Tag : cristian lupsa

nu iubesc Romania, ci niste oameni de aici

Nu iubesc Romania in felul in care zic colegii mei pe la televizor.

Nu cred nici in ideea de patriotism.

Uneori ideea asta e exprimata prin “sunt mindru ca traiesc/m-am nascut in Romania”. Daca ma nasteam in Coreea de sud as fi zis ca sunt mindra de tara mea? Sau prin cine stie ce trib african?

*

Inca mai am sechele pentru ca profesorii mei m-au mintit la scoala spunindu-mi ca am fost un popor care a luptat cu dirzenie in fata cotropitorilor. Ba pardon, am avut victorii cit sa incapa pe degetele de la miini si, chiar si alea, au tinut 2- 3 zile maxim.

Nu-mi iubesc tara pentru peisajele uimitoare si minunatiile pe care natura le-a facut pe aici. Da, e adevarat mi se taie de multe ori respiratia cind merg pe valea Oltului, pe Transfagarasan sau cind ajung in cine stie ce poienita, dar… Am vazut in alte colturi de lume lucruri cel putin la fel de uimitoare si n-am fost mindra de tara lor, m-am bucurat de ele, intr-un mod cit se poate de egoist, savurind momentul.

Cred ca patriotismul exprimat prin “mindria ca inca un roman a luat o medalie, un premiu, o certificare internationala” e doar o satisfacere a uneia dintre frustrarile noastre: sunt unii – de-ai nostri – care pot face ceva ce noi nu putem face si care reusesc in lume… iar noi proiectam pe reusita lor, hranindu-ne orgoliul din ea.

Pentru ca doar asta facem: ne hranim ogoliul propriu; nu ne ducem sa-I facem cadouri campionului, nu-i dam nimic la schimb pentru ceea ce el ne da, la nivel emotional.

*
Nu iubesc Romania, dar iubesc si admir multi oameni de aici.

Iata unii dintre ei.

Familia Petre – proprietarii hotelului Carol Parc care s-au intors de la New York ca sa construiasca aici. au facut un hotel care a ajuns in ghidurile lumii, dar au construit si sustinut si multi muzicieni/oameni de cultura. Fara sa apara la televizor pentru asta.

Diana Stoleru si Ruxa Predescu (plus gasca de zine) care au facut anul asta minuni reusind sa uneasca o tara intreaga pentru o cauza, cea a lui Daniel Raduta.

Liana Buzea care impreuna cu echipa ei a scos multe zeci de mii de oameni in strada, sa voluntarieze facutul curateniei publice in campania Let’s do it Romania

Dragos Bucurenci care a transformat voluntariatul intr-o forma de educatie.

Tudor Chirila care si-a depasit de mult nivelul de solist de trupa rock dupa care ofeteaza fetele, transformindu-se nu doar in model pentru o generatie, ci si in “constructor emotional cultural”; Cruciada Culturii e cel mai bun exemplu.

Pumnul de regizori care fac lucruri incredibile in teatru sau film cu mijloace financiare minuscule ( Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Radu Afrim, Andrei Serban, Andrei Ujica) si actorii care-i ajuta sa faca asta ( Vlad Ivanov, Marius Manole, Mirela Oprisor, Victor Rebengiuc)

Razvan Penescu care a miscat muntii in online-ul cultural cu Liternet.ro; Zoso, Piticul, Chinezu, Bobby Voicu, Cristi Manafu care au miscat internetul cu totul.

Marius Constantinescu, Ana Maria Onisei, Vlad Mixich, Cristi Lupsa si multi alti jurnalisti tineri pentru care a scrie/intervieva/face un reportaj e o pictura care trebuie sa respecte realitatea in cel mai mic detaliu.

*
Ii stiu pe toti oamenii astia, de asta i-am numit aici – si-as mai fi putut numi citeva zeci -, toti au ceva in comun.

Oamenii astia, in orice tara s-ar fi nascut, ar fi fost deasupra mediei, ar fi iesit la suprafata precum uleiul pus in apa. Pentru ca au perseverenta, au inteligenta, au talentul care-i face sa iasa in fata. Fiecare o face in felul lui, cu resursele lui, dar cu credinta ca trebuie sa duca lucrurile la bun sfirsit in cel mai bun mod in care pot ei. N-are legatura cu expunerea publica, toti au ajuns cunoscuti pentru ca rezultatele lor au iesit deasupra mediei. Si, sunt sigura, ar putea face asta in orice colt de lume.

N-are cum sa fie mindria noastra ca ei sunt romani, cum nu ne putem mindri (daca suntem onesti) cu faptul ca Alina Pogras (gimnastica) sau Radu Voina (antrenorul echipei nationale feminine de handbal) sau Simona Alexandru (scrima) au devenit campioni mondiali anul acesta. Nu e meritul tarii si nici al nostru.

Dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de succesul lor.

*

Cind eram mica, mamaie – femei simpla de la tara – mi-a explicat ca o candela, ca sa arda mult si bine, trebuie sa aiba o combinatie potrivita intre cantitatea de ulei si cea de apa.

Oamenii astia ( si multi altii) sunt uleiul care iese la suprafata, cu ajutorul lor, restul – marea de oameni “de apa” – tin in viata o flacara pe care unii o numesc patriotism.

Imi pare rau, eu nu iubesc Romania; iubesc niste oameni care, din intimplare, locuiesc sau s-au nascut aici.

vremea nonfiction-ului

De la Bookfest, vineri.

Printre cele mai vindute carti de la Editura ALL – la Beletristica (la non fiction era indexata Cartea sosurilor) sunt Captiva de Julie Gregory si Uitati ca ati avut o fiica de Sandra Gregory, Michael Tierney.

Prima carte e povestea unei copile care trebuie sa si doneze organele pentru sora sa (autoarea aflindu-se in aceasta situatie in viata reala cu fiica sa), cea de-a doua e povestea Sandrei Gregory arestata in Bangkok pentru trafic de droguri, poveste scrisa de Tierney care e jurnalist la Herald.

*
La Editura Curtea Veche, expuse pe un stand intreg erau:

Tur retur – convorbiri despre munca in strainatate, Zoltan Rostas, Sorin Stoica

Cealalta jumatate a istoriei – femei povestind, Zoltan Rostas si Theodora-Eliza Vacarescu

Invata sa invingi – cancerul se sin se poate vindeca, Brindusa Armanca Dana Harbuz –Mircioiu

Interviuri cu oameni obisnuiti pe o tema de interes national.
(sigur ca Dl Rostas si-a fct treaba cu studentii, dar asta e cu totul alta discutie)

*
E un semn ca incepe sa fie cerere de povesti reale.
E dovada ca exista fondul, dar lumea nu cunoaste/stapineste inca forma.

Asa ca narativilor din “secta” dlui Lupsa, wake up:)
Propuneti subiecte de carti editurilor care au deja in portofoliu carti non fiction. Daca nu va duceti voi catre ei, daca nu le aratati ce puteti sa faceti, ne vom invirti intr-un cerc bolnavicios in care vor fi subiecte, dar ingropate in nisipul unui prim interviu.

*
Cartea Brindusei Armanca si a Danei Harbuz Mircioiu, Invata sa invingi, se deschide cu o marturisire a Irinei Petrescu despre operatia sa de cancer la sin. Emotionanta si puternica, dar in pasi repezi si cu multe sincope in informatii.
E o fraza acolo in care spune cum si-a invitat medicul care a operat-o la premiera primului spectacol pe care l-a fct post operatoriu si ce semnificatie a capatat spectacolul acela pentru dinsa.
Din fraza aceea s-ar putea face o carte intreaga.

So, wake up!:)

1231

nu exista “i’m sorry”

un week end plin de conexiuni cu jurnalismul/ jurnalistii.

o vizita la cursul lui Cristi Lupsa

E un cerc vicios intre aspirantii la un job la o revista si cei care lucreaza intr-o redactie.
Noi ne vaitam ca nu primim propuneri concrete, ei spun ca nu au unde sa publice.
In realitate, noi primim CV-uri, nu propuneri de subiecte (pitch-uri), iar ei nu stiu sa scrie pitchuri ca sa ne convinga.
Cristi incearca sa-si convinga studentii ca trebuie sa pitchuiasca mult, cu curaj si in cunostinta de cauza (profilul revistei, subiectul adecvat si bine documentat).

A fost o discutie frumoasa despre ce intilnim noi in redactii (Gabi Dobre de la Esquire are istorii delicioase cu doritorii de a fi publicati, in aceeasi idee cu intimplarile din redactia noastra), dar si despre ce trebuie sa faca freelancer-ii ori cei care lucreaza deja, ca sa-si publice munca.

*

O intilnire cu un domn fost jurnalist…

A. N.- a carui viata poate fi oricind un subiect de roman.

– Nu ti se pare ca viata ta are o recurenta, ca te intorci in aceleasi locuri, ca incerci sa inchizi – peste ani – niste cercuri?, l-am intrebat dupa o ora si ceva de conversatie care ne-a purtat prin multe locuri.
– Nu. Nu e un cerc. Mai degraba e ca o spirala: in aceleasi locuri, dar pe grade diferite.

Mi-a adus Jack Kerouac – On the road – The original scroll, the legendary first draft- rougher, wilder, and racier than the 1957 edition.
I-am daruit Tihna lui Atilla Bartis.

*
Vizionarea filmului Frost/Nixon…

…urmata de o googalire serioasa despre Frost. Cu citeva interviuri minunate descoperite. Interviuri cu el, nu facute de el.

Is there anything you regret not asking Nixon in your famous interview with him in 1977, the first in-depth interview following his resignation?

We did the 12 days of interviews. After it was all over we realized we had actually forgotten one question, which was: “Who was Deep Throat?”

(continuarea, in care vorbeste despre munca lui de la al jazeera varianta engleza si despre de ce nu ar face un interviu cu Bin Laden, in NY TIMES.)

Plus materialul asta, in care spune ce e fictiune si ce nu in film, si cum a cedat drepturile pentru viata lui stiind ca o vor romanta pentru dramatismul cinematografic.

Apoi o parte din transcrierea interviului original, nu cel din film, care arata ca “I’m sorry?” intrebarea care marca in film punerea in corzi a lui Nixon, nu a existat in realitate.

David Frost: Are you really saying the President can do something illegal?
Richard Nixon: I’m saying that when the President does it, that means it’s *not* illegal!
David Frost: …I’m sorry?

In realitate

David Frost: Would you say that there are certain situations – and the Huston Plan was one of them – where the president can decide that it’s in the best interests of the nation, and do something illegal?

Richard Nixon: Well, when the president does it, that means it is not illegal.

David Frost: By definition.

Richard Nixon: Exactly, exactly. If the president, for example, approves something because of the national security, or in this case because of a threat to internal peace and order of significant magnitude, then the president’s decision in that instance is one that enables those who carry it out, to carry it out without violating a law. Otherwise they’re in an impossible position.

(n-am gasit alta cale sa va fac sa cititi transcrierea celei mai importante parti din interviu aici)

Week end-ul meu cu trimitere la jurnalism a fost mai lung, dar va veni si partea a doua de descriere pe blog.
M-am asezat la scris ca sa mai cistig putin timp pentru ca vreau sa vad un film care stiu ca ma va chinui, asa ca ma invirt pe linga el pina imi fac curaj.

Filmul se numeste The Killing Fields.

Si da, am trisat cu titlul acestui “post”, ca sa cititi:)

1458

tabu making of

E un blog nou. O sa vedeti in el cum se scriu povestile din revista, ce cade la editare, lucruri pe care de obicei le numim generic “de culise”.

Uneori o sa fiti fata in fata cu temerile celui care scrie. Si, credeti-ma, pentru cineva care ia foarte in serios ce are de scris, sunt o multime de temeri personale.

Alteori, o sa fiti fata in fata cu bucuriile si reusitele celui care scrie, marturisiri care sper sa va motiveze sa faceti meseria asta.

*
Incepem cu citeva secvente care nu si-au mai gasit locul in revista, in cover story-ul de martie cu Oana Zavoranu.

enjoy marturisirile lui Cristi Lupsa, aici

683

Din culisele televiziunii

Am doua motive pentru care va invit sa cititi urmatorul text.

1. E felul meu de a saluta spiritul de echipa al celor de la cursul de jurnalism narativ de la CJI ( editia de avansati). Sunt dincolo de orgolii de autor, se ajuta intre ei pentru a-si publica subiectele, si le promoveaza unul altuia. Chapeau!
Ok, sunt tineri; dar tocmai asta e frumusetea, pentru ca ai mai mari si mai intelepti nu prea fac asta.

2. E un exemplu bun ca scrierea narativa salveaza un subiect. Cred ca asta e solutia pentru tabloidizarea care ne ataca din toate partile (m-am dat cu parerea in directia asta in JN de azi).
Personajul din textul urmator nu are nimik spectaculos (in limitele pe care le cere spectaculosul din/de presa), n-are o viata extrema si nici probleme existentiale majore. Insa pentru ca viata ii este (de)scrisa intr-un fel special, o traiesti/citesti cu suspance.
Nu scriu asta pentru ei (cursantii de la CJI), caci ei stiu muuult mai bine decit mine lucrurile acestea. Scriu pentru noi, astialaltii care spunem repede cind citim asa ceva, “dar si eu puteam sa fac asta”. Practica ne omoara insa:)
Banuiesc ca au fost cel putin trei drafturi la story-ul asta si vreo 2-3 saptamini de munca.

Din culisele televiziunii: guma de mestecat si aplauze.
Text: Sorana Stanescu. Editor: Cristi Lupsa.

918

Tabu- making of – part 2- Ultima graficiana

s-ar zice ca am pastrat ce-i mai bun pt sfirsit la prezentare:)

ultima graficiana e o poveste despre o doamna care face afisele ca din alte vremuri care-s puse deasupra intrarii de la scala. Despre doamna, Maria, cititi in revista intr-o poveste care e delicata si sensibila. Sper sa va doriti, asemeni unuia dintre prietenii mei, sa o cunoasteti pe Maria dupa ce cititi povestea.

Acum vreau sa scriu despre cei care au lucrat la subiectul care, in mintea mea, e cel mai esquire din tabu de februarie:)

Cristi Lupsa a fost editorul si, daca nu ma insel – e 12 noaptea si nu pot verifica acum –, el a fost si cu ideea; el s-a intrebat cine deseneaza afisele acelea si-a trimis-o pe Gabi sa afle.

Gabi Piturlea e cea care l-a scris. Despre Gabi, desi am vzt-o doar de doua ori, as scrie pagini intregi. Rezum insa descrierea asa: Amelie + Miranda July + Alice in tara minunilor.
Are o sensibilitate speciala, o inocenta cu care se uita la lucruri si o prospetime cu care le descrie pentru care o iubesc tare, dar o si invidiez un pic. Are 20 (!!!!!) de ani, o cultura jurnalistica de-i bate la fund pe multi dintre cei care au dublul virstei ei si un dar nativ: poate sa-si mentina tonul delicat in orice scriere, fara sa afecteze relatarea evenimentelor. In citiva ani va fi una din vocile importante din jurnalismul romanesc si o foarte buna scriitoare de romane nonfiction.

Andrei Pungovschi este cel care a fct fotografiile. A fost placut si amuzant pentru mine sa lucram cu el; e foarte hotarit, stie ce vrea, unde vrea sa-si duca subiectul. A petrecut cu Maria, graficiana, mai multe zile intr-un frig ingrozitor. “Am pozat cu manusile in mina si cu caciula in cap”, ne-a zis in redactie. A vnt cu fotografiile in ordinea pe care si-a gindit-o el, cu explicatiile foto date de el.

Mi-ar placea tare sa fiu de fatza la o discutie de “business” intre Andrei si Cosmin Bumbutz, despre povestile din fotografiile lor. E o chestiune trecuta pe to do list, pentru saptaminile ce vor urma.

1761

Tabu de feb – making of – part 1 – dosar

Tabu de februarie are multa dragoste:)

Dosarul vorbeste despre lucrurile nebunesti pe care le fac oamenii indragostiti.
Nebunesti – vazute din afara, caci pentru ei sunt foarte firesti. Sper sa va placa normalitatea povestilor lor, care e data – din nou – de scriitura; urmareste linia evenimentelor, fara nicio exagerare, fara nicio adaugire. Simplu, clar, direct.

Daca ati auzi ca un domn a creat o vitrina de magazin cu hainele iubitei de care s-a despartit, ca a fost luat de politie si vitrina a avut o viata de doar 30 de minute, ati zimbi ironici. Sunt extrem de curioasa care va fi reactia voastra dupa ce veti citi dosarul care include si povestea acestei vitrine si a autorului ei.

*

E primul dosar coordonat de Cristi Lupsa si veti vedea mai multe povesti decit de obicei, mai multe unghiuri din care sa va uitati la “iubire”. Arata ca un caleidoscop: il rasucesti un pic si ai o noua figura din pietricele colorate.

Au lucrat la acest dosar Ani Sandu, Miruna Culger, Ioana Ulmeanu, Catalina Bolozan si, un special guest star, Oana Roman. Fotografiile ii apartin, ca de obicei, lui Cosmin Bumbutz.

Oana m-a surprins foarte tare. A scris o opinie cu garda foarte jos, foarte frumoasa, foarte sincera si foarte emotionanta; despre ea si gesturile din iubire pe care altii i le-au judecat.

Ioana si Catalina au pus cite ceva foarte personal in acest dosar, iar Ani si Miruna ne-au dat doua povesti spectaculoase care te fac sa spui: waaaaaaaaaaaaaaaaw, ce oameni!

(am iubit-o tare pe Ani – pe care o ascultati de obicei la stirile Radio 21 – pentru cum a scris povestea care se numeste Hainele iubitei. E ultima poveste sosita in dosar si daca nu s-ar fi intilnit cu Cristi cu citeva zile inainte de inchiderea numarului, n-ati fi citit-o luna asta. A fost un noroc, dar si un tur de forta pentru amindoi, caci au dus-o la capat in doar 3 zile)

Iar Bumbutz are citeva fotografii acolo intr-un foarte mare fel. Imi place mult fotografia care ilustreaza acest post: vorbeste despre familie, despre sarbatori, despre tata si fiu, fara sa-i aiba in cadru. Mi-nu-na-ta. (stiu Cosmin, nu vrei sa te mai laud :P)

1193

insectarul cu oameni

Trebuie sa te scot cu el intr-o zi la cafea.
Ok (…pauza…) Da’ de ce?
Pt ca o sa va placa sa va intilniti, sa va cunoasteti.
A, da. Bine. (…pauza…) Insectarul tau cu oameni alesi pe sprinceana.
Da’ d c insectar?
Pentru ca niciunuia nu ne place sa stam mult afara. Sub sticla e mai bine.

*
am purtat discutia asta cu un prieten acum doua zile. de atunci mi-am mai dorit ca un prieten sa-l cunoasca pe altul, si-am mai descoperit doi oameni pe care i-as putea aduce fatza in fatza pentru o intilnire care sa fie memorabila. mi-am dorit sa o cunosc si sa o simt mai bine pe o doamna care a fost subiectul unei sedinte foto pt revista pt ca m-a surprins cu caldura ei si cu mobilarea interioara. m-am incarcat tare frumu din niste povesti in care mi-as fi dorit sa cunosc fiecare dintre subiecti or semnatari. m-am emotionat la gindul ca in curind ana o sa-l cunoasca pe un pusti care m-a fct sa pling odata intr-un film si pe care la vremea aia mi-am dorit tare tare sa-l intilnesc. (dupa ce-si face ana treaba o sa-l si cunosc)
*
Oameni cu acelasi limbaj emotional.
*
Foto e de la Petrila, mina cu 12 morti, fcta ieri de Cristian Movila.

Cristi mi-a zis azi ceva care m-a dus cu gindul la o marturisire a lui Cristian Lupsa, iar atunci cind imi povestea domn Lupsa imi amintisem de o vorba asemanatoare spusa de Radu Afrim.

Si nu se cunosc intre ei. Inca:)

873

magnetzii

“vreau sa tin camera pe sambata ca se poate comprima coerent”

“8 min si 32 de sec d aplauze”

“arata, nu spune”

“200 de oameni in sala”

“da cu capul de bolovan”

“dar stii ca asta e un lucru obisnuit, sa se modifice o piesa de teatru pina in ultima zi.
da, dar publicul nu stie!”

***

S-au pornit sa faca un articol pentru ca au simtit un conflict:). Pentru bucuria de a scrie despre ceva nou, intr-o forma noua. S-au distrat.

M-am uitat la ei fascinata. Mai degraba am simtit decit inteles ce au fct, pentru ca n-am baza teoretica si ma intriga tehnica in sine pe care nu o pot stapini.
Mai intii si-au ales locul de actiune si personajele, apoi le-au dat drumul si s-au uitat la ele cum interactioneaza. Si-au aratat faptele prin detalii.

Teoretic si eu, si multi altii cind ne apucam de scris un articol facem asta. Practic, pt ca ei au o smekerie interioara (o structura mentala, un schelet pe care-l urmaresc) ei procedeaza diferit.

Is ca niste magneti; aduna pilitura de fier si, dupa legi care par magice, transforma praful in flori spectaculoase.
Dar acolo e o explicatie stiintifica. Pt ca nu speculeaza nimik, doar arata. Si ai o imagine completa insotita de senzatia pe care ti-o provoaca fapta in sine, senzatie pe care a trait-o personajul. Mai am de sapat, analizat, la psihologia din spatele unor anume descrieri, pt ca nimik nu e intimplator in alegerea lor si cred catz tre un mic instinct d psiholog pt alegerile bune.

*
Despre ce text e vorba, aflati in revista de decembrie. Magnetii sunt Lavinia Gliga, Cristi Lupsa si o tinara domnisoara pe care inca n-am cunoscut-o, dar am simtit-o frumu din ce a adunat “de pe teren”, Georgiana Ilie.

1138
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!