miine la ora 18.00 la MTR particip la lansarea colectiei Strada Fictiunii, editura All, un proiect editorial foarte simpatic, cu carti de care ti-e drag de la prima atingere. mi-ar face placere sa veniti miine la MTR, vor fi alaturi de mine sa prezinte cartile din colectie Florina Pirjol, Costi Rogozanu, Tudor Calin Zarojanu si Andrei Gheorghe.
— Oamenii ne-ntreabă mereu de ce i-am pus celui mic numele de Alan. Vine de la Alan Turing.
— De la cine ? Doamna grasă, căreia parcă numai îi ninge şi îi plouă, e nedumerită.
— N-aţi auzit de Alan Turing ? A fost un englez care a intrat mereu în conflict cu poliţia din cauză că era homosexual. E considerat părintele calculatorului. În al Doilea Război Mondial a avut o mare contribuţie la victorie : e cel care a decriptat sistemul Enigma, maşina electromecanică criptografică a statului-major
german, cu care se transmiteau submarinelor nemţeşti mesaje de neînţeles pentru serviciile secrete ale aliaţilor.
— A, da ? Nu ştiam…
— E unul dintre marii oameni uitaţi de istorie.
Clienta, nehotărâtă, se plimbă prin magazin, cu ochii grei de regrete şi fantasme.
— V-am povestit de Alan Turing fiindcă v-am văzut adineaori că vă uitaţi la tablourile alea mici, agăţate unul lângă altul sus de tot, sub tavan, spune Lucrèce.
— De ce e câte un măr pictat în fiecare dintre ele ?
— Aici e legătura cu Turing. Inventatorul calculatorului s-a sinucis într-un mod foarte ciudat. Pe 7 iunie 1954, a muiat un măr într-o soluţie de cianură şi l-a pus pe un gheridon. Mai întâi l-a pictat într-un tablou şi pe urmă l-a mâncat.
— Nu mai spuneţi !
— Se zice că din cauza asta logoul de la Apple este un măr cu o muşcătură. E mărul lui Alan Turing.
— Uite câte aflu… Măcar să nu mor proastă.
— Iar noi, continuă Lucrèce, care nu uită că-i negustoreasă, noi, la naşterea băiatului mai mic, am făcut acest kit de sinucidere.
— Cum arată ? se apropie clienta, vădit interesată.
Doamna Tuvache începe să-şi laude marfa :
— În punga asta transparentă aveţi un şevalet mititel cu o pânză deja montată, două pensule (una groasă, una subţire), câteva tuburi de culoare şi, bineînţeles, mărul. Atenţie, e otrăvit ! Puteţi aşadar să vă sinucideţi în maniera lui Alan Turing.
Singurul lucru pe care vă rugăm să-l faceţi pentru noi, dacă nu aveţi nimic împotrivă, e să ne lăsaţi moştenire tabloul cu mărul. Noi le colecţionăm cu drag şi le agăţăm acolo sus. Ca amintire ! În plus, toate merele astea aliniate sub tavan dau foarte bine cu marmura de Delft de pe jos. Am adunat deja şaptezeci şi două
de tablouri. Clienţii pot să le privească ca la expoziţie, în timp ce aşteaptă la rând, la casă.
Clienta cea grasă le priveşte şi ea :
— Sunt în toate stilurile…
— Da, unele mere sunt cubiste, altele, aproape abstracte.
Mărul albastru de colo a fost pictat de un daltonist.
— Cumpăr şi eu kitul de sinucidere, suspină doamna cea grasă, cu inima bătând ca în ritmul unui marş funebru. O să vă completez colecţia.
— Sunteţi foarte amabilă. S-aveţi grijă să semnaţi tabloul şi să-l dataţi. Azi suntem în…
— Cât e ceasul ? întreabă clienta.
— Două fără un sfert.
— Mă duc. Nu ştiu dacă e din cauza merelor pe care le-am văzut, dar mi s-a făcut cam foame.
Doamna Tuvache, deschizându-i uşa, o atenţionează :
— Să nu cumva să mâncaţi mărul înainte de a face tabloul, da ? Nu cotorul trebuie pictat ! Mă rog, nici n-aţi mai avea timp…
Mishima, aşezat pe un taburet în fundul magazinului, amestecă nişte ciment, nisip şi apă într-un lighean. Alan coboară scările, fluierând vesel. Tatăl îl întreabă :
— Eşti gata să te-ntorci la şcoală pentru orele de după-amiază ? Ai mâncat de prânz ? Te-ai uitat la ştirile de la
televizor ?
— Da, tata. Prezentatoarea de la stirile de la ora unu şi-a schimbat coafura. Era foarte flumos pieptănată.
Mama, cu ochii în tavan, nu se mai poate stăpâni :
— Asta-i tot ce-ai reţinut tu ? Mă doare mintea, zău ! N-au vorbit deloc de războaie regionale, dezastre ecologice, oameni care mor de foame ?
— Ba da, au mai dat o dată imaginile cu digurile din Olanda, care s-au rupt la ultima maree şi plaja care se-ntinde acum până la Praga. I-au mai arătat şi pe locuitorii din provincia Germania, slabi şi fără haine pe ei, care plângeau si se rostogoleau prin nisip. Erau transpiraţi şi nisipul li se lipise de piele. Dacă te
uitai printre gene, firele de nisip semănau cu nişte steluţe ! Era ca de pe altă lume, dar totul o să se facă bine la loc. O să adune tot nisipul.
Lucrèce e neagră de supărare :
— Of, băiatul ăsta, cu optimismul lui, ar face să-nflorească deşertul… Hai, fugi la şcoală ! M-am săturat până peste cap să te văd pe-aici, vesel ca un pui de graur !
— La revedere, mamă !
— Ei, asta-i, la revedere acuma !
Lângă raionul de produse proaspete, aflat în renovare, Mishima îşi suflecă mâneca puloverului, îşi pune puţină apă şi un pumn de nisip pe braţ şi-şi ridică mâna, privind-o atent, cu ochii mijiţi, în lumina neonului.
Lucrèce se întoarce spre el.
— Ce tot faci acolo ?
— E un bolovan de beton prevăzut cu un inel. De el atârnă un lanţ, cu o cătuşă care se închide pe gleznă. Te aşezi pe malul fluviului, arunci bolovanul în faţă şi hop, te duci la fund. Şi cu
asta, basta !
— Interesant, dă din cap un client mustăcios.
Mishima îşi trece palma peste fruntea şi chelia care se întinde până-n creştet, apoi precizează :
— Bolovanii îi torn chiar eu, aici sau jos în pivniţă, cu numele magazinului nostru ştanţat pe undeva. Ia puneţi mâna ! Se simte, aşa-i ? Magazinul de sinucideri ! Îi puteţi folosi şi dacă vă aruncaţi pe geam.
Clientul îl priveşte uimit. Mishima îşi strâmbă un colţ al gurii, iar pomeţii i se rotunjesc şi mai tare sub ochii rotunzi ca nişte bile, sub sprâncenele zburlite.
— Da, da, bolovanii de ciment vă măresc greutatea ! Vedeţi dumneavoastră, înainte vreme, când venea o tornadă sau un uragan, persoanele mai uşurele se aruncau şi ele pe fereastră, dar se făceau de râsul lumii : le găseai dimineaţa agăţate de crengi, în pijama, ori atârnând de felinare, sau rătăcite prin balcoanele vecinilor. Pe când, dacă vă prindeţi la gleznă bolovanii de ciment de la Magazinul de sinucideri, vă prăbuşiţi în linie dreaptă !
— Ah !
— Seara, suit pe pervazul de la camera noastră, îmi place să privesc cum se aruncă oamenii din turnuri. Dau perdeaua la o parte şi mă uit la ei cum se preling cu bolovanul de ciment la gleznă : parcă-s stele căzătoare ! Când ia bătaie echipa noastră, sunt şi mai mulţi : cad ca grăunţele de nisip. E tare frumos.
Lucrèce îşi mijeşte îngrijorată ochii ei frumoşi şi gravi, se uită la Mishima, îl ascultă şi se întreabă în tăcere :
— Alan o fi contagios ?
Am citit cartea simbata, pe nerasuflate, cu un zimbet cald pe dinauntru. Am stat blocata in anii 1900 – dar nu intre hainele si casele acelor vremuri, ca in cartile anterioare, aproape istorice ale doamnei Parvulescu. Acum am fost blocata intre emotiile personajelor imaginate de dinsa.
