o sa moara cineva pana la sfarsit” 🙂 )
Dar s-ar putea sa vreti sa mai vedeti ceva gandit si regizat de Alexandru Dabija – si-atunci Viforul de la Teatrul National, un spectacol departe de orice montare de teatru istoric, s-ar putea sa fie o optiune frumoasa. Sau “Pai… Despre ce vorbim noi aici domnule”, din scrierile despre Moromete, spectacol pe care-l vedeti la Teatru Act.
(Am mai scris despre Viforul aici, dar si despre “Pai… Despre ce vorbim noi aici domnule”, aici. )
***
Iata baza monologului pe care-l spune in Fugarii, Kukuskin – Mihai Smarandache si care e preluat din nuvela Arianda.
Deocamdată numai la ţară femeia nu rămâne în urma bărbatului. Ea gândeşte, simte şi luptă îndârjită cu natura în numele civilizaţiei, ca şi bărbatul. Femeia de la oraş însă, burgheză, a rămas de mult în urmă, şi revine la starea ei primitivă; e pe jumătate om, pe jumătate animal, şi din pricina ei s-au pierdut foarte multe cuceriri ale geniului omenesc. Încetul cu încetul, adevărata femeie „cultă” dispare, şi în locul ei îşi face apariţia o femelă. Această degenerare a femeii de la oraşe pune în primejdie întreaga civilizaţie. În mişcarea ei regresivă, femeia caută să atragă şi pe bărbat şi stânjeneşte înaintarea lui spre progres. Asta este incontestabil. (…) Dacă femeia nu vede în mine un egal al ei, ci un mascul şi nu caută toată viaţa decât să-mi placă, adică să mă cucerească, să mă robească, mai poate fi vorba de egalitate de drepturi? O, nu le credeţi! Ele sunt foarte, foarte şirete! Noi, bărbaţii, luptăm pentru libertatea lor, dar ele nu doresc această libertate, ci numai se prefac că o doresc. Sunt grozav de şirete, îngrozitor de şirete!
(… )
La oraş, educaţia unei femei se reduce în principiu la transformarea femeii într-o femeie-animal, cu alte cuvinte o femeie care să placă masculului şi să-l poată cuceri. Da-a. Ar trebui ca fetele să fie crescute şi să înveţe împreună cu băieţii, să fie întotdeauna împreună. Ar trebui ca femeia să fie educată în aşa fel, încât să poată recunoaşte când n-are dreptate întocmai ca şi bărbatul, altminteri ea este întotdea-una convinsă că are dreptate. Femeia ar trebui să înveţe din leagăn că bărbatul nu este un cavaler şi un logodnic, ci este aproapele ei, egal cu ea. Să fie obişnuită de mică să judece logic, să generalizeze; să nu i se mai spună mereu că creierul ei cântăreşte mai puţin decât creierul bărbatului şi prin urmare ea poate îi indiferentă faţă de ştiinţă şi de problemele culturale în general. Un băietan-ucenic cizmar sau zugrav are şi el creierul mai mic decât un bărbat matur, dar el ia parte la lupta pentru existenţă, munceşte, suferă. Ar trebui să se renunţe de asemenea şi la veşnicul argument de ordin fiziologic, invocând sarcina şi naşterea, deoarece, în primul rând, femeia nu naşte în fiecare lună, în al doilea rând, nu toate femeile nasc, iar în al treilea rând, o femeie de la ţară munceşte la câmp până-n ajunul naşterii şi nu păţeşte nimic. Dacă bărbatul cedează unei femei scaunul lui sau îi ridică batista, ea ar trebui să facă acelaşi lucru pentru el. N-aş avea nimic împotrivă ca o fată de familie bună să mă ajute să-mi pun paltonul sau să-mi aducă un pahar cu apă…
