Tag : parinti

Clipul care ne arată că avem timp și pentru noi

Text de Raluca Antuca

A durat doar un minut și 30 de secunde, dar m-a impresionat atât de tare încât mi-a dat copilăria peste cap și m-a făcut să-mi fie ciudă pe job-urile care ocupă părinților și acea fărâmă de timp liber.

Faptele sunt simple. Un băiețel încearcă să-i dea un bilet mamei sale, dar aceasta este ocupată și îl ignoră. El se hotărăște să o ajute la treburile casei pentru ca aceasta să aibă timp și pentru el. Iar la final reușește să-i dea acel bilet. Dar nu vă spun despre ce este vorba.

Vă invit să dați play cu o mică avertizare: vă va emoționa atât de tare încât veți fugi degrabă la cei dragi să-i îmbrățișați și să-i întrebați ce mai fac.

*Clipul The Notebook a fost produs de agenția de publicitate Joe Public pentru compania de asigurări Dial Direct din Africa de Sud.

 

2416
alistaircochleartattoo1Un tătic își tatuează implantul pe care îl are fetița lui bolnavă

Un tătic își tatuează implantul pe care îl are fetița lui bolnavă

Text de Raluca Antuca

Unii părinți sunt tare inventivi atunci când vine vorba de protejarea copiilor și de încrederea lor în propriile puteri.

Dacă o mămică din UK vinde kit-uri prin care copiii cu probleme de surzenie își pot decora aparatul auditiv (Am scris despre asta aici.), un tătic din Noua Zeelandă a devenit un exemplu pentru toți tații din lume, datorită relației speciale pe care o are cu fetița lui.

Când Charlotte avea patru ani, Alistair Campbell și-a dat seama că aceasta nu aude cum trebuie. După câteva controale, el a aflat că aceasta nu aude cu urechea stângă, iar cea dreaptă îi limitează abilitatea de a transmite suntele la creier. Pentru a corecta aceste probleme, fetița poartă un implant cohlear.

Nu de puține ori, copiii cu astfel de probleme se simt inferiori și au o stimă de sine scăzută. Cred că acestea au fost motivele care l-au determinat pe Alistair să se radă în cap și să își tatueze în același loc un implant cohlear asemănător cu cel al fetiței lui.

Acest tatuaj special ne arată cum părinții sunt dispuși de cele mai mari sacrificii atunci când vine vorba de copii lor. Într-o manieră foarte sentimentală și artistică, acest tătic reușește să aducă un zâmbet pe buze lui Charlotte!

Tattoo1

3400
28B40A0E00000578-3083034-image-m-3_1431685349927Cele mai cool păpuși cu dizabilități

Cele mai cool păpuși cu dizabilități

Text de Raluca Antuca

Dacă unii părinți văd jucăriile ca o modalitate recreativă pentru cei mici, alții îi văd latura educativă și nu prea sunt mulțumiți de păpușa Barbie cea perfecta!

După o campanie în social media, numită Toy Like Me, care promova diversitatea jucăriilor, s-au lansat niște păpuși realizate cu ajutorul unor imprimante 3D. Unele au baston, altele poartă aparate auditive și altele au semne din naștere sau cicatrici.

Makies este producătorul de jucării care a acceptat această provocare de a crea păpuși la comandă, în funcție de necesitățile copiilor. Este o modalitate perfectă de îmbunătățire a percepției copiilor față de diversitate.

Costă 69 de lire sterline și fiecare părinte poate crea jucăria potrivită copilului! Mai multe detalii aici.

28B40A2700000578-3083034-image-m-16_143168547254028B40A4200000578-3083034-image-m-12_143168542486528B409AE00000578-3083034-image-m-14_143168544750028B40A0E00000578-3083034-image-m-3_1431685349927 28B409D500000578-3083034-image-m-6_1431685390519

3450
telefon cartiDoru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

Doru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

text de Doru Iftime

Cu cîteva zile înainte să împlinească zece ani, fiica mea, Ana, era nerăbdătoare să afle ce cadou îi vom cumpăra. Trebuie că era curioasă să afle asta încă de a doua zi după ce a împlinit nouă ani, dar a început să se manifeste mai aprig cam cu o săptămînă înainte de evenimentul propriu-zis. Și eu, și soția mea eram deja exasperați de întrebările ei cînd, într-o bună zi, Ana a schimbat tactica: a făcut o listă cu posibilele cadouri și încerca să afle răspunsul prin eliminare: “O păpușă? Un joc? Un Webkinz?”…

Știam ce voia de ziua ei, știam care era răspunsul pe care voia să-l audă: telefon mobil. Cele mai multe dintre colegele sau prietenele ei erau deja, de ceva vreme, posesoare ale prețiosului obiect; ca să nu mai spun că îl aveau și unii dintre colegii de grădiniță ai fiului meu. Sigur, a spune „ceilalți copii au, al meu de ce să nu aibă?” e probabil cel mai stupid argument dintre toate. Și nu, nu acesta a fost criteriul pe baza căruia am acționat. Fiică-mea e timidă, e o fire retrasă, își face greu prieteni și îmi spuneam că telefonul ar putea-o ajuta să socializeze mai mult și să țină pasul cu micul ei grup de fete cucuiete; nu mă puteam împăca cu ideea că Ana mea va sta deoparte în timp ce prietenele ei se amuză arătîndu-și unele altora, pe telefon, clipuri haioase, ascultînd melodii noi sau jucînd cine știe ce joc. E adevărat, un părinte perfect poate ar fi găsit argumentele corecte pentru a-i explica odorului său de ce nu e bine să aibă telefon mobil; și ar fi găsit și timpul pentru a i le aminti zilnic pînă cînd copilul și le-ar fi însușit și ar fi ajuns să le susțină în mod credibil în fața prietenilor săi, poate chiar punîndu-i pe aceștia pe gînduri.

Noi însă suntem orice numai părinți perfecți nu. Încercăm să menținem un echilibru între ce e bine pentru copiii noștri și mofturile lor. Uneori reușim, cel mai adesea nu, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu ar fi mai potrivit să trecem cu arme și bagaje fie de partea binelui, fie de partea mofturilor…

Cît despre mobil, recunosc că mi se pare mai întîi util și abia apoi un moft. Nu în ultimul rînd, deși fata mea are o personalitate puternică și o fire destul de voluntară, n-o vedeam schimbînd optica micului ei grup în privința telefoanelor, spre deosebire de Tom Sawyer care, nu-i așa, a reușit să-și convingă prietenii că vopsirea gardului nu e o corvoadă, ci o plăcere.

Cu o zi înainte de aniversare, eram cu toții (noi, familia, plus prietenele Anei) pe rîndul întîi la un spectacol susținut de grupa de la grădiniță a fiului meu. În stînga mea, Ana stătea că pe ace și își continua tenace tirul de întrebări: “Un aparat foto? Un telefon? O carte?…” Trebuie spus că relația Anei cu lectura e descrisă subtil de titlul unui film cu Alec Baldwin și Meryl Streep: It’s Complicated. Una peste alta, Anei nu-i place să citească (soția mea e pasionată de lectură, eu sînt om de litere și totuși n-am reușit să o împrietenim pe Ana cu cartea – știți, poate, vorba aceea, copiii croitorului n-au haine, iar ai cizmarului umblă desculți); n-au funcționat nici amenințările, nici încurajările, nici argumentele, nici puterea exemplului.

Departe de a avea înțelepciunea de a lăsa timpul să așeze lucrurile pe făgașul lor, îmi spuneam că fiica mea ne face în ciudă nevrînd să citească; așa că, atunci cînd m-a întrebat dacă i-am luat o carte cadou de ziua ei, am privit-o zîmbind misterios. “O carte???”, a repetat ea, luînd zîmbetul meu drept răspuns afirmativ. “O carte?!!!” Ochii îi înotau deja în lacrimi: nu era supărată, nu era dezamăgită, era de-a dreptul indignată. Văzînd-o subit agitată, fetele au întrebat-o ce s-a întîmplat. Vestea era atît de teribilă încît, de undeva, de la capătul rîndului, am auzit-o pe una dintre copile exclamînd: “O carte? Ce nasol!!!”

Evident, tortura n-a durat prea mult. Lucrurile s-au liniștit cînd Ana și-a primit telefonul. Mi se pare interesant cum ne schimbăm părerile, concepțiile, principiile: nu cred să fie mai mult de 3-4 ani de cînd mă declaram surprins că un bun amic îi luase fiului un mobil la aniversarea de zece ani. Da, e o vîrstă rotundă, care merită sărbătorită printr-un cadou important, dar tot mi se părea că e prea devreme pentru un mobil.

Între timp, am depășit dilema dintre moft și utilitate, mai ales că azi punem atît de mare preț pe comunicare – sau, mă rog, pe obiectele care facilitează comunicarea. Dar n-o mai lungesc inutil cu filosofeala: lucrurile se schimbă sub ochii noștri așa că m-am lăsat și eu dus de valul evoluției: cînd fiică-mea a împlinit, la rîndu-i, zece ani, chiar dacă am introdus puțină tensiune în peisaj, nu mi-am pus problema dacă îi iau telefon sau nu, ci care model i s-ar potrivi.

Pînă la urmă, telefonul s-a dovedit un compromis util. Ana nu socializează mai mult (în viața reală, că în cea virtuală cred că e cel mai popular copil din sud-estul Europei), dar a înțeles că i-am făcut un moft și, încetul cu încetul, a început să citească mai mult. Nu foarte mult, suficient însă cît să scadă la un minim nepericulos șansele de a primi vreo carte în dar la următoarele aniversări.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: shutterstock

2162
shutterstock_146428451Doru Iftime: Story of my life – Mănușile de portar

Doru Iftime: Story of my life – Mănușile de portar

text de Doru Iftime

Ieri mi-am însoțit pentru prima dată fiul la o partidă de fotbal pe maidan. Mă rog,  e un teren de fotbal „amenajat” în Parcul Tei. Amenajat e în ghilimele pentru că gardul de sârmă împletită care împrejmuiește perimetrul e ferfeniță, iar mocheta e plină de nisipul adus de vânt de la locul de joacă din apropiere – nu vrei să cazi pe covorul ăsta de glaspapir. Cum s-ar zice, la un moment dat omul a sfințit locul (cu sau fără trafalet), amenajând un teren de fotbal, dar, într-un cartier unde sârma din gard se vinde la fier vechi, sfințirea nu poate fi veșnică.

Însă nu despre cele sfinte vreau să vă povestesc, ci despre fotbal și despre armonizarea uneori imposibilă dintre ceea ce ne dorim noi, părinții, pentru copiii noștri, și ce-și doresc ei. Dacă vorbim de sporturi, mi-ar fi plăcut ca Damian, fiul meu, să facă baschet, tenis, înot, karting. Ce sporturi a ales el? Karate și fotbal. Cu accent ascuțit – și recent – pe fotbal. Nu m-am împăcat ușor cu ideea, deși, puști fiind, am rupt nenumărate perechi de încălțări alergând după mingi de plastic care nici măcar rotunde nu erau. După ce mi-am înscris băiatul la fotbal, infatuarea a început să-mi dea târcoale și, asemenea părinților cu care am ajuns să împart băncile de pe marginea terenului la antrenamente, îmi ziceam că Damian al meu ar putea fi într-o zi un Messi, sau un Hagi, ori un Chivu fiindcă, nu-i așa, pasiunea unui copil poate mișca munții, cu adulți cu tot.

Însă fiul meu e modest: nu aleargă prea mult, așa că inițial și-a găsit un loc în apărare și s-a făcut remarcat ca fundaș. Pe urmă, fiindcă și acest efort părea prea mare, a zis că vrea să fie portar. La antrenamente a început să stea în poartă chiar și la jocurile la porți mici, unde nu e nevoie de portar. Cum tot ce-mi doresc eu de la sport, indiferent care, e ca Damian să facă mișcare, am început să fiu nemulțumit. Care e farmecul fotbalului dacă nu joci mingea, dacă nu dai gol? Mi-am exprimat nedumerirea în câteva rânduri, dar n-am insistat.

Într-o seară a venit acasă supărat că a rămas fără mănușile de portar pe care i le dăruise un tovarăș de joacă. Îi toleram dorința de a fi portar sperând să fie o toană, dar nu-l încurajam, de aceea nu i-am cumpărat echipament de portar când mi-a cerut-o. Însă, în seara aceea, amărăciunea sinceră a copilului m-a răscolit. Cu prima ocazie, i-am luat mănuși de portar.

Ieri, pe maidan, le purta cu mândrie. Jucam cu băieți mai mari, cu vârste între 12 și 16 ani (Damian are opt). Nu-i cunoșteam, îi vedeam pentru prima oară. În timpul meciului, unii l-au întrebat pe Damian la ce echipă joacă; apoi i-am auzit pe cei mai măricei lăudându-i în câteva rânduri intervențiile.

După ce meciul s-a terminat, ne îndreptam spre ieșirea din parc. Doi dintre băieți ne depășesc. „Aperi foarte bine!”, îi zice în treacăt, lui Damian, unul dintre ei. E blond, n-are mai mult de 13-14 ani, și poartă un tricou negru prea mare. Remarc că e portarul echipei adverse. Brusc, simt cum mă umflu în pene. Vorbele acelea admirative, aruncate peste umăr de un puști pe care abia îl cunoscusem, mă fac să fiu mândru de copilul meu. Sunt mândru pentru că e un portar bun, dar îi admir în special perseverența. Într-un mod oarecum discret, chiar subversiv, Damian a pus piciorul în prag. Când n-am vrut să-i iau mănuși de portar, s-a descurcat făcând rost de o pereche de la un prieten; s-a încăpățânat să stea în poartă chiar și după ce i-am reproșat că nu vrea să alerge și că ăsta e, de fapt, motivul pentru care vrea să fie portar. Azi, tenacitatea lui e răsplătită. Tovarășii de joc îl apreciază, însă asta e o victorie măruntă în comparație cu faptul că a câștigat lupta cu una dintre prejudecățile tatălui său.

N-are importanță ce ne dorim noi, părinții; nu contează ce-mi doresc eu, ce frustrări mă încearcă sau ce vise nerealizate vreau să împlinesc prin copiii mei. La urma urmei, toți ne dorim să facem ce ne place și să fim apreciați de ceilalți pentru asta. Nu știu dacă Damian va fi următorul Edwin van Der Saar, Peter Schmeichel, Gianluigi Buffon sau Dino Zoff, dar știu sigur că va lupta cu pasiune pentru ceea ce-i place.

*

Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover :shutterstock

2480

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!