Tag : intamplari

“stiti povestea cu dinica atunci cand a zis ca e stere gulea?”

Eu n-am amintiri personale cu dl Dinica si, intr-un mod egoist, regret asta. Asa ca zilele astea, plina de ginduri bune pt dinsul, traiesc amintirile prietenilor mei.

Astazi Anca Macoviciuc (aka Mako)

*

ani buni auzisem prieteni la party-uri povestind faze care incepeau cu “o stiti pe aia cu dinica atunci cand…”. se povestea intamplarea, iar lumea radea. preluai faza si ziceai mai departe, pt ca povestile cu dinica salveaza orice conversatie

asa ca in momentul in care a urcat pe covorul rosu la tiff, acu 4 ani cred, cu sotia, l-am salutat emotionata, mi-a raspuns, si-am avut deodata sentimentu’ clar ca in seara aia o sa am si eu momentul meu cu dinica

stiam ca trebuia sa fie dus de oana b. intr-o anumita parte a culiselor la un moment dat in desfasurator si vazusem ca am si eu ceva liber in timpul ala;
cum eram eu fericita in capul meu si eram sigura ca nimic n-are cum sa iasa gresit, m-am dus cu voluntarele mele in culisele de pe stinga ca sa ma asigur ca stiu dupa ce actori/staruri tre sa mearga si sa-i aduca unde trebuie, fix cu 5 min inainte de cum scria pe desfasurator, pe motiv de paranoia. a inceput gala, parea sa mearga totul ca uns.

aveam o fata jumate uguroaica, f emotionata, care insa nu prea stia actorii romani si aia avea un singur invitat de urmarit: pe stere gulea. stia ca sta la loja x pe dreapta s-a dus dupa el, era intuneric, a intrat, a vazut un domn cu parul alb si-a intrebat daca e stere gulea. i s-a raspuns ca da… pe holuri i s-a parut ei ceva ciudat, parca era mai altfel decat i l-am descris, pt ca si vorbea si parea f amuzant si o tot intreba de unde-l stie, daca i-a vazut filmele – in calitate de stere gulea.

si ajunge in culise… moment in care eu m-am albit, am scapat toate hartiile: era gheorghe dinica!

l-am salutat frumos, cat am putut sa scot din mine fara sa lesin, l-am rugat sa astepte 1 sec, am luat-o pe tanara tremurinda s-o intreb ce naiba e fost in capul ei de l-a luat pe dinica. el trebuia sa fie peste 10 min in cu totul alta parte a teatrului, in spatele scenei, dupa tot felul de cotloane si eu nu stiam drumul. semiunguroaica zicea ca l-a intrebat daca e stere gulea si de vreo 2 ori i-a zis ca da, dar numai ea stie cum a fost drumul de la loja in culise.

sper ca i-am oferit un pahar de apa domnului dinica. parea incantat ca l-a recunoscut cineva pana la urma si povestea amuzant ca a reusit sa para mai tanar si mai important. a zis ca se plictisea in loja si trebuia sa se dezmorteasca. domnisoara creata era f draguta, cauta un om cu parul alb si nu putea s-o dezamageasca. asa ca, de ce nu?

stere gulea se asezase in alta parte cred, sau, nu mai stiu cum a fost, conteaza doar ca n-a iesit momentul premiului acordat lui asa cum planuisem pe hartie; intre timp oana reusise sa ajunga la dinica si sa rezolve in asa fel incat dumnealui sa ajunga unde trebuia.

imi amintesc doar ca gheorghe dinica era f relaxat si vesel. noi eram varza si el ne tot zicea sa zambim, ca asa e in viata, tre sa razi, sa fii pregatit pt astea.
evident la live si la tv nu s-a vazut nimic suspect, totul a mers ca la desfasurator
dar in echipa noastra a fost cu semilesin la mine si la oana, cu vitamine, lacrimi de nervi si apoi lacrimi de ras, ce sa faci?

cel mai important: domnul dinica a fost in superforma, a avut un discurs simpatic, lumea in picioare l-a aplaudat o gramada, si el s-a purtat minunat cu toti cei care l-au abordat.

l-am revazt la o alta editie a tiff si, dupa ce l-am salutat, mi-a zis ceva de genul: ai invatat sa razi sanatos! am ramas putin dezorientata. a trecut mai departe, inconjurat de lume, zambind…

si am inceput sa rad. ce sa fac.

de atunci, cand vine momentul galei tiff, toata lumea isi aminteste faza cu dinica, se asigura ca asa ceva n-are cum sa se mai intample. sa nu ne mai stresam ca o sa fie bine.

iar eu m-am ales, fara sa vreau, cu o bucata de poveste care incepe cu “stiti povestea cu dinica atunci cand a zis ca e stere gulea?”

cum da vara, cind e in concediu de la F5 (unde e Project Manager), Anca Macoviciuc e de gasit la Cluj – Accreditation Coordinator la TIFF. Face parte din echipa TIFF de la a doua editie a festivalului.

*
Daca ai o poveste cu Dl Dinica, poate o scrii aici. Multumesc.

2429

casa lui Don – hong kong

e lunga descrierea, dar m-a socat cum locuiesc chinezii, acasa la ei. iar casa celui pe care l-am vizitat era dintre cei cu ceva avere. multi sunt muritori de foame intr-un fel de baraca de carton, la citiva metri distanta de mall-urile de 12 etaje cu sute de magazine de lux.
***

– pentru ca sunteti niste vizitatori speciali, am sa va invit la mine acasa la un ceai, a spus Don dupa ce vazusem un fel de casa de ceremonii dintr-un cartier select din Hong Kong.

eram pe un deal, departe de centru comercial si turistic. parcursesem pina acolo o padure mare, traversasem un pod, eram in hong kong-ul vechi pe care nu-l bat turistii cu piciorul.

– cine sta in cartierul asta?, am intrebat eu cind am dat fata in fata cu un fel de vilisoara cu doua scari si trei etaje, cu peretii exteriori dintr-un fel de mozaic din faianta mica, alba.

– nativii vechi din hong kong. aici nu ajung niciodata chinezii care au fost adusi sa munceasca la fabricile mari. ei au venit momiti cu mincare zilnica si un loc de dormit.

casa lui Don, ghidul nostru trecut de 40 de ani, era tot aici, la mica distanta de sala de ceremonii. am mers pe un drumeag neasfaltat printre case care aratau precum centralele termice din spatele blocului copilariei mele. cuburi de ciment cu o fereastra mai mare. nu mai era niciuna la fel de luxoasa precum cea de linga casa de ceremonii. am trecut de poarta unui gard care nu era mai inalt decit mine si-am intrat in complexul de case unde era si cea a lui Don.

– daca ai familie veche ti se da voie sa-ti construiesti aici casa. cine are trei baieti poate sa construiasca casa cu trei etaje, cine are doi baieti, construieste cu doua. cine are fata, nu are etaj.

– ee, nu-i frumos. chinezii, oameni rai, am protestat eu.

– nu spune asa, pina acum 50 de ani, femeile nici nu intrau in sala de ceremonii pe care ai vazut-o. stateau la bucatarie si gateau pentru barbati.

complexul de locuinte in care statea Don arata ca o fortareata pentru pitici. ca un labirit privit de sus. toate casele erau patrate, mici, cu spatii inguste intre ele, cit sa poata trece o persoana. intre gardul care delimita satul de restul lumii, si prima casa nu era o distanta mai mare de un metru.

era ca un culoarul ingust, aveam gardul in stinga si casele in dreapta.

pe prima casa-cub fusese lipita o hirtie mare pe care scria cu roshu Warning. in engleza si chineza era anuntat ca in zona respectiva sunt sobolani, ca s-a facut deratizare si ca esti rugat sa nu pui mina pe nimic ce e mort.

casa avea si curte cu gard propriu. maxim 3 mp. cit sa incapa o masa de ciment, un scaun si un copac. pe jos, in curte, ierburi uscate, salbaticie. nu parea sa fie locuita.

al doilea cub, despartit de un spatiu de maxim un metru de curtea primului, era mai lat si avea doua usi de intrare. prima, de fier maroniu, era a lui Don. a deschis-o si ne-a fct semn sa intram. intrarea nu era mai inalta de 1.50 pentru ca m-am aplecat usor ca sa nu lovesc pragul cu capul.

“am muncit patru ani ca sa reconstruiesc ce e aici. era parasita, am reconstruit tavanul, am spart peretii si am reasezat camerele”.

in casa era intuneric si rece. era ciment de pe jos si pe pereti. in fata mea era bucataria: o masa pe care era o tavitza cu 12 cani mici mici de ceai, albe cu desene albastre, un suport de ochelari si ceva ce putea sa fie solnitza & borcanul de soia, mixate intr-un singur obiect, multe cutii din lemn maro pentru condimente.

nu vedeam nici o fereastra, dar de undeva venea lumina naturala pentru ca nu era aprins niciun bec.

in dreapta cum intrai, era baia. un fel de paravan de ghips, care rupea din coltul camerei un metru patrat. paravanul lasa spatiu liber de citiva zeci de centrimetri pina la tavan, asa ca Don cind facea dus, nu avea foarte multa intimitate. dinspre bucatarie, il vedeai de la briu in sus.

usa de la baie, din lemn cu geam mat cu floricele, era deschisa si-am vazut singurele obiecte care mobilau coltul: un suport de lemn alb pe care era un sampon intr-o cutie alba cu inscriptii chinezesti verzi si dusul agatzat pe perete, intr-un cui. jos in podea era scurgerea. si-un prag care te-ar fi obligat sa pasesti cu atentie cind intri in baie. nu exista WC.

intre masa din bucatarie si baie nu erau mai mult de 20 de cm. in dreapta mesei, lipita de perete era o plita ingusta cu doua ochiuri. pe ea un ibric si o cratita.

in stinga mesei se intindea camera de oaspeti.n-am apucat sa o vad, Don mi-a fct semn cu mina ca mergem afara.

ne-a dus in spatele casei lui, unde era o curte mai mare. cam 10 m patrati. radacini de copaci, 3 copaci intr-un lateral si gardul care marca satul; aici facea unghiul drept si puteam vedea ce era in vale: cimitirul locului.

“mai mincam din cind in cind scoarta de copac; venim, taiem si facem o supa”

au aparut si doi maidanezi maron roscat, maricei.ciinii lui.

– cum ii cheama?

– pe ea o cheama Bucurie, am gasit-o acum 4 ani, dar va trebui sa renunt la ea curind. pe el il cheama Liniste.

Bucurie era mai mare si mai grasa. a venit pe linga mine si-am mingiiat-o pe cap. mirosea urit, nu cred ca o spalase vreodata. am vrut sa intreb de ce trebuie sa renunte la ea.

haideti sa facem ceaiul, a zis Don luind-o inainte urmat de ciini.

am intrat din nou in casa. usa de la baie era acum inchisa, Don intrase primul si-si asigurase un pic intimitatea.

am trecut pe linga el si m-am intreptat catre stinga unde era cea mai mare parte din camera, un spatiu mare liber in mijloc. o scara de lemn sprijinita pe peretele din dreapta, o fotografie mare si alte trei mai mici pe peretele din fatza. deasupra fotografiei celei mai mare era un colt de geam, mic prin care intra lumina. jos, pe perete, mai era un fel de biblioteca de un metru inaltime, intinsa pe toata partea stinga si cea din fata. pe ea, ca pe o policioara: un ceas, niste cureluse, tot felul de bibelouri, doua carti si un album cu fotografii.

– asta e mormintul printesei, mi-a zis Don venind dupa mine si aratind cu degetul o fotografie la care era deschis albumul de pe policioara.

am zimbit politicoasa, habar n-aveam care printesa, in timp ce ma gindeam ca asa arata si casa lui: ca un mausoleu. intunecata, friguroasa, cu fotografiile alb negru cu chinezi batrini, probabil morti, pe perete.

– vrei sa vezi si dormitorul?

a dat la o parte un fel de paravan dintr-un carton mai gros, in aceeasi culoare cenusie ca si peretii, si a mai aparut din dreapta un spatiu mic. 2 mp unde erau inghesuite o canapea si un televizor. linga televizor o cutie mare de carton, pe ea un fel de fotoliu albastru din pinza si deasupra lui o intrare ca de pod.

– acolo dorm.

– si cu ce te sui acolo?

– pe aici, a batut cu mina in fotoliul albastru.

vazusem casa de afara, n-avea cum sa fie mai mult de 40 de centrimetri inaltime in podul ala. n-avea cum sa stea decit culcat acolo.

– esti casatorit?

– nu.

a facut o pauza si eu m-am gindit ca o fata in cartierul roshu ( temple street se cheama strada cu bordeluri) costa 100 de dolari hk. e mai ieftin sa o inchirieze, decit sa traiasca cu ea, pentru ca oricum n-are unde sa locuiasca si ea.

– am un plan pentru casatorie, o sa ma mut de aici ca sa ma casatoresc. o sa vind casa.

as fi vrut sa-l intreb daca planul era detaliat sau daca era pentru in curind, dar mi-era clar ca se simtea inconfortabil cu discutia pentru ca a trecut pe linga mine si-a zis: hai sa facem ceaiul.

a pus ibricul pe plita, a pregatit un ceai repede si l-a turnat peste canutze, lasindu-l sa curga dintr-o cana in alta, udind masa.

“primul rind e pentru ca sa cureti cana si sa o incalzesti, abia apoi se face ceaiul.”

i-am lasat pe cei din grupul meu inauntru si-am iesit afara. imi miroseau miinile urit de la blana lui Bucurie, n-aveam chef de ceai si nici nu mi se parea foarte safe, dupa ce stomacul meu suferise mult de la mincarea chinezeasca. m-am asezat pe o bancutza de piatra din fata casei lui, sprijinita de gardul care separa complexul de case de restul lumii. a trecut un postas si-a lasat plicuri. inclusiv la casa cu anuntul despre sobolani. era deci locuita.

usa de la casa lui Don era deshisa si puteam vedea toate gesturile lui. de la distanta si fara sa aud foarte clar engleza lui amuzanta, mi-era clar ca nu se simte confortabil ca are turisti in casa.

dupa ce grupul meu si-a baut ceaiul ne-a condus catre autocarul cu care plecasem de la hotelul nostru luxos (cea mai mare colectie de arta contemporana in spatiu neconventional, conform revistei Time). si-a luat la revedere de la noi.

am ramas cu gustul amar si rece al casei lui saracacioase, cu mirosul urit al lui Bucurie si cu disconfortul creat de gindul ca si-a expus intimitatea pentru un bacsis in plus. toate puse fata in fata cu viata mea care pare de basm in comparatie cu a lui.

2975

femeia din minastirea budista

era un hol ingust, in dreapta se vedea un fel de camera in care depozitasera multe fiare ruginite, in stinga un fel de sala care datea catre o curte unde printre copacei, se gasea templul lor.

verde inseamna viata, roshu dragoste, galben bogatie, a zis ghidul cu o engleza in colturi precum chineza lui nativa cind a aratat catre acoperisul cu bolte si dragoni. in orice templu o sa gasiti culorile astea care…..

nu l-am mai inteles mai departe.

in sala din stinga trei femei se uitau la ceva ce urma sa le fie prinzul, ceva ce ar fi putut fi cartofi daca nu erau cenusii, taiati in cuburi mari. femeile aveau haine fara culoare, erau trecute de 50 de ani, slabe, cu parul aproape ca fructul sau leguma din tava care statea pe o masa de ciment, turnata direct in podea.
tineau in mina cuburile alea groase cu curiozitate, dar si ceva greatza. mirosea urit, era mizerie, frig de la cimentul de pe jos si pe pereti, desi in curte soarele isi facea treaba de ora 11.00. erau 22 de grade.
nu m-am mai putut uita la ele, mi-era sila.

in fata, pe hol, era o batrina linga un suport de ciment, cam ca masa din sala, doar ca mai ingust. pe el o cutie care parea cu nisip, iar pe peretele de care era lipit suportul niste bucatele dreptunghiulare de hirtie, scrise in chinezeste.
m-am gindit ca femeia fumeaza, ca ala e locul unde se fumeaza in minastire.
am intrat dupa ghid intr-o sala intunecata.

“pe hirtiile astea dreptunghiulare e scrisa viata celui care a murit. sunt aduse impreuna cu o fotografie si timp de 49 de zile, de 7 ori 7, calugarii se roaga pentru sufletul lui. noi credem in reincarnare si…” , iar l-am pierdut pe ghid.
am iesit pe hol pe o usa laterala pentru ca nu puteam sa respir.

batrina era acum in fata mea. tot linga stilpul ala cu cutia in care nu era doar nisip, ci si betigase aromatizatoare.
s-a uitat la mine ridicind capul.

era f mica si f slaba. avea parul ca praful de cenusha si ochii laptosi. am crezut ca nu ma vede, ca e atit de batrina incit doar simte ca e cineva in preajma.
m-am mutat un pic, zimbind si dind din cap in semn de salut. mi-a urmat miscarea cu capul si m-a fixat cu privirea.

“in minastirea asta vin femeile de care nu mai intreaba nimeni si sunt ingrijite pina mor. dar noi avem cea mai mare rata de trai din lume, la noi femeile mor la 100 de ani, pe cind media in lume e la 75 de ani.”

batrina se sprijinea de stilp, n-avea nicio tigara in mina. mi-am zis ca se odihneste, pentru ca holul era lung si ea era prea in virsta ca sa-l parcurga dintr-o suflare.

“ aici femeile se trezesc la 4 dimineata, cind calugarii bat in tobe. de la 4 jumatate incep lectiile de initiere in budism, micul dejun e la 6, prinzul la 11 jumate, cina la 4. in minastirea asta lumea se culca devreme”

se uita la mine de sus pina jos, ii puteam vedea ochii cum se plimba fara sa-si miste capul sau corpul vreun pic. avea o privire calda si trista, dar nu era curiozitate in ochii ei, ci intelegere.

“cind mor femeile de aici, le ardem trupurile si tot ce au: de la masini pina la haine. punem toata cenusa intr-o urna si-o ducem la casa galbena de pe dealul de acolo.. oamenii mai avuti pot cere sa fie ingropati, dar pentru ca nu e loc de inmormintare pentru toti, dupa 7 ani le dezgropam cosciugele, le punem oasele intr-o urna si le ducem in casa galbena.”

nici nu mai stiu de cita vreme ne uitam una la alta. mie -mi treceau prin minte toate de ni le spusese ghidul despre chinezoaicele batrine, sarace si singure, iar ea dupa o vreme, cu ochii in ochii mei, a inceput sa-si miste usor buzele. am stiut ca se roaga.

grupul meu trecuse deja de alte 3 sali, nu-l mai auzeam pe ghid. vedeam doar ochii femeii. era asa aproape de mine incit o puteam mirosi, avea parfumul ala de pudra, de faina, mirosul batrinetii si ma gindeam cam citi ani ar putea sa aiba? 90? 100?

dupa o vreme, cu un gest brusc si-a luat mina de pe stilpul de ciment, a ridicat ceva de jos care era ca o galetusa dreptughiulara, mi-a zimbit cu multa caldura si intelegere, ca si cum i-ar fi zimbit unei fiice. si-a plecat. era trista si resemnata. si ingrozitor de singura.
am simitit ca purta cu ea foarte foarte multi ani grei.

mi-a venit sa pling si am luat-o pe scarile care duceau in curte. am stat la soare mult gindindu-ma ce viata relaxata am, cum m-am obisnuit cu confortul zilelor mele frumoase, cum n-am trait niciodata greul pe care-l duc oamenii astia, cum habar n-am ce inseamna singuratatea si saracia lor.

*
ma urmareste privirea batrinei si caldura ei. ma enerveaza ca nu-mi aduc aminte cu ce era imbracata. si nimik altceva despre chipul ei. as fi vrut sa o pastrez in minte ca si cum i-as fi fct o fotografie. si-as fi vrut sa pot sa o descriu mai exact, ca sa o impart cu toata lumea.

ma enerveaza ca scriu asta de la computerul meu cit o carte, dintr-un avion British Airways de la business class, dintr-un fotoliu-pat, in timp ce ascult in casti muzica dintr-un playlist creat special pentru mine.
iar la 3 metri in fata mea sunt 4 persoane dintr-o dinastie al carei nume l-am uitat care au cumparat toate cele 14 locuri de la first class ca sa aiba intimitate pe drumul hong kong – londra.

*
ufffffffffff. peste o luna o sa uit o parte buna din detaliile intilnirii asteia, mult prea preocupata cu vedete, interviuri, coperte etc

2917

cea mai trista zi la hong kong

oamenii astia-s saraci, tristi si singuri.
n-are legatura cu faptul ca au cele mai multe magazine tiffany din lume, n-are legatura nici cu mall-urile de kilometri patrati si sute de boutique-uri.

“fiecare geam inseamna cel putin o persoana. apartamentele sunt de o camera, acolo e si baia si bucataria”, a spus DON, ghidul care ne-a dus azi la minastirea cea mai mare din imprejurimi.

ceva mai tirziu i-am vzt si casa, ne-a invitat la un ceai; avea o baie de un metru patrat, doar un dus si un raft in perete in care era samponul. casa avea 1.90m inaltime, si avea si etaj. ma rog, un fel de pod unde era dormitorul si in care nu puteai sta decit cel mult asezat.

avea peste 40 de ani si nu se casatorise pt ca nu ar fi avt unde sa-si tina si nevasta, eventualii copii. avea insa doi ciini. pe unul il chema “liniste” pe celalalt “bucurie”.

m-am gindit ca asta era ce si-ar fi dorit el sa aiba si si-a numit asa singurele suflete de care putea avea grija.
*
am intilnit o batrina de aproape 100 de ani intr-o minastire in care stau femeile de care nu mai intreaba nimeni.
ne-am uitat una la alta citeva minute bune. n-a rostit niciuna niciun cuvint.
dar am vbt multe.

mi-a zimbit cald cind am plecat de linga ea, iar mie imi venea sa pling tare tare.

2194

kong kong, part 3. cum sa te tunzi japanese in china

ce nebunie puteam face in hong kong?! m-am tuns:)

hair spa se chema locul. foarte fancy. in cartierul rezidential din hk.

spalatul pe cap a debutat cu un masaj cu ulei de un sfert de ora. un alt masaj a incheiat rasfatul cu apa calda. numai pt aceste masaje si m-as mai tunde si miine o tura:)

operatiunea de scurtare a parului a durat cam 2 ore si cred ca am nimerit cea mai migaloasa coafeza posibila. era tare frumu, f cool imbracata si f frumos tunsa. ‘japanese style’, mi-a spus ncet si-a plecat capul rusinata.

i-am zis sa-mi faca orice vrea ea. s-a uitat speriata si cred ca in prima jumatate de ora n-a stiut cum sa ma tunda. asa ca mi-a indreptat parul.

apoi m-a tuns aproape ca pe ea. doar ca eu sunt blonda. “doll hair ”, a zis zimbind

l-am anuntat pe catalin – styleman ca m-am tuns, ca sa se obisnuiasca pina ajung in redactie cu gindul ca arat ca o gheisha, dupa cum a spus ana. in felul asta poate nu face prea mult scandal pentru ca mi-am taiat parul dubios.

1993

electorale

– aveti copii?
– da, trei. cel mare are 20 de ani, mijlociul 18 si cel mic 6. dar el conduce toata casa. zice: acolo mergem! si noi il urmam
– aveti familie grea, cu trei copii.
– cea mai frumoasa. a mea e cea mai frumoasa. ne mai certam si noi, mai ales din cauza mea, dar familia mea e cea mai frumoasa.
– si ce faceti de spuneti ca va certati din cauza dvs?
– vreau prea mult. nu-mi iese din cap politica si vreau sa fie bine. si le cer si lor multe. mai oboseste si sotia.

are 44 de ani si vrea sa ajunga macar pt 6 luni senator, deputat sau presedinte, ca sa spuna niste lucruri.”daca as gasi pe cineva care sa acopere cit cistig eu acum pe luna ca sa aiba familia din ce trai, m-as duce sa fac politica. si intr-o audienta de 2 ore daca m-ar primi cineva mare sa spun ce nu merge, ca nu se mai poate, si-ar fi bine.”

pina acum doua zile nu vroia sa voteze pentru ca n-avea cu cine. dar a vzt “unul pe strada cu o masina si portavoce care spunea ca e independent si ca va candida. ma duc sa-l votez pe el, cred ca e un nebun ca mine care vrea sa se schimbe ceva.”

*

virgiliu, taximetrist.

1288

nouvelle vague

m-a terminat cintecul ultim din concert.
era de ceva vreme in play list-ul meu, dar varianta asta doar cu contrabasul a parcurs cu viteza un drum nestiut prin trupul meu: din stomac direct in ochi.

se aude prost aici si pt cine n-a fost acolo, n-are acelasi farmec, dar nu resist tentatiei de a –l pune. e chiar inregistrarea de la sala palatului.

*
si mi-a plct femeia asta blonda, incredibil de senzuala, o serpoaica dominatoare, jucausha, cu energii sexuale care-i explodau prin piele

foto by alex barb

1816

iti mai amintesti cum a fo prima oara?

am bifat lansare la gaudeamus, am promovat roman tabu si-am anuntat publicul larg ca daca scrii la romanul tabu si ai talent, ai mari sanse sa fii scriitoare. lorichic are deja contrat de scenarista, dupa ce a scris 2 capitole la roman.

*
i-am chinuit pe catalin enache, colegul meu, si pe dana argesan si-au glasuit si ei la lansare. pt ei a fost pt prima data la o lansare de carte, cu microfonul in mina:)

i-am rugat sa-mi scrie ceva pe cartea “iti mai amintesti cum a fost prima oara?” ca sa pastrez amintire. funny si emotionant:)

*
in viteza printre standuri: filip florian vorbea la telefon, eugen istodor astepta un autograf de la domnu’ foartza (si-am pus de o afacere mica), doi muzicanti isi plimbau iubitele (daca as stii cum ii cheama v-as si spune).
si-n mai putin de o ora, cit am stat cu totul la tirg, am avut timp si sa stau la cafea cu frumuselul asta din poza, florian zeller.
mi-a zis ca stie sa faca show, ca are un numar special.
i-am spus ca sa-l pastreze pt la anul cind lansam o carte impreuna:)

despre ce-a patit cu jurnalistii romani baiatul asta care a scris printre altele pt vogue si are si niste piese montate la noi, intr-un blog viitor

1551

motiv d mindrie – fottorino part 2

de azi, directorul le monde, eric fottorino, are un tabu acasa.
” il iau cu mine. il vreau acasa. ”

me happy.

a fost curtenitor si mi-a turnat ceai intr-o canutza ca de lut cu desene albastre. rozmarin & yogurt.
si s-a amuzat cind am povestit ca dupa ce am citit prima pagina din cartea lui, am cautat pe google numele fotografului din poveste, sa vad daca a existat in realitate.
are un background al concretului prin meseria lui si ma gindeam ca se folo d realitati.

“acasa evadez”

1535

fottorino – sarutari de cinema – la bucuresti

se trezeste la 5 juma d dimine, isi ia bicicleta si pleaca la munca. la 7 juma incepe sedinta de redactie. ziua de munca se termina la 10 seara.
cind a fo instalat in functie, a dat jumatate din angajati afara.

arata ca un tatic domestic si e un pic timid. cind vorbeste in engleza isi cauta cuvintele cu vocea la volum mic si are accentul simpatic al francezilor.
scrie carti despre lucrurile ascunse in oameni, despre emotii si fragilitati. despre infidelitati.

*
directorul le monde este azi si miine la bucuresti pt a-si lansa cea mai recenta carte Sarutari de cinema.

am fost la lansare mai devreme, unde trebuia sa glasuiesc. evident ca n-am avut timp sa ma gindesc ce sa povestesc, evident ca am ajns pe ultima suta de metri (noroc ca a mai intirziat si autoru’). asa ca am fo sincera si am spus ce m-a surprins: un domn care e obisnuit cu strategii concurentiale, tabele si bugete, scrie atit de fin despre oameni in loc sa dezbata problemele universului, politice si economice in chestii stufoase si alambicate.

“n-am fost intotdeauna director le monde”, a raspuns incurcat la remarca mea.

cind faceam cunostinta si i s-a spus ca eu sunt cea cu interviul pe care l-a acordat in romania luna trecuta, s-a uitat lung la mine: “femeile citesc mult mai mult decit barbatii. se intimpla in franta si cred ca se intimpla si aici. dar au fost personale o parte din intrebari”.

cam da. dar care-i altfel farmecul? oricum la hardcore-uri n-a raspuns:(

interviul cu dl fottorino aici

2209

digital natives/ immigrants

Nu m-am retras inca. Sunt in centru, cu un client.

Da, de ce nu mai intri pe messenger?

Hai ca in seara asta o sa ma fac visible.

(conversatie cu un domn la tel)

*
– Cum se face de aveti messenger?
– Aaa, am de mult. De ce ma intrebati?
– Pentru ca oamenii de virsta dvs nu au messenger.
– Ee, dar abia ce pot sa ma despart de el. Ma cearta si sotia ca stau toata noaptea. Am prieteni si vorbim tot timpul
– Dar cum ati ajuns sa va faceti cont de msg?
– Fiul meu lucra in Ministerul de Externe, a trebuit sa plece din tara si-a lasat calculatorul aici. Si-am invatat.
– Pot sa va intreb citi ani aveti?
– 64. putin peste 64.
– Multi inainte. E foarte frumos ca sunteti in pas cu vremurile.
– Da’ sa vedeti ce bine e…cum nu stii ceva , cum te duci pe google si bati acolo.

In taxi, in seara asta.

*
La tema: azi noapte citeam despre “the remarkable brain evolution caused by the constant presence of technology today, separating the digital natives–those born in the computer age–from the digital immigrants, who discovered computer technology as adults.”

Cartea se numeste Ibrain: Surviving the Technological Alteration of the Modern Mind, autorul Gary Small

1646

efectul obama

de cind cu obama asta ma uit altfel la negri.

adica?

pai asa, mai cu respect.

dar de azi noapte e presedinte, cam de cind va uitati altfel?

de azi d dimineata. am luat un negru in taxi. era mindru si fericit.

*

discutie d dimine, cu taximetristul

1551

oameni si faze, FNT, UTE, part 1

Simbata. Teatrul Odeon.

Olga Tudorache se pregateste sa intre la spectaclul lui Andrei Serban, Unchiul Vania.

Marius Stanescu o vede in fatza teatrului, o intreaba cite locuri vrea, intra rezolva problema si vine sa o conduca. O ia de brat si incep sa urce cele 11 trepte de la Odeon.

Pe la a 8-a doamna Tudorache se opreste sa mai povesteasca un detaliu.

Si sa cistige timp sa se odihneasca.

Te uiti sitz spui: oamenii ca ei nu trebuie sa imbatrineasca!

*

Simbata, Teatrul Odeon.

Doamna Mandache sta de vorba cu cineva. Ma vede vine sa ne salutam, ne pupam, ii spun ca arata foarte bine si spune: “am fost si aseara la piesa asta, azi ar fi trebuit sa merg la alta, dar am mai venit o data pentru ca mi-a placut prea mult.”

Tot la Unchiul Vania.

*

Luni, Teatrul National.

Eugen Jebeleanu, tinarul din piesa mult discutata Omul Perna. “am vzt spectacolul asta simbata, ieri am fost la braila sa jucam omul perna si azi am venit sa o mai vad o data, pentru ca mi-a plct prea mult.

– cum a fost la braila?

– Foarte bine, mult public

– Si-acum dupa scandalul cu cenzura cum a reactionat publicul?

– Cu multe aplauze ( zimbeste)

– Care aveau si alte semnificatii (zimbesc)

– Da da.

La “Sunetul Tacerii”

*

Luni, Teatrul National

Ultima reprezentatie cu Sunetul Tacerii, o piesa fara vorbe, incredibil d frumoasa.

Cu domnul Pintilie, in liftul de la national, intirziati. Plasatoarele spun ca spectacolul tocmai incepe, nu mai putem intra. Il vad pe domnul Pintilie, trecem cu dinsul care primeste un scaun si se aseaza in lateral. Pentru citeva clipe, pina ma obisnuiesc cu intunericul si locul, sprijin o gradena iar o tinara care a vzt ca am venit cu domnul Pintilie spune cu respect “vreti sa stati aici in locul meu?”

Nu, multzumesc, stati linistita si bucurati-va de spectacol.

Era o studenta care statea pe scari, imbracata foarte frumos, cu o palariuta mov si un pulovaras foarte dragutz. respectul ei pentru dl Pintilie il transferase la noi. un om bun.

2874

unchiul (meu) vania

Toata scena e plina de scaune, dintr-un capat in altul, rind dupa rind. Cam 100 d persoane. Fara niciun spatiu in mijloc, dintr-o culisa in alta sunt scaune si bancutze pline de spectatori asezati cu fata catre sala.

In sala citiva actori, cit sa-i numeri pe degetele de la o mina. Se folosesc de scaune ca si cum ar fi spatiul lor de trait, merg pe spatarele lor in viteza, dorm pe minere, se sprijina ca pe un pat pe dungile a trei rinduri consecutive.

E cava ciudat acolo; stii ca ai vnt la teatru, dar s-au inversat rolurile: esti pe scena (unde de obicei e fictiunea- textul- actiunea- piesa), iar actorii sunt in sala (unde ar fi trebuit sa fie realul- oamenii obisnuiti- tu). Ai mai vzt asta, doar ca acum oamenii din sala merg pe muchiile alea subtiri, in echilibru precar, si te gindesti ca nici viata ta nu e prea stabila. Si te emotioneaza, ba chiar te nauceste un pic, inversarea de planuri.

*
Tango. Un dans erotic prin definite. Despre cine si cum conduce intr-o iubire.

Personajele din sala se folosesc de culoarele dintre scaune ca sa danseze un tango. Conduce dansul barbatul cel mai rivnit, doctorul burlac.
Danseaza cu femeia rafinata si miscarile-i sunt ample, languroase, picioarele li se impleticesc, bazinele li se misca in ritm erotic.
Danseaza cu fata uritzica (dar buna la suflet) si ea vrea sa conduca, dar nu stie cum, si miscarile le devin stinghere.
Danseaza cu soacra femeii rafinate, duduie careia i-a murit sotul de ceva vreme si-si doreste un alt barbat in viata, iar dansul lor e abrupt si comic, ea e agresiva, el vrea sa pastreze distanta.
Danseaza cu bona, o taranca simpla si calda care stie ca lui ii place tuica, si tangoul se transforma in hora, pastrindu-se ritmul melodiei.

Iar tu stai pe scena, te uiti cum se strecoara printre scaune si speri sa nu se loveasca. e mult erotism in melodie si-n miscarile lor sitz spui: asa cum dansam, asa si facem dragoste. asa cum suntem, asa si iubim.
(ma rog, iti spui asta daca l-ai citit pe ortega y grasset)

*
Se termina piesa. Timp de trei ore ai fost mutat dintr-o culisa in alta, in mici custi delimitate de perdele, in care actorii si-au spus povestea. Esti eliberat de acolo, cortina se ridica si vine lumina din sala. Actorii coboara printre scaune si fac un tur in aplauzele tale.
Tu si inca alti 100 de oameni, comasati in mijlocul scenei, aplauzi sala goala ( cu o mina de actori care apare si dispare dintre scaune). E ca si cum ai rasplati realitatea din strada cu aplauzele tale, nu conventia teatrala.
Adica ai vnt la teatru ca sa vezi unii de-ai tai si sa-i aplauzi pe cei care traiesc (au viata lor) pe/printre scaune.

Culmea e ca o faci cu placere.

*
Sunt trei secvente din Unchiul Vania in regia lui Andrei Serban (un text superclasic si super vechi, adus surprinzator in zilele noastre printr-o geniala utilizare a spatiului de scena). E o piesa mega premiata si mega cronicata.

Dar fiecare o traieste si o vede cum poate si cum o simte. Asta e partea mea, vazuta simbata seara la teatrul Odeon in cadrul festivalului UTE.

(despre Andrei Serban voi mai scrie luna aceasta, in proiectul Special Film/Teatru, plus ca e in bucuresti si ne vom mai vedea zilele astea)
*
foto de István Biró, mai multe fotografii din piesa aici

1523

tabu – special film/teatru. inimi cicatrizate/ gramofonul

cind am vzt inimi cicatrizate (acum 2 ani, la constanta, piesa regizata de radu afrim) mi-am dorit f f tare sa am un gramofonel ca al unuia dintre personaje.

eva se numeste personajul, e infirmiera intr-un sanatoriu de atit de multa vreme incit toti cei care sunt acolo internati o considera o mobila. pentru ea, gramofonul unuia dintre pacienti e accesul la lumea de afara, muzica lui inseamna pt ea ceva la care n-o sa ajunga niciodata. pentru ca toti fac glume pe seama dorintei ei de a avea gramofonul, si cum nu-si poate cumpara unul, si-a fct mai multe gramofonele din ghips cu care se joaca pe ascuns.

mi-a plct mult secventa asta, cu joaca, bombaneala evei pe ascuns. si mai ales mi-a plct simbolul pe care-l aveau gramofonelele din ghips ( daca nutz dau altii ceea cetz doresti, iti poti face tu lumea ta in care sa te bucuri) .

zilele trecute interpreta evei din piesa (lana moscalciuc, incredibil de frumu in realitate) mi-a adus un gramofonel. facut special pentru mine.

in prima seara am dormit cu el la capul patului, acum sta pe o masuta destul de aproape de mine. e mic, fragil si plin de simboluri, iar eu il iubesc tare tare.

iata foto din joaca evei, iar aici povestile de la vremea vizionarii piesei, care a fo si prima mea intilnire face to face cu (acum prieten cu mine) radu.

piesa, din pacate, nu se mai joaca. foto by radu afrim

*

de miine mergem la teatru. a vnt in bucuresti Andrei Serban (m-a sunat cind eram la londra, voi merge sa vad unchiul vania la bulandra) si incepe Festivalul National de Teatru (la care mergem sa ne distram pentru ca, exceptind citeva piese, restul e o mare….tristete)

3412

londra – oameni si faze

in city ( cartierul de afaceri) in cautarea unui restaurant (george & …., unde “…” era numele papagalului proprietarului, dar l-am uitat)

cu doru si sandro, nu gaseam restaurantul, intrebam in stinga si-n dreapta. un tinar simpa ne da citeva indicatii si spune “haideti cu mine ca mergem in aceeasi directie”. pe drum descoperim ca are o iubita romanca, ea e studenta la londra, el stie sa spuna “nu plinge, mihaita” pentru fratele mai mic al iubitei, ca vine in citeva saptamini la bucuresti. si toti am zis “cam cit de mica e lumea asta?!”

*

in tinute de gala, pregatiti pentru premiera. sandro vrea sa facem o foto cu totii si roaga un domn de culoare sa ia camera lui foto. un domn blond sare din spate: “nu, nu. fac eu fotografia, sunt fotograf profesionist”. schimb de povesti simpatice. (n-am putut sa nu remarc: cam citi romani ar fi fct asta?)

*

– stii ce e cu floarea rosie din pieptul lor?

– nu, am vzt ca o poarta multi dar nu stiu ce e.

– e o floare de mac, simbol in amintirea eroilor. in noiembrie e ziua eroilor lor si toti cumpara aceasta floare, o poarta, iar banii incasati se duc la fundatia care se ocupa de victimele razboaielor in care au murit englezi.

cu Mr P intr-o conversatie educationala:)

(am vzt zeci de flori de mac la reverele hainelor domnilor pe strada, noroc ca avem prieteni londonezi ca sa intelegem cum stau lucrurile.)

2172
judi-dench-1james bond – quantum of solace – judi dench

james bond – quantum of solace – judi dench

– v-a deranjat ca aveati o partitura mai mica in acest film?

– nu, am fost fericita ca am un job, ca am fost angajata. in rest ai nevoie de foarte mult umor, sa nu te iei in serios, ca sa-ti faci bine treaba la acest film.

judi dench, intr-un interviu pe care tocmai l-am vzt pe unul din canalele tv.

*

private screening coke zero e in seara asta, deci nu stiu f multe despre film inca, desi aseara noul james bond s-a vizionat public, royal – mai exact – cu printii William si Harry in sala.

1716

London – part 1

cu doru iftime, 5 ore de discutii minunate.

e o placere sa-l revad de fiecare data. eram fana lui de pe cind lucra la elle, imi place f tare si ce a inceput sa faca la the one.

am pus de un plan de actiune (ca tot ne intilnim cu James Bond) pentru mintile luminate care au lucruri de impartit in bransa noastra si pot trai relaxate (si) in afara brandurilor pentru care lucreaza.

*

prima descoperire simpa: sandro baricevic , reprezentantul coca cola care ne are in grija, e colectionar de carti. pasionat. le are pe teme, toate semnate de autori. multe. foarte multe.

i-am dat doua adrese de librarii din londra unde sper sa-si faca o dupa amiaza frumoasa si am sa-i fac citeva daruri cind ma intorc acasa.

*

ghida care ne-a dat geanta James Bond e romanca, plecata din 74 din tara, e ca o doamna scoasa de la pension si vorbeste incredibil de simpatic romaneste. ne-a recomandat citeva restaurante si ne-a spus preferatele sale:)

a atras-o tare ceasul meu vechi, medalion, achizitionat de la evintage shop.

*

despre bond mai avem citeva detalii in plus, miine la 19 e cocktailul VIP, urmat la 20 de vizionarea filmului, intr-o locatie din soho pe care nu o scriu aici:)

ce contine geanta , in poza de mai jos. ceva gadgeturi bond amuzante:)

*

la londra sunt 6 grade, e 2 juma si ma prega sa ma duc sa vad o f f frumu expo cu actori si regizori. despre ea mai pe seara detalii.

2108

(aproape) gata pt londra & james bond

daca n-as fi aflat ca in seara asta ningea la londra, cit d bine mi-ar fi fost:)

acum trebuie sa meditez la ce haine groase pun in bagaj.

incepind cu aceasta dupa amiaza, aici pe blog, detalii despre lumea lui james bond.

premiera mondiala a noului film james bond e joi seara si vor fi muuuuulte de pove.

i’ll be back, vb unui alt domn dintr-un alt film d actiune:)

1460

daruri pe care nu le poti cumpara cu bani

in octombrie e ziua mea, cum e pe la inceputul lunii si am prieteni multi, toata luna primesc daruri.

toti se “vaita” ca e greu sa-mi faca mie daruri;

pot sa-mi cumpar orice vreau si, ca sa fie si mai nashpa pt ei, cred din toata inima ca “darurile adevarate sunt cele care nu se pot cumpara cu bani”

cind se gindeste cineva la tine si vrea sa imparta un lucru frumu pe care l-a vzt/trait, mi se pare un dar minunat, dar e destul de greu sa intilnesti multi oameni care sa stie sa faca asta. ( me happy)

*

azi am primit d la anaceadesteapta o gravura de mircea dumitrescu, “saritul peste gard” din ciclul Patru probabilitati de evadare.

dar darul n-a fost gravura in sine (care e f valoaroasa si f frumoasa si pe care, daca reusesc sa o foto, o si postez), ci asocierea cu experientele noastre, cu discutiile noastre, cu darul de l-a primit ea anul trecut, cu desenul d mi l-a fct radu. iar drumul asta pe care l-am fct mental cind am deschis desenul si emotia care l-a insotit, nu se poate cumpara cu niciun ban, nicaieri in lume.

o zi frumu azi. multzuuuu ana.

(care ana era cu mos craciun in redactie azi. stateau d vb p o canapea si toti cei care treceau aveau luminite in ochi. a fost tare frumu sa constat ca toti mai credem in mos craciun.)

3220

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!