Intalnirea pentru interviul de mai jos a avut loc la sfarsitul lui ianuarie. Erau 5 ani de la publicarea primului meu interviu cu Emanuel Parvu.
De anul trecut am inceput proiectul „Dupa ani” in care urmaresc cum au evoluat subiectii unor interviuri, ce au facut din ce si-au propus la momentul primului nostru interviu, pe unde i-a dus viata si cum s-au schimbat.
Am facut interviuri cu Marius Manole (aici si la 9 ani distanta, aici), cu Andrei Serban (aici si la 10 ani distanta, aici), iar acum e randul lui Emanuel Parvu, profesor, regizor, actor, scenarist, dramaturg. Si prieten de ceva mai multi ani decat distanta de la primul interviu.
Acum 5 ani scriam o poveste despre pasiunea nebuna a lui Emanuel Parvu cu care-si urma visurile. Poveste care includea o plecare in Anglia la munca, o emisiune de televiziune de mega succes ( In Puii Mei) si renuntarea la succesul si banii pe care-i aducea televiziunea pentru a face un lung metraj. (cititi intreaga poveste aici)
Astazi, Emanuel Parvu e castigator de premiu pentru regie la Sarajevo pentru primul lui lung metraj, mai are cateva premii pentru scurt metraje, cateva roluri remarcabile in film, o vizita la Cannes cu film in competitie, o nominalizare la Gopo pentru cel mai bun actor in rol secundar, cateva spectacole de teatru scrise si regizate…
Dar pana la toate aceste victorii a fost renuntarea la un stil de viata luxos pentru unul minimalist, o reasezare a prioritatilor si a modului de a vedea lucrurile. Parvu recunoaste ca in perioada cand regiza si juca in „In Puii Mei” ajunsese la un nivel financiar care-i permitea sa faca tot felul de nebunii.
„Rad cand imi aduc aminte cateodata de nevoi d-astea de clasa a treia. Te plimbi printr-un mall si n-ai nevoie de nimic anume, dar… sa-mi iau ceva. Pentru ca am ajuns sa pot.
– Cat e sticla asta de whiskey? 5 milioane. O vreau? Doua, va rog. –
Eu am trait pe vremea lui Ceausescu, nu pot sa zic ca eram incarcat de jucarii si, cand am avut bani, mi-am luat toate jucariile cu putinta, in general masini. Imi schimbam masina la 6 luni.”
Cap 1. RENUNTAREA
Stii cum se termina materialul nostru de atunci? Tu lucrezi la primul lungmetraj care e dupa “Inimi cicatrizate”. Hai sa continuam, sa zicem ce s-a intamplat cu “Inimi cicatrizate” …
Emanuel Parvu: S-a intamplat un lucru foarte bun. Dupa ce s-au dat rezulatele concursului CNC, unde eu am luat la debut, am vazut ca a luat la consacrati colegul Radu Jude cu acelasi film. Am scris amandoi fara sa stim unul de altul, dupa aceeasi carte.
Ai suferit ca aveati acelasi subiect?
Parvu: Rau. Rau. Ca nu m-am gandit ca cineva, cel putin in miscarea cinematografica de acum 5 ani, se mai gandeste in paralel sa scrie despre Blecher. E un subiect greu, cartea-i grea. Am facut o combinatie intre “Inimi cicatrizate” si “Intamplari din irealitatea imediata”. Am castigat concursul cu “Inimi cicatrizate” si, dupa o luna de zile de plans, am luat o decizie: sa dau inapoi finantarea, sa zic „nu, multumesc”.
Ai dat banii inapoi?!
E. Parvu: Da. Am renuntat “complect” – imi place acest cuvant. Si am luat de la zero. A fost cred cea mai mica suma din istoria CNC-ului data vreodata. Dar banii aia imi deschideau o gramada de usi pentru a aduce alte fonduri.
Si doi ani de zile ai stat si n-ai facut nimic?
E. Parvu: Nimic. Zero. Am stat acasa, in bucatarie si am scris. Si am rescris. Si-am taiat si am rescris. Initial noul film se chema „Dorul” si era in Delta. Un an de zile am facut prospectii in Delta, stiam tot filmul acolo. Tot, tot. Pe urma s-a ajuns ca il filmam la munte. Si a ajuns „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”. Si uite ca a iesit ceva foarte frumos, nu din priceperea mea. Din mana Lui. Nu de la mine.
Dar ti-ai notat undeva cate premii a luat Meda…?
E Parvu: Da, cred ca da. Miruna cred ca stie mai bine. (n.mea. Miruna Berescu, producatorul filmului si partenera lui de viata). 10-11, nu mai stiu. Am fost si in America, n-am apucat sa merg in China, am avut o invitatie acolo, dar n-am apucat sa merg pentru ca nu ma duc fara consoarta si ea avea treaba in Bucuresti. Am fost prin Elvetia, am fost prin tot felul de locuri foarte misto si am vazut tot felul de oameni.
Te-a schimbat in vreun fel toata aceasta experienta?
E Parvu: Foarte tare. Adica filmul asta m-a deviat complet de la orice tip de gand aveam inainte. Complet. Mi-a oprit linia pe care mergeam inainte, pur si simplu a taiat-o.
Si in ce directie vrei sa te duci?
E Parvu: Nu e ca vreau, s-a dus viata intr-o directie, singura, s-a dus intr-o directie de cunoastere. In momentul in care incepe sa nu mai existe “pofta materiala”, totul se schimba. Filmul n-o sa-ti aduca niciodata un Mercedes. O sa-ti aduca o masina de 4000 euro care sa te duca din punctul A in punctul B. Daca conteaza ce faci in punctul B si cu cine te intalnesti acolo si nu conteaza cum ajungi in punctul B, atunci se schimba felul de a trai.
Deci cumva ti-a schimbat raportarea ta la lume.
E Parvu: Foarte mult. Pur si simplu s-a astupat un canal din care izvorau foarte multe nevoi. Nici macar nu e o chestie pe care o faci constient. N-a venit transformarea de pe azi pe maine, a venit in foarte mult timp. Azi am mai taiat o chestie, s-a mai oprit ceva, s-a mai oprit altceva.
Mi se pare ca esti mult mai introspect, mult mai analitic decat erai cand ne-am intalnit…
E Parvu: Atunci inainte, cand faceam televiziune, nu aveam timp sa-mi permit sa fii introspect. La televiziune ei au un spatiu de emisie, ala trebuie umplut. Nu exista sa-l faci mai scurt, chiar daca nu-ti place. Ala e spatiul, atata faci. Ai chef, n-ai chef, iti place, nu-ti place, e bun, e prost, tu trebuie sa umpli acel spatiu pe care il ai prin contract. Esti racit, nu esti racit, esti bolnav, a murit ma-ta, cainele, tu ai un contract – ei trebuie sa bage ceva, oamenii trebuie sa vada ceva si atunci trebuie sa livrezi indiferent de starea ta.
Televiziunea te forteaza sa te gandesti ce filmezi atunci pe loc. Odata a inceput o ninsoare si noi aveam de filmat intr-o decapotabila. La un film o dai dracului de filmare, n-o mai faci. La tv, filmezi n-ai variante pentru ca saptamana aceea trebuie sa fie pe post.
In 2017 Emanuel Parvu a avut premiera cu filmul „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, o poveste despre un taietor de lemne ( Serban Pavlu) caruia ii moare sotia si se afla in imposibilitatea de a mai tine acasa o fetita pe care o luasera in asistenta maternala. Alaturi de Pavlu, ii distributie s-au mai aflat Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Rodica Negrea, Ana Radu.
Cap 2. RECOMPENSA
Revenind la film, cred ca unul dintre momentele cele mai frumoase din ultimii 5 ani este castigarea premiului de regie de la Sarajevo.
E Parvu: Asta nu se uita niciodata. Am inscris filmul la Sarajevo pe ultima suta de metri. Mai erau festivaluri inainte care nu ne acceptasera. Eram la tata acasa cand am primit unul dintre refuzuri. Nu pot sa uit intamplarea pentru ca tata m-a luat in brate, pana la 39 de ani, de doua ori: o data la 11 ani cand m-am certat cu mama si o data acum, cand am primit vestea refuzului. Eram la el acasa si, pur si simplu, ma uitam la telefonul de la care am primit vestea si fara schimonoseli, fara sa mi se schimbe fata, au inceput sa-mi curga lacrimile suvoi si nu ma puteam opri. Dar nu era cu suspine, pur si simplu curgeau acolo in viata mea. Si a venit tata, m-a luat in brate si mi-a zis “da-le dracu’ de festivaluri, or sa fie mai multe”. Nu eram in cea mai buna stare, mai ales dupa doi ani de chin.
Si in vara lui 2017 eram la Cluj, la TIFF, la masa cu Miruna si cu Dan Chisu. Am primit telefonul cu raspunsul. Nu m-am uitat atunci pe loc. Mi-am terminat fraza de spus, am stins tigara, cand m-am uitat am inceput sa urlu si i-am aruncat telefonul Mirunei, care a citit si ea si a inceput si ea sa urle. Chisu simtea si el ca e ceva de bine si zicea “da si mie sa urlu si eu”. E amuzant ca in aceste situatii, intervine frustrarea faptului ca n-ai voie sa spui ca ai fost selectionat. Si atunci, toata luna de dupa stai ca pe ghimpi ca n-ai voie sa spui nimanui. Ai un zambet tamp pe fata tot timpul. Si oamenii te intreaba “Ce faci, ma? de ce razi?” … “N-ai tu treaba!, un prieten de la Galati, nu-l stii tu”.
Dar la Sarajevo, v-au anuntat ca trebuie sa va intoarceti pentru gala, la cateva zile dupa proiectie?
E Parvu: Nu plecaseram. Ne-au sunat ca tre’ sa fim la ora nu stiu care acolo. Da, bine, ok, am inteles. “Sa fiti toti!” “Ok, bine, o sa fim toti.” Si era foarte agitata lumea in jurul nostru, ne verificau pe toti, „e toata echipa?”, cu locuri mai in fata …
Si nu v-a incoltit un gand c-o sa luati ceva?
E Parvu: Simteam c-o sa ia Serban.
Serban mai fusese la Sarajevo chiar cu Jude cu „Toata lumea din familia noastra” si toata lumea zicea “mama ce-o sa iei, ce-o sa iei”. A venit cu costum si s-a pregatit si n-a luat. De atunci mi-a si zis „eu nu-mi iau haine de gala cu mine” iar cu o zi inainte a anuntat ca vrea sa plece cu sotia lui, Oana, nu stiu unde. I-am zis “Stai aici, nu pleca”.
In seara galei, Pavlu era agitat, avea pe el un tricou si un sacou. Simteam din ce se intampla, simteam ca ceva ia. A fost si o conjunctura potrivita pentru ca din 8 filme, 4 au fost cu barbati si 4 cu femei in rol principal. Deodata sansa devine mult mai mare si, fiind si un rol foarte bun, simteam ca se intampla ceva. Si cand l-au anuntat pe Serban cu premiul pentru cel mai bun actor am inceput sa urlam toti, sa ne bucuram. Apoi m-am relaxat.
Si ai zis gata, la revedere, acum ne bucuram, s-a terminat ceremonia pentru noi…
Parvu: Pai gata. Filmul deja avea un premiu, nu-mi mai trebuia nimic. Si ne-am relaxat. Eu mi-am scos sacoul, deja transpirasem tot.
Cand ne-au anuntat premiul pentru regie, m-a luat din oala si nu mai stiam ce a fac, m-am imbracat pe drum, erau aia cu camerele pe mine, nici nu stiam ce sa vorbesc, nu-mi pregatisem. Am zis “Multumesc, multumesc!” Nici nu stiu ce am zis. Imi tremurau mainile si picioarele.
Da, uite, apropo de „imi tremurau si mainile si picioarele”. Tu esti si actor, dincolo de regizor. Nu esti omul caruia sa-i fie frica sa vorbeasca in public pentru ca vorbesti in public. De ce te mai apuca emotia si-ti tremura si mainile si picioarele?
Parvu: Pentru ca tu vorbesti in general in public dupa niste luni de zile de repetitii in care esti foarte sigur pe ce ai de facut. Cand te pune cineva in conditia in care sa spui vorbele tale, exista intotdeauna senzatia de crud care cred ca o trasatura fundamentala a oamenilor si unul dintre cele mai frumoase lucruri: expunerea la interior.
Daca ai de tinut un speech pentru un pahar de apa poti sa-l tii, dar cand e ceva care are acces la interiorul tau, cand tii un speech la o inmormantare sau cand tii un speech la un premiu foarte mare care te ia din oala, acolo e un soi de acces spre interiorul tau.
Omul ascunde ce contine. E o chestiune de aparare pe care o facem inconstient. Si atunci mimezi si nonsalanta si mai faci si o gluma proasta. Sau poate faci o gluma buna sau poate vii cu speechul pregatit si-l mimezi si pe ala. Dar, se vede.
Echipa “Bacalaureat” pe covorul rosu de la Cannes
Cap 3. INTERIORUL
Ziceai ca omul nu e pregatit sa-si arate o parte din interiorul lui. Mie mi se pare ca, in teatru, prin piesele pe care le-ai facut in ultima vreme, si la „O spovedanie”, si la „Judecata”, sunt intamplari care vorbesc despre ceva din interiorul tau si despre probleme care te framanta si pe tine. Raportarea la adevar, raportarea la parinti.
Emanuel Parvu: In momentul acesta ma obsedeaza in existenta si a mea si a omului, culoarea gri. Cat de motivat esti sa faci lucruri chiar cand faci cel mai rau lucru din lume sau chiar cand faci cel mai bun lucru din lume. Nu cred sa existe om fundamental rau din nastere. Si criminalul ala cand omoara pe cineva, excluzand nebunii, excluzand cazurile patologice, zice: „bai, am iubit-o ca pe ochii mei din cap, de aia am omorat-o, ca nu am suportat s-o vad la bratul altuia”. Cred ca orice om, orice actiune pe care o facem, are foarte multe straturi. Unele de care suntem constienti, altele de care nu suntem constienti si, in functie de contextul in care ne aflam si de temperatura discutiei, ajungi sau nu sa le accesezi. Dramaturgul e obligat sa faca accederea in primul rand in scriitura si pe urma regizorul sa vada temperatura la care reuseste sa aduca actorul ca sa para verosimil.
Inteleg de ce ai simtit nevoia sa te duci in zona asta de exprimare, dar de ce ai vrut sa si scrii, sa si joci, sa si regizezi.
Emanuel Parvu: Suntem intr-o vreme in care traim cu patos mize foarte mici. E adevarat ca orice miza mica poate fi transformata intr-o miza mare, atunci cand o treci in plan personal. Daca eu ma lupt pentru viata copilului meu, ea devine importanta in orice context. Dar cred ca lucrurile pe care le-au trait oamenii in razboi si in perioada lagarelor, cred ca schimba fundamental viata. Discutiile pe care le-am avut cu bunicul meu care nu vorbeste foarte mult, de multe ori ma amuz cand ii povestesc despre probleme mele: ce am eu pe la teatru, cu masina la care s-a dus un senzor…
Cati ani are bunicul?
Emanuel Parvu: 90. A fost la razboi. In momentul in care vezi oameni plutind pe Siret cu matele sfartecate si apa rosie… problema senzorului de la masina e un nimic. E adevarat ca senzorul ala ma face pe mine sa nu pot sa ajung unde am treaba si declanseaza reactii in lant: ma cert cu regizorul sau cu actorul, sau nu ajung la studenti.
Dar cred ca orice miza de acum – n-am facut filmul, s-a intamplat ceva – raportata la drama oricarui om care a fost la Aiud sau la Gherla, sau in orice lagar nazist sau la un om care a trait atunci in vreme de razboi, e mult mai mica.
Cap 4. ACTORUL
In astia 5 ani de la ultimul nostru interviu, ai facut de toate: profesor la facultate, regizor de lungmetraj, de scurtmetraj, regizor de teatru, actor de teatru si ca actor in serial de televiziune si in film.
Emanuel Parvu: Am fost nominalizat la Gopo pentru Cel mai bun actor in rol secundar pentru „Aniversarea”, iar cu „Bacalaureat” am fost la Cannes cu domnul Mungiu…
Ai avut emotii?
Emanuel Parvu: Foarte mari pentru ca este cel mai mare festival de pe planeta. Oscarul e o gala, nu e festival. Cand te duci acolo in competitie, n-ai cum sa nu ai emotii uriase. E o implinire prin ce a facut regizorul atat de frumos din film si esti si tu acolo o pietricica din constructie, ai pus si tu o caramida. Poate daca o scoti si pui alta, poate castelul sta la fel de bine in picioare. Sau poate ca nu, nu stii.
Dar Hackerville? Cum ai ajuns la Hackerville? (n.mea. cea mai recenta dintre productiile locale HBO)
Emanuel Parvu: La casting.
Te-ai dus la casting? Te mai duci la castinguri?
Emanuel Parvu: Ma duc tot timpul la castinguri atata timp cat castingul este la fel ca la oamenii astia la care am dat proba, cu foarte mult bun simt. Sunt castinguri in continuare unde nu ma duc, ca nu pot sa ma duc sa dau fețe. Mi se pare jignirea suprema. Nu raportat la mine, ci la orice tip de actor.
Ce inseamna „sa dau fețe”?
Emanuel Parvu: Genul de abordare „Ah, tu esti actor, da? Ia, si acum esti fericit? Dar nu zambesti, dom’le, esti actor sau ce esti? Si apoi esti trist”
Dom’le, da-mi un text sa zic niste vorbe. Chiar nu cred ca stiu sa fac fețe fara sa ma gandesc ce simt pe dedesubt. Dar de ce? Pe mine ma roade asta. Da-mi un context, explica-mi si filmeaza-ma cand tac, si vezi daca sunt trist sau nu.
Aici e iar o chestiune de principiu. Cred ca in prima etapa, vorba lui George Constantin, trebuie sa stii: „Ce e teatrul? Teatrul e sa stii textul si sa vii la timp la teatru”.
Aici este etapa intai a teatrului. Baza, nivelul 1. Sa stii textul si sa vii la timp la teatru. Si vedem noi mai departe dupa-aia ce se mai intampla.
Mai am un lucru care ma jigneste: cand chemi pe cineva la proba si la prima lectura incepe cu modificari… Eu m-am chinuit doi ani de zile, am intors textul ala in toate formele, mi-am plans viata si m-au omorat oamenii aia pe care i-am scris acolo, m-au stors de tot, si vine actorul si ce zice el la prima etapa „Ah, aici nu e asa.”
Si tu vezi negru in fata ochilor instant.
Emanuel Parvu: Mie imi vine sa-i bag furculita in ochi. Atunci, pe loc; asta e sentimentul.
La HBO e misto echipa, oamenii profesionisti. E un tip de profesionalism pe care vrei sa-l intalnesti in televiziune. E o altfel de filmare, e o filmare corporate. Toate lucrurile sunt aranjate, lucrurile stau altfel si la productie, toata organizarea, si e un mediu in care iti face placere sa lucrezi
Cap 5. Tatal si fiul. Familia
Ca regizor stii sa conduci oamenii, ca profesor lucrezi cu copiii, te ajuta asta in relatia cu fiica ta, care cred ca se apropie de adolescenta?
Emanuel Parvu: Ea are 9 ani. Din pacate, nu ma ajuta deloc. Pentru ca n-am pricepere, n-am vocabular. Oricat de mult inteleg copiii, am senzatia ca se rup la mine-n mana. E senzatia pe care am simtit-o cand am tinut-o prima data in brate cand s-a nascut. Imi tremurau mainile asa de tare ca mi se parea ca se sparge, ca se rupe. Am dat-o imediat inapoi de panica.
In ceea ce priveste copiii am o panica si plec. Copilul neavand filtre, el si spune si si primeste fara filtru. Eu avand atat de multe filtre si la primire si la serva, nu se leaga. Devine un chin cum sa-i spun cuiva sa-si spele farfuria. Si ma gandesc „da’ e ok sa-i spun sa-si spele farfuria?” Si vine replica din mintea mea „Dar de ce n-ai fi ok?” Apoi o noua intrebare: „Ii spun doar sa o spele sau doar s-o clateasca si s-o puna in masina de spalat?”
In capul tau e..
Emanuel Parvu: In capul meu e vraiste, vin 40 de intrebari. Si sfarsesc ori prin a nu mai spune, ori prin a spune complet ca nuca-n perete „Bai, spala-ti farfuria.” Si s-a stricat totul.
Iti dai seama cat de greu a fost pentru mama ta, in raport cu tine?
Emanuel Parvu: Pentru mama a fost cumplit. Cred ca mamele, in general, merita medalii toate.
Mama este o icoana. A avut gandurile la ea tot timpul in a-mi da un soi de libertate, in care sa nu ma simt constrans de nimic, si pe de alta parte sa simt tot timpul ca este o plasa dedesubt. Stiam ca orice as face, mama e acolo, dar nu voiam sa fie niciodata langa mine, dar sa fie cumva. Si asta m-a salvat.
Nu stiu de unde vine asta. Ca am trait si cu mama si cu tata in casa. Si n-am reusit cu taica-miu sa am o relatie similara; probabil el avand la fel de multe bune intentii doar ca, la fel ca la mine, forma de exprimare nu era pe aceeasi unda si imi doream de foarte multe ori sa fac exact opusul. Numai de-al dracu’. Cand imi spunea mama ceva din categoria asta cu farfuria, cred ca iti spalam toate vasele. Sunt niste note, cumva, pe care calca o mama, pe care un tata nu reuseste sa calce.
Probabil c-o sa gasim temele astea intr-un scenariu de-al tau viitor..
Emanuel Parvu: Da, l-am gasit deja. Tot cu familie.
Asta imi permite sa intreb unde o sa fii peste 5 ani cand facem urmatorul interviu din serie?
Emanuel Parvu: Pai, cred c-o sa existe filmul care va fi fost lansat cu vreo 3 ani in urma, inca vreo 2 ani si vorbim despre urmatorul. Nu stiu, sper sa reusesc sa pun lung metrajul nr 2 pe roate asa cum e la mine-n cap. Care tine tot, nah, de familie, de griuri. Are foarte multe tonuri de gri, foarte multe.
Dar dupa Sarajevo, dupa toate astea, luand in calcul televiziunea ta de inceput, crezi ca te mai judeca lumea, adica crezi ca ti se pun piedici in lumea asta mica a cinematografiei romanesti? Unde suntem o gradinita.
Emanuel Parvu: Nu cred. Adica nu vad de ce sau habar n-am. Nu regret ca m-am lasat de televiziune. Regret complet ca am facut. E cel mai mare regret al vietii mele. Regret de fapt din cauza mesajului, nu regret ca am facut televiziune.
Satira e un procedeu scenaristic, nu l-am inventat eu. Nimic din ce am facut n-a fost inteles. Oamenii si copiii si-au facut modele din niste oameni care sunt pleava societatii.
Daca as putea da timpul inapoi, n-as mai face.
Cand vorbesti acum ai relaxarea sa privesti in macro pentru ca intelegi mecanismul. Dar cand ajungi la premii, nominalizari si nu e si filmul tau, nu te apuca un pic nervii?
Emanuel Parvu: Te apuca frustrarea, dar cred ca depinde cat de mult esti impacat cu „asa trebuia sa se intample.” Daca reusesti sa treci peste chestia asta cu asa trebuia sa se intample, si sa incerci sa-ti gasesti oarecum aceasta scuza care cred ca e ortodoxa, sau dinainte de ortodoxie: asa au vrut zeii.
Atata s-a putut.
Emanuel Parvu: Atata s-a putut. (rade)
*
Pe Emanuel Parvu il puteti vedea la teatru in „O spovedanie” (alaturi de Alexandru Papadopol, Adrian Titieni si George Ivascu/Mircea Gheorghiu), in „Judecata” (alaturi de Adrian Titieni) – ambele texte sunt scrise si regizate de el- , in „Konkurs” (alaturi de Cristina Flutur, Gabriela Popescu, Anghel Damian ), un spectacol regizat de el, dar si in „Ultimii” ( alaturi de Adrian Titieni, Andreea Mateiu si Conrad Mericoffer), un text scris si regizat de Mimi Branescu.
Cel mai recent scurt metraj al sau, „Totul e foarte departe”, n-a primit nicio nominalizare la premiile Gopo desi a avut un parcurs international cu multe premii si selectii in festivaluri importante. Decizia juratilor care au facut selectia (comunicata la cateva saptamani dupa intalnirea noastra) a provocat o reactie publica a regizorului care si-a manifestat dezamagirea.