Tag : Miruna Berescu

parvu sarajevo(interviu)„Atata s-a putut!” – Emanuel Parvu la 5 ani de la primul nostru interviu #DupaAni

(interviu)„Atata s-a putut!” – Emanuel Parvu la 5 ani de la primul nostru interviu #DupaAni

Intalnirea pentru interviul de mai jos a avut loc la sfarsitul lui ianuarie. Erau 5 ani de la publicarea primului meu interviu cu Emanuel Parvu.

De anul trecut am inceput proiectul „Dupa ani” in care urmaresc cum au evoluat subiectii unor interviuri, ce au facut din ce si-au propus la momentul primului nostru interviu, pe unde i-a dus viata si cum s-au schimbat.

Am facut interviuri cu Marius Manole (aici si la 9 ani distanta, aici), cu Andrei Serban (aici si la 10 ani distanta, aici), iar acum e randul lui Emanuel Parvu, profesor, regizor, actor, scenarist, dramaturg. Si prieten de ceva mai multi ani decat distanta de la primul interviu.

Acum 5 ani scriam o poveste despre pasiunea nebuna a lui Emanuel Parvu cu care-si urma visurile. Poveste care includea o plecare in Anglia la munca, o emisiune de televiziune de mega succes ( In Puii Mei) si renuntarea la succesul si banii pe care-i aducea televiziunea pentru a face un lung metraj. (cititi intreaga poveste aici)

Astazi, Emanuel Parvu e castigator de premiu pentru regie la Sarajevo pentru primul lui lung metraj, mai are cateva premii pentru scurt metraje, cateva roluri remarcabile in film, o vizita la Cannes cu film in competitie, o nominalizare la Gopo pentru cel mai bun actor in rol secundar, cateva spectacole de teatru scrise si regizate…

Dar pana la toate aceste victorii a fost renuntarea la un stil de viata luxos pentru unul minimalist, o reasezare a prioritatilor si a modului de a vedea lucrurile. Parvu recunoaste ca in perioada cand regiza si juca in „In Puii Mei” ajunsese la un nivel financiar care-i permitea sa faca tot felul de nebunii.

„Rad cand imi aduc aminte cateodata de nevoi d-astea de clasa a treia. Te plimbi printr-un mall si n-ai nevoie de nimic anume, dar… sa-mi iau ceva. Pentru ca am ajuns sa pot.

– Cat e sticla asta de whiskey? 5 milioane. O vreau? Doua, va rog. –

Eu am trait pe vremea lui Ceausescu, nu pot sa zic ca eram incarcat de jucarii si, cand am avut bani, mi-am luat toate jucariile cu putinta, in general masini. Imi schimbam masina la 6 luni.”

parvu - meda

Cap 1. RENUNTAREA

Stii cum se termina materialul nostru de atunci? Tu lucrezi la primul lungmetraj care e dupa “Inimi cicatrizate”. Hai sa continuam, sa zicem ce s-a intamplat cu “Inimi cicatrizate” …

Emanuel Parvu: S-a intamplat un lucru foarte bun. Dupa ce s-au dat rezulatele concursului CNC, unde eu am luat la debut, am vazut ca a luat la consacrati colegul Radu Jude cu acelasi film. Am scris amandoi fara sa stim unul de altul, dupa aceeasi carte.

 Ai suferit ca aveati acelasi subiect?

Parvu: Rau. Rau. Ca nu m-am gandit ca cineva, cel putin in miscarea cinematografica de acum 5 ani, se mai gandeste in paralel sa scrie despre Blecher. E un subiect greu, cartea-i grea. Am facut o combinatie intre “Inimi cicatrizate” si “Intamplari din irealitatea imediata”. Am castigat concursul cu “Inimi cicatrizate” si, dupa o luna de zile de plans, am luat o decizie: sa dau inapoi finantarea, sa zic „nu, multumesc”.

 Ai dat banii inapoi?!

E. Parvu: Da. Am renuntat “complect” – imi place acest cuvant. Si am luat de la zero. A fost cred cea mai mica suma din istoria CNC-ului data vreodata. Dar banii aia imi deschideau o gramada de usi pentru a aduce alte fonduri.

Si doi ani de zile ai stat si n-ai facut nimic?

E. Parvu: Nimic. Zero. Am stat acasa, in bucatarie si am scris. Si am rescris. Si-am taiat si am rescris. Initial noul film se chema „Dorul” si era in Delta. Un an de zile am facut prospectii in Delta, stiam tot filmul acolo. Tot, tot. Pe urma s-a ajuns ca il filmam la munte. Si a ajuns „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”. Si uite ca a iesit ceva foarte frumos, nu din priceperea mea. Din mana Lui. Nu de la mine.

 Dar ti-ai notat undeva cate premii a luat Meda…?

E Parvu: Da, cred ca da. Miruna cred ca stie mai bine. (n.mea. Miruna Berescu, producatorul filmului si partenera lui de viata). 10-11, nu mai stiu. Am fost si in America, n-am apucat sa merg in China, am avut o invitatie acolo, dar n-am apucat sa merg pentru ca nu ma duc fara consoarta si ea avea treaba in Bucuresti. Am fost prin Elvetia, am fost prin tot felul de locuri foarte misto si am vazut tot felul de oameni.

Te-a schimbat in vreun fel toata aceasta experienta?

E Parvu: Foarte tare. Adica filmul asta m-a deviat complet de la orice tip de gand aveam inainte. Complet.  Mi-a oprit linia pe care mergeam inainte, pur si simplu a taiat-o.

Si in ce directie vrei sa te duci?

E Parvu: Nu e ca vreau, s-a dus viata intr-o directie, singura, s-a dus intr-o directie de cunoastere. In momentul in care incepe sa nu mai existe “pofta materiala”, totul se schimba. Filmul n-o sa-ti aduca niciodata un Mercedes. O sa-ti aduca o masina de 4000 euro care sa te duca din punctul A in punctul B. Daca conteaza ce faci in punctul B si cu cine te intalnesti acolo si nu conteaza cum ajungi in punctul B, atunci se schimba felul de a trai.

Deci cumva ti-a schimbat raportarea ta la lume.

 E Parvu: Foarte mult. Pur si simplu s-a astupat un canal din care izvorau foarte multe nevoi. Nici macar nu e o chestie pe care o faci constient. N-a venit transformarea de pe azi pe maine, a venit in foarte mult timp. Azi am mai taiat o chestie, s-a mai oprit ceva, s-a mai oprit altceva.

 Mi se pare  ca esti mult mai introspect, mult mai analitic decat erai cand ne-am intalnit…

E Parvu: Atunci inainte, cand faceam televiziune, nu aveam timp sa-mi permit sa fii introspect. La televiziune ei au un spatiu de emisie, ala trebuie umplut. Nu exista sa-l faci mai scurt, chiar daca nu-ti place. Ala e spatiul, atata faci. Ai chef, n-ai chef, iti place, nu-ti place, e bun, e prost, tu trebuie sa umpli acel spatiu pe care il ai prin contract. Esti racit, nu esti racit, esti bolnav, a murit ma-ta, cainele, tu ai un contract – ei trebuie sa bage ceva, oamenii trebuie sa vada ceva si atunci trebuie sa livrezi indiferent de starea ta.

Televiziunea te forteaza sa te gandesti ce filmezi atunci pe loc. Odata a inceput o ninsoare si noi aveam de filmat intr-o decapotabila. La un film o dai dracului de filmare, n-o mai faci. La tv, filmezi n-ai variante pentru ca saptamana aceea trebuie sa fie pe post.

In 2017 Emanuel Parvu a avut premiera cu filmul „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, o poveste despre un taietor de lemne ( Serban Pavlu) caruia ii moare sotia si se afla in imposibilitatea de a mai tine acasa o fetita pe care o luasera in asistenta maternala. Alaturi de Pavlu, ii distributie s-au mai aflat Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Rodica Negrea, Ana Radu.

parvu sarajevo

 Cap 2. RECOMPENSA

Revenind la film, cred ca unul dintre momentele cele mai frumoase din ultimii 5 ani este castigarea premiului de regie de la Sarajevo.

E Parvu: Asta nu se uita niciodata. Am inscris filmul la Sarajevo pe ultima suta de metri. Mai erau  festivaluri inainte care nu ne acceptasera. Eram la tata acasa cand am primit unul dintre refuzuri.  Nu pot sa uit intamplarea pentru ca tata m-a luat in brate, pana la 39 de ani, de doua ori: o data la 11 ani cand m-am certat cu mama si o data acum, cand am primit vestea refuzului. Eram la el acasa si, pur si simplu, ma uitam la telefonul de la care am primit vestea si fara schimonoseli, fara sa mi se schimbe fata, au inceput sa-mi curga lacrimile suvoi si nu ma puteam opri. Dar nu era cu suspine, pur si simplu curgeau acolo in viata mea. Si a venit tata, m-a luat in brate si mi-a zis “da-le dracu’ de festivaluri, or sa fie mai multe”. Nu eram in cea mai buna stare, mai ales dupa doi ani de chin.

Si in vara lui 2017 eram la Cluj, la TIFF, la masa cu Miruna si cu Dan Chisu. Am primit telefonul cu raspunsul. Nu m-am uitat atunci pe loc. Mi-am terminat fraza de spus, am stins tigara, cand m-am uitat am inceput sa urlu si i-am aruncat telefonul Mirunei, care a citit si ea si a inceput si ea sa urle. Chisu simtea si el ca e ceva de bine si zicea “da si mie sa urlu si eu”. E amuzant ca in aceste situatii, intervine frustrarea faptului ca n-ai voie sa spui ca ai fost selectionat. Si atunci, toata luna de dupa stai ca pe ghimpi ca n-ai voie sa spui nimanui. Ai un zambet tamp pe fata tot timpul. Si oamenii te intreaba “Ce faci, ma? de ce razi?” … “N-ai tu treaba!, un prieten de la Galati, nu-l stii tu”.

 Dar la Sarajevo, v-au anuntat ca trebuie sa va intoarceti pentru gala, la cateva zile dupa proiectie?

E Parvu: Nu plecaseram. Ne-au sunat ca tre’ sa fim la ora nu stiu care acolo. Da, bine, ok, am inteles. “Sa fiti toti!” “Ok, bine, o sa fim toti.” Si era foarte agitata lumea in jurul nostru, ne verificau pe toti,  „e toata echipa?”, cu locuri mai in fata …

 Si nu v-a incoltit un gand c-o sa luati ceva?

E Parvu: Simteam c-o sa ia Serban.

Serban mai fusese la Sarajevo chiar cu Jude cu „Toata lumea din familia noastra” si toata lumea zicea “mama ce-o sa iei, ce-o sa iei”. A venit cu costum si s-a pregatit si n-a luat. De atunci mi-a si zis „eu nu-mi iau haine de gala cu mine” iar cu o zi inainte a anuntat ca vrea sa plece cu sotia lui, Oana, nu stiu unde. I-am zis “Stai aici, nu pleca”.

In seara galei, Pavlu era agitat, avea pe el un tricou si un sacou. Simteam din ce se intampla, simteam ca ceva ia. A fost si o conjunctura potrivita pentru ca din 8 filme, 4 au fost cu barbati si 4 cu femei in rol principal. Deodata sansa devine mult mai mare si, fiind si un rol foarte bun, simteam ca se intampla ceva. Si cand l-au anuntat pe Serban cu premiul pentru cel mai bun actor am inceput sa urlam toti, sa ne bucuram. Apoi m-am relaxat.

Si ai zis gata, la revedere, acum ne bucuram, s-a terminat ceremonia pentru noi…

Parvu: Pai gata. Filmul deja avea un premiu, nu-mi mai trebuia nimic. Si ne-am relaxat. Eu mi-am scos sacoul, deja transpirasem tot.

Cand ne-au anuntat premiul pentru regie, m-a luat din oala si nu mai stiam ce a fac, m-am imbracat pe drum, erau aia cu camerele pe mine, nici nu stiam ce sa vorbesc, nu-mi pregatisem. Am zis “Multumesc, multumesc!” Nici nu stiu ce am zis. Imi tremurau mainile si picioarele.

 Da, uite, apropo de „imi  tremurau si mainile si picioarele”. Tu esti si actor, dincolo de regizor. Nu esti omul caruia sa-i fie frica sa vorbeasca in public pentru ca vorbesti in public. De ce te mai apuca emotia si-ti tremura si mainile si picioarele?

Parvu: Pentru ca tu vorbesti in general in public dupa niste luni de zile de repetitii in care esti foarte sigur pe ce ai de facut. Cand te pune cineva in conditia in care sa spui vorbele tale, exista intotdeauna senzatia de crud care cred ca o trasatura fundamentala a oamenilor si unul dintre cele mai frumoase lucruri: expunerea la interior.

Daca ai de tinut un speech pentru un pahar de apa poti sa-l tii, dar cand e ceva care are acces la interiorul tau, cand tii un speech la o inmormantare sau cand tii un speech la un premiu foarte mare care te ia din oala, acolo e un soi de acces spre interiorul tau.

Omul ascunde ce contine.  E o chestiune de aparare pe care o facem inconstient. Si atunci mimezi si nonsalanta si mai faci si o gluma proasta. Sau poate faci o gluma buna sau poate vii cu speechul pregatit si-l mimezi si pe ala. Dar, se vede.

bacalaureat echipa cannesEchipa “Bacalaureat” pe covorul rosu de la Cannes

Cap 3. INTERIORUL

 Ziceai ca omul nu e pregatit sa-si arate o parte din interiorul lui. Mie mi se pare ca, in teatru, prin piesele pe care le-ai facut in ultima vreme, si la „O spovedanie”, si la „Judecata”, sunt intamplari care vorbesc despre ceva din interiorul tau si despre probleme care te framanta si pe tine. Raportarea la adevar, raportarea la parinti.

Emanuel Parvu:  In momentul acesta ma obsedeaza in existenta si a mea si a omului, culoarea gri. Cat de motivat esti sa faci lucruri chiar cand faci cel mai rau lucru din lume sau chiar cand faci cel mai bun lucru din lume. Nu cred sa existe om fundamental rau din nastere. Si criminalul ala cand omoara pe cineva, excluzand nebunii, excluzand cazurile patologice, zice: „bai, am iubit-o ca pe ochii mei din cap, de aia am omorat-o, ca nu am suportat s-o vad la bratul altuia”. Cred ca orice om, orice actiune pe care o facem, are foarte multe straturi. Unele de care suntem constienti, altele de care nu suntem constienti si, in functie de contextul in care ne aflam si de temperatura discutiei, ajungi sau nu sa le accesezi. Dramaturgul e obligat sa faca accederea in primul rand in scriitura si pe urma regizorul sa vada temperatura la care reuseste sa aduca actorul ca sa para verosimil.

Inteleg de ce ai simtit nevoia sa te duci in zona asta de exprimare, dar de ce ai vrut sa si scrii, sa si joci, sa si regizezi.

Emanuel Parvu: Suntem intr-o vreme in care traim cu patos mize foarte mici. E adevarat ca orice miza mica poate fi transformata intr-o miza mare, atunci cand o treci in plan personal. Daca eu ma lupt pentru viata copilului meu, ea devine importanta in orice context. Dar cred ca lucrurile pe care le-au trait oamenii in razboi si in perioada lagarelor, cred ca schimba fundamental viata. Discutiile pe care le-am avut cu bunicul meu care nu vorbeste foarte mult, de multe ori ma amuz cand ii povestesc despre probleme mele: ce am eu pe la teatru, cu masina la care s-a dus un senzor…

Cati ani are bunicul?

Emanuel Parvu: 90.  A fost la razboi. In momentul in care vezi oameni plutind pe Siret cu matele sfartecate si apa rosie… problema senzorului de la masina e un nimic. E adevarat ca senzorul ala ma face pe mine sa nu pot sa ajung unde am treaba si declanseaza reactii in lant: ma cert cu regizorul sau cu actorul, sau nu ajung la studenti.

Dar cred ca orice miza de acum – n-am facut filmul, s-a intamplat ceva – raportata la drama oricarui om care a fost la Aiud sau la Gherla, sau in orice lagar nazist sau la un om care a trait atunci in vreme de razboi, e mult mai mica.

parvu

Cap 4. ACTORUL

In astia 5 ani de la ultimul nostru interviu, ai facut de toate: profesor la facultate, regizor de lungmetraj, de scurtmetraj, regizor de teatru, actor de teatru si ca actor in serial de televiziune si in film.

Emanuel Parvu: Am fost nominalizat la Gopo pentru Cel mai bun actor in rol secundar pentru „Aniversarea”, iar cu „Bacalaureat” am fost la Cannes cu domnul Mungiu…

Ai avut emotii?

Emanuel Parvu:  Foarte mari pentru ca este cel mai mare festival de pe planeta. Oscarul e o gala, nu e festival. Cand te duci acolo in competitie, n-ai cum sa nu ai emotii uriase. E o implinire prin ce a facut regizorul atat de frumos din film si esti si tu acolo o pietricica din constructie, ai pus si tu o caramida. Poate daca o scoti si pui alta, poate castelul sta la fel de bine in picioare. Sau poate ca nu, nu stii.

Dar Hackerville? Cum ai ajuns la Hackerville? (n.mea. cea mai recenta dintre productiile locale HBO)

Emanuel Parvu: La casting.

Te-ai dus la casting? Te mai duci la castinguri?

Emanuel Parvu: Ma duc tot timpul la castinguri atata timp cat castingul este la fel ca la oamenii astia la care am dat proba, cu foarte mult bun simt. Sunt castinguri in continuare unde nu ma duc, ca nu pot sa ma duc sa dau fețe. Mi se pare jignirea suprema. Nu raportat la mine, ci la orice tip de actor.

Ce inseamna „sa dau fețe”?

Emanuel Parvu: Genul de abordare „Ah, tu esti actor, da? Ia, si acum esti fericit? Dar nu zambesti, dom’le, esti actor sau ce esti? Si apoi esti trist”

Dom’le, da-mi un text sa zic niste vorbe. Chiar nu cred ca stiu sa fac fețe fara sa ma gandesc ce simt pe dedesubt. Dar de ce? Pe mine ma roade asta. Da-mi un context, explica-mi si filmeaza-ma cand tac, si vezi daca sunt trist sau nu.

Aici e iar o chestiune de principiu. Cred ca in prima etapa, vorba lui George Constantin, trebuie sa stii: „Ce e teatrul? Teatrul e sa stii textul si sa vii la timp la teatru”.

Aici este etapa intai a teatrului. Baza, nivelul 1. Sa stii textul si sa vii la timp la teatru. Si vedem noi mai departe dupa-aia ce se mai intampla.

Mai am un lucru care ma jigneste: cand chemi pe cineva la proba si la prima lectura incepe cu modificari… Eu m-am chinuit doi ani de zile, am intors textul ala in toate formele, mi-am plans viata si m-au omorat oamenii aia pe care i-am scris acolo, m-au stors de tot, si vine actorul si ce zice el la prima etapa „Ah, aici nu e asa.”

Si tu vezi negru in fata ochilor instant.

Emanuel Parvu: Mie imi vine sa-i bag furculita in ochi. Atunci, pe loc; asta e sentimentul.

La HBO e misto echipa, oamenii profesionisti. E un tip de profesionalism pe care vrei sa-l intalnesti in televiziune. E o altfel de filmare, e o filmare corporate. Toate lucrurile sunt aranjate, lucrurile stau altfel si la productie, toata organizarea, si e un mediu in care iti face placere sa lucrezi

emanuel-parvu-411204l

Cap 5. Tatal si fiul. Familia

Ca regizor stii sa conduci oamenii, ca profesor lucrezi cu copiii, te ajuta asta in relatia cu fiica ta, care cred ca se apropie de adolescenta?

Emanuel Parvu: Ea are 9 ani. Din pacate, nu ma ajuta deloc. Pentru ca n-am pricepere, n-am vocabular. Oricat de mult inteleg copiii, am senzatia ca se rup la mine-n mana. E senzatia pe care am simtit-o cand am tinut-o prima data in brate cand s-a nascut. Imi tremurau mainile asa de tare ca mi se parea ca se sparge, ca se rupe.  Am dat-o imediat inapoi de panica.

In ceea ce priveste copiii am o panica si plec. Copilul neavand filtre, el si spune si si primeste fara filtru. Eu avand atat de multe filtre si la primire si la serva, nu se leaga. Devine un chin cum sa-i spun cuiva sa-si spele farfuria. Si ma gandesc „da’ e ok sa-i spun sa-si spele farfuria?” Si vine replica din mintea mea „Dar de ce n-ai fi ok?” Apoi o noua intrebare: „Ii spun doar sa o spele sau doar s-o clateasca si s-o puna in masina de spalat?”

In capul tau e..

Emanuel Parvu: In capul meu e vraiste, vin 40 de intrebari. Si sfarsesc  ori prin a nu mai spune, ori prin a spune complet ca nuca-n perete „Bai, spala-ti farfuria.” Si s-a stricat totul.

Iti dai seama cat de greu a fost pentru mama ta, in raport cu tine?

Emanuel Parvu: Pentru mama a fost cumplit.  Cred ca mamele, in general, merita medalii toate.

Mama este o icoana. A avut gandurile la ea tot timpul in a-mi da un soi de libertate, in care sa nu ma simt constrans de nimic, si pe de alta parte sa simt tot timpul ca este o plasa dedesubt. Stiam ca orice as face, mama e acolo, dar nu voiam sa fie niciodata langa mine, dar sa fie cumva. Si asta m-a salvat.

Nu stiu de unde vine asta. Ca am trait si cu mama si cu tata in casa. Si n-am reusit cu taica-miu sa am o relatie similara; probabil el avand la fel de multe bune intentii doar ca, la fel ca la mine, forma de exprimare nu era pe aceeasi unda si imi doream de foarte multe ori sa fac exact opusul. Numai de-al dracu’. Cand imi spunea mama ceva din categoria asta cu farfuria, cred ca iti spalam toate vasele. Sunt niste note, cumva, pe care calca o mama, pe care un tata nu reuseste sa calce.

Probabil c-o sa gasim temele astea intr-un scenariu de-al tau viitor..

Emanuel Parvu: Da, l-am gasit deja. Tot cu familie.

 Asta imi permite sa intreb unde o sa fii peste 5 ani cand facem urmatorul interviu din serie?

Emanuel Parvu: Pai, cred c-o sa existe filmul care va fi fost lansat cu vreo 3 ani in urma, inca vreo 2 ani si vorbim despre urmatorul. Nu stiu, sper sa reusesc sa pun lung metrajul nr 2 pe roate asa cum e la mine-n cap. Care tine tot, nah, de familie, de griuri. Are foarte multe tonuri de gri, foarte multe.

Dar dupa Sarajevo, dupa toate astea, luand in calcul televiziunea ta de inceput, crezi ca te mai judeca lumea, adica crezi ca ti se pun piedici in lumea asta mica a cinematografiei romanesti? Unde suntem o gradinita.

Emanuel Parvu: Nu cred. Adica nu vad de ce sau habar n-am. Nu regret ca m-am lasat de televiziune. Regret complet ca am facut. E cel mai mare regret al vietii mele. Regret de fapt din cauza mesajului, nu regret ca am facut televiziune.

Satira e un procedeu scenaristic, nu l-am inventat eu. Nimic din ce am facut n-a fost inteles. Oamenii si copiii si-au facut modele din niste oameni care sunt pleava societatii.

Daca as putea da timpul inapoi, n-as mai face.

 Cand vorbesti acum ai relaxarea sa privesti in macro pentru ca intelegi mecanismul. Dar cand ajungi  la premii, nominalizari si nu e si filmul tau, nu te apuca un pic nervii?

Emanuel  Parvu: Te apuca frustrarea, dar cred ca depinde cat de mult esti impacat cu „asa trebuia sa se intample.” Daca reusesti sa treci peste chestia asta cu asa trebuia sa se intample, si sa incerci sa-ti gasesti oarecum aceasta scuza care cred ca e ortodoxa, sau dinainte de ortodoxie: asa au vrut zeii.

Atata s-a putut.

Emanuel Parvu: Atata s-a putut. (rade)

*

Pe Emanuel Parvu il puteti vedea la teatru in „O spovedanie”  (alaturi de Alexandru Papadopol, Adrian Titieni si George Ivascu/Mircea Gheorghiu), in „Judecata” (alaturi de Adrian Titieni) – ambele texte sunt scrise si regizate de el- , in „Konkurs” (alaturi de Cristina Flutur, Gabriela Popescu, Anghel Damian ), un spectacol regizat de el, dar si in „Ultimii” ( alaturi de Adrian Titieni, Andreea Mateiu si Conrad Mericoffer), un text scris si regizat de Mimi Branescu.

Cel mai recent scurt metraj al sau, „Totul e foarte departe”, n-a primit nicio nominalizare la premiile Gopo desi a avut un parcurs international cu multe premii si selectii in festivaluri importante. Decizia juratilor care au facut selectia (comunicata la cateva saptamani dupa intalnirea noastra) a provocat o reactie publica a regizorului care si-a manifestat dezamagirea.

500
miruna berescu anonimul 2017 foto dragos asafteiInterviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

Interviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

Acest interviu a fost inregistrat la mijlocul lunii august, in ultimele zile ale celei de-a 14-a editie a festivalului de film Anonimul. O cunosc pe Miruna Berescu de multi ani, as spune – cu putina aroganta – ca ma bucur de prietenia ei. N-am avut pana anul acesta curajul sa o intreb daca imi acorda un interviu pentru ca, prietene fiind, nu voiam sa accepte doar de dragul de a nu ma supara.

Cand am intrebat si a acceptat, m-am gandit sa folosesc la maximum timpul si oportunitatea si sa intreb lucruri din bucataria unui festival de film pe care jurnalistii nu le intreaba de obicei.

Miruna e o perfectionista, un om cu o mare atentie la detalii si o generozitate rar intalnita azi, o sa va prindeti singuri din randurile urmatoare. Festivalul Anonimul, cu energia lui speciala, are multe si din bunul simt si educatia Mirunei. Sper ca acest text lung sa va inspire in munca din spatele unui festival de film/ de teatru/ de muzica.

 Interviul e impartit in 3 acte, fiecare act prezinta o alta latura a personalitatii Mirunei Berescu – director de festival, familie, producator de film.

miruna-berescu  

Actul 1 – Festivalul Anonimul

 Iti mai aduci aminte care a fost momentul zero cand ti s-a propus sa fii director al Festivalului “Anonimul”?

Era in 2003 undeva inainte de Dakino. Atunci era Dakino in noiembrie-decembrie. Initial ne-am gandit sa facem ceva impreuna cu Dakino sau partea de scurt metraj de la Dakino sa o putem da la Anonimul. Nu era toata inflatia asta de festivaluri de orice tip. Era 2003, eram linistiti. In urmatorul an la inceput, intr-un fel a trebuit sa aleg: sa vin intr-un proiect care initial nu avea nicio sansa, credeam eu, sau sa raman la Dakino. Imi aduc aminte ca m-am gandit ca Dakino e foarte usor de continuat de oricine dintre cei cu care lucrasem si era Dan (Chisu) acolo care are o experienta extraordinara si, sincer, el a fost scoala mea de fiecare data…

Imi aduc aminte ne lasa sa ne dam cu capul de pereti in lucrurile administrative si venea la cate o sedinta si demonta tot ce propusesem, ne arata ca nu aveam niciun fel de logica, structura, niciun fel de organizare… Imi aduc aminte de o discutie legata de mese si daca ne-am gandit cat face masina de la restaurant la locul unde era filmul, Palatul Copiilor. Nu ne gandiseram.

Aveam incredere ca va fi bine cu Dakino si am ales ceva ce a fost mult mai greu, cred si care mi s-a parut fara nicio sansa.

Ai renuntat la Dakino – care este mare si acum, dar in anii aia era ceva nemaintalnit. Era locul unde veneau mintile cele mai creative, vedeai filme pe care nu aveai unde sa le mai vezi… Nu era internetul, nu veneau multe filme independente…

Da, Dakino da! Eu am ajuns la Dan printr-o intamplare! Deja incercasem asta sa vad cam cum e partea cu festivaluri cu Cosmin Manolescu un an si mi-a placut foarte, foarte mult.

Ce faceati cu Cosmin? Festivalul de dans?

Da! Bucharest Fest sau asa … Era primul festival de dans contemporan, nu prea vazusem la noi in tara.

Si de ce nu ai mai continuat?

A trebuit sa aleg intre festivalul de dans si Dakino. Eu fiind spectator –  nu ca eram spectator!  ma uitam la Dan ca la Dumnezeu -, fan inflacarat Dakino. Din primul an de facultate, de la 18 ani! Era singurul cu care se intampla. Oana Radu (nota mea. Astazi, manager cultural care a fost implicate in organizarea festivalului de film romanesc de la New York) si cu mine mergeam de mana dimineata, inainte sa se deschida, si plecam noaptea.

Cu un an inainte de a avea puterea sa aleg, m-a calcat Marissa Berenson pe picior (la propriu) … Eu stateam langa o usa si ea a iesit cu Dan, era o femeie ca o poveste, ma uitam fascinata.

Cand a trebuit sa aleg intre festivalul de dans al lui Cosmin si Dakino, am ales filmul pentru ca realmente era ceva ce stiam foarte bine.

Revenim la 2003, Dan Chisu ti-a facut cunostina cu Sorin Marin – dl Anonimul… Cand te-ai vazut la capatul pamantului, la Sfantu Gheorghe, ce ai zis ca faci?

Intr-un fel i-am spus ca da, inainte sa ajung aici!

Aa! Si cand ai venit si ai vazut ca era vacuta pe drum?

Era prea tarziu! (rade) Cred ca daca as fi vazut inainte, pentru ca nu arata deloc ca acum, dar deloc, m-as mai fi gandit. Noi am stat in gazda la un om. Sorin Marin a facut in Sfantu Gheorghe tot felul de tabere de creatie, pana cand si-a asezat lucrurile ca sa vada cum functioneaza. Imi aduc aminte exact care era intrarea si cum stateam in casa omului. Era o pensiune se numea “La barbosul” cred ca mai este si acum, dar este transformata.

Complexul Green Village era pe jumatate construit, era totul intr-un mare santier, iar atunci nu stiam ca se va dezvolta totul spre camping si nu spre sala de cinema.

Am fost foarte descurajata initial! Dar cu cat eram eu mai descurajata, cu atat nu puteam sa zic nimanui pentru ca oricum toata lumea era neincrezatoare… Si paream entuziasmata de ce se intampla, dar nu eram. Si nici nu am crezut ca o sa vina cineva pana aici, la capatul tarii! Apoi nu am crezut ca se poate termina totul la timp.

Un an mai tarziu, cand am venit in august in complex, am vazut totul facut la cheie. Toate constructiile si toate anexele, exact ce se vede acum, exact asa am inceput in 2004.

miruna berescu anonimul 2017 foto dragos asaftei

 

(Anonimul, 2017, foto Dragos Asaftei)

Dar cum explici invitatilor astora mari, mici Dumnezei ai filmului in tarile lor si chiar in lume, haideti sa veniti la capatul pamantului. Cum le explici? Sunt Miruna Berescu, am un festival la capatul pamantului… Acum e mai usor cred, pentru ca dupa 10 ani au venit multi super grei si ii mentionezi, dai credibilitate, dar la inceput ce le ziceai?

Acum e mai simplu intr-adevar pentru ca pot sa mentionez alti invitati, dar nu pun in invitatie un paragraf special ca sa ne laudam cu asta. Mai intai explic de ce cred ca e potrivit pentru invitat sa fie aici si ce experienta in raport cu spectatorii ii putem oferi.

La Peter Greenaway (primul invitat international al Anonimul – 2005) – Marcel Iures a fost calauza. Lucrase cu el si i-a scris; a fost meritul domnului Iures ca l-a convins pe Greeenaway. Noi am tot vorbit dupa acea explicandu-i ce, cum, dar cred ca era el suficient de wild sa i se para interesant.

De fapt, invitatiile le pregatesc dupa sufletul omului. Dupa ce vad in filmele lor si dupa ce ii urmaresc si vad ce interviuri dau, cum sunt si ce le-ar placea. Accentul este pe starea care o au aici, le si scriem ca suntem anti covor rosu. Daca e ceva ce ne diferentiaza de ceilalti este ca – pe langa faptul ca aici este foarte frumos si relaxant, dar asta poate au mai auzit ca mai sunt festivaluri de film in locuri frumoase -, avem ambitia asta in care omul, spectatorul si regizorul sunt in acelasi loc si fizic, dar si ca abordare. La noi totul este pe casual, pe relaxare.

Dar unde vezi tu filmele astea pe care noi nu le vedem?

Le vad pentru ca le cer sa le vad! Sunt foarte multi oameni care deja ne propun pentru partea de competitive diferite filme si, cand vad in line-up –ul lor un film care mi-ar placea pentru off competitie, il cer.

Iti trimit producatorii filmelor care au fost in festival?

Distribuitorii. Cel care are sales-ul de fapt. Si pentru cele la care cerem noi, si ne straduim foarte tare si asa, cerem de la distribuitorul roman si insistam foarte tare pentru el.

Uite spre exemplu, unde ai vazut Chronic (regia Michel Franco)?

Chronic l-am vazut la festivalul lui Cristian Mungiu (nota mea Les Films de Cannes à Bucarest). Pentru ca ma duc sa vad foarte multe filme. Nu mi l-a trimis nimeni.

Dar ce citesti? Citesti Variety, Hollywood Reporter?

Nu! Citesc cautand dupa un film sau un regizor. Dar stiu, spre exemplu, cam cine se afla in lucru acum si cu cine in echipa ca producatori/ actori din cei care ne intereseaza pe noi. Plus ca in momentul in care sunt previziunile pentru Cannes, aflam ce fac toti cei importanti pentru noi. Ii urmarim care sunt in selectie, apoi stim ca sunt in carti pentru Venetia… Cautand tot timpul, sunt lucruri care se leaga intre ele.

Intotdeauna m-am gandit ca daca omul este din ce in ce mai mare, el are incredere in niste oameni apropiati, un cerc restrans, din ce in ce mai mic. De exemplu la Loach a functionat foarte bine pentru ca l-am invitat impreuna cu scenaristul. Stiam tot ce a facut, stiam ca ei calatoresc impreuna, stiam ca, de fapt, succesul lui se datoreaza in parte si acestei colaborari. In momentul in care i-am chemat, i-am chemat pe amandoi impreuna, dar scenaristul nu a putut veni si a fost unul dintre cele mai frumoase mailuri pe care mi le-a scris!

De multe ori te-am vazut aici, cand vine invitatul, in mega emotii… Dupa 14 ani tot te mai emotionezi. De ce mai ai emotii? Care este presiunea ta? Adica omul ala a venit, nu are cum sa nu ii placa aici!  

Ideea e nu sa ii placa hotelul si locul in care sta, ca asta este foarte simplu. Presiunea vine din faptul ca eu l-am chemat aici, omul acela si-a luat din timpul lui si, de regula, sunt oameni importanti, si as vrea sa ii dau inapoi ceva legat de meseria lui pentru ca de asta a venit. Adica faptul ca el e foarte multumit ca este frumos in Delta pe mine nu ma multumeste sub nicio forma si vreau sa plece cu mai mult de atat. Sigur, pe parte turistica este minunat de asta nu am nici un fel de grija in directia asta.

Dar vreau sa il fac sa se simta bine aici, cu energie luata de la oameni… Invitatii acestia vin ca sa obtina un feedback, ca sa vada in continuare cum sunt vazute filmele lor. Pentru ei e foarte important. Nu am intalnit pana acum un regizor care, indiferent de relaxarea pe care o afiseaza sau cat e de important, cat este de experimentat, sau varsta pe care o are, nu am intalnit regizor care sa nu fie super interesti de reactii, de oamenii care ies din sala.

Pentru mine e important sa stie ca l-am chemat nu pentru ca vreau eu sa ma laud cu nume prezente aici. De exemplu, la Park Chan- Wook pariul meu a fost sa vada ca undeva, intr-o cultura total diferita, sunt oameni care i-au vazut filmele de foarte multe ori, care se pot uita din nou la ele, care ii pun intrebari.

Toata lumea mi-a zis ca pleaca de aici cu energia spectatorilor si a intrebarilor si a interesului unor oameni foarte pasionati de cinema.

miruna pack chan wook

 

(alaturi de Park Chan- Wook, Anonimul 2016)

Iti spun niste nume de invitati si-mi spui, te rog, ce ai invatat din intalnirea cu ei?

Peter Greenaway?

De la Greenaway am invatat ca e in regula cateodata sa vrei sa sochezi doar de dragul de a soca si ca nu trebuie sa iei foarte in serios toate lucrurile pe care le spune oricine, oricat de important este. Si-am mai invatat ca e important sa te relaxezi un pic, sa iei lucrurile cum sunt.

Ken Loach?

La Loach este o lectie si pentru mie si sper sa fi fost si pentru altii. Pentru mine este lectia modestiei pe care nu o poate schimba nimeni. Ori e in interiorul tau, ori nu este. Modestia si rabdarea si atentia unui om care a fost, din punctul meu de vedere, agresat cu intrebarile pe care le puneam avand in vedere ca este super de stanga si a cazut intr-o tara fosta comunista aici. Rabdarea si modestia cu care a raspuns. Eram foarte la inceput atunci, au fost foarte multe lucruri pentru care am o mare admiratie pentru el, o mare admiratie! Si pentru primul lucru pe care mi l-a spus cand m-a vazut, mi-a spus ca el nu a stiut ca este clasa business ce i-am luat noi pentu avon si ca el nu merge cu business… Mi-am cerut scuze.

Nuri Bilge Ceylan? 

Este preferatul meu, stii! De la el imi ramane o discutie legata de cum a devenit copilul lui – care e baiat, atunci avea vreo 6-7 ani – mana lui stanga. I se parea mult mai important sa fie mana lui stanga pentru ca e tot timpul libera, iar el s-a organizat ca seara sa aiba tot timpul sa il ajute si sa-i fie alaturi. Mi-a povestit ca, in primii trei ani, nu putea sa inteleaga deloc ce spunea copilul, spre deosebire de toti ceilalti din jurul lui si asta il enerva. Daca nu ar fi avut o nevasta foarte inteleapta, lucrurile ar fi fost si mai grele.

Mi-a povestit ca a realizat cat de importanta e cateodata rabdarea cu celalalt care nu este in acelasi ritm cu tine. Mi-a dat un raspuns la ceea ce ii povesteam din viata mea, a fost ceva destul de personal, si mi-a zis ca nu toata lumea traieste aceleasi lucruri in acelasi ritm, chiar si o familie, si ca un pic de rabdare nu strica niciodata.

Park Chan-Wook?

Felul in care se exprima era atat de exact la nuanta si am ramas, de fapt, cu tot pachetul asta de concizie. In momentul in care deschidea gura il ascultam atat de fascinata in coreeana si de abia asteptam traducerea pentru ca stiam sigur ca va spune ceva nu de dragul de a vorbi, spunea ceva ce trebuia sa auzi – ca erai sau nu de acord.  Avea clar lucruri de spus pentru ca altfel nu se exprima. Tacea, pur si simplu. Mi-a mai placut ce a zis pe scena in camping inaintea proiectiei filmului lui, ca din momentul in care lasi un film pe ecran si il vad o mie de oameni, el se transforma in o mie de filme.

Exista regizori romani, stiu eu cativa care, prin participarea de la Anonimul, au prins curaj si au facut chestii mai mari dupa aceea.

Nu stiu daca neaparat din participarea de aici. Mie imi place intotdeauna sa urmaresc oamenii care au fost si pe aici cu filmele lor de debut, cu scurt metrajele lor. Tot ce stiu e ca daca e aici, sincer, are tot interesul si tot respectul nostru. Adica de la Franco la ultimul scurt-metraj, imi doresc pentru toate la fel. Daca tot a facut omul film si l-am luat in festival, pai, sa facem frumos!

Dar sunt cativa. Andrei Dascalescu care a facut Planeta Petrila acum, Daniel Sandu care are in toamna premiera cu primul lung metraj…

Daniel, da! La el ma gandeam si eu ca a fost aici la inceput.  Oricum, cei tineri care sunt la inceput cred ca ar trebui sa isi doreasca si sa lupte foarte mult ca sa ajunga sa faca film. Inteleg ca marea majoritate a celor care face scurt-metraj sigur ca viseaza lung metraj. Daca as fi in locul lor, m-as simti foarte in priza, sa ma uit sa vad ce fac altii. Asta iarasi e foarte important. Eu, de exemplu, vad foarte multe filme, oriunde as fi.  Ma uit la festivalurile din Bucuresti ce filme aduc, nu cred ca exista vreunul care sa nu aiba un film care ma intereseaza si sa nu ajung. Si daca tinerii ar face asta cred ca ar pleca asa mult mai multa putere, cu indarjirea de a face. Sa mergi mai departe pe drumul tau. Pe unii din ei i-am vazut foarte determinati, pe unii nu.

Tocmai de aceea si vreau cat mai mult film romanesc in Anonimul, iar cele care nu intra in competitie, incercam sa gasim o modalitate sa le aratam. Ca daca le tii in sertar…

miruna berescu ingrid

(alaturi de mama si fiica ei; foto Alex Mazilu)

Actul 2 – Familia

Mama ta a venit vreodata la Sfantul Gheorghe sa vada festivalul?

Nu.

De ce?

Pentru ca in momentul in care sunt cu mama, ea are atentia mea. Mama are acum 76 de ani si ar fi fost destul de greu, cu un drum asa de lung, chiar si cand eram la debutul festivalului. Inceputul pentru mine, in primii ani, a fost ingrozitor. Nici nu stiam despre ce e vorba si voiam sa fac totul cat mai bine.

Dar sincer, nici nu cred ca mama isi doreste sa ma vada cum sunt primele zile sau cum sunt aici. Imi si spune ca nu isi doreste decat sa se termine ca sa ma poata intreba daca am mancat, daca sunt bine sau de cate ori am plans pe aici…

Nu cred… Plangi aici?

Da, sunt foarte emotiva.

Plangi de emotia de la film sau ca sa te descarci pentru ca ti s-a intamplat ceva?

De toate! De multe ori!

Si anul asta ai plans? 

Da! De mai multe ori! Este descarcare pentru ca este foarte mult stres si e foarte multa oboseala, dar sunt si lucruri pentu care daca muncesti un an de zile si vezi ca nu iti ies cum ai planificat…

Asta este doar pentru ca pui foarte multa presiune pe tine ca sa fie totul perfect si ca iti imaginezi ca nu se poate decat in versiunea pe care ai planificat-o.

Eu vreau ca lucrurile sa fie cum trebuie, o normalitate, asta astept. Sigur ca suntem la capatul pamantului si atitudinea e foarte relaxata, dar eu nu sunt asa. Si dupa aceea mai sunt lucruri care ma deranjeaza din lucrurile pe care le zic altii. Toate nemultumirile curg la mine. Toate! Si atunci normal ca una, doua, zece lucruri adunate, mai mari sau mai mici, nici nu iti mai dai seama de la ce izbucnesti. Ma duc in camera mea si plang ca sa ma descarc. (zambeste, timid)

Am povesti auzite asa de pe la cate cineva ca atunci cand erai gravida, ai facut festivalul prin telefon cu fetele, colegele tale.

Da! A fost in anul cu Ken Loach. Eu nu am avut voie sa ma ridic din pat ultimele luni de sarcina si am stat tot timpul la orizontala, adica de pe 16 martie pana cand am nascut in iunie. Faceam si pregatirile pentru Ken Loach doar ca el fiind atat de usor sa il ai ca invitat, nu s-a intamplat nimic si a fost foarte simplu. E mai greu acum. Imi aduc aminte tot timpul ca am lasat-o acasa pe Ingrid cand avea doua luni.

Acum vor ei mai multe chestii?

Nu. La mine e mai greu acum pentru ca atunci, dupa ce am nascut, nu a fost foarte complicat cu Ingrid, ca era foarte mica.

 Dar Ingrid practic a crescut cu acest festival. Ea cunoaste locul asta de cand se stie.

Asta i se pare normal. Ceea ce nu i se pare normal, si o inteleg, este cand imi zice in fiecare an ca nu sunt ca oamenii normali pentru ca eu nu am concediu vara. Concediul este dorinta ei. Eu nu mai am concediu vara de 15 ani, nici nu mai stiu cum e. Si asta o supara foarte tare.

Norocul meu fata de ea e ca nu calatoresc foarte mult la alte festivaluri – sunt oameni care fac calatorii de 2 ori pe luna sau sunt tot timpul pe drum – si faptul ca nu calatoresc foarte mult a ajutat-o sa nu aiba o parere foarte rea despre ideea de festival. Cand aude cuvantul festival, face legatura ca eu sunt ocupata si incerc cumva sa o deturnez, sa nu urasca aceasta intamplare. E o situatie pe care am mai vazut-o si la alti oameni, colegii din breasla, ca in momentul in care le spui copiilor de festival se urca pe pereti.

Sper ca Ingrid sa aiba o impresie buna despre ce fac eu.

Da, dar joaca in filme… Ele sunt in festivaluri.

Da, dar ei i s-a parut normal atunci cand a mers la filmare. Ii cunoaste atat de bine pe Dan (Chisu) sau Sorin (Marin) nu i s-a parut ceva nemaipomenit. Nu a fost niciodata in film la cineva strain pe care sa nu-l cunoasca foarte bine si, sincer, nu sunt foarte incurajatoare in aceasta directie. I s-a parut greu atunci, pe platou, ca a durat multe ore, a zis ca nu o sa mai faca, dar acum am vazut ce multumita era la premiera filmului. S-a urcat pe scena alaturi de echipa de filmare, dupa aceea a stat in al 3-lea rand, pana la sfarsitul filmului.

miruna ingrid Ce vrea sa se faca cand o sa fie mare?

E in diferite etape. Cred ca ea nu stie inca sau nu simte asa, dar talentul ei real sunt lucrurile facute cu mana. Acum face posete, le lipeste mi le face, face agende si cred ca asta este unde se va duce pentru ca e pasiunea cea mai intinsa in timp. Ca a mai fost desenatul, actoria, medicul veterinar si alte lucruri… Ea il iubeste foarte mult pe tatal ei si el a facut liceul de arta si dupa aceea la unviersitate, sectia de design. Asta este ceea ce vrea sa faca si ea. Acum e in momentul in care ia o foaie si o impatureste si face cu ea un fel de portofel care are si inchizatoare si tot felul de lucruri pe ea si ma intreaba daca e prea mult (eu am chestia asta cu simplul, sa nu fie mult, si ma intreba daca e prea stralucitoare sau asa). Dar nu stie ca asta este, probabil, inceputul ei in meseria de design.

Dar tu ce voiai sa te faci cand erai mica?

Habar nu am, erau cu totul alte vremuri dupa cum stii, nu imi aduc aminte ce voiam inainte de 14 ani. Cred ca pur si simplu atunci aveam un singur scop al supravietuirii familiei noastre, iar dupa revolutie, cand eram la liceu, am vrut foarte mult sa fac matematica dupa cum stii, si dupa asta am vrut sa fac suedeza sau poloneza si cum tata nu m-a lasat…

Tatal tau mai traia cand ai ajuns sa faci sa lucrezi la festivalurile de filme?

La Dakino cand lucram, da.

Au venit parintii la festival in Bucuresti?

Mama venea, tata nu. Cred ca nu a venit niciodata. Avea programul lui foarte clar: la 6 in fiecare dimineata, la 4 si ceva venea de la Ministerul Transporturilor, deci nu. Singura lui preocupare, pe care stiu ca i-am spus-o pana la final, era daca am sau nu carte de munca. Era inginer, a lucrat de dinainte de a termina facultatea, deci toata viata lui, in acelasi loc si stiu ca m-a intrebat la un moment dat cand pregateam lucrarea de diploma de la ASE, daca nu as vrea sa vorbeasca, sa intrebe daca exista vreun post in Ministerul Transporturilor.  Tin minte ca am ras asa de tare, iti dai seama ca aveam 22 de ani, plecasem in Franta cu o bursa, aveam cu totul altceva in minte. Am dat la un moment dat un examen la BBC si am refuzat job-ul pentru ca am fost pe locul doi. Mi s-a parut foarte enervant ca cineva sa imi spuna mie ca am fost locul doi. Nu era deloc bine ce faceam, dar asa era atunci la 22 ani, mi se parea ca poti face orice iti doresti…

 Si mama cu ce se ocupa?

Mama este profesoara de latina.  Vorba ei de fiecare data cand o vad, hic haec hoc, altceva nu stiu sa spun si fac un misto de ea! Eu am facut latina numai in clasa a 8-a si aveam numai note mici, mama se straduia, dar oricum am vazut-o mai putin ca profesoara de latina, decat ca profesoara de romana. Ma corecta tot timpul la felul in care vorbesc, mai face asta si acum, de aici am si eu obsesia ca lumea sa vorbeasca corect pe langa mine.

Cand faceam emisiuni la tv, o sunam. Asta se mai intampla si acum cand ma mai duc la radio Guerilla sa promovez festivalul, o sun si o intreb daca a fost bine.

Cu domnul Parvu (nota mea. partenerul ei, regizorul Emanuel Parvu) te-ai cunoscut aici, nu ?

Nu. Adica el zice ca ne-am cunoscut aici, dar nu-mi aduc aminte. Cand l-am cunoscut eram la Dakino la o gala de deschidere.

Acum te afli in situatia in care vezi si munca unui artist foarte de aproape pentru ca il ai acasa, dar trebuie sa si lucrezi cu el. Sa traiesti cu el si sa lucrezi cu el.

Partea asta cu trebuie… (rade) Asa e situatia, dar nu trebuie… De altfel sunt separate nu numai aici. Oamenii de aici, fetele cu care lucrez sunt prietenele mele, dar munca nu are nicio legatura cu prietenia noastra. Si ele spre mine la fel, lucrurile sunt separate natural, de la inceput, nu e ca si cum ma gandesc la asta. Lucrurile casnice sunt casnice, celelalte sunt de munca.

 Oamenii de obicei mai amesteca lucrurile astea

Pai si eu le amestec ca nu am cum, doar ca incerc pe cat se poate sa le tin separate pentru ca sunt foarte diferite. Dar uite, spre exemplu, din partea celalta, lucrurile nu se vad asa. Lui i se pare complet altfel, iar eu asa lucrez. Am avut dispute mari legate de cum se lucreaza, daca esti producator, cu un regizor. Eu nu am mai facut, dar cum cred ca pot eu sa lucrez se rezuma simplu: daca tie nu iti serveste, ne ducem acasa.

 

miruna berescu emanuel parvu sarajevo

(alaturi de regizorul Emanuel Parvu pe covorul rosu al festvalului de film de la Sarajevo, august 2017)

Actul 3 – Producatorul de film

 Cum ai luat decizia sa treci la productia de film si sa-l ajuti pe domnul Parvu la primul lui lung metraj, ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor”?

Lucra la film si am realizat ca trebuie sa filmeze intr-o perioada anume a anului, ca trebuia in martie sau deloc. Asa am intrat intr-un bulgare pe care nu l-am mai putut opri. Nu a fost o intelegere, nu am stat la o masa – auzi, nu te supara, vrei sa producem asta, sa fii producator?  A fost o chestie in care nu am mai putut, nu ca as fi vrut dar nu mai aveam cum sa ma opun. A fost greu pentru noi, pentru toata lumea din zona mea sa zicem, pentru ca ne-am trezit in cel mai greu tip de productie pana la urma. E cineva care ne-a spus ca am facut 3in1 de la inceput. Pe langa faptul ca noi nu mai facuseram niciodata, am facut film cu deplasare, fara niciun ban si in cele mai grele conditii posibile, adica frig si mizerie! Astea sunt cele trei… iarna, deplasare si fara bani.

Tu, ca producator, la acest film care acum e in competitie la festivalul de film de la Sarajevo, ai avut vreun cuvant de spus pe scenario, de exemplu? Adica te-ai purtat ca un producator?

Nici nu a trebuit sa ma port ca un producator, pentru ca nu imi dau seama cum trebuie sa se poarte un producator, dar inteleg ca se impart categoriile de producator si regizor – cel care permite sau nu sa te implici direct. E ca in orice relatie. Eu cred foarte mult in producatorul implicat din toate punctele de vedere. Sigur ca trebuie sa sustii orice tip de demers pe care il vrea regizorul, dar pe de alta parte sunt lucruri de spus astfel incat filmul sa nu se duca in alta directie.

Cred ca parerile trebuie spuse profesionist si trebuie sa te si tii de ele pana in momentul in care regizorul hotaraste. Dar au fost chestiuni mai importante in care am discutat si in ciuda a tot ceea ce am spus, si eu si poate si altii, Emanuel a facut asa cum a crezut.

Cred ca asa trebuie sa faca pana la final.

Oricum ati fost ca in familie…

Da! Doar ca de acum putem sa ne mai divizam putin. Adica putem sa ne tinem fiecare de meseria lui.

miruna berescu saarajevo producatorLa voi pe platourile de filmare a fost cel mai evident ca filmele romanesti se fac pe prietenie. Jumatate din oamenii care au venit sa filmeze, au venit pe prietenie. I-ati sunati si le-ati zis, haideti.

Mai mult de jumatate! Exista oamenii de la tehnic care trebuiau platiti, dar in rest nu pot sa dau foarte multe alte exemple. Asta zic, dar a fost o data. La urmatorul vom lucra profesionist la finantari, la echipa, la scenario, tot.

O sa ai emotii pentru Sarajevo?

Pai da! (rade).

Dar stii ca sunt 7 filme alese si, practic faptul ca esti selectionat in competitie, e ca un premiu in sine.  Nu are ce sa fie rau!

Pai nu neaparat de rau… Vorbeam si cu Michel Franco ca in momentul in care citeste cronicile se consuma. Adica trebuie sa fii pregatit pentru reactii si ca inceputul este intotdeauna foarte greu. Depinde dupa aceea cum iti construiesti propria ta personalitate. Nimanui nu ii face placere sa citeasca niste gogomanii despre un film pe care l-a scris si vede ca nu are nicio legatura ceea ce se scrie despre el. Trebuie sa ne pregatim toti si pentru partea asta: nu stim cum va primi lumea filmul.

Orice act artistic pus in spatiu public este cum ti-ai dus copilul la scoala. Cand il lasi acolo, se descurca singur.

Pai eu am plans! La copilul meu inteleg pentru ca e al meu, dar aici e copilul multora, mai ales ca e copilul lui Parvu. De asta am emotii.

La mine bucuria e abia dupa. Nu stiu daca e de bine, sau nu. Dupa ce a plecat Franco am inceput sa ma bucur de el, dupa ce s-a terminat festivalul m-am bucurat cum a iesit, dupa ce o sa vin la Sarajevo, o sa ma bucur.

Festivalul de Film de la Sarajevo a avut loc la o saptamana distanta de la realizarea acestui interviu. Filmul ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor” s-a intors acasa cu doua premii: cel mai bun regizor (Emanuel Parvu) si cel mai bun actor (Serban Pavlu). Filmul intra in cinematografele noastre la inceputul anului viitor.

4143
nuri blige ceylanNuri Bilge Ceylan cistigator la Cannes, fost special guest star la Anonimul

Nuri Bilge Ceylan cistigator la Cannes, fost special guest star la Anonimul

pina acum trei ani habar nu aveam cine e Nuri Bilge Ceylan, un super regizor turc, foarte talentat si cu o perspectiva foarte originala asupra cinema-ului.

in 2011 Miruna Berescu l-a invitat la Festivalul International de Film Independent Anonimul si stiam ca facuse mult lobby ca sa-l convinga sa vina in tara noastra (in calitate oficiala, sa-i vada lumea filmele, pentru ca el altfel mai fusese la Dakino si se plimbase prin tara cu masina fiind foarte surprins de ritualurile noastre de inmormintare.)

pentru o zi am avut informatia ca s-ar putea sa ajung la Sfintul Gheorghe in acelasi timp cu el, iar asta insemna o plimbare cu barca impreuna si am intrat in panica: am pus mina si am citit tot ce am gasit despre el, gindindu-ma ca trebuie sa ma conversez cu omul, macar de politete, si stiam ca e o persoana retrasa si foarte discreta.

spre linistea mea, s-a schimbat modificarea, nu am mai ajuns simultan la Anonimul, dar lecturile din ziua respectiva m-au marcat foarte tare; am descoperit atunci un Ceylan foarte foarte emotional si cu radacini adinci si sensibile in familie.

mi-a placut filmul lui din festival si la masterclass-ul pe care l-a sustinut, m-am trezit sa-l intreb despre expozitia foto pe care i-a dedicat-o tatalui lui.

(tatal lui e in aceasta fotografie)

a ascultat intrebarea dupa care s-a pornit pe un raspuns lung, amplu, din care intelegeai ca nu are o relatie buna cu tatal lui, ca tata e o persoana foarte retrasa pe care a incercat sa o inteleaga si sa o pastreze memoriei prin proiectul fotografic la care facusem referire.

a raspuns mai bine de 5 min la o intrebare de 5 cuvinte.

foarte personal, foarte cu garda jos.

(despre singuratatea tatalul, despre interviul pe care i l-a luat mamei si cum ea plingea la raspunsuri, iar tatal ridea… puteti citi aici povestea din 2011)

de atunci, de la marturisirea aceea, il iubesc foarte tare pe Nuri Bilge Ceylan si ma bucur imens ca anul asta el e marele cistigator la Cannes.

aseara am aflat vestea ca a luat Palme D’Or chiar de la Miruna Berescu, care s-a bucurat ca si cum ar fi facut parte din echipa lui.

filmul cu care Nuri Bilge Ceylan este marele cistigator la Cannes se numeste Winter Sleep si este povestea unui actor, a sotiei sale cu care nu are o relatie foarte linistita si a surorii lui care tocmai a divortat.

sper din tot sufletul sa-i vedem filmul la Anonimul

1068
snowpiercertrei secvente cu Vlad Ivanov – sau de ce trebuie sa vedeti Snowpiercer

trei secvente cu Vlad Ivanov – sau de ce trebuie sa vedeti Snowpiercer

15 martie. gala de inchidere Dakino 2014, proiectie in avanpremiera Snowpiercer

*

la intrarea in Cinema Pro, dincolo de usile care permit accesul in cinematograf, linga o masa rotunda ca de bar Irina Margareta Nistor isi aseza hirtiile in care avea detaliile prezentarii ceremoniei de inchidere Dakino a carei gazda era. linga ea, Vlad Ivanov, intr-o camasa bleu si in jeans, intimpina pe fiecare dintre invitati.

le zimbea, le stringea mina, unii mai norocosi erau si pupati (me, included:) ) , mai spunea o gluma cu vocea lui joasa si calda, care capata niste inflexiuni magnetice si dure pe ecran. era ca o gazda perfecta care-si intimpina musafirii acasa.

“ai emotii?”, am intrebat in timpul schimbului de imbratisari de bun venit.

a zis usor “putine”, dar zimbetul lui incurcat arata ca era ceva mai mult decit putine. a continuat sa intimpine invitatii si pe unii dintre ei sa-i conduca in sala ca sa le arate exact locurile care le erau rezervate.

*

o ora mai tirziu pe ecranul mare din Cinema Pro era chipul lui Ivanov intr-o secventa in relatie directa cu personajul principal, frumuselul Chris Evans. erau pe viata si pe moarte, el era ala raul (foarte raul, cu ceva minute inainte aratase ca e foarte crud si insensibil). se impuscau de la distanta prin niste geamuri si, in ciuda actiunii si a ratiunii, spectatorii tineau cu ala raul, cu Ivanov.

si mai tirziu, cind lupta a devenit si mai crincena si cind era o bataie corp la corp din aia ca si cum ar fi fost Jackie Chan in cadru, de linga mine cineva a intrebat “da’ cind a invatat Ivanov sa bata asta de bine si de tare?!”. si desigur tinea cu ala raul.

aproape de final, cind ala raul a venit ca de niciunde, spectatorii au aplaudat:)

in Snowpiercer, Ivanov e cumplit de rau, de rece. e demonic, pare nebun. are alta privire decit orice ati vazut pina acum la el; ma rog si putin alt chip si alta coafura:) si daca va imaginati ca e unul dintre personajele care apar si ele in film pe acolo, ei bine, nu. e ala raul care le face viata grea tot filmul personajelor pe care ar trebui sa le indragim.

*

la 20 de minute dupa ce se terminase proiectia, Vlad Ivanov era inca in holul Cinematografului Pro. il felicitau spectatorii cind paraseau sala, unii voiau si o fotografie, si el se aseza la cadru cu ei, cald si calm, cu zimbetul pe buze, cu privirea aia solara pe care nu i-a pus-o inca nimeni pe ecran. si cu o oarecare incurcare rusinare; inca n-a invatat sa primeasca laudele.

a fost printre ultimii spectatori care au iesit din cinematograf.

*

aseara la Cinema Pro la Gala de inchidere a festivalului de film Dakino 23 a fost prima proiectie in Romania a filmului Snowpiercer – o poveste despre apocalipsa care vine odata inghetarea Pamintului, in care Arca lui Noe e inlocuita cu un tren sofisticat care se invirte ca un perpetum mobile intr-o tara necunoscuta, un tren in care in vagoanele din fatza stau alesii, iar la coada, plebea care moare de foame. un film care e facut dupa structura unui joc pe calculator – la fiecare 10 minute se trece la un alt nivel al emotiei si tensiunii (chiar se deschid niste porti ca la jocurile pe computer) – si care vorbeste despre lupta pentru putere si supravietuire cind totul devine pe viata si pe moarte.

 

un film care ii are in distributie pe Chris Evans, John Hurt, Tilda Swinton, Ed Harris, Octavia Spencer si pe romanul Vlad Ivanov.

mai e o singura proiectie in romania a acestui film, astazi de la ora 17 la Hollywood Multiplex si va rog tare tare tare sa mergeti sa il vedeti. si nu e vorba doar de mindria de a vedea un mare actor roman care joaca de la egal la egal (in unele cazuri ii si casapeste) cu mari actori cistigatori de Oscar, cu super legende ca John HURT.

e vorba despre o realitate  pe care o pune in fata noastra filmul si pe care, dincolo de metafora in care e ambalata, o simtim din ce in ce mai puternic.

desi stiam subiectul, si chiar o parte din desfasurarea actiunii, citeva minute bune dupa terminarea filmului, am fost cu inima in git.

 

P.S. Miruna Berescu si Irina Margareta Nistor, va foarte foarte foarte multumesc ca perseverati sa luptati ca romanii sa vada filme bune. va iubesc pentru dragostea voastra pentru filme de care beneficiez si eu si alte mii de spectatori la Dakino, Anonimul sau Festivalul de psihanaliza si film.

1158
footer anonimulAno 10 – jurnal de bord, part 1 – tensiunea

Ano 10 – jurnal de bord, part 1 – tensiunea

e o intreaga lume in spatele unui festival de film si cind spun o intreaga lume nu ma refer doar la oamenii care muncesc pentru un festival , ci si la operatiunile care se afla in culise si la care, ca spectator, nu te gindesti deloc.

am marea onoare ca la editia nr 10 a festivalului international de film independent Anonimul sa ma aflu in echipa (am in grija comunicarea catre online & presa ) si lumea care mi s-a deschis, de dincolo de ecranul de proiectie, e una foarte spectaculoasa pentru mine.

tensiunea

ca spectator nu simti niciodata tensiunea respectarii unei ore aici in campusul din Sf Gheorghe. esti venit sa te distrezi, e cel mai boem festival din tara, timpul se scurge lent si, in general, tu faci legea nu o face timpul, macar pentru 10 zile.

in partea organizatorilor orele se impart nu doar in minute si secunde,  ci si in distanta pe care o parcurgi cu barca pentru a ajunge inaintea unui invitat care vine cu elicopterul.

ieri m-am simtit ca-n Top Gear la rubrica de intreceri surprinzatoare intre mijloace de transport.

dimineata, am plecat din Bucuresti in masina oficiala a festivalului  unde se afla directorul festivalului, Miruna Berescu, colaboratoarea sa, coordonator de programe – Madalina Dima (care dormise 2 ore in noaptea precedenta pentru ca rezolvase ultimele mici detalii organizatorice) si Emanuel Parvu, regizorul care are 2 filme in festival (un scurt metraj si unul din cele trei filme din Omnibus Ano 10), iar la Murighiol ne-am suit intr-o barca.

obiectivul a fost sa ajungem la Sfintul Gheorghe inaintea lui Istvan Szabo, regizorul de Oscar care a primit aseara premiul pentru intreaga activitate, care la prinz se urca intr-un elicopter de la Bucuresti. pe ultima suta de metri cu masina, tensiunea crescuse; Miruna se uita la ceas din sfert in sfert de ora pentru ca daca se rata ora de plecare cu barca, se incurca tot timingul.

la 15.13 cind Istvan Szabo a aterizat (cu elicopterul copilotat de Irina Margareta Nistor) in camping chiar in spatele ecranului cel mare, toata lumea zimbea si l-a intimpinat ca si cum si Miruna, si Ludmila Cvikova (selectionerul sectiunii de lung metraj) se aflau in Sfantul Gheorghe de cel putin o zi: fresh, zimbitoare, gazde perfecte. de fapt, ajunsesera de mai putin de 30 de min.

pentru ca am asistat pentru prima data la o asemenea intimpinare a unui invitat atit de important pot sa va spun ca e o emotie aparte acolo.

pe de o parte pentru ca vezi un om care inseamna imens pentru cinematografie, ii stii filmele si intelegi mai multe decit spectatorii despre ce inseamna sa faci filme la nivelul respectiv, iar pe de alta parte pentru ca ai doar citeva minute, acolo in fata elicopterului, sa simti cum e invitatul. ca sa stii ce-i propui sa faca in timpul sau liber, ca sa stii cum sa-i faci sejurul cit mai placut si sa transformi totul intr-o amintire memorabila.

iar Miruna stie foarte bine sa faca asta: Krzysztof Zanussi, membru in juriu la editia din 2008, s-a simtit atit de bine la Anonimul incit atunci cind l-a intilnit pe Istvan Szabo i-a spus ca trebuie sa vina aici, ca e unul dintre locurile acelea magice si festivalurile cu adevarat speciale care trebuie vazute dintre miile de festivaluri de film din lume.

***

Pentru cei care nu stiu, Istvan Szabo este domnul care a facut printre altele Being Julia (cu Annette Benning si Jeremy Irons – povestea unei actrite a carei glorie si virsta apune, film pentru care Benning a primit un Glob de Aur) , The Door ( cu Hellen Miren – povestea prieteniei dintre o ingrijitoare si scriitoarea in casa careia face curat; Miren e ingrijitoarea). Szabo are un Oscar pentru cel mai bun film strain pentru filmul Mefisto (1982), o alta nominalizare la Oscar pentru film strain, si cam toate premiile europene de cinema in palmares.

Are 75 de ani, este foarte hitru si are o multime de glume si de povesti de impartasit. Dar in acelasi timp are o atentie pentru detaliu si o emotie pe care o tine sub control foarte bine… dar despre toate acestea va povestesc zilele viitoare:)

 

 

1163
Victor_rebengiuc_si_marcel_iures_in_derivavezi In deriva inaintea tuturor !

vezi In deriva inaintea tuturor !

vrei sa vezi un film inaintea jurnalistilor?:)

ti-a placut seria HBO In deriva?

***
in deschiderea Festivalului de Psihanaliza si film , astazi de la ora 19.30 , la Grand Digi Plex Baneasa este o avanpremiera In deriva , seria noua cu Marcel Iures , Victor Rebengiuc, Bogdan Dumitrache, Andreea Bibiri si Crina Semciuc in distributie.

in seara asta, la deschiderea de gala, nu se vind bilete, dar… in mod exceptional (multumesc frumos Miruna Berescu) puteti sa mergeti si voi la film.

am trei invitatii duble de dat si, daca vreti sa vedeti In deriva inainte chiar de jurnalistii de cinema (vizionarea HBO pentru aceasta serie va fi saptamina viitoare), trebuie sa lasati un comentariu la acest articol.

prin tragere la sorti alegem cistigatorii , la ora 16.00.

 

simbata si duminica puteti vedea in festival, dupa cum urmeaza

Sâmbătă, 27 octombrie
19.00 TERAPIE SPECIALĂ/ THE SESSIONS
SUA, 2012, 95’
Regia: Ben Lewin
Distribuția: John Hawkes, Helen Hunt, William H. Macy
Premiul Publicului și Premiul Special al Juriului, Sundance 2012
Prezentat în premieră în România

21.30 TAKE THIS WALTZ
Canada, 2011, 115’
Regia: Sarah Polley
Distribuția: Michelle Williams, Seth Rogen, Sarah Silverman
Festivalul Internațional de Film de la Toronto, 2011
Prezentat în premieră în România
Duminică, 28 octombrie

19.00 SCURTMETRAJE ROMÂNEȘTI
LOST SPRINGS 2
Regia: Andrei Dobrescu
Selecția Oficială, Festivalul de Film de la Clermont-Ferrand, 2012
Premiul Special, ANONIMUL 2011
WATCH OUT FOR THE SUNSET
Regia: Vlad Oancea
Festivalul Internațional de Film DaKINO, 2010
PUI, CARTOFI PRĂJIŢI ŞI-O COLA
Regia: Emanuel Pârvu
Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj, ANONIMUL 2012
30
Regia: Iulia Rugină
Parte a proiectului 30-40-50, produs de Gabriel Achim

21.30 ELLES
Franța- Polonia, 2011, 100’
Regia: Malgorzata Szumowska
Distribuția: Juliette Binoche, Anaïs Demoustier, Joanna Kulig
Festivalul Internațional de Film de la Toronto, 2011
Panorama, Berlinale 2012

 

 


afis FIPFun nou festival de film la bucuresti: Festivalul de Psihanaliza si Film

un nou festival de film la bucuresti: Festivalul de Psihanaliza si Film

Imi place foarte mult cind oamenii din industria filmului nu se lasa invinsi (de criza economica, de haos-ul politic, de ridiculizarea culturii) si continua sa construiasca, sa mai puna cite o caramida la temelia unei culturi vizuale a unei generatii care, mai mult ca oricind inainte, gindeste in imagini.

saptamina viitoare debuteaza la bucuresti un nou festival de film, Festivalul de Psihanaliza si Film – replica , sau prelungire, a European Psychoanalytic Film, festival prezidat de regizorul italian Bernardo Bertolucci.

e un festival care are o idee minunata in spate:  public pentru film de arta in acceptiune larga- filme europene, asiatice si americane de buna calitate, indepartate de reteta facila a popcorn movie-urilor- exista si, in plus, tinerii elevi si studenti de azi au nevoie de oferta pentru a se putea apropia mai mult de conceptul de cultura.

in spatele acestui festival sunt doua doamne minunate care au mai creat si alte lucruri speciale in industria noastra de cinema (festivalul Anonimul e doar un exemplu): Miruna Berescu si Irina Margareta Nistor.

am sa va povestesc zilele viitoare despre filmele din festival, deocamdata tineti minte ca intre 26 si 28 octombrie ne uitam la filme destepte. si ca in zilele acelea veti vedea in singura avanpremiera care va exista, citeva episoade din noul sezon In Deriva.
P.S. Perioada aleasa pentru desfasurarea acestei prime editii a Festivalului International de Psihanaliza si Film coincide cu desfasurarea Conferintei Internationale de Psihanaliza, care va reuni la Bucuresti personalitati marcante din domeniu din SUA, Anglia, Franta, Olanda etc.
1791
anonimulAnonimul meu

Anonimul meu

*anonimul – editia IX, 2012

la ora la care scriu aceste rinduri, m-am despartit emotional de festivalul Anonimul pentru ca sunt deja de 2 zile la un alt proiect, unde urmeaza sa scriu povestea unui copil care pleaca pentru prima data intr-o tabara si i se schimba viata, dar chiar si-asa, de departe – si in km si emotional -,  tot m-am mai gindit la experientele de la Anonimul.

dincolo de filme intotdeauna festivalul asta are ceva care ma face sa iau cu mine acasa o multime de secvente.

fiecare are nevoie de timpul sau

ieri, in parc Aventura din Brasov o fetita n-a vrut sa faca niciun traseu: ii era frica. s-a uitat o vreme la colegii ei de clasa care executau catarari si, cind unii deja terminasera primul traseu, a decis ca va urca si ea. mi-am amintit de Andi Vasluianu care povestea in excursia noastra cu barca prin Delta despre experientele lui de pedagog (marea sa bucurie, dincolo de actorie) cind o eleva de liceu a stat citeva saptamini in sala nedorindu-si sa urce pe scena, dar cind a intrebat “acum pot sa urc?” si si-a spus rolul, i-a facut praf pe toti.

“fiecare are nevoie de timpul sau, are ritmul sau si trebuie sa ii simti cum sunt”, ne-a zis atunci Andi si eu ma gindeam ca profesorii, cel mai adesea, n-au nici timp, nici fler ca sa respecte ritmul de invatat al copiilor. cum si noi, in viata, respectam foarte rar ritmul si timpul de asimilare al informatiilor partenerilor/colegilor/prietenilor nostri.

Andi a fost o surpriza pentru mine la aceasta editie de festival Anonimul, nu-i stiam latura asta, dar mi-am promis sa cercetez, sa ma documentez si sa fac curind un profil al lui care sa va surprinda si pe voi:)

***
sportul te invata sa faci lucrurile perfect

de saptamina trecuta de cite ori am sa am treaba cu Dorian Bogutza am sa ma gindesc zimbind ca e cititor de Time.

eram intr-o seara la masa – cind am avut o disputa simpatica pe talent vs charisma – si am ajuns sa povestim despre olimpiada. eu citam dintr-un articol din Time despre o gimnasta americana si Dorian a intrebat “Time, revista?”, dupa care mi-a spus ca o are in bagaj:)

in seara aceea Dorian a spus “Sportivii de performanta invata ca lucrurile trebuie facute intotdeauna perfect pentru ca orice eroare inseamna accidentari, iar asta se translateaza si in viata”.

El stie bine pentru ca are prieteni apropiati campioni nationali la atletism.

bonus track la povestirile de mai sus, un film de scurt metraj cu Andi Vasluianu si Dorian Boguta :)

***
un tata misto

habar nu aveam ca Tudor Giurgiu e un tata asa de misto. pastrez in minte o imagine cu el in timp ce vorbea la telefon, rezolvind treburi de la birou, iar fiul lui, Stefan, impreuna cu fiul Adei si a lui Alexandru Solomon, Filip, pescuiau in buzunarele lui din spate:) mai exact stateau artirnati cu ambele miini, fiecare intr-un buzunar al blugilor lui Tudor, tirindu-se dupa el.
Tudor, calm, isi continua treaba, ii timp ce ii mai incuraja si pe pusti la pescuit.

***

replici, in timp ce ne chinuiam sa transferam prin bluetooth niste fotografii.

cind telefoanele, aflate fata in fata, nu se “vedeau” in bluetooth – citeodata stai unul linga altul si nu te vezi

cind pe ecranul telefonului meu a aparut “imperecheat, dar nu conectat” – la fel e si in viata, te imperechezi de multe ori, dar de mult mai putine ori te conectezi

cind telefonul m-a avertizat ca nu am deschis nush ce – intotdeauna tre sa dea amindoi, nu doar asa sa primesti. mai da si tu ceva.

N-am reusit sa transferam fotografiile (pe care le vedeti aici), dar a fost simpatic dialogul cu Claudiu Mitcu, fiecare punind in spatele vorbelor experiente pe care desi celalalt nu le stia, le intelegea din propriile-i trairi.

***
conversatia de mai bine de 2 ore cu Dan Chisu despre de ce face film, ce regreta si ce-l bucura din anii care au trecut pina la a ajunge sa faca regie. o discutie cu garda jos, pe care nu pot sa o exemplific cu nimic pentru ca nu i-am cerut voie lui Dan.
dar au fost momente in care ascultindu-l, ma gindeam ca l-am judecat gresit de multe ori.

***

excursia la Sulina, cu sincronicitatile ei minunate, relaxarea alaturi de Raluca Andreescu (vodafone) si aventurile lui Piulitza (nescrise inca, dar vor veni curind), discutiile cu Carla Teaha despre cit cauta pe dinauntru un actor, emotiile Florinei care a luat premiu special din partea comunitatii online, conversatiile cu Sandi (Alex Sandulescu, directorul B24 fun) si cu Adrian Popescu (director marketing Radio Guerrilla) care – atunci cind sunt cu garda jos si-si dau jos haina de sef care trebuie sa performeze perfect – sunt minunati cu micile sau mai marile lor griji, temeri, emotii.

***
Multumesc Miruna

e insa o secventa care s-a intimplat in fata mea si care descrie cel mai bine ce am vrea noi toti cei care am fost la anonimul sa spunem, am scris-o pentru ultima mea relatare despre festival in aplicatia Cinefili in Delta, creata de Vodafone pentru festival, dar o transcriu si aici.


Pe pontonul de unde luam barcile care ne aduceau la Murighiol, locul de unde ne luam masinile catre casa, Filip baiatul de 6 ani al producatoarei Ada Solomon si al regizorului Alexandru Solomon, isi tinea mama de mina.

“Mama, mama, iti multumesc ca ai ales sa venim in locul acesta minunat. A fost perfect”. De la inaltimea virstei lui, ii ajungea mamei undeva aproape de cot, asa ca doar si-a aplecat putin fruntea si i-a sarutat mina.

“Nu mie trebuie sa-mi multumesti, ci Mirunei”. (n. mea Miruna Berescu, directoarea festivalului).

Filip s-a desprins de mama si si-a alergat catre Miruna.

Gestul lui, cu inocenta virstei, vorbeste cel mai bine despre Raiul – cinematografic si nu numai – care e la Festivalul Anonimul de la Sfantu Gheorghe.

Miruna, sa stii ca si noi am fi vrut sa facem la fel ca Filip, dar ii multumim lui ca a fost, indirect, purtator de mesaj. Si iti mai multumim o data si aici.

*

Sper sa ne vedem la editia 2013, una foarte speciala: 10 ani de Anonimul.

1331
anonimul-2012Anonimul vine iara!

Anonimul vine iara!

de miine incepe festivalul de film anonimul, iar asta inseamna ca miine seara o sa fiu intr-un colt de rai numit sfintu gheorghe.

dintr-un motiv pe care nu mi-l explic, festivalul anonimul are pentru mine un sentiment de familie;

am fost de mai multe ori la TIFF, am mai multi prieteni care lucreaza la cluj pentru festival, il stiu pe Tudor Giurgiu dinainte de a o  cunoaste pe Miruna Berescu (primul director TIFF, a doua director Anonimul). as avea deci motive sa ma simt “acasa” la Cluj. imi place la TIFF foarte mult, dar niciun alt festival la care am fost nu -mi da acest sentiment ca Anonimul.

anul asta Tudor Giurgiu are doua filme prezentate pe durata festivalului (un scurt metraj – Un alt craciun- si lung metrajul Despre oameni si melci)

poate ca are legatura cu echipa de organizatori mai mica – pe care o stiu aproape integral. despre niciun membru al echipei altui festival nu stiu cum s-a casatorit, cum a devenit parinte si alte detalii de familie, cum stiu despre gasca din spatele Anonimul.

poate are legatura cu specificul festivalului pentru ca totul se petrece intr-un spatiu mic si nu mai exista distanta intre vedetele invitate si restul publicului.

poate are legatura cu delta. nici nu stiti cum fac strainii cind ajung acolo. anul trecut am mers in masina cu 3 muzicieni germani care sustineau un concert in festival. s-au plictisit pe drum – 4 ore cu masina , pe caldura, a fost destul- , au mai prins viata cind s-au suit in barca si-am pornit prin delta… dar cind am ajuns la sf gheorghe si mergeam cu barca prin stufaris, soarele era la apus, ziceau non stop “it’s heaven! amazing” :)

oricum festivalul e special pentru ca e facut de oameni aparte. si-mi place ca si vodafone s-a prins de asta. ad-urile din acest an sunt geniale (vreau sa-l cunosc pe domnul care le-a scris, sigur a fost la anonimul)

***

merg in festival ca sa continuam impreuna cu Vodafone si Irina Margareta Nistor proiectul de anul trecut “cinefili in delta”. e mai greu de data asta pentru ca anul trecut eram 3 bloggeri si puteam compensa cumva munca Irinei, acum sunt doar eu fata in fata cu ea care este un super jurnalist, nu doar un critic de film f bun. plus ca stie toate toate filmele din festival pentru ca ea le-a selectionat (la scurt metraj) sau le-a subtitrat (lung metraj).

pe pagina de facebook vodafone veti afla zilnic informatii de la festival si, cum spuneam si anul trecut, mi se pare o initiativa minunata: sa pui informatii culturale -live – intr-un spatiu in care nu sunt foarte multi oameni interesati de un asemenea festival de nisa si sa-i faci cumva sa citeasca acele informatii – premiindu-i daca stiu sa raspunda la intrebari -, e o forma subtila de culturalizare. si-mi place f mult proiectul.

***

miine ma duc “acasa”, la anonimul. va voi relata din colt de rai in fiecare zi.

**

am si eu o “tanti sanda” la care maninc macar o data pe durata festivalului. face o salata de peste cu ceapa marinata vai vai vai …

809
midafternoonFor My Father- Nuri Bilge Ceylan

For My Father- Nuri Bilge Ceylan

cind m-am uitat prima data la fotografiile din proiectul “For My Father” al lui Nuri Bilge Ceylan, regizorul invitat special la editia Anonimul din acest an, mi s-a parut ca sunt un intrus. ma uitam (cu placere, vinovatie, curiozitate) la viata unui om pe care nu-l stiam, dar a carui tristete si singuratate o simteam.

in primul moment m-am gindit ca m-au lovit atit de tare pentru ca sunt femeie si femeile poarta cu ele sechelele relatiilor cu tatii lor.

dar mai m-am uitat o data si inca o data (la Anonimul le-am aratat fotografiile tuturor prietenilor mei prezenti in festival) si mi-am dat seama ca, de fapt, ele vorbesc mai mult despre autorul lor decit despre protagonist.

cadrele mele preferate sunt cele facute “de afara”, in care fotograful e observator pentru ca subiectul nu pozeaza si nici nu-i pasa ca e pozat.

daca va uitati cu sufletul la ele o sa simititi acolo dragoste si nedumerire… si-un gen de neputinta tragica…

*

cind m-am dus la MasterClass-ul lui Nuri Bilge Ceylan de la Anonimul, n-aveam in minte sa pun nicio intrebare… habar n-am cum mi-a venit ideea – pe la jumatatea conferintei – sa intreb despre proiectul asta “For My Father”, despre care citisem ca are si un corespondent feminin ( si sora lui Nuri Bilge a facut un proiect similar)

dupa ce am intrebat s-a pornit avalansa…

uitati-va la inregistrarea de mai jos, de fapt ascultati-o pentru ca nu se vede mare lucru, dar vorbele fac totul…

in primele secunde Nuri Bilge Ceylan incearca sa cistige timp “e buna intrebarea, ce jurnalist pregatit etc” , dupa care incepe sa povesteasca despre relatia cu tatal sau. o ia pe ocolite, cum a crescut intr-un sat si cum a plecat la Istanbul la scoala iar tatal n-a vrut sa-i insoteasca…

pe parcurs ce raspunde isi da seama ca vorbele lui, fata in fata cu emotia fotografiilor, nu sunt suficient de puternice si incepe sa povesteasca mai mult.
despre singuratatea tatalui, despre un interviu pe care l-a luat si mamei si tatalui legat de moartea parintilor lor si cum mama plingea in timp ce povestea, iar tatal ridea – punind paradoxal o si mai mare emotie tragica pe povestire.

Si se adinceste in raspuns atit de mult incit, pina la finalul celor 5 minute de raspuns, Nuri Bilge Ceyan da cheia filmelor lui. Si a felului lui de a vedea lumea. Si de a trai.

cit a povestit toate acestea, ma uitam la el politicoasa sa primesc informatiile pe care le solicitasem si, desi era o distanta foarte mare intre noi, eram in spatele salii, simteam energia care se transmitea ca pleaca din stomac si se opreste in obrajii care iau foc. emotia aceasta e una dintre amintirile cele mai frumoase de la Anonimul 2011.

*

N-as fi descoperit fotografiile lui Nuri Bilge Ceylan daca Miruna Berescu, directoarea festivalului Anonimul, nu mi-ar fi spus ca a vrut sa faca o expozitie la Bucuresti cu ele.

Miruna sper sa faci cindva aceasta expozitie pentru ca va fi o bucurie pentru orice spectator si iti multumesc frumos pentru perseverenta ta de a aduce in RO oameni frumosi

*
daca n-ati vazut niciun film regizat de Nuri Bilge Ceylan va recomand sa incepeti cu Uzak (Distant)

Cronicile simpa de la Anonimul au fost realizate cu sprijinul Vodafone, partener al festivalului.

1751
amelie-movie-still(gesturi) Anonim(e)

(gesturi) Anonim(e)

Marti, cind eram in barca pe drum catre Green Village si festivalul Anonimul, ma uitam la stufarisul de pe mal.
Cum soarele incepuse sa apuna, in umbrele care se formau mi se parea ca transforma stufarisul in tot felul de figurine de plush. Care figurine, pentru ca barca facea valuri, erau obligate sa se unduie, miscate de valuri, si pareau ca fac reverente discrete in fata noastra.

N-am spus nimanui din barca asta, mi-era rusine… Eram cu 3 muzicieni care urmau sa cinte tango intr-una dintre serile festivalului. Dar am zimbit si m-am gindit la filmul Amelie si cum, micutza Amelie, cind vedea norii pe cer isi imagina tot felul de figurine pufoase.


*
Prima data cind am vazut Amelie mi s-a parut ca am descoperit cel mai cel film; nu pentru realizarea lui (am vazut multe filme mult mai bine facute), nici pentru interpretarea lui (si aici stiu filme mult mai bune). Dar n-am vazut niciodata un alt film care sa aiba combinatia perfecta de copilarie, gingasie, inocenta si mesajul pe care eu il iubesc cel mai mult “cind vrei sa faci o fapta buna, cind vrei sa faci o bucurie, fa-o anonima.” Pentru ca o faci nu ca sa vrei recunoastere in schimb, ci pentru credinta si dorinta ta de a face o bucurie.

*
Cind eram in barca habar nu aveam ca teoria asta a mea avea sa fie verificata cu virf si indesat peste citeva zile.
Nu pot sa va explic exact despre ce e vorba (faptele bune trebuie sa ramina anonime), dar la Anonimul, un gest de al meu de demult s-a intors cu o gratie incredibila intr-o bucurie fara pret. Fara sa fie dezvaluita fapta buna de atunci si neconditionata de ea. Din inima.
Iar o zi mai tirziu, ca sa am o bucurie si mai mare, fapta mea de demult a fost mentionata intr-un context public, pentru bucuria care a produs-o tocmai pt ca era anonima.

E complicat sa explic mai mult. Dar credeti-ma gesturile frumoase care ramin anonime sunt rasplatite cu o bucurie fara margini cind va asteptati mai putin. Asa ca ati putea sa le incercati.
*
Asa ca draga Miruna Berescu, nici macar nu te gindesti cit de multe alte ramificatii in viata reala are festivalul pe care-l manageriezi.

*
cronicile simpa de la festivalul Anonimul au fost transmise cu sprijinul Vodafone

860
midafternoonAnonimul 2011 – o poveste despre perseverenta

Anonimul 2011 – o poveste despre perseverenta

Astazi toti cei pasionati de cinema au zimbit larg la auzul vestii ca Nuri Bilge Ceylan, cistigatorul marelui premiu la Cannes de anul acesta, vine in Romania, in doar citeva zile, la festivalul de film Anonimul.

Sigur ca e minunat pentru festival si pentru Romania; Nuri Bilge Ceylan, tocmai ce a fost primit cu onoruri la festivalul de film de la Sarajevo si-acum va fi la noi, dar sosirea lui aici e, de fapt, o poveste despre perseverenta.

Care incepe asa:

Ea e Miruna Berescu (cu doamna Irina Margareta Nistor). o sa se incrunte ca se vede in poza aici:)

Miruna lucra in 2003 la festivalul de film Dakino (ultima editie la care ea a colaborat, apoi a devenit directorul festivalului Anonimul). In anul acela, Nuri Bilge Ceylan a fost la festival, in Bucuresti.

Desigur doar pasionatii pasionatilor mai stiu asta (eu una nu-mi aminteam), dar Mirunei i-a placut filmul lui, Uzik, care a avut super succes la Cannes (Marele premiu al juriului in 2003) si… a continuat sa-i vineze filmele.

A vrut sa-i mai aduca un film in festival anii trecuti, a vrut sa faca o expozitie la Bucuresti cu fotografiile lui minunate, dar n-a fost un timing potrivit.

iata doua dintre fotografiile care se numesc: “Pentru tata”

Anul asta a spus da, marti vine in Romania, joi are la Sfintu Gheorghe un masterclass la care va raspunde intrebarilor presei si publicului.

“Stii, eu haituiesc filmele, nu oamenii; i-am adus mai intii filmele, apoi pe el”, mi-a spus Miruna Berescu mai devreme la telefon, in timp ce rideam ca ani la rind l-a tot sunat sa-l invite si-a cautat orice cale prin care sa-l convinga.

Uite ca perseverenta se rasplateste cu intilniri in timing perfect; Nuri Bilge Ceylan vine dupa premiul de la Cannes, la Anonimul, dar numai Miruna stie cit a tremurat si cit a perseverat pentru ca noi sa zimbim in aceasta dimineata cind am aflat cine e invitatul special al festivalului.

Festivalul de film Anonimul se desfasoara la Sf Gheorghe, in Delta, in perioada 8 -14 august, iar trei dintre filmele lui Nuri Bilge Ceylan ruleaza intr-un program dedicat lui: Uzak/ Departe, Three Monkeys/ Cele trei maimute si Once upon a time in Anatolia (filmul premiat la Cannes anul acesta)

1118
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!