Tag : cristi lupsa

journalismPuterea povestilor

Puterea povestilor

Weekendul acesta s-a vorbit mult despre povesti. Povesti scrise si impartasite la Targul de Carte Gaudeamus, povesti iscate din Blogoree la seminarul cu Vlad Petreanu despre care am auzit, si povesti jurnalistice la Conferinta organizata de „Decat o Revista”. Despre aceasta din urma o sa va povestesc, pentru ca a fost o intalnire rara, cu niste oameni pe care nu-i vezi prea des pe scena.

Cristi a adus americanii, laureati cu premii de vis in SUA, sa ne reconfirme „The Power of Storytelling”. Trei generatii de jurnalisti, cu stiluri diferite, cu functii diferite, cu relatii diferite au stat fata in fata cu vreo 200 de oameni si mai apoi cu vreo 20, redeslusind misterele scriiturii care te lasa cu respiratia taiata si cu lacrimile pe obraz. Pentru ca da, asa ceva mai exista, culmea, in presa, fie ea generalista si cotidiana.

Patru oameni modesti, dar inspirati, fara powerpoint-uri stralucitoare sau branding gol, fara incercari fade de a poza „cool”, unul dintre ei (jurnalistul de radio) chiar cu plaivazul dupa ureche pe toata durata prezentarii. Plaivazul cu care si-a luat constiincios notite din toate prezentarile confratilor cu toate ca, atunci cand ai ajuns speaker, nu-i asa, ce ai mai avea de invatat de la altii?

Patru oameni cu vieti incorporand experiente incredibile – de la imersia intr-o familie adunata in jurul unui bolnav de SIDA la un camping pe o insula de gheata alaturi de puscasii marini; de la interviul fara suflare cu o campioana mondiala absoluta la free diving la o traversare initiatica a Americii in urma socului din 11 septembrie.

Patru oameni carora curiozitatea si deschiderea cultivata le-a pastrat intacta tineretea, increderea, optimismul si pozitivismul ala de care facem noi misto continuu, fara sa ne dam seama cat de saraci suntem fara el.

Oameni pentru care dilemele etice nu se masoara in „care-a dat mai mult” sau „pe cine sa troznesc azi”; ci in cat poti lasa ca povestea sa-ti intre in suflet, tu, cel care o rostesti; in cat poti investi fara sa tulburi povestea; in cum sa convingi oamenii ca, uneori, renuntand la viata lor privata, pot pune pe agenda probleme care altfel n-ar ajunge sa fie rezolvate niciodata.

Am vazut multi oameni miscati in sala si multe aplauze sincere, fara complezenta sau invidie. Am vazut oameni miscatori pe scena. Si m-am bucurat ca am putut adauga la numele The Power of Storytelling – Priceless, mesajul MasterCard pentru ca exact asa a fost. Priceless.

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

1498

nu iubesc Romania, ci niste oameni de aici

Nu iubesc Romania in felul in care zic colegii mei pe la televizor.

Nu cred nici in ideea de patriotism.

Uneori ideea asta e exprimata prin “sunt mindru ca traiesc/m-am nascut in Romania”. Daca ma nasteam in Coreea de sud as fi zis ca sunt mindra de tara mea? Sau prin cine stie ce trib african?

*

Inca mai am sechele pentru ca profesorii mei m-au mintit la scoala spunindu-mi ca am fost un popor care a luptat cu dirzenie in fata cotropitorilor. Ba pardon, am avut victorii cit sa incapa pe degetele de la miini si, chiar si alea, au tinut 2- 3 zile maxim.

Nu-mi iubesc tara pentru peisajele uimitoare si minunatiile pe care natura le-a facut pe aici. Da, e adevarat mi se taie de multe ori respiratia cind merg pe valea Oltului, pe Transfagarasan sau cind ajung in cine stie ce poienita, dar… Am vazut in alte colturi de lume lucruri cel putin la fel de uimitoare si n-am fost mindra de tara lor, m-am bucurat de ele, intr-un mod cit se poate de egoist, savurind momentul.

Cred ca patriotismul exprimat prin “mindria ca inca un roman a luat o medalie, un premiu, o certificare internationala” e doar o satisfacere a uneia dintre frustrarile noastre: sunt unii – de-ai nostri – care pot face ceva ce noi nu putem face si care reusesc in lume… iar noi proiectam pe reusita lor, hranindu-ne orgoliul din ea.

Pentru ca doar asta facem: ne hranim ogoliul propriu; nu ne ducem sa-I facem cadouri campionului, nu-i dam nimic la schimb pentru ceea ce el ne da, la nivel emotional.

*
Nu iubesc Romania, dar iubesc si admir multi oameni de aici.

Iata unii dintre ei.

Familia Petre – proprietarii hotelului Carol Parc care s-au intors de la New York ca sa construiasca aici. au facut un hotel care a ajuns in ghidurile lumii, dar au construit si sustinut si multi muzicieni/oameni de cultura. Fara sa apara la televizor pentru asta.

Diana Stoleru si Ruxa Predescu (plus gasca de zine) care au facut anul asta minuni reusind sa uneasca o tara intreaga pentru o cauza, cea a lui Daniel Raduta.

Liana Buzea care impreuna cu echipa ei a scos multe zeci de mii de oameni in strada, sa voluntarieze facutul curateniei publice in campania Let’s do it Romania

Dragos Bucurenci care a transformat voluntariatul intr-o forma de educatie.

Tudor Chirila care si-a depasit de mult nivelul de solist de trupa rock dupa care ofeteaza fetele, transformindu-se nu doar in model pentru o generatie, ci si in “constructor emotional cultural”; Cruciada Culturii e cel mai bun exemplu.

Pumnul de regizori care fac lucruri incredibile in teatru sau film cu mijloace financiare minuscule ( Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Radu Afrim, Andrei Serban, Andrei Ujica) si actorii care-i ajuta sa faca asta ( Vlad Ivanov, Marius Manole, Mirela Oprisor, Victor Rebengiuc)

Razvan Penescu care a miscat muntii in online-ul cultural cu Liternet.ro; Zoso, Piticul, Chinezu, Bobby Voicu, Cristi Manafu care au miscat internetul cu totul.

Marius Constantinescu, Ana Maria Onisei, Vlad Mixich, Cristi Lupsa si multi alti jurnalisti tineri pentru care a scrie/intervieva/face un reportaj e o pictura care trebuie sa respecte realitatea in cel mai mic detaliu.

*
Ii stiu pe toti oamenii astia, de asta i-am numit aici – si-as mai fi putut numi citeva zeci -, toti au ceva in comun.

Oamenii astia, in orice tara s-ar fi nascut, ar fi fost deasupra mediei, ar fi iesit la suprafata precum uleiul pus in apa. Pentru ca au perseverenta, au inteligenta, au talentul care-i face sa iasa in fata. Fiecare o face in felul lui, cu resursele lui, dar cu credinta ca trebuie sa duca lucrurile la bun sfirsit in cel mai bun mod in care pot ei. N-are legatura cu expunerea publica, toti au ajuns cunoscuti pentru ca rezultatele lor au iesit deasupra mediei. Si, sunt sigura, ar putea face asta in orice colt de lume.

N-are cum sa fie mindria noastra ca ei sunt romani, cum nu ne putem mindri (daca suntem onesti) cu faptul ca Alina Pogras (gimnastica) sau Radu Voina (antrenorul echipei nationale feminine de handbal) sau Simona Alexandru (scrima) au devenit campioni mondiali anul acesta. Nu e meritul tarii si nici al nostru.

Dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de succesul lor.

*

Cind eram mica, mamaie – femei simpla de la tara – mi-a explicat ca o candela, ca sa arda mult si bine, trebuie sa aiba o combinatie potrivita intre cantitatea de ulei si cea de apa.

Oamenii astia ( si multi altii) sunt uleiul care iese la suprafata, cu ajutorul lor, restul – marea de oameni “de apa” – tin in viata o flacara pe care unii o numesc patriotism.

Imi pare rau, eu nu iubesc Romania; iubesc niste oameni care, din intimplare, locuiesc sau s-au nascut aici.

ce nu stiu jurnalistii romani – despre Michael Jackson

dl Cristi Lupsa mi-a fct dimineata frumoasa trimitindu-mi un articol despre cum echipa departamentului Obituaries de la Washington Post a scris textul despre moartea lui Michael Jackson.

The first rumors that Michael Jackson had died surfaced around 5:30 — a good half-hour or more after our usual daily deadline.

Michael Jackson was 50 years old, with no known life-threatening health problems, and we had no advance obituary prepared. Adam Bernstein and I began an immediate crash course in all things Michael, as the editors scrambled to figure out how to handle the huge, unexpected story.

(…)

Meanwhile, Adam and I tried to fill in the early and middle portions of Jackson’s career — from roughly birth to the 1991 album, “Dangerous.” I was shipping copy to Hank by e-mail, sometimes one paragraph at a time. At one point, Hank’s editor, Pulitzer Prize-winning critic Henry Allen, who has been at the Post for 40 years, came up and stood over my desk, calmly but extremely firmly stating, “We need that copy NOW!”

By about 8 p.m., we fiinished, and I sent the last of my copy and notes to Hank. It had to have been the most intense two hours I’ve had during the five years I’ve been on the Obits desk.

Matt Schudel.
Intreaga poveste a articolului mi-a adus aminte de o duduie pe care am vzt-o ieri dimineata la stiri la rtv care n-avea alta competenta decit ca era jurnalist si se duce la concerte, asa ca si-a dorit sa fie si la MJ in 92 dar n-a fost. Asta n-a impiedicat-o sa bata cimpii pret de 5 minute dindu-se cu presupusul despre orice, numai sa mentioneze si numele lui MJ ca sa iasa treaba.

*
noi nu stim sa ne documentam si sa tratam fiecare poveste ca si cind ar fi una de viata si de moarte, sa sapam pina ajungem la esenta. bine, nu stim nici esenta sa o punem in cuvinte cit mai simple ca sa evitam pateticul, dar e deja alta discutie.

ne e mai usor sa spunem ca daca noi am vzt ceva, stim desigur despre ce e vorba.

in situatiile astea prefer sa ma uit la CNN, desi stiu ca e teoria strutzului: “daca nu vad, poate nu exista.”

*
aici e Necrologul lui MJ asa cum a aparut in washington post, cu 5 surse la vedere (citate in material) – printe ele, publicistul lui MJ de acum citiva ani,Michael Levine, dar si Quincy Jones – si nenumarate alte surse ascunse (spital, medici, specialisti in muzica etc).
un story scris de doi oameni in citeva ore, cu reporting de la alte 5 persoane.

si nu, nu e un argument ca ei aveau acces la alte surse decit am fi avut noi; cu un minim efort facem o lista de cel putin 5 romani conectati la MJ f f direct :(

762

vremea nonfiction-ului

De la Bookfest, vineri.

Printre cele mai vindute carti de la Editura ALL – la Beletristica (la non fiction era indexata Cartea sosurilor) sunt Captiva de Julie Gregory si Uitati ca ati avut o fiica de Sandra Gregory, Michael Tierney.

Prima carte e povestea unei copile care trebuie sa si doneze organele pentru sora sa (autoarea aflindu-se in aceasta situatie in viata reala cu fiica sa), cea de-a doua e povestea Sandrei Gregory arestata in Bangkok pentru trafic de droguri, poveste scrisa de Tierney care e jurnalist la Herald.

*
La Editura Curtea Veche, expuse pe un stand intreg erau:

Tur retur – convorbiri despre munca in strainatate, Zoltan Rostas, Sorin Stoica

Cealalta jumatate a istoriei – femei povestind, Zoltan Rostas si Theodora-Eliza Vacarescu

Invata sa invingi – cancerul se sin se poate vindeca, Brindusa Armanca Dana Harbuz –Mircioiu

Interviuri cu oameni obisnuiti pe o tema de interes national.
(sigur ca Dl Rostas si-a fct treaba cu studentii, dar asta e cu totul alta discutie)

*
E un semn ca incepe sa fie cerere de povesti reale.
E dovada ca exista fondul, dar lumea nu cunoaste/stapineste inca forma.

Asa ca narativilor din “secta” dlui Lupsa, wake up:)
Propuneti subiecte de carti editurilor care au deja in portofoliu carti non fiction. Daca nu va duceti voi catre ei, daca nu le aratati ce puteti sa faceti, ne vom invirti intr-un cerc bolnavicios in care vor fi subiecte, dar ingropate in nisipul unui prim interviu.

*
Cartea Brindusei Armanca si a Danei Harbuz Mircioiu, Invata sa invingi, se deschide cu o marturisire a Irinei Petrescu despre operatia sa de cancer la sin. Emotionanta si puternica, dar in pasi repezi si cu multe sincope in informatii.
E o fraza acolo in care spune cum si-a invitat medicul care a operat-o la premiera primului spectacol pe care l-a fct post operatoriu si ce semnificatie a capatat spectacolul acela pentru dinsa.
Din fraza aceea s-ar putea face o carte intreaga.

So, wake up!:)

1230

the last goodnights- assisting my parents with their suicides


Un avocat isi ajuta parintii sa se sinucida pentru a muri demni. Amindoi medici faimosi, amindoi bolnavi in faze terminale, amindoi constienti de decizia pe care au luat-o. La fel si avocatul care stie ca poate face intre 2 si 4 ani de puscarie pentru fapta sa.

La 10 ani distanta avocatul isi spune povestea intr-o carte. The last goodnights – assisting my parents with their suicides.

Cartea a aparut in februarie, a fct valuri in America si poarta numele unei fundatii care vrea sa schimbe legea mortii asistate in SUA.
Am citit-o we asta si-am regretat ca avocatul, John West – fost actor in tinerete, din cind in cind producator de filme -, n-a trecut peste orgoliul sau si n-a dat cuiva povestea sa o scrie.
M-am asteptat la o scriere zguduitoare; am citit o compunere cu subiect delicat, grav, controversat. Dar o compunere scolara.

In lipsa unei priviri “de afara”, toata povestea este despre avocat iar personajele principale, mama si tata, cele care decid sa moara demn, sunt doar schitzate.

*
Si eu cred ca oamenii trebuie sa aleaga cum sa moara. Daca traiesti demn poti la fel de bine sa alegi sa mori demn, fara sa fii o povara pentru cei din jurul tau cind boala te macina cu totul, dar cartea lui John West mi-a adus aminte de discursul Cameliei Tapoi, tinara condamnata pe viata care e in dosarul tabu din luna mai. Genul acela de speech curatat de orice il deranjeaza pe povestitor, obtinut din multe repovestiri in minte a intimplarilor, ca sa-i inlature orice mustrare de constiinta.

:(
vroiam mai mult. poate sub impresia ultimelor lecturi cu adevarat zguduitoare. the things that carried him, o poveste pe care m-a pus domn lupsa sa o citesc si care m-a fct sa beau cafea cu lacrimi. la propriu. adica lacrimile mi-au curs in cana de cafea pe care o tineam in mina in timp ce citeam.

1269

Tabu- making of – part 2- Ultima graficiana

s-ar zice ca am pastrat ce-i mai bun pt sfirsit la prezentare:)

ultima graficiana e o poveste despre o doamna care face afisele ca din alte vremuri care-s puse deasupra intrarii de la scala. Despre doamna, Maria, cititi in revista intr-o poveste care e delicata si sensibila. Sper sa va doriti, asemeni unuia dintre prietenii mei, sa o cunoasteti pe Maria dupa ce cititi povestea.

Acum vreau sa scriu despre cei care au lucrat la subiectul care, in mintea mea, e cel mai esquire din tabu de februarie:)

Cristi Lupsa a fost editorul si, daca nu ma insel – e 12 noaptea si nu pot verifica acum –, el a fost si cu ideea; el s-a intrebat cine deseneaza afisele acelea si-a trimis-o pe Gabi sa afle.

Gabi Piturlea e cea care l-a scris. Despre Gabi, desi am vzt-o doar de doua ori, as scrie pagini intregi. Rezum insa descrierea asa: Amelie + Miranda July + Alice in tara minunilor.
Are o sensibilitate speciala, o inocenta cu care se uita la lucruri si o prospetime cu care le descrie pentru care o iubesc tare, dar o si invidiez un pic. Are 20 (!!!!!) de ani, o cultura jurnalistica de-i bate la fund pe multi dintre cei care au dublul virstei ei si un dar nativ: poate sa-si mentina tonul delicat in orice scriere, fara sa afecteze relatarea evenimentelor. In citiva ani va fi una din vocile importante din jurnalismul romanesc si o foarte buna scriitoare de romane nonfiction.

Andrei Pungovschi este cel care a fct fotografiile. A fost placut si amuzant pentru mine sa lucram cu el; e foarte hotarit, stie ce vrea, unde vrea sa-si duca subiectul. A petrecut cu Maria, graficiana, mai multe zile intr-un frig ingrozitor. “Am pozat cu manusile in mina si cu caciula in cap”, ne-a zis in redactie. A vnt cu fotografiile in ordinea pe care si-a gindit-o el, cu explicatiile foto date de el.

Mi-ar placea tare sa fiu de fatza la o discutie de “business” intre Andrei si Cosmin Bumbutz, despre povestile din fotografiile lor. E o chestiune trecuta pe to do list, pentru saptaminile ce vor urma.

1759

tabu de decembrie

E editia din an in care vorbim despre oameni care au fct fapte bune. imi e drag sa muncesc la numarul de decembrie si cred ca le e drag si colegilor mei.

Dar numarul asta mi-e mai drag decit toate celelalte. Aici doar citeva lucruri f personale pentru care ma bucur in mod deosebit la aparitia pe piata a lui tabu dec 2008

Imi place fotografia cu Ioana si Elena Basescu.

Mi-a plct si relatia dintre ele de la shooting, dincolo de orice ochi indiscret si fara nicio parada; se protejau si aveau grija una de cealalta, se vedea ca fiecareia ii pasa ca sora cealalta sa se simta bine. a fost frumos si emotionant si mi-a plct tare gestul Ioanei care, pt ca nu avea niciun loc liber nemachiat pe fata Elenei si nu o putea saruta, o mingiia pe virful nasului.

Imi place fashionul Laurei si al lui Bumbutz. Laura a avut un an incredibil de bun si l-a incheiat in glorie.

Imi plac oamenii din dosar si cei de la spatiu privat (romanii care au fct ceva important fara sa se bata cu pumnul in piept, au fct pt ca asta cred ei ca le era datoria). Unii dintre ei imi sunt prieteni. Si sunt fericita ca viata ne-a adus aproape.

Sunt mindra si, daca ar fi sa descriu corect, mi se umple sufletul de bucurie cind ma gindesc ca-l avem cu noi pe Cristi Lupsa a carui magie se simte in Lear – Regii mor in picioare (la care au lucrat cu drag si entuziasm Lavinia Gliga si Georgiana Ilie), dar si la povestea cu Mos Craciun care locuieste in Bucuresti ( unde a adus-o pe Ana Onisei pe un cu totul alt drum decit plecase).
Cu abordarea lui magica asupra subiectelor si cu povesti speciale va veti intilni la anul mult mai mult.

Sunt happy cu creatiile celor care ne-au oferit si anul acesta designul pt hirtia de ambalaj pentru cadouri; preferata mea e cea creata de Olah.

Si-am un motiv special de mindrie: suplimentul pentru barbati tabu. Dar pentru el fac un blog special.

pentru toate acestea, mai mult ca niciodata, imi doresc sa cititi tabu de decembrie.

1822

cursul pt initiati in jurnalism narativ

am fo ieri la cursul lui Cristi Lupsa pentru initiatii in jurnalismul narativ.

in sala de curs erau 12 tineri. cu mintea curata. care nu judeca/eticheteaza inca, ci descopera.

si Cristi care construia o plasa emotionala in care ei ca sa se poata arunca in cap cu toate emotiile si problemele pe care le aduce o scriitura atit de personala si de consuming.

*
ei se concentrau pe cum, el ii indrepta usor catre de ce
ei erau mai interesati de destinatia finala, el le aprindea citeva lumini pe alee
ei si-ar fi dorit sa se teleporteze la punctul terminus, el ii tragea de mineca sa se uite la ce e pe drum

ei se temeau sa nu-si rateze subiectele, el le spunea ca daca nu le-ar mai fi teama ar trebui sa stea acasa si sa nu mai faca meseria asta.

*
la capatul drumului unii dintre ei vor face cariera in genul asta de scriitura, altii vor stii sti sa citeasca si sa aprecieze corect munca acelora care scriu jurnalism narativ.
mi-ar placea sa stiu ca fiecare dintre ei sunt constienti cit de important este faptul ca sunt printre primii in Romania care invata asta. si ca de ei depinde ca genul asta de scriere sa fie inteles si apreciat corect, prin urmare si munca lor sa le fie rasplatita pe masura. de modul in care vor stii sti sa se prezinte altora, sa se vinda, dar mai ales sa se ajute intre ei.

in ziua in care in grupul asta restrins de tineri (care scriu aparent doar cu sufletul, dar cu multa minte si munca atasata) cineva se va duce cu un subiect catre altcineva si-i va spune: “tu il poti scrie mai bine decit mine, nu vrei sa incerci sa-l faci?”, ei vor deveni o forta.
pentru ca din momentul acela pentru ei va fi mai importanta povestea care trebuie sa ajunga la public in forma cea mai de impact, in rama cea mai potrivita, cu lumina cea mai frumoasa pe ea.

sunt convinsa insa ca pina atunci vor invata sa faca bungee jumping cu subiectele lor aruncindu-se in gol stiind ca, la o adica, jos de tot e plasa aia emotionala. care va deveni tot mai sigura pentru ca va aduna multe din gindurile lor despre confuzie, neputinta, teama, ratare. ca-ntr-o familie.

(editarea de gramatica post scriere dupa commenturi cu tras de urechi:) sorry. la revista ma salveaza corectura de asemenea greseli. imi pare rau ca le mai fac din cind in cind )

1192
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!