Tag : dilema

cinema acolo susLibrariile din Teleorman si dosarul Dilema Veche ”Cinema acolo sus ma iubeste”

Librariile din Teleorman si dosarul Dilema Veche ”Cinema acolo sus ma iubeste”

In week endul acesta s-a vorbit mult – gratie lui Marian Godina – despre cum in judetul Teleorman nu exista nicio librarie.

Radeam cu o prietena care lucreaza la tv ca ii spusesem de aproape 2 ani de aceasta situatie si ca editorilor ei nu li se paruse un subiect relevant. Pana la Godina si puterea internetului.

Ironic, dar s-a vorbit la tv despre situatia editorilor de carte gratie unui domn care a devenit faimos pe internet, acel dusman al tipariturilor, cum ar zice unii. Desigur, in mod gresit, pentru ca Godina a vandut cateva zeci de mii de carti cu insemnarile lui amuzante si dure despre realitatea pe care o vede din perspectiva unui politest de la rutiera.

Stirile despre cum in Teleorman nu sunt librarii, m-au facut sa ma ganddec ca in Teleorman nu sunt nici cinematografe. Deloc. Si copiii descopera filmul pe ecran mare mai rar decat acum 50 de ani cand tehnologia aceasta era ceva uimitor.

Stiu liceeni care iau ”rata” – autobuzul Alexandria Bucuresti – pentru o ora si jumatate ca sa vina in week end la film la capitala, iar asta li se pare cea mai frumoasa evadare si distractie pe care o pot avea. Asteapta week endurile acelea ca pe cele mai valoroase intamplari ale lunii.

Asa ca in acest week end cand ma uitam la tv si descopeream ca judetul meu natal e din nou vedeta la lucruri rele (stiu, avem cei mai activi oameni trecuti in nefiinta), mi-am amintit de o bijutere de dosar pe care am primit-o acum cateva zile, dupa ce a aparut in Dilema, ”Cinema acolo sus ma iubeste”

Sunt printre paginile dosarului marturii ale unor scriitori despre prima lor intalnire cu cinematograful. Iata doua fragmente din povestile mele preferate.

Emil Brumaru: Nu mai fusesem niciodată să văd un film și nici nu mi se explicase nimic despre cinema. Am urmărit cu sufletul la gură un film cu Stan şi Bran la război. S-a făcut lumină, taică-meu nu a sosit, s-a făcut iar întuneric şi am rămas ţintuit în scaun. De aici a început enorma mea uluire. Stupefacţia a fost că am revăzut, încă o dată, acelaşi film. Or, eu crezusem că ce se întîmplă pe ecran este irepetabil, are loc în chiar clipa în care priveam acţiunea, reală în mintea mea. 

Radu Cosasu: Stan şi Bran veneau de pe ecran spre mine cu o maşină şi eu – agăţîndu-mă de mîna tatălui meu – încercam să mă feresc, să nu dea cu maşina peste mine şi să mă calce. Pînă la urmă, m-au călcat, cu vîrf şi îndesat, pe viaţă.

Toate povestile le puteti citi aici.

Nici nu stiu daca e trist sau emotionant ca la 50 de ani distanta copiii care se afla la 100 de km de capitala unui stat din Uniunea Europeana descopera cu aceeasi uimire magia cinematografului pentru ca… e rara avis.

E in acelasi dosar un interviu cu Ioana Ionescu, margeting managerul de la Cinema City (bonus, e prietena cu mine) care povesteste despre inovatiile pe care le-au adus in cinematografe, despre IMAX si despre 4Dx, despre VIP all inclusive (despre care am scris aici). Cinematograful – ca tehnologie – a avansat imens de la momentul in care copiii Brumaru si Cosasu se speriau de Stan si Bran, astazi copiii se ”sperie” de senzatiile foarte realiste din 4Dx sau din proiectiile 3D in care pare ca pot sa atinga personajele.

(puteti citi interviul Ioanei aici ca sa vedeti cat de mare e atentia pentru nevoile spectatorului de cinema in momentul in care se construieste un nou cinematograf intr-un mall. Inclusiv pentru cei care vor filme de arta)

Asa ca din perspectiva stirilor din ultimele zile, dar si a lecturii acetui dosar minunat, mi-as dori ca dupa sistemul ”o cafea in asteptare” sa existe si ”un bilet la film in asteptare” pentru copiii care nu au fost niciodata la un film la cinema.

Pentru ca daca autoritatile nu ne ajuta, ne putem ajuta noi. N-avem cum sa facem cinematografe in orasele mici (desi Tudor Giurgiu a demarat un proiect pentru restaurarea unor cinematografe, dar mai e mult pana departe), dar putem sa ajutam ca tot mai multi copii sa se minuneze de magia senzatiilor pe care le poate aduce un film 3D intr-o sala cu cea mai inalta tehnologie.

P.S. daca sunteti profesori sau directori la scoli, sunati la Cinema City a descoperiti programele lor educationale.

P.P.S. primul film pe care l-am vazut la cinematograf a fost ”pe aripile vantului”. Era mica mica, mi s-a parut foarte lung, dar mi se parea magie. Plus ca mama ma imbracase cu hainele cele mai bune.

 

2556
AlexAxonde ce-l iubesc pe…

de ce-l iubesc pe…

sunt unii oameni care stiu sa spuna lucruri importante cu gratie si tandrete, ca o mingiere.

uite un exemplu:

Patru milioane de francezi se declara singuratici. Am vazut o manifestatie in care sute de tineri si batrini arborau – fiecare, intr-o mare tacere – pancarde pe care scria foarte apasat Je suis seul. Ca unul care nu crede in incomunicabilitate, pot scrie ca a fost cel mai puternic miting de solidaritate din secolul XXI.

Radu Cosasu la rubrica “Cu ochii-n 3, 14”, Dilema, 21-27 iunie.

*

pur si simplu il iubesc pe domnul Radu Cosasu.

(foto by alex axon, unchiul acestui blog… el imi face ordine de cite ori ajung la impas tehnic )

1445
BookshelfIrina – prelegere la Universitate

Irina – prelegere la Universitate

Colega mea Irina Mihalcea, brand manager tabu, a tinut ieri o prelegere la universitate pentru un master de Managementul Artelor. Irina a vorbit despre PR, bazindu-se pe experienta ei foarte importanta pentru virsta frageda pe care o are. e unul dintre putinii PR din romania care cunoaste meseria din interiorul a celor mai importante 3 parti implicate in relatiile publice: agentia, clientul si media.

in timp ce o ascultam (am mers in gasca sa o sustinem cu Sanzi, Andreea si Maria), ma gindeam ca am drept colegi unii dintre cei mai destepti oameni care exista in piata media.
educati, rafinati, cu gusturi bine asezate, colegii mei pot vorbi la universitate, pot face proiecte spectaculoase si da… daca si-ar pune in minte… ar fi acceptati sa scrie si la Dilema.

(nu stiu daca stiti, dar in piata media, Dilema e un fel de sperietoare; prea mult profesionalism strica. “nu suntem la Dilema” li se spune jurnalistilor care vor sa scrie chestiuni culturale sau articole mai elaborate. ni s-a intimplat si noua, li se intimpla si altora dupa cum am aflat simbata la un brunch)

*
ce mi-a mai placut mult ieri la ASE unde, pentru ca era o sala foarte bine dotata tehnic, se tinea prezentarea a fost doamna profesoara. de trei ori mai cool decit toate studentele la un loc, dar “cool intr-un sens care e un melange de energie pozitiva, de tinerete, de dinamism, de interes pentru materia predata.
doamna profesoara se numeste Mariana Nicolae, prodecan REI ASE Bucuresti, si daca aveti in plan sa faceti vreun master la ASE, cautati-o. cred ca va fi unul dintre profesorii aceia despre care veti povesti nepotilor.

2551
teatrumanele

manele

e in dilema un articol semnat de Alice Georgescu – „Baterea de cîmpi, ca (auto)critică” – in care pe 4000 de semne doamna Georgescu povesteste cum directorii de teatru ii iau pe criticii cu scoala deoparte dupa spectacole si-i intreaba „cine e aia/ala care scrie la… ca numai prostii scrie? si n-are nici scoala”. Doamna Georgescu adauga insa ca aceiasi directori de teatru se mindresc cu cronica pozitiva a neavenitului, uitind ca nu mai au scoala de specialitate.

textul se incheie cu un PS

Acest text se dedica, odata cu vibranta recunostinta a autoarei, actritei Valeria Seciu si interpretarii sale (rolul Lady Macbeth) din spectacolul Macbeth. Un studiu propus de Centrul de Cercetare si Creatie Teatrala „Ion Sava” si de teatrul National din bucuresti si datorat regizorului Radu Penciulescu.

Inteleg de aici ca dna Georgescu e suparata pe criticile nefavorabile in directia doamnei Seciu, dar ce nu inteleg e de ce nu merge pina la capat sa numeasca personajul/personajele care a(u) generat supararea domniei sale.

Cea mai celebra dintre cronicile negative pentru acest spectacol e cea semnata de Cristian Tudor Popescu in Gindul . Cu tot respectul si toata admiratia pentru doamna Seciu, subscriu pina la ultimul punct la ceea ce scrie CTP. Mai ales ca am vazut aceeasi reprezentatie, dinsul stind 2 scaune in spatele meu.

De ce nu merge doamna Georgescu pina la capat in textul ei?
N-a citit cronica lui CTP?
Ma indoiesc, stia ca e in sala, stia ca plecase la pauza, cu siguranta a urmarit sa vada ce va scrie.

*
De ce scriu despre asta? Pentru ca atitudinea doamnei Georgescu mi se pare definitorie pentru noi ca popor; criticam in virf de buze fara sa mergem pina la capat, ca sa nu suparam pe nimeni, dar ne aratam superioritatea.
Plus ca atitudinea asta: „doar prietenii din gasca noastra au dreptate/sunt cei mai tari, scriu cronicile care conteaza” e, ma iertati, manelista.
*
Saptamina trecuta, la Sibiu, eram in fata unui domn care are ani de scoala despre teatru aproape citi ani am eu de cind m-am nascut: Cristian Radu.
domnul Radu m-a provocat:
– Spune-mi creatori romani contemporani care influenteaza istoria universala. care conteaza si afara.
Sa nu zici Eliade, Brincusi, Ionescu, Muller pentru ca s-au format pe alte meleaguri.

N-am fost in stare sa numesc pe cineva la fel de puternic ca acestia si Cristian Radu a concluzionat: ar trebui sa acceptam ca suntem provinciali in domeniul asta.

*
m-a urmarit mult demonstratia lui si expresia „suntem provinciali” si mi-am dat seama ca are mare dreptate: nu suntem provinciali doar in cultura, suntem provinciali ca natie.
daca am accepta asta si-am folosi ambitia provincialului care vrea sa razbata, sa-si faca un rost, poate am progresa in lume.
numai ca noua ne e mai usor sa spunem ca „ai nostri sunt cei mai tari” si traim in propria manea.

manelisti. asta suntem. cu totii.

2251
2134551cronicarilor de teatru, din nou

cronicarilor de teatru, din nou


toata dimineata am citit cronici pentru piese de teatru pe care le-am vazut sau la care n-am ajuns inca.
unele m-au infuriat cumplit (pentru ca e cel mai usor sa scrii din virful penitei ca e rau), altele m-au amuzat, altele mi s-au parut niste panglicarii teribile.

mi-am adus aminte de un editorial pe care l-am scris pentru JN acum mai bine de 4 ani in care cred si acum pina la ultima litera. nu e vorba de o generalizare, stiu ca sunt si mici exceptii printre criticii cu multa scoala in teatrologie care nu sunt in descrierea de mai jos, dar MAJORITATEA…

*
Merg rar la teatru pentru că m-am fript cu montările româneşti şi suflu-n orice piesă, dar şi pentru că, rareori, găsesc în cronicile de specialitate ceva care să mă convingă să intru în sălile de teatru. E motivul pentru care astăzi, în ziua deschiderii Festivalului Naţional de Teatru, vreau să vă spun dvs., criticilor de profil, oful meu.

Nu sunt din lumea teatrului, nu am studii de specialitate, nu ştiu mai mult de 10 nume de actori şi regizori de acum 50 de ani. Sunt un spectator obişnuit, care merge la teatru de bucurie, ca să simtă o energie specială, ca să se minuneze cum între el şi cei de pe scenă se creează un flux prin care se transmit, în dublu sens, emoţiile.

Dar sunt un spectator care, din cauza “scrierilor” dvs., nu are repere ca să poată alege unde să meargă.

Când citesc cronicile de teatru, mi se pare că am deschis dicţionarul de neologisme şi că am nimeritîntr-un concurs unde vor fi premiate cea mai lungă frază, cele mai multe gerunzii folosite, cele mai multe adjective puse în faţa unui substantiv, cele mai multe cuvinte care să nu exprime nimic.

Dvs. nu scrieţi pentru mine, spectatorul. Scrieţi pentru gloria personală, să vadă ceilalţi critici / regizori cât de culţi şi de rafinaţi sunteţi; scrieţi ca să plătiţi poliţe. Fie că plătiţi o favoare ce v-a fost făcută de regizor, actor, director de teatru, fie că sunteţi supăraţi şi le arătaţi astfel aceloraşi actori, regizori, directori de teatru ce putere aveţi cu pixul în mână. Scrieţi pentru premii sau pentru deplasări la festivaluri. Scrieţi ca să fiţi remarcaţi. Uneori scrieţi pentru o masă bună, după premieră. Şi mă uitaţi pe mine, spectatorul.

V-am văzut la premiere. Vă scoteaţi tacticoşi şi ostentativ hârtiile şi notaţi, notaţi, notaţi. Aţi ratat multe detalii din piese, eraţi cu ochii în hârtii tot timpul. V-am citit, apoi, cronicile; mi-aţi dat un spectacol din capul dvs., cel pe care-l ştiaţi de când aţi intrat în sală, nu cel care era pe scenă. V-amvăzut şi la alte premiere. Vă plictiseaţi şi căscaţi. Băteaţi uşor din picior, a nerăbdare. (În sală, eu – spectatorul – căscam ca şi dvs. şi nu înţelegeam ce e cu porcăria aia.) Şi când v-am citit cronica era… elogioasă. Pentru că regizorul, un “maestru”, vă era prieten şi n-ar fi dat bine să scrieţi că tocmai a dat rateu.

Uite de asta merg din ce în ce mai rar la teatru. Şi-mi pare al dracului de rău că nu vă pasă, că daţi vina pe oricine altcineva (că televizorul prosteşte lumea, că nu mai există interes pentru teatru, pentru cultură, că n-avem bani şi pentru această distracţie) în loc să vă gândiţi că nici dvs. nu mă trimiteţi în sală.

Eu, spectatorul ăsta care are suficienţi bani să poată plăti un bilet la orice spectacol bun, vreau să fiu convins să-mi scot banii din buzunar. Vreau să ştiu că nu-mi pierd timpul. Vreau să mi se recreeze, pe hârtie, emoţia din sală, în câteva rânduri şi cuvinte simple. Ca şi cum mi le-ar spune un amic. Cu sinceritate. Un prieten care să aibă curajul să recunoască atunci când un alt prieten sau protector al lui a dat-o în bară, sau când unul care nu face parte din gaşca lui a realizat ceva frumos. Ce ziceţi, ne împrietenim?

P.S. Am făcut o selecţie de fraze, expresii şi neologisme pe care le-am găsit în cronici, în doar 2 zile de documentare. Ştiu că o să râdeţi când o să le citiţi şi-o să ripostaţi că sunt ale altora. Îmi pare rău că veţi gândi aşa. Dar sper încă să citesc una din cronicile dvs. viitoare care să mă trimită în sala de teatru.
Jurnalul National, noiembrie 2006

*
la link sunt fragmente din cronici, iar aici reactiile pe care le-a generat articolul la vremea respectiva. mai mult, regretata Magdalena Boiangiu a facut un dosar la Dilema pe tema asta. din pacate, desi a trecut atit de mult timp, tot acolo suntem cind e vorba de cronica de teatru.

*

si-acum mai rid de exprimari gasite in cronici, dar doua – din reasearch-ul de atunci – bat orice asteptare

Mărturisesc de la început că am trăit un sentiment de aprehensiune în drum spre întîlnirea “vîlceană” cu personajele lui Cehov.

aprehensiune = Teamă vagă, frică nedesluşită

Lamentările capătă şi ele o melodicitate soporifică.

Soporifică = (Substanţă, medicament) care are proprietatea de a produce somn

4761

am plins la…

Lena, la teatru, urmărind nemişcată spectacolul, atunci cînd îi plăcea, şi dregîndu-şi discret glasul în cîte un moment emoţionant sau apucînd repede batista, ca să-şi tamponeze, chipurile, fruntea; Lena, ascultînd muzică clasică, ceasuri întregi; Lena, întorcînd repede capul, la istorisirile atroce despre animale chinuite, ea, care… “pe mine să mă lăsaţi în pace cu cîinii şi pisicile voastre că nu mă interesează!”; Lena, ducîndu-se în zori să se plimbe singură pe malul mării, ea, care… “ce-i prostia asta cu natura sălbatică? mie îmi trebuie trotuare asfaltate!”. Ba, chiar, Lena, vorbind despre lucruri ultrarezonabile şi lăsînd să-i scape că, pe cînd “zapa”, în toiul insomniei, canalele televizorului, s-a oprit la… “e o telenovelă braziliană ceva mai decentă decît aiurelile alelalte”…

Pentru că, fireşte, atunci cînd eşti o femeie superinteligentă, nu ai voie să fii, nici măcar pentru prietenii apropiaţi, în primul rînd femeie. Iar cînd eşti un cronicar exigent, tăios şi – ce să mai vorbim? – al dracului, nu trebuie să-i laşi, nici măcar pe artiştii cu care stai din cînd în cînd la un pahar de vodcă şi foarte des la stacane de vorbă, nu trebuie să-i laşi, zic, să vadă că iubeşti teatrul cu pasiune, cu un fel de disperare alimentată deopotrivă de puţinele capodopere şi de nenumăratele prostii la care ei, artiştii, te cheamă tot timpul, fiindcă, deşi eşti un cronicar al dracului, ei, artiştii, simt cumva, nedefinit şi inexprimabil, cît de tare iubeşti teatrul şi cît de mult ţii la ei, chiar şi după ce te fac albie de porci în “scrisori deschise” şi în conclavuri închise. Şi pentru că, fireşte, o femeie superinteligentă nu are voie să arate că se îndoieşte, uneori, de sine şi de judecata ei şi că suferă dacă, într-un fel sau altul, a nedreptăţit pe cineva. O femeie superinteligentă trebuie să fie bărbată.

alice georgescu in dilema despre magdalena boiangiu. textul integral

1787

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!