Tag : eugenides

carti en bazavan 2020Ce carti am citit/ascultat in 2020 (cartile in limba engleza) –

Ce carti am citit/ascultat in 2020 (cartile in limba engleza) –

2020 n-a fost cel mai bun al meu in materie de lecturi si nu va lasati inselati de insiruirea de mai jos. Multe sunt carti audio, pe care le-am ascultat in plimbarile lungi prin parc, cand trebuia sa fac numarul de pasi zilnic care sa ma ajute dupa efectele izolarii.

Ca de obicei am trei surse de lecturi, pentru ca ma deranjeaza sa citesc doar “ce citeste lumea” pentru ca e pe val sau tocmai a fost lansat la noi. In ordine sursele mele sunt: propriile descoperiri din ce articole sau carti citesc (cand intr-o carte se face referire la o alta, adesea ma duc sa o citesc si pe cea care e referinta), recomandarile editurilor dintre aparitiile la noi (multumesc foarte mult pentru toate cartile pe care le primesc si, mai ales, multumesc ca nu-mi trimiteti vrac orice lansati; stiti care e zona mea de interes), si a treia sursa e din interviurile pe care le fac, cand unul dintre subiecti recomanda o carte, adesea o citesc.

Anul acesta am constatat ca influenta algoritmilor care iti livreaza doar ceea ce e relevant pentru tine sau ti-ar face placere se simte si in lecturile oamenilor care abandoneaza usor cartile care nu le plac. Eu sunt dintre cei care le citesc pana la capat, gandindu-ma ca are si scriitorul o strategie, o structura care trebuie respectata si urmarita pana la capat. Am mai observat un comportament al unui grup mare de oameni care au citit doar carti motivationale sau biografii si care au o intelegere diferita despre lectura in sine. (ma gandesc sa scriu separat despre asta).

Iata ce am citit/ascultat in 2020 , cartile in limba engleza (e si una in franceza, m-am dus in continuara lecturilor dintr-o alta carte)

Am impartit cartile pe cateva categorii: biografii (citesc multe – in special ale artistilor si oamenilor de media pentru ca ma ajuta in job), politica (tot la limita biografiilor, dar imi plac pur si simplu), carti despre sanatate, nutritie si organizarea mintii, precum si carti despre media/marketing si publicitate.

iata biografiile pe care le-am citit

avedon simething personal GREEN LIGHTS iger

mamba mentality sally field the life grace kelly TREVOR NOAHLONDON, ENGLAND - JANUARY 30:  Jim Carrey attends the Gala Screening for "Sonic The Hedgehog" at Vue Westfield on January 30, 2020 in London, England. (Photo by David M. Benett/Dave Benett/WireImage) Memoirs and Misinformation A NOVEL By JIM CARREY and DANA VACHON CR: David M. Benett/WireImage; Penguin Random House

 

Dintre toate, am doua mentionari speciale – cartea lui Robert Iger – fostul sef Disney care cred ca se pregateste pentru o candidatura la prezidentiale: e o carte despre lidership si despre cum sa faci fata presiunilor, sa ai super viziune si sa o iei usor peste oameni ca sa-ti urmezi drumul. (pentru cei care vor sa faca cariere in corporatii, mentalitatea pe care o arata Iger in aceasta carte poate fi un model)

Si a doua mentiune, cartea lui Jim Carrey – care e un mix intre fictiune si realitate, recunosti multe intamplari din viata lui daca esti familiar cu lumea de la Hollywood, dar nu stii niciodata daca tot ce spune e un cadru real. E o abordare interesanta din punct de vedere literar, si-a transformat viata in literatura la limita fictiunii.

In rest, toti cei de mai sus au muncit mult, n-au avut cariere la noroc; au avut strategii exacte despre unde vor sa ajunga in cariera si mai putin unde vor sa fie in viata personala, si le-au urmat cu strictete.

 

ce carti din politica am citit/ascultat

albright comey trump bio yhe rook where it happends220px-A_Promised_Land_(Barack_Obama)

N-am prea multe de spus despre ele; le-am citit mai mult de curiozitate sa vad unde merge lumea – iar cele despre Trump ca sa inteleg cat e de nebun. Cu toate astea, cred ca “Too Much and Never Enough”, scrisa de nepoata lui Trump e profund neetica, cu inregistrari ale membrilor familiei fara ca ei sa stie ca vor aparea intr-o carte, cu frustrarile autoarei ca tatal ei nu a primit partea de bani din mostenirea familiei Trump, si multe altele.

Cartea dlui Obama mi s-a parut putin ciorba reincalzita, poate si pentru ca Michele a scris inainte despre o parte din evenimente (si pentru ca i-am citit celelalte carti ale lui). Dar sunt fascinata in continuare de felul in care povestesc amandoi si cum sunt structurate cartile, care au povesti care par fluide.

*

La limita dintre biografii si media/publicitate am citit cartea primului si singurului redactor sef Vogue Paris de origine americana, Joan Juliet Buck- The Price of Illusion.

E carte care arata ceea ce sustin de multi ani: nu poti sa scrii despre lux daca nu ai trait luxul pe banii tai, daca nu te-ai educat in lux. (de asta mi se par fake toate caprioarele noastre care “joaca” luxul). La Vogue Paris nu erau primiti in anii 70-80 nici la internship decat cei care veneau din familii foarte bogate si aveau educatie estetica speciala. ( E un capitol foarte frumos despre tatal filosofului si scriitorului Alain de Botton, Gilbert de Botton – un mare vizionar si un om foarte foarte bogat).

De la cartea doamnei Buck am ajuns la Madame Claude, doamna care a inventat notiunea de Call Girl si cel mai luxos bordel din lume ( e un capitol in care Kennedy, ajuns in vizita de stat la Paris, se duce la una dintre fetele lui Madame Claude dupa ce incurca adresa… super funny). Cartea – cartile de fapt (o biografie si o autobiografie) vorbesc despre lumea glamour din spatele a ceea ce se vede, despre sex si influenta, una e in franceza ( a fost o provocare simpatica sa o citesc)

joan buck madame claude alo oui madame claude

 

La categoria carti despre sanatate si organizarea mintii, am sa pastrez multi ani in minte cartea lui Dalai Lama despre etica pe care am ascultat-o in primavara imediat dupa ce am iesit din izolare. O asociez cu plimbari lungi prin parc, in care imi distrageam atentia de la durerile de spate, cu soarele cald de primavara vara si cred ca e o carte absolut minunata. Absolut minunata pe care daca o cititi, o sa va faca curat in suflet.

BEYON RELIGIONS

Am citit mai multe carti despre alimentatie, una chiar recomandata de una dintre actritele mari venite din America de la filmul pe platourile caruia am fost la inceputul anului.  Sunt preocupata de foarte multi ani de ceea ce mananc, nu sunt nici vegetariana, nici vegana – desi mananc f f putina carne, dar ma intereseaza mult impactul alimentatiei asupra corpului nostru pentru ca ma gandesc mereu la noi ca la niste masinarii complexe carora, daca le dam combustibilul corect, le facem foarte mult bine.

eAT FOR LIFE simplify YOUR BODY IN BALANCE zappos

La categoria carti despre publicitate, despre business si organizarea mintii am citit urmatoarele

FIRT BREAK ALL THE RULES humankind timoty morton mind THE CULTURE MAP

 

Iar la literatura am stat cel mai prost, din pacate (am compensat insa citind literatura in limba romana: cred ca ne ajuta mult sa citim literatura dincolo de biografii si carti profesionale, pentru echilibrul nostru mental, pentru o apreciere mai buna a calitatii celorlalte carti – de la structura cartii pana la cea a frazei)

a grieg observed eugenides freh smith

Imi plac foarte foarte mult cei trei scriitori, Eugenides cred ca are una dintre cele mai spectaculoase constructii de fraze (fragmentul in reverse de la inceputul lui Middlesex il stiu pe dinafara, am scris despre el acum 7 ani, il gasiti aici), iar Zadie Smith este una dintre cele mai fine scriitoare britanice contemporane care pur si simplu imi merge la suflet. Ma bucur ca sunt tradusi amandoi si la noi. Le citesc cartile de obicei si in ro si in engleza, ca sa ma bucur pe deplin de munca lor exceptionala.

 

 

4225
wallace federerpovestea unei capodopere literare: Roger Federer descris de David Foster Wallace

povestea unei capodopere literare: Roger Federer descris de David Foster Wallace

aceasta recomandare nu este doar pentru iubitorii de tenis, ci mai ales pentru jurnalisti, si pentru cei care vor sa scrie.

unul dintre cele mai citite articole ale acestui an (in presa de specialitate, pt jurnalisti) a fost despre felul in care scriitorul american David Foster Wallace obisnuia sa administreze informatiile pe care le afla si cum doar doua dintre textele sale – ambele despre tenis – au respectat regulile jurnalismului; pentru restul imaginindu-si dialoguri in baza faptelor pe care le obtinuse din reporting-ul pe teren.

Wallace  a fost un geniu al generatiei lui ( a murit in 2008), un geniu caruia Jeffrey Eugenides i-a adus un omagiu creind personajul principal din Intriga Matrimoniala cu elemente din personalitatea sa (am scris despre Eugenides de multe ori, dar si despre fragmentul meu fetis din literatura lui), iar Jonathan Franzen – cel mai bine cotat scriitor american al momentului , bun prieten cu Wallace – i-a dedicat in profilul pe care revista TIME i l-a facut in urma cu citiva ani, un capitol special. ( e emotionanta secventa in care povesteste ca, dupa ce Wallace s-a sinucis, Franzen a preluat obiceiul acestuia de a mesteca tutun ca sa pastreze cu el mereu ceva din prietenul lui)

In conditiile acestea Wallace care avea un succes imens la public nu a publicat in NEw York Times nimic altceva jurnalistic, decit textul despre Federer. (NY Times are o divizie importanta pentru verificarea faptelor si stilul de naratiune – imaginativ jurnalistica – a lui Wallace nu se incadra in politica ziarului)

*

iata insa detalii de culise din cel mai celebru profil scris despre Federer vreodata, despre cum intervievatul crede ca jurnalistul e un ciudat si nu intelege nimic din ce i se intimpla, iar rezultatul e cel mai faimos si disputat text jurnalistic din 2006.

Before he sat down with the best tennis player on the planet for a noonday interview in the middle of the 2006 Wimbledon fortnight, David Foster Wallace prepared a script. Atop a notebook page he wrote, “R.Federer Interview Qs.” and below he jotted in very fine print 13 questions. After three innocuous ice breakers, Wallace turned his attention to perhaps the most prominent theme in all his writing: consciousness. Acknowledging the abnormal interview approach, Wallace prefaced these next nine inquires with a printed subhead: “Non-Journalist Questions.” Each interrogation is a paragraph long, filled with digressions, asides, and qualifications; several contain superscripted addendums. In short, they read like they’re written by David Foster Wallace. He asks Roger Federer if he’s aware of his own greatness, aware of the unceasing media microscope he operates under, aware of his uncommon elevation of athletics to the level of aesthetics, aware of how great his great shots really are. Wallace even wrote, “How aware are you of the ballboys?” before crossing the question out.

Wallace choreographed social cues and professional reminders throughout the interview. The end of the Federer conversation comes with the caveat “Qs the Editors want me to ask [w/Apologies].” And a later discussion with Federer’s then-coach Tony Roche begins “Honor to meet you” with a reminder that Roche suffered from chronic tennis elbow and used Yonex rackets. Never comfortable in his role as a reporter, Wallace printed a preface to the Roche questions: “I’m not a journalist—I’m more like a novelist with a tennis background.” Wallace had a history of anti-credentialing himself both in person and in print, and while this reportorial and rhetorical maneuver may have disarmed sources it also created a calculus for Wallace to write under. He saw clear lines between journalists and novelists who write nonfiction, and he wrestled throughout his career with whether a different set of rules applied to the latter category.

Initially, sources reported that Federer was flummoxed by the unconventional encounter, feeling that the “questions were inane, the dude weird, and the whole exercise a complete waste of his time.” But several years later when he was asked about the resultant story–“Roger Federer as Religious Experience,” which ran in PLAY magazine, a short-lived sports supplement to New York Times Magazine–Federer recalled the interaction more fondly, saying, “I had a funny feeling walking out of the interview. I wasn’t sure what was going to come out of it because I didn’t know exactly what direction he was going to go. The piece was obviously fantastic.

Recently during an Ask Me Anything (AMA) session on the social media platform Reddit, he reiterated his admiration for the story: “The thing that struck me is that I only spent 20 min with him in the ATP office at Wimbledon, and he was able to produce such a comprehensive piece.” Federer unknowingly hits on a significant aspect of Wallace’s literary journalism: his ability to imbue a story with larger significance beyond the ostensible subject. Several tangential topics emerge in the PLAY cover story beyond the standard profile of the Swiss phenom. Wallace discourses on the physiology of the human body, the transcendence of athleticism to the sublime, the difference between live spectatorship and televised tennis, the engineering and effectiveness of modern tennis rackets, and the reconciliation of divine grace and mortality. When the story was published on August 20, 2006, “the acclaim that greeted the piece was nearly instantaneous. It was among the most discussed stories of the year in the journalism industry.”

*

si putin despre documentarea pentru acest text

Going through Wallace’s voluminous papers at the Harry Ransom Center at the University of Texas, it is unmistakable that he was meticulous to the point of compulsive about every aspect of this story, from pre-interview preparations to final layout. His research comprised printouts, including eBay listings, on the particulars of Ivan Lendl’s 1980s-era GTX Pro-T racket, including its dimensions, strung weight, balance, swingweight, and stiffness.[v] Wallace also collected several Federer features from publications across the globe, including “Spin Doctors” by Tom Perotta, an account of how modern rackets have changed the game of tennis, which ran in the July/August 2006 issue of The Atlantic Monthly.

Wallace underlined and annotated much of Perotta’s piece, and used information from the article to augment his own aside on how the true revolution in racket engineering was not merely increased pace on the ball, but rather the degree and depth of topspin it engendered, especially during the service return. Other bits of research included a print-out of the Wikipedia entry for proprioception which he used for a riff on an athlete’s “kinesthetic sense,” and a Q&A transcript between Federer and a Wimbledon moderator after Federer’s straight set victory over Mario Ancic in the quarterfinals (the day before Wallace conducted his rare mid-tournament one-on-one with Federer).[vi]

Wallace begins the story with a brief anecdote about experiencing “Federer Moments” before reversing course and proclaiming there’s nothing newsworthy about his subject: “Journalistically speaking, there is no hot news to offer you about Roger Federer.”[vii] Wallace proves this point by listing the blandest of biographical details—age, family, personality, achievements; the bedrock of every banal sports feature—and concluding the paragraph dismissively: “it’s all just a Google search away. Knock yourself out.” Similar to his anti-credentialing, Wallace often approximated this type of journalistic indifference, and this particular example echoes a line from his story “Consider the Lobster” (Gourmet 2004).

Early in that piece Wallace acknowledges, “For practical purposes, everyone knows what a lobster is. As usual, though, there’s much more to know than most of us care about—it’s all a matter of what your interests are.” Wallace used that story, set amidst the 2004 Maine Lobster Festival, to explore the murky relationship between consciousness and what it means to be a gourmet. Similarly, he uses the Federer piece, with Wimbledon as his backdrop, as a vehicle to raise questions about grace and the grotesque, and the reconciliation of the two in both mind and body.

*

aici puteti citi textul despre Federrer care e absolut genial si care-l arata desigur pe Wallace un foarte bun cunoscator al tenisului, nu doar un pasionat (aproape fanatic).
profilul e atit de bine realizat, din asocieri, din cautarea de a intelege personalitatea lui Federrer (dincolo de tehnica de scris), incit si astazi este perfect valabil. si e o capodopera.

2436

Smart phones are about emotions

 

Smart phones aren’t about intelligence at all. They’re about emotion. It seemed sad to me to have Charlie waiting and waiting for his daughter to play a word. That’s all that’s left of his connection to her, and it turns W.W.F. from a time-wasting app into a vehicle by which he can express his paternal love, or at least try. In “The Marriage Plot,” there’s a bit from Roland Barthes’s “A Lover’s Discourse” about waiting for the telephone to ring. Remember how agonizing it was in the old days, making sure you didn’t tie up the line in case your lover called? We’ve got voice mail now, and texting, but the agony of waiting hasn’t changed one bit. In fact, it might be even worse. It doesn’t just happen with romantic partners now, but with friends and family members. Our ability to be in constant touch with people has made us less able to be alone, and therefore more constantly agitated.

Jeffrey Eugenides in The New Yorker vorbind despre cum a scris cea mai recenta nuvela a lui “Find the Bad Guy”, mini interviul aici

1583
books3cartile lui 2012

cartile lui 2012

am scris despre filmele care mi-au placut in 2012, sa va povestesc si despre cartile acestui an.

nu e un top, nu sunt enumerate in vreo ordine…

intriga matrimoniala – jeffrey eugenides

geniala prima parte in care vorbeste despre teoria deconstructiei a lui Derrida si, dupa aceleasi reguli, deconstruieste iubirea personajului principal.

Open – Autobiografia lui Andre Agassi (scrisa de JR Moehringer, desi e la persoana I si pare a fi scrisa de Agassi.)

are cel mai bun prim capitol pe care l-am citit in ultimii 2 ani. e o carte pe care cred ca am cumparat-o deja in mai bine de 10 exemplare sa o fac cadou unor barbati care stiu ca ar aprecia-o, ca s-ar regasi in ea.
mi-a placut atit de mult incit i-am scris lui Moehringer sa-l felicit 🙂 mi-a si raspuns, dar asta e alta discutie.

Winter Journal – Paul Auster (nu e tradusa inca la noi)
autobiografia lui Auster scrisa la persoana a II-a singular ca si cum cititorul ar face actiunea. minunata.

Canta che ti passa – Virginia Zeani
o serie de interviuri cu una dintre cele mai mari soprane ale lumii – Virginia Zeani, realizate de Sever Voinescu

An improvised life – Alan Arkin (nici aceasta nu e tradusa la noi)
o selectie a discursurilor publice ale lui Arkin – actorul pe care-l stiti din zeci de filme (mai recent Argo, Little Miss Sunshine)

***

voua ce carti v-au placut in 2012?
poate descopar noi povesti de citit:)

carticartile pe care le iubesc

cartile pe care le iubesc

am scris pentru adevarul de week end care a aparut ieri un text despre cartile pe care le iubesc…

În literatură îmi place prezentul; nu ca acţiune a personajelor, ci preocuparea autorilor pentru structuri noi şi dinamici potrivite cu vremurile. De asta îl iubesc pe Safran Foer – ştie că singura şansă a cărţii e să devină un obiect interactiv şi exersează profund în această direcţie („Three of codes” sau „Extrem de tare şi incredibil de aproape”) , cum îl iubesc pe Jeffrey Eugenides pentru preocuparea lui în a-şi rafina dinamica frazelor (de fiecare dată când trebuie să scriu ceva important şi de amplitudine, mă întorc la un anume fragment din „Middlesex”, ca să-mi iau avânt).

O iubesc pe Zadie Smith (36 de ani), nu doar pentru că mă regăsesc în ce scrie, ci pentru că îmi place grija ei de a proteja şi ajuta generaţia nouă de scriitori. Cum o iubesc pe Margaret Atwood (72 de ani) pentru capacitatea de a rămâne actuală, atât în fondul ideilor, cât şi în forma cărţii (cea mai recentă carte a sa e tipărită, la cererea autoarei, pe hârtie reciclabilă).

Îl iubesc pe Filip Florian pentru rigoarea şi bunul-simţ din scrierile sale (şi din viaţa lui), îl iubesc pe Matei Călinescu pentru că nu s-a temut să-şi pună sufletul pe tavă, cum îl iubesc pe Radu Cosaşu pentru tot ceea ce este şi scrie. Dar cel mai mult şi mai mult îi iubesc, iubire din aceea profundă, pe care nu mai ai timp să o analizezi, ci o trăieşti cu voluptate, pe Raymond Carver şi Joan Didion. Carver, acest Cehov al anilor ’80, reuşeşte – într-un mod care pare magic, dar e sigur foarte muncit – să creeze suspans din nimic, iar simplitatea descrierilor sale duc orice poveste în esenţă şi capătă o valoare universală.

Didion e, pentru mine, supremul tandreţei şi al eleganţei, chiar şi atunci când mintea poate fi doborâtă de durere. Joan Didion înainte de a fi scriitor e jurnalist, iar rigoarea ei pentru relatarea emoţiilor fără patetism mă fascinează şi-mi trezeşte invidii constructive

restul aici

cind am terminat de scris textul mi-am dat seama ca, de fapt, eu nu iubesc cartile, ci oamenii care le scriu.:)

3061
eugenides111017_2_560Eugenides, Wallace, Franzen

Eugenides, Wallace, Franzen

Eugenides, Wallace, Franzen – unii dintre cei mai mari scriitori ai lumii (americani toti) – au crescut impreuna.
David Foster Wallace a fost poate cel mai invidiat dintre ei, dar a fost liantul unor prietenii pline de competitie si de inteligenta.

mi-ar placea sa existe si in romania asemenea prietenii intre scriitori. si jurnalisti care sa scrie la nivelul asta:)

pentru lansarea celui mai nou roman al lui Jeffrey Eugenides, The Marriage Plot, New York Magazine a realizat un portret al prieteniei dintre scriitorii noii generatii de aur a americii… e asa frumos scris articolul si e multa vulnerabilitate, si lupta, si suferinta, si indragosteala, si nebunie, si iar suferinta…

“e greu sa ajungi scriitor”, a scris pe twitter Salman Rushdie recomandind acest articol genial.

*

When Jeffrey Eugenides moved to New York, he was 28 years old and things were not looking good. After graduating from Brown in 1983, he and Rick Moody, a college friend, had driven out to San Francisco with no real plan other than making a go of it as writers, and lived together awhile on Haight Street, listening to the sound of the electric typewriter coming from the other room. Eugenides stayed in the city for five years and didn’t publish a thing. He calls these “the lost years” now. “My life just didn’t seem to go forward.” In 1988, Eugenides moved into a cheap place with roommates on St. Johns Place in pre-gentrified Prospect Heights, Brooklyn, when muggers freely worked the area. A $75 payout on a scratch-off lotto card was a bright spot of that summer. Eugenides would look out over the darkening rooftops at the Manhattan skyline and think, How can my writing take me from here to there?

That same summer, Jonathan Franzen, also 28, was living in Jackson Heights, Queens, and feeling “totally, totally isolated.” The neighborhood was an immigrant jumble, and Franzen was a solemn, intellectual guy from St. Louis without much occasion to leave the house. He had gotten some attention and money for his debut novel, The Twenty-Seventh City, but the axis of the planet had not obediently shifted. He was frustrated with living in “shared monastic seclusion” with his then-wife, he says, when he got a fan letter from a writer he knew of but had never read. David Foster Wallace, then 26, was having dire troubles of his own and wrote to praise what Franzen had done in a “freaking first novel.” It was the first time Franzen had ever heard from a peer, he says. “And I was desperate for friends.”

Gradually, he found some: first Wallace, then William T. Vollmann, David Means. Through Wallace, who also knew Vollmann, he met Mary Karr and Mark Costello. Later Franzen would connect with Eugenides, Moody, and their other college friend Donald Antrim.

restul aici, chiar e un articol care trebuie citit.

cartea lui Eugenides, The Marriage Plot, e disponibila de astazi pe Amazon

am mai scris despre Eugenides si Safran Foer aici

2499

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!