Cimitirele spun povesti incredibile, fara sa fie nevoie sa fie rostit vreun cuvint.
Oriunde merg pentru prima oara incerc sa ajung si intr-un cimitir. Cimitirul e oglinda locului respectiv. Iti da informatii despre istoria locului, despre cultura si despre educatia localnicilor.
*
Acum 2 saptamini am ajuns intr-o comuna de pe linga Tirgoviste. O comuna cu oameni instariti, harnici, cu case mari si colorate.
La intrarea in cimitir am zimbit: toate mormintele erau pline de flori – colorate, pline, grele, bogate; ca si cum tocmai trecusera pe acolo rudele tuturor si le adusesera omagii pline de gingasie si dragoste.
Doua minute mai tirziu zimbetul meu s-a transformat in incruntare: toate florile erau de plastic.
“Asa se obisnuieste, ca sa arate frumos”, mi-a explicat preotul.
*
Inca o data cimitirul a spus o poveste: cea despre admiratia de ambalaj.
Admiratia care da bine pentru aia vii si pierde din detaliile respectului si grijii pentru morti.
Gradinaritul mormintului are la origine, cred, linistea si timpul pe care le acorda “gradinarul” la locul de odihna vesnica al celui drag, ca o prelungire a atentiei pe care i-o acorda in vremea cind era in viata.
In epoca vitezei, am descoperit calea prin care sa infrumusetam rapid si mormintele. Si pe termen lung. Adica eficienta maxima.
*
mai tirziu, am descoperit ca si casele dn acea comuna aveau la ferestre ghivece cu flori de plastic. la fel de bogate si de colorate.