asa, de lenevit, intre perne, cu o patura pufoasa, cu o placinta cu brinza si stafide, plus o portocala. si-un ceai cu scortisoara.
ciocolata
aceasta e ciocolata produsa in ro, paulaana.ro
si pe asta am primit-o astazi de la Mos Craciun (v-am zis ca ma iubeste moshu’ asta)
intre timp am mincat-o jumatate:) si ma gindesc daca sa vad un film de david lynch sau un film francez… ca asta ma inspira aceasta ciocolata neagra.
Domnul Amza Pellea
abia astazi, cind am aflat ca e comemorarea de la plecarea sa, mi-am dat seama ca Amza Pellea a murit tinar (52 de ani).
si mi-am mai dat seama ca noi ii spunem pe nume direct, in semn de aparteneta si posesiune, chiar daca e o impolitete… asa ca am decis ca astazi sa scriu altfel
Domnul Amza Pellea
(7 aprilie 1931 – 12 decembrie 1983 )
fotografii din telefon
saptamina trecuta, asa cum a ramas in telefonul meu…
1969 Parfum de Revolte by Histoires de Parfums. ieri am petrecut 2 ore la Createurs d’Emotions (pe strada Doamnei, linga BNR) in raiul parfumurilor rare, invatind sa ma obisnuiesc cu mirosuri nestiute de mine. cind sa plec, Alexandra Paven (proprietara magazinului) m-a intrebat cu ce vreau sa ma parfumeze… ceva care sa experimentez sau ceva care sa ramina pe mine si sa fiu confortabila cu imbracamintea formata de aer… am ales ceva care sa ramina si, la mai bine de 24 de ore si 2 dusuri, inca mai miros a decadenta:) 1969.
asta micu se afla in petshop-ul Doggy Style din Dorobanti. cind s-a trezit isi intindea gitul pe la gratii ca sa fie mingiiat. i-ar cam trebui un stapin care sa-l tina in brate cit mai des.
*
ea e Urma si era invitata speciala la premiera celui mai recent Almodovar, The skin I live in. asta era vineri, simbata juca in viitorul film al lui Adrian Sitaru.
pentru alte rezervari si autografe, o puteti contacta pe mama ei, Anca Romanescu.
*
un tablou din atelierul Rhea Costa, unde am fost pentru o rochie necesara unei sedinte foto de vineri. tabloul e facut de Arthur pe care-l gasiti in atelier, gata oricind sa va dea un sfat despre ce e cel mai bine pentru voi in materie de rochite dragutze…
simbata la X factor, Andreea una dintre colegele de facultate ale lui Andrei Leonte purta acest tricou simpa.
*
duminica seara, dupa show, pe scena X Factor doi copii dintre rudele Antoniei se jucau pe scena… aveau dansurile lor si stiau sigur ce vor sa se faca cind vor fi mari. s-au fotografiat la masa juriului ca sa-si aduca aminte. vor fi staruri:)
concurs: vrei sa-l intilnesti pe Tintin?
unul dintre cele mai populare personaje de benzi desenate ale secolului trecut, TIN TIN, vine pe ecrane intr-un film 3D.
s-ar putea ca personajul TinTin sa nu va spuna mare lucru daca aveti putin peste 20 de ani, dar el este un tinar reporter (cu o freza ciudata si-un prieten catel) care are foarte mult curaj… e un personaj din acela cu care te identifici si daca ai 10 ani si daca ai 30.
tocmai de aceea, sunt bucuroasa sa fac un concurs cu premiu 2 bilete pentru vineri 28 octombrie la premiera Aventurile lui Tintin (in regia lui Speilberg!!), in 3D!
spuneti-mi ce l-ati intreba pe Tintin daca l-ati intilni astazi. aleg cea mai simpa intrebare si o premiez cu biletele… la o proiectie in format IMAX, la Cinema City, care va avea loc in 26 octombrie, la ora 18.45:)
succes! puteti raspunde pina diseara la ora 24.00
singuratate, supravietuire
“in arta doar daca esti pictor poti sa faci lucrurile singur; dar nici atunci pina la capat, pentru ca trebuie cineva sa te ajute sa ti vinzi lucrarile. ai insa controlul asupra operei tale artistice. pentru restul artelor depinzi de multi altii”, mi-a zis Julie Taymor ( Frida, Across the Universe, Titus, Tempest) intr-o parte a discutiei pe care n-am pus-o in interviul pe care l-am facut.
mi-am adus aminte de asta cind am vazut documentarul lui Kim Ki Duk, Arirang, in cadrul Les Films de Cannes a Bucharest. pentru ca e un tur de forta (cu toata umilinta inclusa) pentru a demonstra contrariul.
*
Arirang e un cintec de disperare si jale celebru in Coreea.
si filmul e la fel. e urletul unui regizor care crede ca a fost abandonat de prieteni (poate a si fost parasit), care nu mai poate face filme (pentru ca nu mai are echipa), care traieste in salbaticie …
e urletul “uite ca traiesc si uite cum traiesc” ( si traieste nu doar in salbaticie, ci si in niste conditii f grele, intr-o baraca friguroasa, maninca din doua castroane – foste boluri pentru ciine)
e urletul “uite ca pot si singur”, pentru ca se filmeaza singur, se priveste in timp ce se editeaza… subliniind schizofrenia pe care o traieste…. dar pe care, de fapt, o traim cu totii (ne certam sau ne laudam in mintea noastra, ne punem intrebari sau dam raspunsuri la lucruri la care n-am avut curaj sa comentam cu voce tare)
mi-a placut mult Arirang-ul lui Kim Ki Duk si l-am iubit pentru curajul (un pic si orgoliul, putin si paranoia) de a se arata atit de intim publicului. pentru ca regizorul e si personajul principal al documentarului si-l vezi in cele mai intime ipostaze; regizorul umilindu-l pe actor, trecindu-l prin toate caznele prin care si-a trecut de-a lungul timpului actorii din filmele cu multe premii.
si daca-i stii filmele, cu imagini minunate, pline de erotism si multe intelesuri, si-l vezi cum traieste in conditiile acelea extreme, iti dai seama ca toti – in esenta – suntem la fel. si singuratatea e, uneori, obligatorie. e o cale catre supravietuire, cu toata penitentza ei.
mi-a placut mult ca, desi e un film plin de vorbe, personajul principal nu vorbeste cu nimeni; singura conversatie (in afara de cea cu sine) e cu o pisica galbena si grasa pe care o imita o data.
si mi-a mai placut evolutia aparatului cu care-si prepara cafeaua; de la o presa facuta dintr-o jumatate de sticla de plastic si o bucata de hirtie, pina la o masinarie complicata pe care o construieste in timp. a fost semnul ca se va intoarce, in vreun fel, la civilizatie.
*
nu vreau sa va povestesc mult din film, dar va rog, va rog, va rog sa-l vedeti. o sa va recunoasteti multe frici si furii acolo. chiar daca n-ati cistigat un premiu la cannes.
din pacate nu mai ruleaza in cinematografe si va trebui sa-l cautati pe dvd.
eu am o teorie – din instinct, caci n-are baze stiintifice – cum ca oamenii, creatorii in mod special, sunt atrasi de lucruri pe care le vor trai la multa distanta dupa ce le vor fi descris pe hirtie /film /scena /muzica.
am regasit-o in filmul lui kim ki duk si-am zimbit.
P.S. si nu, nu cred ca singuratatea e calea de reusita; cred, ca in fotografia de mai jos, ca poti fi sus gratios si frumos, cind te sprijina cu drag altii (cu efortul tau inclus in “performance”)…
Sarah Lamb si Eric Underwood
tu cind te-ai simtit european in romania?
e o campanie la radio guerrilla in care ascultatorii sunt invitati sa spuna un moment din viata lor cind s-au simtit europeni in propria tara. e un alt fel de a vedea si lucrurile pozitive din Romania.
pentru ca aud in fiecare dimineata campania asta, mi-a ramas in minte, iar vineri seara la cinema corso , mi-am amintit de ea.
*
era trecut de 11 seara si in fata mea, linga ecranul de cinema era o doamna care vorbea despre Sandy Powell. n-auzisem de Sandy , dar doamna povestea cu naturalete ca si cum as vorbi eu despre prietenii cu care merg la cafea, neostentativ, doar informativ, ca Sandy a facut costumele pentru Shakespeare in love si toate filmele lui Scorsese, si-a luat si niste Oscaruri. dar acum era Sandy care i-a facut si ei costumele pentru filmul pe care-l vazusem.
era asa de naturala si fireasca descrierea, iar cinematograful corso proaspat renovat imi aducea aminte de BAM, NY, incit pentru citeva secunde nu m-am simtit nici europeana, nici romanca, nici americanca -> ci un om care apartine unei societati care se bucura de globalizare.
*
We are such stuff as dreams are made on, and our little lives are rounded with a sleep, e o replica din filmul pe care tocmai il vazusem, Furtuna ( dupa Shakespeare, cu Hellen Mirren – Prospera, nu Prospero:) ). doamna din fata mea era Julie Taymor , daca n-ati fost simbata la Corso ati pierdut o sansa de a va simti mai mult decit european.
de a fi pur si simplu mindri, un fel de mindrie din aia patriotica ( uite ce minune se intimpla la noi pe bulevard intr-un cinematograf in care lumea nu mai intra pentru ca vrea la mall) pe care nu o mai promoveaza nimeni.
*
Julie Taymor a fost invitata Romanian International Film Festival 2011. am avut onoarea sa fac un interviu cu ea, il puteti citi aici.
*
ar trebui sa vedeti Tempest ( Furtuna) in versiunea lui Julie Taymor; e o intilnire frumoasa dintre Shakespeare, Matrix, Inception = lumea viselor.
*
*
chiar asa, tu cind te-ai simtit european in romania? (eu n-am premii de dat ca Radio Guerrilla, dar mi-ar placea sa stiu momentele voastre de mindrie/bucurie )
Nae Caranfil se intoarce!
stiu ca v-a placut Filantropica lui Nae Caranfil (replica “mina intinsa care nu spune o poveste nu primeste niciun ban” e deja intrata in limbaj popular); mi-ar placea sa fi vazut si Asfalt Tango (si ca v-a ramas lipita de suflet secventa tangolului lui Charlotte Rampling, in jurul lui Mircea Diaconu), cum mi-ar placea sa fi vazut si Restul e tacere, cel de-al treilea film al lui Nae Caranfil. sa va mai spun si de secventa din tren cu Vizante si colectia de discuri din E pericoloso sporgersi?
unul singur dintre filmele acestea, daca ati vazut si v-a placut, e bine sa stiti ca astazi de la ora 16.00 la cinema Corso e proiectia filmului Dolce far niente, tot in regia lui Nae Caranfil (pe care daca nu l-ati vazut cind l-a difuzat ProCinema, alta sansa de a-l vedea nu o sa mai aveti, asa ca…trebuie sa mergeti)
intrarea fix 1 leu.
proiectia e parte din Romania International Film Festival (RO-IFF), iar in cadrul aceluiasi festival diseara de la ora 20.30 tot la cinema Corso e un alt film eveniment. povestea trupei de dans/teatru Dzi Croquettes, o trupa care a reusit sa revolutioneze miscarea gay intr-o Brazilie aflata sub dictatura.
de vazut ambele filme.
un nou capitol
Exista unele momente in viata cand te opresti pentru cateva secunde si te uiti inapoi la ce ai facut.
In clipa asta ma aflu in postura de a-mi intoarce capul peste umar si a privi la una din cele mai grele si in acelasi timp cele mai frumoase perioade din viata mea.
As vrea sa poata exista cuvinte sa pot multumi pentru ceea ce mi-a fost oferit. Stiu ca sunt o persoana norocoasa si mai stiu ca orice dorinta am avut mi s-a indeplinit. Probabil asta e motivul pentru care mi-a fost dat sa cunosc niste oameni minunati, care au stiut sa apeste butonul “share” si care au crezut in mine de la inceput si pana la final. Nu pot decat sa le multumesc pentru tot ce m-au invatat, pentru ca alaturi de ei am aflat ce inseamna radio, echipa si munca adevarata. Ii iubesc pe toti cu tot sufletul si stiu ca voi fi acolo undeva bine ascunsa in ei, chiar daca a venit momentul pentru un nou inceput.
Experienta pe care o traiesc acum e exact ca atunci cand muncesti la un film si ajungi sa te atasezi de toata echipa, sa muncesti cot la cot cu ei, sa realizezi ca impreuna ati dat nastere la ceva extraordinar, dar ca la un moment dat se incheie. Evident te trezesti din nou singur si pregatit sa o iei de la capat.
Practic, cam asta e stilul de viata pe care mi-l doresc: sa traiesc multe povesti frumoase, pentru ca la un moment dat sa pot sa ma asez intr-un fotoliu si sa pot fi mandra de ceea ce am de povestit.
A venit momentul sa inchei un capitol frumos din viata mea si sa incep sa scriu pe o pagina alba.
Ioana Blaj, iunie 2011
Cary Grant vazut de fiica lui
“He didn’t have rote opinions. He would digest ideas. [If I asked a question], I knew there was no pedantic response, it would be a wise response, but something that was digested with current information. He was a great conversationalist in speaking about any issue, any problem, anything in life. He lived a very rich life, so he had a lot to bring to any question; he could see it from a lot of angles. I miss all of those perspectives on my tiny questions.”
Jennifer Grant in biografia pe care tocmai a scris-o despre tatal ei, celebrul Cary Grant
Insuportabila usurinta de a fi/ usuratate a fiintei
am revazut filmul dupa cartea lui Kundera, Insuportabila usuratate a fiintei, si mi-am dat seama ca uitasem cit de mistoaca e Lena Olin
filmul e tradus „Insuportabila usurinta de a fi” .
deplasarea asta in traducere/adaptare de la „usuratate” la „usurinta” descrie exact ce s-a intimplat si cu cartea odata pregatita pentru expunerea pe ecran – a fost facuta mai accesibila.
*
da, Binoche e frumoasa. de fapt, e perfecta.
a murit Marie France Pisier
una dintre actritele fetish ale New wave-ul francez, Marie France Pisier, a fost gasita moarta in aceasta dimineata in piscina casei sale de vacanta. avea 66 de ani
ar trebui sa o stiti din filmul lui Truffaut – L amour a vingt ans, dar si pentru ca a fost una dintre cele mai frumoase actrite franceze ale anilor 80.
luna viitoare ar fi trebuit sa fie la cannes ca sa-l omagieze pe Belmondo.
*
cind eram mica, verisoara mea – anca – avea o colectie de carti postale cu actori. in colectia ei era aceasta fotografie minunata cu marie france pisier
despre cistigatori
As a working actress, I would see so many actors that were truly dredging up deep, painful emotions, but whose work seemed self-indulgent. I realized that having deep and profound feelings didn’t necessarily make me a deep and profound person. I saw that coddling one’s pain – in life and on stage — creates almost the opposite effect. It seems self-involved, self-pitying and weak, the key characteristics of a victim. Not the most compelling choice for an actor to make.
*
An actor who merely feels tend to turn his performance inward and does not energize or inspire himself or an audience, whereas watching someone do anything and everything to override pain in an attempt to accomplish a goal or an OBJECTIVE puts an audience on the edge of their seats because the outcome becomes alive and unpredictable. Taking action results in risk and therefore, an unexpected journey. It’s not enough for an actor to be honest. It’s the actor’s job to make the kind of choices that motivate exciting results. You can paint a canvas using real oil paint, but if the final painting isn’t a compelling image, no one will want to look at it.*
Aristotle defined the struggle of the individual to win as the essence of all drama more than two thousand years ago. Overcoming and winning against all the hurdles and conflicts of life is what makes dynamic people. Martin Luther King, Jr., Stephen Hawking, Susan B. Anthony, Virginia Woolf, Albert Einstein, Beethoven, Mother Theresa, and Nelson Mandela all had to overcome almost insurmountable struggles in their lives to achieve their goals. Indeed, the greater the obstacles and the more passion these people brought to overcoming their obstacles, the more profound the achievement or contribution they made. They didn’t become amazing, accomplished people in spite of their challenges, but because of them. These are qualities we want to duplicate in characterizations.It’s much more captivating to watch someone try to win against the odds, than someone content to put up with life’s travails. A winner doesn’t have to actually win to be a winner — A winner tries to win, a loser accepts defeat.
Ivana Chubbuck
*
dintre lecturile ultimelor zile pentru cover story-ul Tabu de mai.
catherine zeta johnes intr-un spital de boli nervoase
stirea diminetii de la CNN spune ca doamna Douglas – Catherine Zeta Johnes – s-a internat intr un spital de boli nervoase pentru bipolar disorder, gradul 2.
boala de care sufera Zeta Jones e una care se manifesta prin depresii grele si prin treceri bruste la momente de optimism; ea vine dupa ce mai bine de un an Zeta Jones a stat alaturi de sotul Michael Douglas in lupta cu cancerul la git.
ma gindeam vazind analizele complicate despre cum se manifesta aceasta boala ca, de cele mai multe ori, ascundem dincolo de paravanul public secrete teribile.
erau unul dintre cele mai misto cupluri din industria cinematografica; el o legenda, ea de o frumusete teribila si o ambitie pe masura. acum ies secrete la iveala.
cit de greu o fi fost de fapt mariajul lor dincolo de paravan?
a murit Alex Leo Serban:(
imi spusese ana inca de acum doua saptamini ca e in spital. (inteleg ca nu avrut sa se stie de ce suferea si n-am sa scriu). m-am gindit ca o sa se faca bine, chiar daca moralul nu-l ajuta.
stiam ca e deprimat, ca nu vrea sa mai raspunda la telefoane si ca vorbeste doar cu apropiatii de la Dilema (Radu Cosasu, Marius Chivu).
nu mi-am imaginat nicio secunda ca „gata. asta a fost”.
azi noapte.
imi pare rau.
Cat despre asteptarea “madamei” respective, cum atat de haios ii spui: probabil ca m-as sinucide, intr-adevar, cu cateva secunde/minute inainte, pentru ca n-as suporta gandul sa mor “la comun” si sa fiu la cheremul unei madame ambetate (sau imbatate) care-a decis moartea mea…
als intr-un interviu de acum ceva ani pentru revista cultura
imi place sa cred ca si in ultimele clipe si-a pastrat ironia si umorul acid. si ca a plecat impacat, nu nervos, nu suparat. ca a plecat cu chef de polemica – cu viata, cu soarta.
am polemizat de foarte multe ori – si public si in privat – pe multe teme culturale, imi placea pedanteria lui si perseverenta cu care privea „de sus” fiind constient ca avea un background cultural pe care nu-l puteau atinge cei mai multi dintre cei care veneau dupa el.
alex leo serban avea 52 de ani. ultimele cuvinte scrise pe twitter au fost „viata e cobaiu sortei”
sa te odihnesti in pace!
* foto eugen ciocan.
Buna! Ce faci?
cind am vazut la TIFF anul trecut filmul “Buna! Ce faci?” am anuntat imediat ca vreau sa sustin promovarea acestui film. cu orice pot eu.
(am un respect deosebit pentru ce au facut regizorii premiati la marile festivaluri si pentru efortul lor de a deschide un nou drum cinematografiei noastre, dar cred ca e loc pentru toata lumea sub soare si ca noi, spectatorii, avem nevoie de filme de toate genurile. “nu poti sa maninci doar caviar, e nevoie si de cite o friptura la gratar cu cartofi prajiti”, imi spunea acum ceva vreme o prietena care are 87 de ani si apartine boierimii de alta data)
*
aseara, de martisor, citeva dintre cele mai importante bloggerite din Romania au vizionat in avanpremiera filmul “Buna, ce faci”.
A fost o vizionare diferita de avanpremierele pe care le-am tot gazduit cu Tabu; in primul rind totul a fost foarte personalizat (fiecare invitata a primit un mesaj pentru ea: fie de la regizorul Alexandru Maftei, fie de la actorii din rolurile principale Dana Voicu si Ionel Mihailescu); Dana Voicu si Ana Popescu, actritele din film, au conversat cu fetele; a fost bere ( Redd’s) asortata cu floricele calde si aromate; au fost cocktailuri ( Cointreaupolitan) linga nachos picante, au fost cafele (chiar si fara cofeina) de la Illy si tehnologie on line cu sprijinul Samsung si Logitech.
Dar nu doar asta a facut diferenta. Aseara in sala-cafenea, mica si cocheta, de la Cinema Patria (unde puteti vedea si proiectii 3D, e noua si f cool, linga sala mare) a fost o atmosfera de familie.
am auzit chicoteli familiare;
am vazut miini ridicate in semn de marturisire a experimentarii unei iubiri via net;
am vazut tinere care au adus martisoare pentru celelalte invitate (Oana Bratila – love u, ma bucr tare ca te-am cunoscut, esti un spiridus s!mpa – a facut ea insasi martisoare origami);
am intilnit bloggerite pe care le citesc, dar nu le cunosteam (imi doream mult sa o cunosc pe Iren; acum pot sa spun ca e tres tres s!mpa – la fel ca si blogul ei mintea de ceai);
mi-am revazut prietene bloggerite cu care am descoperit ca am lucruri comune (cam ca-n filmul asta) in seri lungi petrecute in fata paharelor cu vin roshu.
A fost o energie foarte foarte buna; daca Sex & The City ar fi avut 50 de personaje principale, in loc de 4, ar fi fost ca aseara. (am avut-o printre noi si pe Daniela Petrescu pe care de cite ori o vad o invidiez pentru gratia si eleganta ei care-mi aduce aminte de Carrie Bradshaw)
Plus ceva ce invitatele n-au de unde sa stie: lucrurile pentru avanpremiera aceasta s-au legat intr-un fel minunat si toata echipa de la voodoo films (distribuitorul filmului) a muncit cu drag pentru fiecare detaliu al acestei intilniri. multumesc frumos Cristiana, Marina si my dear “veri peri” Ada Teslaru.
*
Mie imi place foarte foarte mult “Buna, ce faci”, ii iubesc personajele si replicile; m-a emotionat si m-a bucurat. Sper sa mergeti la cinematograf si sa va bucurati de el.
Iata cronici ale filmului de la invitatele de aseara. Multumiri tuturor ca au inceput primavara cu noi bucurindu-se de un film tres s!mpa.
miruna molodet (coborita de pe ecran, direct pe canapelutza)
ina taranu hofnar
raluca popa
nina costea
marie jeanne
adina necula
andreea pietrosel
anca bundaru
daniela petrescu
elena ciric
diana stoleru
corina georgescu
andreea vasile
anne marie chelariu
ana maria ciobanu
alina constantinescu
daca sunt cronici pe care eu nu le-am descoperit inca, anuntati-ma si va link-uiesc aici, intru istoria evenimentului.
Claudia Tocila
ruxandra predescu
a scris si spiridusa Oana Bratila 🙂
si Iren cea zen
si Andra Zaharia
si Bicuitele meu preferat
*
stiti cind m-am bucurat cel mai mult aseara? la 11 jumatate noaptea cind am ajuns acasa.
eram obosita, scapasem de orice grija pentru vreun detaliu al evenimentului si fost primul moment in care am putut savura un cocktail.
am deschis laptopul si am vazut 50 de postari pe twitter cu #bunacefaci si cronici pe bloguri. era la o ora de la terminarea evenimentului.
astazi hastagul #bunacefaci era al treilea la nivel national!
iar asta inseamna ca si voua v-a placut tot la fel de mult ca mie.
P.S. am vorbit astazi cu Lia Bugnar (autoarea scenariului). vine cu noi la cafea ca sa ne explice cum e cu camasile de insurati sau vinatori de femei:) cine doreste sa o intilneasca pe Lia, sa se anunte aici.
http://chinezarisme.chinezu.eu/
Cristi China Birta – Chinezu pt cei mai multi – lanseaza astazi un sub brand al blogului lui, specializat pe chestiuni culturale http://chinezarisme.chinezu.eu/
Vezi gasi acolo cronici de spectator obisnuit pentru teatru/ dans/muzica/ filme, spectacole pe care Chinezu le vede.
Salut cu bucurie acest loc cultural in online, din mai multe motive:
1. Cristi a ajuns la un nivel in online (expunere, credibilitate, notorietate) care, pentru ca e un om cu bun simt, il obliga sa si construiasca lucruri.
2. Pentru acest blog va face reporting (va merge la spectacole, va iesi din sfera lui de interes) si va oferi un content original spatiului virtual, iar in acest moment online-ul romanesc are nevoie de content care sa nu mai fie facut din fotoliu de acasa, din fata televizorului.
3. E spectator, nu specialist in teatru/film/dans (la muzici stie mai multe, nu pun si categoria asta) si oamenii au nevoie sa stie daca un film-spectacol e bun/prost de la unul ca ei, nu de la cronicari care scriu ca sa vada toata lumea cit de mult au studiat ei in scoala.
4. E o schimbare pe care o face si pentru el (pentru ca nu era un spectator obisnuit de teatru sau dans), iar asta e un lucru care o sa-l imbogateasca si o sa-i deschida alte perspective.
Marea provocare pe care o are Cristi de trecut e CU SINE: sa stie sa ramina spectator, sa fie mereu proaspat; sa nu-si faca prieteni in lumea teatrului/filmului/dansului – nu pentru ca prieteniile lor n-ar fi valoroase, ci pentru ca aceste prietenii il vor schimba si nu va mai ramine doar SPECTATOR.
bafta chinezu. o sa te citesc:)
daca ai fi…
daca ai fi un film, ce film ai fi?
*
cind am lansat acest blog pe tabu.ro, am inceput cu joculetele “daca ai fi o rochie“. vroiam sa-i cunosc pe care care ma citesc. imi dau seama ca acum sunt (si) alti cititori si mi-ar placea sa va ghicesc un pic.
… si sa va si cunoasteti intre voi:) in alt fel.
va fi o serie lunga de teme cu “daca ai fi…”, intrati in joc… trust me:)
*
daca as fi un film, as fi…
Am vzt Concertul lui Radu Mihaileanu.
pe linga secventa finala cu concertul, sunt doua momente care mi-au placut la nebunie.
ambele sunt metafore despre ce ascund oamenii dincolo de ambalaj.
intr-o secv, dirijorul isi recupereaza membrii orchestrei desfintata de comunisti. si-i (re)gaseste prin piete drept vinzatori, drept soferi de taxi sau muncitori in constructii. si-i pune pe fiecare sa dea o proba, acolo, in strada, ca sa vada daca mai stiu meserie. (ilustratia muzicala e, sper sa nu ma insel:), mozart)
in cealalta secv, un tigan ia arcusul unei violoniste celebre si, in sala de concert, face o demonstratie a virtuozitatii sale. cinta arpegii si solfegii cu o viteza uluitoare in timp ce o invaluie ca pe o prada. iar privirea ei trece de la neincredere la admiratie, apoi la curiozitate “cum ai facut asta? unde ai studiat?”
*
Prima reactie de dupa film a fost sa ma duc acasa, sa caut Oistrakh cu Concertul pentru vioara al lui Ceaicovsky (Concertul din film, desi pe ecran nu e in interpretarea lui Oistrakh)
Gestul venit de la mine, care am ceva sechele din copilarie legate de muzica clasica, a fost prilej de ironii pentru prietenii mei:)
*
Pe la mijlocul filmului aveam foarte tare in minte ca tre sa cercetez de ce domn Mihaileanu prefera sa faca filme despre exprimarile de dincolo de cuvinte. E si o replica in film in care zice un personaj ca nu sunt bune cuvintele, nu sunt folositoare.
Ce ceva din interiorul dlui Mihaileanu, din felul lui de a vorbi lumii reale, il face ca atunci cind se exprima pe limba pe care o stie cel mai bine – cinematografia – sa puna accent pe ce spun gesturile, privirea etc? Paradoxul e ca o face folosindu-se de cuvinte, caci scrie un scenariu si le explica actorilor prin cuvinte… si daca e sa ma joc un pic cu presupunerile si cu instinctul meu, as zice ca o replica din film, ” pelicula asta e o confesiune… fiecare secventa e viata”.
ma joc, desigur.
*
Sunt f frumoase citeva nuante in film despre egoismul artistului, despre obsesia de a duce la bun sfirsit un act artistic.
Dar mi-ar fi placut mult ca finalul sa fie un pic diferit.
Inteleg ratiunile cinematografice pentru care a pus “vorbe” peste concert. Dar mi-ar fi placut sa-i lase pe protagonisti sa vorbeasca doar prin muzica si priviri. Sa lase energia dintre ei (si cea din scenariu) sa se intinda peste toti, iar restul orchestrei sa se minuneze de intimplarea care-i face si pe ei sa cinte dumnezeieste. Cum mi-ar fi placut ca EL – Maestro – sa-i spuna la ureche EI – Violonista -, la aplauze, printre hohotele ei de plins – secretul pe care il spune din off in timpul concertului.
Asa plinsul ei ar fi fost 100% generat (in mintea spectatorului) de energia incredibila transmisa in timpul unei intilniri artistice intense.
Si daca ati plins vreodata de v-ati zguduit pe dinauntru in timpul un spectacol, sau v-au clantanit dintii ca si cum ati fi iesit din ghetari eliberand tensiunea pe care ati receptat-o dintr-un act artistic, stiti despre ce vorbesc.
Daca nu, nu-i problema.
Filmul e frumos si asa cum e acum.
Am plins, desigur:)
*
Cu Radu Mihaileanu va intilniti in tabu de decembrie.
*
as vrea sa revad Trahir, daca-l are cineva, i-as fi recunoscatoare …
Radu Mihaileanu cu taraful pe covorul rosu la IFF Roma
Radu Mihaileanu e un domn extrem de interesant. Am impartit o masa acum citiva ani in curtea interioara de la Muzeul de arta din cluj, la Tiff. Era spontan si plin de glume si-avea ochii antene parabolice dupa frumusetile feminine din jur.
M-am gindit atunci, stiindu-i filmele extrem de emotionante, ca din veselia aia si din “joie de vivre”-ul evident isi gaseste arme ca sa ilustreze tragediile de pe ecran, adesea inspirate din fapte reale.
Acum e la festivalul international de film de la Roma cu Concertul, o comedie dulce amara, un gen care i-a devenit brand personal.
Duminica, la premiera filmului, pe covorul rosu, in festivalul de la Roma, Mihaileanu a dus un taraf tiganesc; mini concertul tarafului poate fi vazut aici
aici declaratiile de la conferinta de presa
Filmul ii are in distributie, in partea romana (caci exista si francezi si rusi) pe Vlad Ivanov, Valentin Teodosiu, Maria Dinulescu, Ion Sapdaru şi Ovidiu Cuncea. Rolurile principale sunt detinute (conform imdb.com pt ca nu am vzt inca filmul si nu stiu actorii in cauza) de Alesei Guskov, Melanie Laurent, Dmitri Nazarov
Concertul vine in cinematografele noastre pe 20 nov.