Tag : new yorker

andrew solomonsa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

sa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

am deosebita onoare ca saptamina viitoare sa fac un interviu cu una dintre cele mai luminate minti ale momentului, Andrew Solomon. scrie despre psihologie, filosofie, politica, dar si literatura. il cititi in The New York Times, New Yorker.

e domnul care a avut curajul sa povesteasca despre depresia prin care a trecut si-a scris cartea care se numeste Demonul Amiezii – o anatomie a depresiei, o carte care e nu doar un spectaculos document clinic (cu zeci de povesti despre persoane aflate intr-un episod depresiv), ci si o literatura de foarte buna calitate.

cum stiu ca sunt foarte multi fani ai dlui Andrew Solomon in Ro, m-am gindit sa impart cu voi acest interviu. adica sa puteti pune si voi intrebari. le astept in comentariile acestei postari pina duminica seara.

aici il puteti asculta pe Andrew Solomon povestind despre depresia sa si a altora, despre cum a vrut sa se sinucida, despre bunica lui care s-a sinucis din cauza depresiei dar si despre faptul ca traim in timpul care ne e destinat si ne e potrivit, chiar daca uneori nu credem asta.

cartea Demonul amiezii – o anatomie a depresiei a aparut la editura Humanitas si poate fi gasita in librariile din toata tara.

2799
vogue_logoputerea stylingului – noua coperta vogue

puterea stylingului – noua coperta vogue

acum niste ani, Brindusa Niro – o romanica desteapta care a fost consiliera pentru Vanity fair si New Yorker – mi-a spus uitindu-se pe revista pe care o conduceam: “o sa mai treaca 20 de ani pina o sa ai fotografii ca de vanity fair sau vogue. nu pentru ca fotografii nu ar fi talentati, dar nu au inca scoala shootingurilor, cum nu aveti inca make-up si coafura la nivelul de afara. sansa ta e pe fotografie de reportaj si-a aratat spre fografiile din dosar, care erau cu real people, oameni care nu apar la tv sau in ziare de obicei.

m-am incruntat, mi s-a parut nedrept pentru ca erau citeva shootinguri bune acolo, dar viata m-a invatat ca un shooting de studio, pt fashion, cu un fotograf de afara si unul de la noi, cu aceleasi haine si aceleasi dotari tehnice, ba chiar si cu acelasi model, nu vor arata la fel. cel “strain” va fi intotdeauna mai dinamic, mai vesel, iar hainele vor fi mai bine puse in valoare.

iar cind vine vorba de styling, de cite ori vad cite o coperta cu o fata care pe strada n-ar trece nici macarde frumusica, iar ea arata senzational pe coperta, respir adinc si … astept sa mai treaca dintre anii de care vorbea Brindusa. primul sfert s-a dus:)

*

iata coperta vogue de luna viitoare care e cu interpreta principala din serialul Girls, Lena Dunham

 

iar fata arata cam asa

2266

Smart phones are about emotions

 

Smart phones aren’t about intelligence at all. They’re about emotion. It seemed sad to me to have Charlie waiting and waiting for his daughter to play a word. That’s all that’s left of his connection to her, and it turns W.W.F. from a time-wasting app into a vehicle by which he can express his paternal love, or at least try. In “The Marriage Plot,” there’s a bit from Roland Barthes’s “A Lover’s Discourse” about waiting for the telephone to ring. Remember how agonizing it was in the old days, making sure you didn’t tie up the line in case your lover called? We’ve got voice mail now, and texting, but the agony of waiting hasn’t changed one bit. In fact, it might be even worse. It doesn’t just happen with romantic partners now, but with friends and family members. Our ability to be in constant touch with people has made us less able to be alone, and therefore more constantly agitated.

Jeffrey Eugenides in The New Yorker vorbind despre cum a scris cea mai recenta nuvela a lui “Find the Bad Guy”, mini interviul aici

1583
brindusa niroromance destepte part 1: Brindusa Niro

romance destepte part 1: Brindusa Niro

pentru ca tot este 1 decembrie si e in plina desfasurare campania “romanii sunt destepti”, m-am gindit sa va arat niste romance destepte si foarte speciale despre care nu scrie foarte multa lume, romance despre care am scris sau am publicat articole anii trecuti.

citeste despre alte romance destepte si celebre in lume, aici
***

Brândușa Niro, O româncă guru în lumea modei la New York
februarie 2008

„Ce am acum pe birou? Un laptop Sony Vaio; un CD cu filmul lui François Truffaut ‹‹Day for Night›› (n. red.: ‹‹Noaptea americană››, în traducerea românească) pentru că mă inspiră la ce lucrez acum pentru noul număr de revistă, și am și câteva numere din Daily-ul curent. Mai e aici o poză fabuloasă cu Ana Wintour și Andre Leon Talley (n. red.: icon-uri ale revistei Vogue SUA) care citesc Daily, și altă poză foarte mare a unei alte fete care tocmai a fost aici, australiancă, pe care cred că o vom fotografia pentru numărul viitor. Mai am o poză a lui Toma, mare, foarte frumoasă, ca eternă inspirație, apoi am zeci de alte mici fotografii și bilețele de la designeri, actori, modele, colaboratori de la Michael Kors la Giorgio Armani, cu ‹‹mulțumesc pentru asta ori pentru aia›› și e drăguț când primești mulțumiri, așa că le păstrezi. Mai am câteva articole. Cam astea sunt în birou.“

Ne-am „întâlnit“ via telefon, și cum tot ceea ce știam despre Brândușa Niro venea din articolele scrise despre ea (de la Vanity Fair până la The New York Times), am vrut să o simt dincolo de descrierile de business. Așa că am pus întrebarea despre cum arată biroul și mi-a plăcut că toate numele mari pe care tocmai le-ați citit au fost rostite fără nici un semn de laudă, cu aceeași tonalitate cu care mi-a povestit începuturile carierei sale extraordinare.

Când ați plecat din țară?

Brândușa Niro: În 1979, în Franța, imediat ce am terminat facultatea. Eu eram studentă la teatru și am făcut câteva filme în România. Am jucat în „Nea Mărin miliardar“ (r. Sergiu Nicolaescu), în „Filip cel bun” (r. Dan Pița) și am mai jucat în „Rătăcire” (r. Alexandru Tatos). La facultate eram colegă cu Mihaela Caracas (care s-a măritat cu Pino Caramitru), cu Mirela Gorea, Mariana Buruiană, Adrian Pintea (am auzit că a murit, îmi pare rău, am jucat cu el mult în școală). și cu splendidul Marcel Iureș. E genial, e ceva de vis acest om.

V-ați mai întâlnit cu el?

M-am întâlnit întâmplător pe stradă, în New York, în timp ce filma „The Peacemaker” cu George Clooney. Pe vremea aia îl cunoșteam bine pe George Clooney, nu era așa de faimos cum este acum, și mă duceam la hotelul Peninsula ca să mă întâlnesc cu niște prieteni comuni. Se filma în zona aia și am dat peste Iureș; n-aveam nicio idee că e în acest film, l-am întâlnit la colțul străzii și mi-a zis «hai să vorbim mai încolo că sunt în cadru». Filmau goana prin New York. Ne-am văzut câteva secunde, dar a fost simpatic, nu ne mai văzuserăm de 10 de ani sau mai mult chiar. și el a rămas complet siderat.

Care a fost primul job în străinătate?

B.N.: În Franța am luat niște cursuri de istoria artei, mă gândeam să fac poate publishing în teatru. M-am gândit că pot ajunge critic de teatru și film. Apoi la Toronto, unde am plecat pentru că așa își dorea primul meu soț, am început să lucrez în publishing. Mi-au dat să scriu un articol pe săptămână, apoi, după trei luni, făceam patru pagini. Am ajuns editor de fashion & beauty. A fost o șansă formidabilă. și după asta am primit job-uri la reviste din Canada, mereu mai mari.

Dar cum ați ajuns la toate astea de la marketing?

B.N.: Când m-am mutat la New York, am primit un job foarte mare la Hugo Boss ca Senior Vice Președinte Global Marketing. Am lucrat cu Richard Avedon, a fost fantastic, o altă mare oportunitate.
Am lucrat cu Sundance Film Institute și Robert Redford de la bun început; noi am fost primii care am sponsorizat Sundance-ul. Eu am fost responsabilă pentru toate astea din partea Hugo Boss.
Am stat acolo opt ani, după care am plecat la Ralph Lauren pentru a dezvolta un proiect mare.
Apoi am primit o ofertă la The New Yorker. M-am dus pentru că devenisem prietenă de-a lungul anilor cu președintele New Yorker-ului de la vremea aia, Tom Florio, care e acum publisher-ul lui Vogue.
El m-a invitat să-l ajut să creeze un mediu interesant pentru publicitarii din fashion & luxury. Am lucrat cu Tina Brown (n. red.: fostul redactor-șef de la Tatler, și fost redactor la Vanity Fair, două dintre cele mai celebre publicații din lume) care era redactor-șef la The New Yorker. Am fost legătura între marketing, bussines, redacție și lumea modei. și în timp ce făceam asta, am vrut să-mi deschid compania mea. Am făcut o companie de Internet care era asemănătoare cu ce fac acum pentru IMG, dar era în ’99, când toată lumea făcea afaceri pe net. Compania a avut succes imediat, se numea Fashion Wire Daily, era ca un Associated Press on line pentru industria modei. Din păcate, după 11 septembrie, a fost complet răvășită.

Cu o idee similară v-ați dus la IMG.

B.N.: M-am gândit cum să creez o companie care să combine și ceea ce făcusem pentru net, dar să fie o conexiune între internet și presă. Căutam un brand solid în ambele platforme. Am ales această companie și le-am propus lor afacerea pentru că sunt proprietarii lui New York Fashion Week și a multor altor Fashion Week din lumea întreagă. Au cea mai mare agenție de modele din lume, IMG MODELS. Mi s-a părut că sinergia e extraordinară pentru că puteam să creez o revistă care are acces la cele mai tari lucruri imediat. știi cât de greu e dacă voi vreți să o puneți pe Giselle pe copertă în shooting-ul propriu. Așteptați imens, dacă nu cumva e aproape imposibil. Doar dacă ești Vogue merge mai repede.
Dar noi avem acces direct la cele mai tari evenimente de modă pentru că suntem publicația exclusivă a New York Fashion Week. Am dezvoltat proiectul și on line, apoi am făcut Fashion Mini care este o revistă pe care o găsești la tarabe, lunară, care, de anul viitor, va avea un Hollywood Mini și Model Mini. Anul trecut în decembrie am cumpărat Tennis Magazine, numărul 2 în America în publicațiile de sport. și i-am refăcut designul, am reorientat revista… a fost un succes imens.

Ați făcut actorie, vă plăceau literele, apoi v-ați dus într-o zonă tehnică. Cum ați făcut switch-ul?

B.N.: Am învățat totul făcând, n-am un master degree în business, masterul meu e în artă teatrală și cinematografică. Însă mi-a folosit tot, fiecare element, spiritul antreprenorial pe care probabil că îl am din familie, de la bunici, combinat cu imensa iubire pentru reviste și
publishing. Când ești redactor șef la o revistă, trebuie să ai 70 de idei și toată credibilitatea pentru ca oamenii tăi să le transforme în realitate. Sigur că e nevoie de mult timp ca să ajungi la fiecare dintre membrii echipei, dar dacă ai o echipă talentată, creativă și care generează efervescență, este incredibil ce lucruri se pot întâmpla.

Cum erați în copilărie?

B.N.: Absolut întotdeauna am fost prima în clasă. N-am avut note mai mici de 10, dar nu în modul ăla în care să stai să studiezi mult. Întotdeauna m-am distrat, ieșeam cu fetele în parc, chiuleam, eram foarte naughty. Dar pe de altă parte, eram întotdeauna foarte atentă în clasă și nu trebuia să-mi petrec foarte mult timp acasă facându-mi lecțiile pentru că foloseam timpul din clasă.
și asta fac și acum, adică sunt foarte concentrată când sunt la birou, nu-mi pierd vremea nicio secundă, dar pot să am o viață personală. și am o viață care îmi place foarte mult.

Vă veți opri cândva?

B.N.: Probabil că o să fac meseria asta toată viața. Pentru că iubesc ce fac, ador. Mă culc seara și mă gândesc: ce minunat, mâine mă duc din nou la muncă! Într-o zi, când voi ieși la pensie, dacă o să mi se întâmple vreodată asta, aș vrea ori să scriu o carte ori să predau, pentru că e foarte important cum să faci să transformi o idee într-o afacere.

Ați cunoscut o mulțime de personalități. E cineva pe care v-ați dorit să-l întâlniți și nu s-a întâmplat încă?

B.N.: Am cunoscut cam pe toată lumea pe care am vrut să o întâlnesc, pentru că nu mi-am dorit niciodată să întâlnesc președinți de stat sau lucruri de genul ăsta. Eu vreau să cunosc scriitori, oameni de artă.

Dar nu ați mai tremura un pic la gândul ca v-ați întâlni cu cineva anume?

B.N.: Gabriel Garcia Marquez. Aș muri să mă întâlnesc cu el, dar mi-e frică. Uneori e mai bine să-ți păstrezi idolii în memorie așa cum ți-i imaginezi.

Regretați că nu aveți copii?

B.N.: Niciodată n-am vrut cu adevărat copii, să spun foarte drept. Îmi plac copiii, dar nu m-am văzut pe mine mamă. Întotdeauna am avut o pasiune pentru libertate absolută și m-a și pasionat foarte tare profesia. și mi-am dat seama că nu poți să le ai pe toate în viață; sau poate poți, dar nu la același nivel. Sunt așa de implicată în ce fac, încât n-ar mai rămâne destul loc. Să-l faci și să-l lași bonei? Nu știu, nu critic asta, poate e bine pentru alții, dar n-aș fi făcut așa ceva. Eu sunt o persoană care se dedică total.

Am vorbit mai mult de o oră, nu doar despre munca sa, ci și despre România, revistele pentru femei de aici, despre cum vede țara de la un an la altul când vine acasă, despre copilărie și inconveniențele plecării – „Mi se pare absurd faptul că a trebuit să plec din țara mea ca să pot să fac o carieră când ar fi trebuit să pot să o fac acolo“.
și dacă mi-a plăcut cu adevărat ceva în toată conversația noastră a fost pasiunea cu care își susținea punctul de vedere, focul interior pe care-l simțeai.
Recunoștea fără emfază că e bună în ceea ce face, că a fost întotdeauna prima și la școală și în business, și simțeai forța cu care poate să facă lucrurile să meargă.
Iar eu mai știam un detaliu care mi-o făcuse dragă; în fiecare duminică la ora 17 ora României, oriunde ar fi în lumea asta, își sună mama, profesoara Matilda Caragiu Marioțeanu.

(nota mea din decembrie 2011, Doamna Caragiu Marioteanu a incetat din viata in urma cu un an. Pe Brindusa am si intilnit-o cind a venit la Bucuresti si e la fel de savuroasa si in realitate. Anul acesta a scris cronici pentru The One)

9438
4295878472_f302f2791dsi daca moartea e…altfel?

si daca moartea e…altfel?

In week end-ul asta m-am indragostit. Totul a inceput cu un interviu din granta, apoi cu Illumination, iar astazi cu o poveste despre oamenii care au plecat “dincolo”.

*

ne gindim la moarte cu toate senzatiile pe care le putem pune in gind: de la frica pina la impacare; unii chiar cu bucurie (iar asta ne nedumireste tare); spunem ca oamenii traiesc si dupa ce nu mai sunt printre noi, daca ne gindim la ei, daca le pastram in minte numele, gesturile, intimplarile la care am fost martori.

Kevin Brockmeier si-a imaginat orasul in care locuiesc cei care nu sunt in lumea celor disparuti cu totul, dar nu mai sunt nici vii; oameni care traiesc in memoria altora.

Cartea se numeste The Brief History of The Dead si are niste imagini minunate, te face sa te gindesti ca moartea poate sa fie tandra, calda si ca, la fel ca in viata, nici acolo nu poti sa “traiesti” de unul singur.
Puteti citi on line nuvela pe care Brockmeier a publicat-o initial in The New Yorker, in care face prima descriere a acestui oras. De la aceasta nuvela a dezvoltat romanul.

*
am mai spus-o cu Jonathan Franzen si cu Zadie Smith, o spun din nou: daca o editura vrea sa publice la noi scrierile lui Brockmeier are tot sprijinul meu; ii ajut cu tot ce pot eu si, in materie de promovare/publicitate, pot:)

altfel, tineti minte numele lui Kevin Brockmeier; e scriitorul american despre care se va vorbi foarte mult in viitorii ani; cartile lui vor fi transformate curind in filme, sunt sigura.

*

I think the best books change the way you see the world while you’re reading them

Kevin Brockmeier

2572
Espresso_still_lifeespresso

espresso

citeva lucruri simpa de citit care sa va faca ziua mai frumoasa:

susan orlean despre cum s-a schimbat ritualul lansarii unei carti ( In new Yorker)

Back in the olden days, when people still churned their own butter and the process of writing and publishing a book was simple, the process went something like this:

1. Think of a book topic.
2. Find a publisher who likes the idea.
3. Write the book.
4. Decide what to wear to the book party.
5. Do a book tour. Because there are so many bookstores around the country, this might take a long time.
But things have changed, and these days writing a book is a far more complicated undertaking. As far as I can tell, the process now is more like this:

1. Think of a book topic.
2. See if the domain name for your title is available. If not, consider changing the topic.
3. Does the book title/topic morph easily into a Twitter hashtag? If not, consider changing the topic.
4. Set up the Facebook page for the book and a fan page for yourself as Joe Blow, Author; send out an e-mail blast to your entire contact list asking people to “like” your fan and book pages.
(…)

restul in the new yorker

*

alina constantinescu despre cum s-a vazut din perspectiva ei sedinta foto pentru coperta de februarie. totul s-a desfasurat in casa ei: Cazino Palace, Casa Vernescu

Ceea ce a facut ca, in cazul de fata, corpul meu sa imi transmita emotii noi. Le-am simtit puternice mai ales la inceputul sedintei foto, cand am vazut conturate personajele si jocul lor decadent.

Ma opresc la cele feminine pentru ca m-a fermecat simetria impecabila a corpurilor lor, pentru care de altfel au fost alese: aceeasi inaltime, picioare la fel de subtiri, aceleasi curburi ale spatelui, umerii la fel de lati, gat lung, sanii in forma de lacrima de aceeasi marime. Aproape ca aveau si acelasi zambet gotic sub machiajul intens care le-a colorat buzele in negru! De fapt, toate aratau ca niste clone ale feminitatii care si-au insusit decadenta si acum se bucurau de ea. Xeroxate dupa acelasi arhetip. Ceea ce facea diferenta erau tunsorile lor si modul in care li se aranjase parul.

cind alegem oamenii ca pe cai

*
esquire america apeleaza tot mai mult la augmented reality. (un concept care ma fascineaza si pe care as vrea sa-l incerc cit mai curind).
vedeta de pe coperta de februarie Esquire SUA, super modelul Brooklyn Decker se plimba prin 700 de librarii Barnes & Noble… cu ajutorul unei aplicatii augmented reality

3647
philip-roth-533interviuri false cu Philip Roth si John Grisham

interviuri false cu Philip Roth si John Grisham

o jurnalista italiana l-a intervievat recent pe Philip Roth despre noua sa care tradusa in italiana.
dupa ce au vorbit despre sex si cind de dura e relatarea iubirii trecute de o anumita virsta in cartea lui roth, jurnalista l-a intrebat despre opiniile sale critice la adresa lui obama, citind un interviu pe care-l acordase unui italian.

roth a negat ca ar fi acordat interviul si a inceput sa faca research pe net despre domnul care sustinea ca l-ar fi intervievat. a mai descoperit via facebook si un interviu cu grisham, cu aceleasi declaratii turbate si a mers mai departe pe firul cercetarii.

si-a rugat agentul de presa sa vorbeasca cu agentul lui grisham. dupa cum banuia, nici grisham nu acordase niciun interviu jurnalistului italian.

acum scandalul e in floare, revistele care au publicat interviurile au facut mea culpa, le-au scos de pe net si au publicat scuze intervievatilor.
domnul jurnalist e insa de negasit…

in caz ca vreti sa-l cautati se numeste Tommaso Debenedetti.

*
l-am iubit pe Roth pentru incrincenarea cu care a vrut sa-si faca singur dreptate. povestea pe larg in NEW YORKER

mi-ar placea, de dragul meseriei asteia, sa existe oameni care sa faca asta si in romania.

am si eu citeva banuieli asupra unor interviuri facute din condeiul imaginatiei cu cine stie ce vedeta locala sau nu…

1680

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!