Tag : personal

fetita1 (2)cea mai veche amintire din copilarie

cea mai veche amintire din copilarie

miine e 1 iunie. bun prilej pentru niste amintiri simpatice

care e cea mai veche amintire a voastra din copilarie ?

***

cea mai veche amintire a mea e de la aproape 3 ani. ma dusesera la gradinita unde era sora mea sa o luam acasa. numai ca ea repeta pentru o serbare si faceau dansuri in sala de clasa, asa ca a trebuit sa mai asteptam pina au terminat. imi amintecs ca m-am uitat f curioasa din usa la ceea ce faceau si , dupa ce m-am plictisit, am inceput sa fac acelasi lucru in holul in care o asteptam.

era o miscare in cerc si pentru ca ei stateau cu capul in jos cind se invirteau in pas de dansuri populare, iar eu ii imitam pe hol, stiu si acum modelul covorului. alb cu roshu, cu un oval mare din flori roshu cu negru. ma incurca ovalul ala pentru ca eu trebuia sa merg in cerc.

***

m-am gindit de multe ori ce arata din caracterul meu aceasta cea mai indepartata amintire si mi-am dat  seama ca pe undeva inca mai fac asta: daca vad ceva ce fac altii cu succes, ma intreb daca pot si eu sa fac. de multe ori si incerc sa fac sa vad daca-mi iese.

spre deosebire insa de anii aia, acum stiu foarte clar ca sunt unele lucruri pe care eu nu le pot face. pentru ca unii oameni au cite un har pe care eu nu-l am.

***

care e cea mai veche amintire a voastra?

 

1927
salutatractie

atractie

bucuresti,bulevardul dacia, in jurul prinzului

pe strada de vis a vis de Institutul Francez  era aglomeratie. era singura parte de umbra intr-o zi in care soarele ardea ca-n august.

aproape de intersectia cu Polona, in sensul de mers catre Romana, o tinara, blonda, cu picioare ungi de balerina. in pantaloni scurti de jeans, cu gleznele mai subtiri decit incheieturile miinilor multor barbati. mergea cu capul sus ca si cum toata lumea ar fi fost a ei.

doi metri in spate doua tinere banale. fuste pina la genunchi, din pinza, tricouri largi pe trupurile lor plinute, cu piele creola. par mediu spre lung, castaniu. birfeau ceva despre o colega de facultate.

in spatele lor, la inca un metru, eu incercind sa o vad printre cele doua pe superbitatea blonda din fatza ca sa o evaluez: pitzi sau nu.

din sens opus venea un tinar domn inalt, brunet, tuns foarte french si imbracat foarte chic.  trupul lui spunea ca e timid. privirea in jos, umerii adusi. a trecut pe linga superbitate privindu-i cel mult gleznele, apoi in dreptul fetelor creole ceva i-a atras atentia: poate faptul ca rideau, poate ceva ce ziceau. habar n-am.

a ridicat ochii din trotuar, s-a uitat la fata cea mai apropiata de el si dupa o clipa i-a ocolit privirea imbujorat, dar zimbind cald. apoi a lasat din nou capul in jos. in secunda aia in care a ocolit privirea tinerei creole i-am vazut fatza: linii drepte ca de grec si niste ochi verzi dementiali.

cind a trecut pe linga mine, isi evalua sireturile.

iar eu ma gindeam ca atractia n-are nici cea mai mica legatura cu a fi superb. si ca e linistitor pentru noi, muritorii de rind, care n-aratam a superbitate sa mai observam din cind in cind asta.

 

 

1231
ellelista mea cu micile placeri in Elle Decoration

lista mea cu micile placeri in Elle Decoration

simpatica Ileana Raducanu (care e redactor sef la Elle Decoration, dar si un om frumos care e preocupat sa educe copiii in arta ) m-a rugat acum citeva saptamini sa scriu care sunt lucrurile care-mi plac pentru o sectiune speciala din revista ei, editia de mai.

a fost draguta si m-a lasat sa spun lucruri din toate domeniile, as fi avut mari probleme daca trebuia sa spun doar obiecte pentru ca nu ma atasez de multe obiecte si nici nu as fi avut suficiente creatii de designer potrivite cu formatul revistei ei pe care sa le mentionez.

iata primele 3 lucruri de pe lista, in ordinea aleasa de Ileana, eu le-am scris fara o ordine anume, iar Londra aparea mai la coada:)

Imi place Londra. E orasul care are o energie culturala incredibila, si in sali, si pe strada. Merg cit pot de des la teatru sau la spectacole de dans la Londra.

My guilty pleasure: dulciurile – de la ciocolata la macarons sau prajituri insiropate. Rezist cu greu tentatiiilor zilnice.

Imi plac ceasurile vechi carora li se vede mecanismul prin geamul din spate. Am o mini colectie, unul chiar de la 1880, si le port ca pandantiv.
later edit: Imi place zborul, relativa libertate din aer: am sarit cu coarda elastica, am facut un salt cu parasuta, m-am plimbat cu balonul cu aer si cu parapanta. Perseverez.
am adaugat-o pt ca tocmai mi-am propus ca in vara asta sa invat sa manuiesc un zmeu.
restul lucrurilor – filmul meu preferat ever, obiectul pe care-l iubesc cel mai mult, parfumul meu, scriitorul preferat si alte citeva nastrujnicii in Elle Decoration, editia de mai.

2538
Hable Con Ellahable con ella – cit de ciudata e mintea omului

hable con ella – cit de ciudata e mintea omului

m-am trezit cu melodia Rachel a lui Bau (pe care o stim din Hable con Ella, filmul lui Pedro Almodovar) in gind

inca ma mai gindesc de la ce mi-a venit in minte melodia asta. cert e ca imi aduceam aminte si cam ce scrisesem despre film la momentul respectiv; primele fraze.

am cautat acum textul: are fix 10 ani vechime. (surprinzator, sta in picioare si acum si, culmea! pentru spiritul critic cu care-mi citesc textele, i-am dat o nota de trecere maricica)

Într-un film al cărui titlu e un îndemn la conversaţie, povestea este de fapt un monolog, iar cele mai spectaculoase secvenţe sunt “fără vorbe”: o balerină dansează cu ochii închişi iar un bărbat îndepărtează obstacolele de care s-ar putea lovi – mese, scaune – nu poate îndepărta însă un perete de care femeia se loveşte repetat (e un simbol al efortului bărbaţilor din povestea care abia începe pe ecran), o secvenţă de film mut – “Amantul pitic” – cu o metaforă despre devotamentul absolut al bărbatului întru satisfacerea sexuală a femeii şi momentul final al filmului când un el şi o ea îşi zâmbesc în timpul unui spectacol de balet (EL stă cu două rânduri mai în faţă şi priveşte uşor peste umăr – căci într-un fel EA e parte din trecut, EA zâmbeşte încrezătoare uitându-se în faţă – căci EL ar putea fi viitorul, iar pe rândul care-i desparte, scaunul din dreptul lor e singurul rămas gol – dar e ocupat de spectatori căci ei ştiu povestea care-i uneşte pe cei doi, dar îi şi ţine la distanţă.)

tot textul e aici. daca n-ati vazut filmul s-ar putea sa va convinga sa-l cautati.

***
ce ma uimeste insa e cum functioneaza mintea omului: de ce mi-am adus aminte atit de exact ce am scris intr-un text de acum 10 ani si  ce m-a facut sa ma trezesc cu melodia asta in cap.
si ma mai streseaza gindul ca daca textul asta de acum 10 ani e asa scris (si sta in picioare, cum ziceam), in anii astia n-am invatat prea multe pentru ca tot cam pe acolo scriu, ca tehnica.

ma rog, vorba titlului filmului, am de vorbit… cu mine.

1628
cristian stanDave Gahan si-un prieten de-al meu:)

Dave Gahan si-un prieten de-al meu:)

fetelor invidiati-ma: il stiu pe Dave Gahan de Romania. il stiu de atit de multi ani, incit nu mi se mai pare vreo smekerie.

plus ca nu are niciun merit ca seamana cu Dave, mamei lui ar trebui sa-i multumeasca…

domnul din fotografia de mai sus se numeste Cristian Stan si mi-a fost coleg de scoala. cind era in liceu rupea toate inimile fetelor fix cu look-ul asta de Dave din fotografia de la tinerete:)

pe vremea aia mai si cinta la chitara, acum nu mai stiu daca mai are aceasta activitate, dar stiu ca face fotografii foarte frumoase si-are o meserie nashpa, cu multe cifre si planificari. lucreaza in publicitate.

l-am exploatat in 2006 ,cind a venit pentru prima data Depeche Mode in Ro, intr-un supliment special pe care l-am facut pentru revista la care prestam activitati. el s-a supus (singura data in viata cind a facut asta:)) ) doar ca sa ne spuna ca , de fapt, cu look-ul lui de Dave agatza femei care nu-i placeau .

vine diseara la concert. din orgoliu desigur, sa vada daca el sau Dave arata mai bine :) ma rog s-a exprimat “vin sa vad cum mai arat”

fetelor va pot da nr lui de telefon:)

P.S mi-am dat seama ca am trei prieteni care se numesc Cristi Stan, as putea sa-i intilnesc si, mai mult, sa scriu un story care se numeste chiar asa: Cristi Stan (domnilor, va stiti voi care sunteti, ma lasati sa va fac celebri?:) )

 

 

1490
nicu-alifantis-505603lsmerenia domnului Nicu Alifantis

smerenia domnului Nicu Alifantis

domnul Nicu Alifantis a fost unul dintre primii oameni MARI pe care i-am intilnit pe cont propriu, (mai intilnisem oameni dintre acestia rari – cu har , artisti – in casa unchiului meu care era compozitor, dar eram spectator acolo, ca si cum as fi fost intr-o sala la un concert, nu trebuia sa le fac fatza direct)

cu domnul Alifantis m-am intilnit cind lucram la radio si eram responsabila de lucrurile/ muzicile/ evenimentele cu care se asocia Europa FM.

imi aduc foarte bine aminte cum a intrat in biroul meu si cum isi prezenta albumul si munca, iar eu ma minunam ca e in fata mea si rememoram ca primul meu sarut a fost pe unul dintre cintecele sale. as fi putut enumera lejer 20 de piese care imi marcasera adolescenta din La Toji baladist, Decembre, Risipitorul de iubire sau Piata Romana nr 9.

vorbea cald si calm, rar. inca mai vorbeste la fel pentru ca asa e felul dinsului, dar pentru mine  – care-l aveam atunci in fata pentru prima data  – mi se parea ca vorbeste din alta lume si de asta il aud asa… ma gindeam ca e gresit ca marele Alifantis sa stea sa-si explice munca unei pustoaice ca sa obtina un parteneriat, dar el era extrem de profesionist si ma trata ca si cum as fi fost egalul sau, ba chiar putin superioara.

in ziua aia , desi nu stie, domnul Alifantis m-a invatat despre smerenie si mi-am promis ca orice meserie voi face in viata asta, n-o sa uit sa ma bucur de intilnirile cu oamenii cu har. si-o sa-i respect, protejez si sustin cu orice pot eu.

au trecut mai bine de 10 ani de la intilnirea aia si inca ma straduiesc sa-mi tin promisiunea.

domnul Alifantis implineste astazi 40 de ani de cariera, iar baietii simpatici de la Blogal Initiative (Chinezu si Vlad Dulea) s-au gindit sa -i faca o bucurie cu marturisi ale multor oameni despre dinsul.

la multi ani.

***

puteti asculta fragmente din noul sau album Mozaic pe siteul alifantismozaic.ro

2115
copilo cursa de taxi cit o poveste de viata

o cursa de taxi cit o poveste de viata

– cum va cheama? cine a facut comanda?

m-am urcat in masina lui de la sediul agentiei de publicitate Pastel unde tinusem un seminar, de pe o straduta de linga Drumul Sarii si cum cineva din agentie imi comandase taxiul, habar nu aveam sa-i raspund.

– nu le-ati retinut numele?

– nu, erau 22 la curs, cum sa le tin minte la toti numele. dvs tineti minte atitea nume?

a inceput sa rida, a pornit motorul si-am plecat

– cind eram tinar nu tineam minte nici numele iubitelor in primele zile. si tot intrebam ‘dar cum iti zice mama ta acasa, ca sa-ti spun mai ca-n familie’ , incercind sa aflu cum le cheama. am crescut chiar aici de unde v-am luat. in cimitirul care era la capatul strazii de unde v-am luat e ingropat fratiorul meu.

– imi pare rau. cind a murit?

– acum 6 ani.

– ce-a patit?

– leucemie.

– era mai mare sau mai mic?

– mai mic cu 6 ani.

– si n-ati putut sa-l tratati… sa faceti ceva…

– nu stiu cit stiti despre leucemie, dar sper sa nici nu stiti. boala asta cind te diagnosticheaza, te si baga in spital. a fost la medic ca ii era rau si i-au spus dupa ce i-au facut analize ‘unde sa te mai duci acasa? stai aici, ai leucemie.’ el nu intelegea nimic, dar cum sa-i spui asa , dintr-o data ‘ai leucemie!’. m-a sunat pe mine si mi-a spus si dupa aia am inceput sa aflam pas cu pas. in septembrie a fost diagnosticat, in noiembrie a facut 26 de ani si in aprilie s-a dus saracutul.

– si n-ati putut face transplant?

– n-a putut duce corpul lui. mai am doi fratiori care erau 100%compatibili cu el pentru transplant, dar trebuia sa faca chimioterapie inainte si nu l-a dus corpul. si facuse 10 ani de lupte, era un barbat cit usa, in liceu se bateau fetele pentru el. dar Doamne Doamne nu tine cont de astea, are legile lui…

la urmatorul stop si-a scos telefonul si mi l-a aratat pe fratele lui: inalt, brunet, frumos ca un model. zimbea in fotografie aratind o dantura de reclama.

– aici in spitalul de linga locul unde va duc s-a dus micutul. a venit medicul si ne-a zis: “nu mai traieste mult. sa stati in spital linga el, poate va cheama sa-si ia la revedere”. dar el nu mai voia sa vorbeasca decit cu mine si cu tata, saracutul.  si ca sa vedeti cum e viata asta, mama care e bisericoasa a zis “nu moare astazi, nici miine. pe 28 o sa moara.” si-atunci a murit.

– cum asa?

– strabunica a murit intr-o zi de 28, tatal mamei intr-o zi de 28, fratele mamei tot intr-o zi de 28.

– imi pare rau.

– si tot ca sa vedeti cum e viata, dupa ce s-a dus micutul, eu am ramas cu prietenii lui. sunt antrenor jucator al echipei prietenilor lui.

– ce jucati?

– mini fotbal. cu emotii mari acum ca suntem in liga si suntem pe cale sa retrogradam. si-am intrat cu bucurie anul trecut in liga, cu mult efort.

– cum il chema pe fratele dvs?

– Ionut.

aproape ajunsesem acasa si tot ce aveam in minte era ca nu m-am intilnit intimplator cu povestea asta si ca domnul acesta cald si bun care vorbeste cu atita drag despre fratele lui disparut ar trebui sa auda CEVA de la mine. tocmai incheia o cursa care plecase de linga casa in care locuise fratele lui, de linga cimitirul in care se afla ingropat si avea punct terminus in fata spitalului in care murise, iar totul se intimpla la doar citeva zile de la comemorare. stiam ca trebuie sa-i spun ceva doar ca nu aveam nicio idee. imi curgeau lacrimile pe obraz. atit.

a oprit motorul, i-am dat banii pentru cursa si, cind sa ies din masina, mi-am adus aminte de o secventa dintr-o carte (multumesc Kevin Brockmeier):

– e o legenda indiana care spune ca oamenii traiesc intr-o lume de linga noi chiar si dupa ce nu mai sunt printre noi, trebuie doar sa ne gindim la ei,sa vorbim despre ei si sa le pastram in minte numele, gesturile, intimplarile la care am fost martori.

i-am vazut lacrimile din coltul ochilor si am auzit cum rosteste usor

– da. frumos spus.

 

2223
1s-a furat camionul cu comoara din aur

s-a furat camionul cu comoara din aur

Saptamina asta am fost al cel mai neobisnuit eveniment din viata mea.
Ar fi trebuit sa vad o expozitie de aur din madagascar; era atit de valoroasa incit intrarea era exclusiv pe baza de invitatie si m-am gindit sa fac o supriza comunitatii de pe FB asa ca am facut rost de inca 2 locuri pe care le-am daruit Andreei si lui Alexandru.

iata-ne pe toti la locul faptei unde era un camion urias pazit de niste domni care erau in umeri cam cit 5 ca mine.

ati vazut deja la televizor, cind sa inceapa evenimentul s-a furat camionul si adio comoara.
n-am vazut nimic. in loc de asta, ne-au amprentat, ne-au luat datele si ne-au dat fiecaruia ci

te un telefon al carui numar l-au notat ei in niste tabele.

abia in dimineata asta am pus cartela in telefon. sper sa nu ma sune nimeni:)

cert e ca respectivul camion a inceput sa apara in diferite locuri prin bucuresti. ii puteti gasi parcursul pe http://gasestecamionul.antena3.ro/, va anunt daca ma suna sa ma mai traga la raspundere ca eram acolo.

daca il vedeti pe undeva puteti sa lasati un indiciu pe acelasi site, au promis ca impart din comoara cu cine-l gaseste:)

altfel, voi ce credeti ca se afla in acest camion

1241
anemonao curte interioara

o curte interioara

acum multi ani, cam pe vremea cind ziceam ca m-am indragostit la Dakino, am vazut un scurt metraj care ma urmareste.

era al unei tinere din Islanda, roscata, cu parul lung si cret, venise la noi in tara la festival cu filmul si-asa am remarcat-o… filmul era insa mai misto decit ea care nu era deloc urita.

***

filmul era povestea unei tinere care se muta la parterul unui bloc cu curte interioara. se muta pentru curte chiar daca vede ca e plina de gunoaie.

in prima saptamina face curatenie, arunca saci de lucruri putrezite si de sticle. se bucura de fiecare moment in care soarele ajunge deasupra blocului si intra perpendicular pe paralelipipedul format de cladire cu baza in curtea ei interioara.

dupa ce totul e curat, pune un balansoar in curte si isi invita prietenii la o petrecere.

noaptea se trezeste in zgomotele care vin de pe fereastra dinspre curtea interioara. dimineata gaseste un televizor, ceva haine murdare, citeva prezervative folosite.

urla la vecini, dar nu se vede nicio miscare la fereastra. face curat din nou. si planteaza citeva flori.

a doua zi gaseste din nou mizerie aruncata de sus si decide sa se mute in curte ca sa vada cine sunt vecinii care arunca lucruri pe geam.

dupa citeva zile incep sa sune prietenii dupa ea, nu raspunde. peste alte citeva zile cineva sparge usa si intra in apartamentul ei: nu era nimeni.

in curtea interioara, pe balansoar intre milioane de gunoaie, urme fine ale trupului ei acoperit aproape cu totul de mizerie.

din maldarul de gunoaie, o floare, o anemona.

***

peste foarte multi ani – aproape 15 – am aflat ca anemona inseamna in limbajul florilor abandon.

***

astazi am fost intr-un bloc de pe linga conservator care avea aceasta curte interioara. si mi-am adus din nou aminte de scurt metrajul asta.

1411
chairce facem cind nu facem nimic

ce facem cind nu facem nimic

aseara, cu un pahar de vin alaturi si dupa ce ne-am uitat la Romania danseaza, am ajuns sa discut cu prietenii in casa carora petrecusem Pastele despre ce vor face concurentii – chiar si cistigatorii – cind nu vor mai avea miza si expunerea show-ului in fata. de aici n-a fost decit un pas sa dezbatem cum dealuiesc oamenii situatiile in care nu fac CEVA. orice.

am vorbit despre asta acum 3 ani la Women on Web si aseara am descoperit ca, desi aveam transcrierea speech-ului, nu l-am facut niciodata public. iata-l.

***

ce facem cind nu facem nimic

Acum citiva ani am petrecut o saptamina alaturi de regizorul Andrei Serban la Sibiu ca sa-l vad cum lucreaza pentru o noua montare a Pescarusului lui Cehov. Intr-una din zile am mers cu el la cursul de actorie al studentilor din anul I.

Am intrat in sala de curs si, din primele clipe, s-a remarcat un student care vorbea mai tare, gesticula mai mult, scria pe el “vreau sa captez atentia”. Cum trebuia sa faca un workshop cu ei,  Andrei Serban l-a invitat in mijlocul clasei pe acest baiat, i-a dat un scaun si i-a spus:

“Te rog stai aici si sa nu faci nimic. Nimic. Absolut nimic.”

Tinarul era fericit – fusese bagat in seama de maestru  – si s-a asezat hotarit pe scaun (Serban e unul dintre cei mai mari regizori de teatru si de opera pe care i-a avut vreodata Romania – a lucrat cu Diane Lane, cu Christopher Reeve, Meryl Streep, dar si cu cei mai mari actori romani).

Andrei Serban s-a asezat pe primul scaun din apropierea tinarului, si-a pus miinile in sin si a inceput sa-l priveasca. In privirea lui erau forta si condescendenta.

Colegii tinarului ii priveau atent.

Dupa un minut tinarul a inceput sa se miste pe scaun. Andrei Serban a tusit ostentativ. Clasa a inceput sa rida. Tinarul a roshit.

Dupa alte 30 de secunde, cind era evident ca tinarul se simte inconfortabil in fata privirilor celorlalti, Andrei Serban s-a dus linga el, i-a pus mina pe umar si-a spus:

“Ca actor cel mai greu e sa stai fara sa faci nimic. Sa stai pur si simplu, mult timp, linistit, fara sa te gindesti la nimic, fara sa transmiti nimic. De obicei tacerea actorului are o semnificatie, statul lui nemiscat are o alta semnificatie. Dar cel mai greu e sa nu faci nimic.”

*

Stiu ca nu va ginditi la asta decit atunci cind aveti vorbe de ocara despre unii si altii, dar si noi suntem actori. Daca suntem onesti recunoastem ca, desi n-am facut scoala de actorie, jucam roluri.

Mircea Diaconu a explicat odata de ce toti oamenii sunt actori.

Ne constumam in fiecare dimineata, ca sa facem fata publicului nostru. (Sigur, noi, femeile, ne costumam ceva mai mult, dar o facem pentru ca … suntem inspirate de reviste )

Suntem cu totii actori cind mergem la primarie sa cerem aprobare pentru o casa, avem un rol pregatit, un discurs pe care sa-l spunem. Daca nu e primarie, e seful cind cerem o marire de leafa sau e administratorul blocului.

Ne pregatim un rol/ un speech cind cerem in casatorie (ma rog mai ales domnii, dar avem egalitate de sanse si, din cind in cind, cerem si noi femeile in casatorie);

Ca in exercitiul lui Andrei Serban si pentru noi, oricit de ciudat ar parea la primul gind, cel mai greu e cind nu facem anumite lucruri si nu atunci cind le facem.

***

Astazi exista retete pe pasi pentru orice profesie am alege, pentru cum sa facem cunostinta cu un domn sau o doamna, pentru cum sa facem dragoste, cum sa dam mina sau cum sa spunem buna ziua.

Le gasim pe toate pe net, in carti sau exista traineri specializati.

Dar cind nu facem CEVA suntem singuri. Si nu ne invata nimeni cum sa rezolvam asta.

Ma refer la lucrurile pe care lumea spune ca trebuie sa le facem si daca nu le facem e gresit.

Nu urmam o facultate in pas cu toata lumea.

Nu ne casatorim.

Nu facem copii.

Nu ne luam masina, casa sau televizor cu diagonala de multi cm.

Nu facem CEVA.

Si trebuie sa stam pe scaun, in fata clasei si sa ne uitam la colegii nostri – de virsta, de serviciu, de singe sau orice fel de colegi ar fi ei – fara sa facem CEVA.

Sa stim ca ne analizeaza, ca ne judeca, ca zimbesc ironici.

Iar noi sa nu facem nimic.

E un exercitiu pe care cei din liga mare l-au intilnit de multe ori.

***

Cei mai multi dintre oamenii care au facut ceva cu care sa schimbe lumea au inceput prin a nu face ceva ce-i obliga societatea. Au incalcat reguli si s-au asezat apoi pe scaun ca sa-i lase pe altii sa-i judece.

***

Ma intorc la actori si actorie, pentru o alta poveste care leaga lumea civila cu scena.

La prima lui vizita in Romania, l-am intilnit pe Ethan Hawke cu citeva minute inainte de lectura publica a cartii sale Miercurea Cenusii. Mi-a spus atunci:

”Pentru noi, actorii, cel mai greu e cind nu facem nimic. Cind suntem intre doua proiecte. De la un anume moment incolo, nici macar nu mai e vorba de bani, e vorba de cum iti ocupi mintea. De asta am scris Miercurea cenushii. Ca sa fac ceva.”

Toti am avut sau vom avea momente in viata cind ne vom afla in pauza dintre doua situatii active; doua joburi; doua proiecte; doua iubiri; doua casatorii…

Si daca n-ati descoperit inca pe pielea voastra veti descoperi curind ca nu e nimeni care sa va preda lectia ce fac cind nu fac nimic.

Cind nu mai iubesc…

Cind n-am un proiect care sa ma tina in priza…

Cind n-am obligatii de timp si spatiu…

Stiu ca toata lumea vorbeste despre cheia succesului ca fiind actiunea: sa fii activ, sa te implici in multe; sa stii cit mai multe.

Dar o parte importanta din succesul fiecaruia e bazat pe ce face cind nu face nimic.

Cit de bine suntem infipti in propriile picioare cind stam in fata clasei spunind ca nu facem nimic, cit de asezatisuntem in propriul corp si propria minte cind nu facem lucrurile pe care ar fi trebuit sa le facem, dupa standardele lumii.

***

Ma intorc intimplarea de la Sibiu cu Andrei Serban. Cind am plecat de la cursul studentilor, tzopaiam in jurul dlui Andrei Serban, comentind:

“Nu e corect cum ati pus problema. El nu avea de unde sa stie cum sa stea fara sa faca nimic, nu exista un raspuns corect la exercitiul asta.”

A zimbit: ”Adu-mi aminte mine dimineata inainte de repetitii sa-ti arat rezolvarea acestui exercitiu”

A doua zi, pina sa vina actorii la repetitii, s- a asezat pe un scaun la marginea scenei, in timp ce eu stateam pe primul rind, in sala. A inchis ochii si am vazut cum trupul i se relaxeaza. A trecut un minut, nu facea nimic, a mai trecut un pic, el tot la fel de relaxat cu ochii inchisi. Eu, care ma plictisisem uitindu-ma la un om care nu facea nimic, m-am gindit ca ar fi foarte tare sa adoarma acolo si sa vina actorii sa-l gaseasca asa.

Si-am zimbit.

In urmatoarea secunda a inceput si el sa zimbeasca, desi avea ochii inchisi.

Peste citeva clipe a deshis ochii:

“E alegerea ta cit esti de relaxat si de deschis la ce e in jur, atunci cind nu faci nimic.”

***

Acum, peste niste ani, cu ceva experienta in spate, cu ceva momente in care n-am facut “nimic” – emotional sau profesional – stiu ca putem fi “pereti” sau “oglinzi” cind nu facem nimic.

Putem sa fim opaci, inchistati, sa ricoseze din noi toti si toate, pentru ca noi avem un task: “nu facem nimic”.  E important pentru noi ca stam pe scaun in fata tuturor, iar ei ne judeca pentru ca nu facem nimic. Asta ne ocupa toata energia si timpul.

Dar putem  la fel de bine sa fim ca o oglinda, sa preluam din jur energie, zimbete si sa le dam mai departe, sa le reflectam catre cei din jur, chiar daca, aparent, nu facem nimic.

Astazi stiu ca e alegerea noastra daca suntem oameni perete sau oameni oglinda atunci cind nu facem nimic.

Restul e ceva pe care-l faci si il inveti ca mersul pe jos. Faci doi pasi, cazi, te mai ridici. Iar mai faci doi pasi. Usor usor.

Bucuresti, octombrie 2010

2413
soareLumina – De Paste

Lumina – De Paste

ce-mi place cel mai mult in ritualul Luminii de Paste e grija pe care o ai cind pleci cu luminarea/ candela ta aprinsa.

concentrarea pe care o ai la fiecare pas sa nu vina o adiere de vint care sa-ti spulbere simbolul.

de asta nu-mi plac candelele moderne – arata comoditatea si schimba miza: povestea drumului Luminii pina acasa e despre atentie.

***

pentru duminica aceasta de Paste m-am gindit sa va spun 4 intimplari reale despre Lumina.

la lansarea noii campanii de imagine Dove – esti mai frumoasa decit crezi – m-au pus sa scriu ce inseamna frumusetea pt mine. am scris un singur cuvint: LUMINA. pentru mine, personal, asta are si parti bune si parti rele. despre lumina in frumusete cititi aici.

acum citeva zile m-am plimbat cu Trenul Regal, ocazie cu care am remarcat ca ferestrele lui sunt mult mai mari decit ale oricarui alt tren. si ca, datorita acestui detaliu, salonul spunea o poveste frumoasa despre simplitate. o cititi aici.

exista o campanie in Romania de o mare finete si sensibilitate. e adresata celor care nu vad, dar si-ar dori sa experimenteze arta. sa o simta. e vorba de a simti picturile, sculpturile sau exponatele din muzee. aici puteti citi o poveste despre oameni buni care fac sa fie lumina pe dinauntru, cind lumina de afara nu poate fi vazuta.

si ultima poveste, in ordinea celor pe care le-am scris pentru ca nu stiu cum le veti citi, e despre cum ajunge Lumina din Israel in Bucuresti si care-s lucrurile pe care mi le-am asezat in minte la multe saptamini distanta de la vizita la Ierusalim.

patru povesti despre Lumina, care sunt de fapt patru povesti despre a fi atent. povesti asemeni celor pe care le intilnim tot timpul anului, nu doar de Paste.

***

aseara, eu am luat Lumina de la Ana Onisei, prietena mea. ea e mai curajoasa si s-a dus in multimea din curtea de la Gradina Icoanei si-a luat lumina de la cineva. pe drum, luminarica ei s-a stins si-a luat Lumina de la mine, in timp eu mi-am facut curaj, cu voce tare, in eventualitatea ratarii obiectivului de a o duce pina acasa: “si daca se stinge nu conteaza. Lumina e in capul meu, altfel n-as fi facut multe.”

apoi, pe Batistei, s-au stins amindoua luminarelele. si-a mea. si-a ei. ne-a dat Lumina un domn vinzator de la un chiosc non stop.

“aveti dumneavoastra?! am intrebat noi uimite dupa ce s-a oferit, pentru ca lumea avea candele complicate si ne refuza spunind ca nu pot deschide instalatiile.

“sigur, mi-a dat mai multa lume cind a trecut”.

 

 

1532
audrey-hepburn-rome-styleRoma lui Audrey

Roma lui Audrey

prima data cind am fost la Roma am fost pt Michelangelo.

pe vremea aia il iubeam pe Michelangelo, inca il mai iubesc si -l consider un alien (niciun om nu poate face astazi cit a facut el acum citeva sute de ani, cu o tehnica mult mai putin dezvoltata din toate punctele de vedere)

am luat pas cu pas toate cladirile in care era un semn al lui – o sculptura, o pictura sau ceva din matematica speciala a arhitecturii lui. imi amintesc ca, intr-o seara pe linga Spanish Steps, am ascultat poeziile pe care i le-a scris lui Tomasso, iubirea lui cea mare, iar ca sa-mi inving oboseala si sa merg sa vad o biserica al carei nume nu-l mai stiu, dar care s-a dovedit a fi cea mai frumoasa prin austeritatea si minimalismul ei, mi s-a spus ca sub o anume piatra linga ea Michelangelo isi lasa scrisorile de dragoste catre singura doamna din viata lui, Vittoria Colona. am prins aripi si -am primit si scrisorile lor, in italiana, cind am ajuns la fata locului:)

**

a doua oara am fost la Roma cu treaba. interviuri, n-am avut timp de multe, dar mai stiu ca intr-o noapte am luat-o aiurea pe strazi ca sa simt putin orasul.

***

a treia oara am fost pentru Fellini. s-a intimplat sa fac un interviu cu Gilbert Adair (domnul care a scris The Dreamers, dupa care a facut Bertolucci filmul) si sa fie frumoasa conversatia intre noi. cum a scris si o biografie a lui Fellini, am aflat o multime de ponturi pe unde l-as putea cauta/ simti altfel geniul lui Frederico Fellini.

aproape o saptamina am intilnit oameni care l-au cunoscut, am fost in casa in care a locuit si mi-am petrecut timp in cafenelele lui preferate.

***

am mai fost de atunci de citeva ori la Roma, m-am plimbat si m-am ratacit pe strazi si, teoretic, n-am ratat niciunul dintre obiectivele turistice importante.

cel mai recent, anul trecut am fost pentru trei zile ca sa-l vad pe Akram Khan dansind, cind am avut parte si de una dintre cele mai magice intimplari plecata de la o intrebare nevinovata de jurnalist (daca nu stiti povestea, va rog, va rog, cititi despre Ingerii lui Akram Khan)

astazi de dimineata, citind Vanity Fair care o are pe Audrey Hepburn pe coperta mi-am dat seama ca desi iubesc filmul Vacanta la Roma, la niciuna din vizitele mele acolo, n-am fost pe urmele lui Audrey.

o parte din story-ul din VF o puteti gasi aici, nu e insa si textul pe care fiul ei, Luca Dotti, l-a scris pentru aceasta editie VF.

el incepe asa

A short time ago, while letting me off by my doorstep in Rome, a taxi driver said to me “I know this place. years ago I used to bring a beautiful woman here”. That woman was my mother, Audrey Hepburn.

partea simpatica este ca din descriere si stiu unde e strada, stiu si zona unde e restaurantul care e mentionat drept preferatul ei.

de dimineata am realizat ca de cele mai multe ori am fost la Roma dupa barbati:) si-am hotarit ca ma voi reintoarce curind, pe urmele lui Audrey.

 

 

1977
philips proexperimentam curatenia de primavara… voiosie.

experimentam curatenia de primavara… voiosie.

astazi a venit doamna care ma ajuta la curatenie si m-a anuntat ca e ziua pentru curatenia de primavara. rezultatul? am plecat in parc sa scriu:). a mai zis dinsa ceva saptamina trecuta legat de curatenia de primavara, dar mintea mea a refuzat sa perceapa informatia.

***

m-am gindit de multe ori de ce sunt momente in care imi place sa fac curatenie si altele in care fug de acasa.

de exemplu, cind am de scris un text mare si important, primul lucru pe care-l fac este curatenia – mi se pare ca mi se aseaza si mintea la locul ei, in timp ce pun in ordine lucrurile care au plecat prin casa pe un traseu stiut doar de ele.

***

ceea ce ma streseaza cu adevarat la curatenie e covorul meu impletit. e vedeta din toate fotografiile din casa mea pentru ca e suportul de fotografiere ca sa arat diverse daruri pe care le primesc, fara sa se vada mult din casa :)

covorul asta e de fapt cosmarul meu. pentru ca intre impletiturile alea se aduna lucruri care sunt o veselie la curatenie.

***

motivul pentru care il fac iar vedeta pe covorul meu este ca sa va anunt ca Philips a lansat in aceste zile, la timp pentru curatenia de primavara, noile aspiratoare PowerPro cu putere extrema de aspirare, fara sac de praf si cu o tehnologie care suna foarte SF si performant.

Pentru început, aerul este aspirat cu o viteză mare graţie fantei de admisie drepte şi netede, apoi orificiul curbat de trecere a aerului accelerează aerul în sus în compartimentul ciclonic. Astfel, datorită mişcării circulare praful este separat de aer şi ai parte de o curăţare optimă şi rapidă a covoarelor, podelelor, dar şi a mobilei.

Această tehnologie, alături de duza AeroSeal şi motorul puternic, permite obţinerea unei performanţe  superioare de aspirare. AeroSeal creează un spaţiu etanş pentru o aspirare optimă şi desparte cu grijă fibrele covorului pentru a elimina rapid murdăria şi praful din profunzimea acestor

Sunt deja in magazine la preturi pornind de la 374 lei pina la 674 lei, deci cred ca tocmai i-am gasit un prieten covorasului meu celebru.

1124
geam5 reguli ca sa nu-ti ratezi brandul personal

5 reguli ca sa nu-ti ratezi brandul personal

aceasta este o adaptare (putin scurtata) a prezentarii mele de la PR FORUM unde am vorbit despre Brandingul personal pentru manageri. cum a fost ultima data cind am mai vorbit public despre strategia in brandingul meu personal, m-am gindit sa fac publice si aici regulile de baza. sper sa va ajute si pe voi, pentru ca pe mine m-au ajutat foarte mult. succes.

*

e un moment din spectacolul Saraiman (cu Razvan Mazilu si stand up comediantul Dan Badea) in care Dan povesteste despre lucrurile pe care trebuie sa le faci ca sa fii in rindul lumii. sa te casatoresti, sa faci copii, sa-ti iei casa si masina, sa ai un job care cu care sa te lauzi.

si zice “toti ne spun sa intram in rindul lumii. asa, si dupa aia?!”

dupa regulile societatii eu sunt o ratare: nu am un job stabil, nu am casa mea, nu sunt inca maritata, nici copil nu am facut. am o masina dar nu e a mea – e un audi a 3 sportback parte dintr-un proiect pe care-l fac pentru un an de zile in care spun povesti de pe scaunul din stinga. nu am voie nici ciine sa-mi iau pentru ca plec foarte mult de acasa si ar trebui sa aiba altii grija de el.

Dan Badea in piesa spune: “daca ne asezam toti in rindul lumii, aliniati sa nu fim nici mai in fata, nici mai in spate, n-o sa ajungem niste oameni de rind?”

prima regula pentru un brand personal care sa te ajute sa ai oricind job, indiferent de pozitia pe care ai ocupat-o intr-o companie, este ca la orice produs:

Diferentiaza-te in categoria ta.

e greu sa faci asta pentru propria persoana. eu am inceput sa lucrez la brandul personal in 2000 la sugestia francezului care era consultant pentru lansarea Europa FM (Frank Lanoux) si care m-a pus sa iau o foaie de hirtie si sa -mi imaginez ca sunt angajata cristinei bazavan si ca trebuie sa-i fac comunicarea publica. stiam sa fac asta, faceam pentru orice DJ pe care-l aveam in radio. a fost brusc foarte simplu: ii cresteam notorietatea si ii gaseam o nisa in care sa se exprime ca specialist. (la vremea aia eram brand manager al statiei)

fiecare dintre voi daca face acest exercitiu si se gindeste ce ar comunica daca ar fi angajatul propriei persoane ar avea brusc luminat drumul pe strada.

ce am invatat insa de-a lungul timpului este

Nu comunica functii, ci aptitudini.

functiile vin si pleaca, aptitudinile tale ramin. si ceea ce ai invatat va fi cu tine mereu.

oamenii nu te angajeaza pentru ca ai fost sef la o companie, ci pentru ceea ce ai facut in interiorul acelui proiect. asa ca e mai util in loc sa comunici o insiruire de functii, sa ai grija ca lumea sa stie rezultatele muncii tale si mai ales cum ai ajuns la ele.

partea asta cu aptitudinile e greu de dus daca nu ai exercitiu. in iarna am facut o prezentare despre brandul personal, cu explicatii ample despre strategia mea de 12 ani in brandingul personal si la sfirsit mai multi manageri – middle si top – m-au rugat sa discutam in particular sa-i ajut sa-si seteze drumul/ pozitionarea / cararea pe care sa mearga in brandul personal.

cu o singura exceptie, n-au stiut sa spuna din prima aptitudinile lor: doamnele si domnisoarele spuneau “sunt un om bun, sensibil, imi plac oamenii frumosi si sa ajut lumea” si stiu ca am intrebat-o pe una dintre ele, avind avantajul ca suntem si prietene: daca vrea branding personal ca sa se marite sau sa o ajute in cariera. domnii vorbeau de rezistenta la stress, spiritul de echipa.

desi nu pare, e greu sa-ti setezi aptitudinile, dar tehnica prin care poti sa le arati lumii vine din jurnalismul narativ (sau din cinematografie) si spune “show , don’t tell”: nu-mi spune ca esti inteligent, arata-mi o actiune prin care ai luat decizii corecte si cu rezultate bune si o sa inteleg singura ca esti inteligent.

 cea de-a treia regula care te ajuta sa nu -ti ratezi brandul personal oricit de manager ai fi este

3. iesi din zona de confort.

vorbeam mai devreme de statul in rind cu restul lumii si ca asta nu aduce progres, pentru ca daca nu iese nimeni din rind, nu o ia in fata, e stagnare. e la fel si cu propria persoana: daca ramii tot timpul in linia lucrurilor cu care te simti confortabil, nu progresezi.

de exemplu: mie nu-mi plac aparitiile publice. de niciun fel. nu ma simt confortabil cind ma aflu in fata multor oameni pe care nu-i cunosc si cu toate astea, ceea ce cititi vine dintr-o prezentare publica in fata a citorva zeci de oameni. in ziua respectiva, dupa aceasta prezentare , a trebuit sa merg la biblioteca nationala sa inminez un premiu la gala bun de tipar- gala care desemneaza cele mai bune carti ale anului, eu am facut parte din juriul care a desemnat cartile anului 2012.

pentru mine ziua aceea a fost un efort emotional imens (am slabit aproape 2 kg in acea zi) si singurul lucru care m-a motivat dimineata sa o iau la galop a fost faptul ca o sa treaca tot ceea ce aveam de facut si, a doua zi, urma sa imi petrec timpul la arenele progresul uitindu-ma la turneul de tenis brd nastase tiriac.

cum fac eu ca sa -mi depasesc limita de confort? ma intorc la exercitiul francezului consultant pentru europa fm, si ma gindesc ca angajat al cristinei bazavan “e bine pentru brandul ei sa fie acolo? are competente si o ajuta in business?” daca raspunsul la toate aceste intrebari e da, orice alta motivatie personala – de teama, oboseala, stress – intra in categoria mofturi. si merg mai departe stringind din pumni sau dinti:)

4. regula celor 2 aparitii publice

o parte din brandul personal e notorietatea si pe asta nu poti sa o obtii fara networking. fara sa iesi in lume.

eu de 12 ani functionez dupa regula celor 2 aparitii publice pe saptamina. 2 evenimente la care ies sau situatii (aparitii la tv sau in presa) prin care sa cunosc lumea si oamenii sa ma intilneasca. regula are si o anexa: evenimentele nu se reporteaza pentru saptamina urmatoare, adica daca ai marcat 3 evenimente publice intr-o saptamina nu inseamna ca in saptamina urmatoare poti sa mergi doar la unul.

nu vorbesc de evenimente mondene, nu merg deloc la asemenea evenimente; aparitii publice pot fi aparitii la tv, in presa, conferinte. sigur ca pe astea nu le obtineti din prima saptamina si ca inceputul e in hard way: imbracati frumos si iesit la evenimente la care sa cunosti lume din industria ta sa faci networking.

5. fii un role model.

ultima regula mi-e cea mai draga pentru ca e cea mai grea: nu pentru ca trebuie sa faci lucruri bune pe care trebuie sa le urmeze altii.nu e vorba despre asta.

cei mai multi dintre noi cred ca a fi un role model inseamna sa arati perfectiunea, reusitele, doar ca oamenii nu empatiteaza cu perfectiunea pentru ca ei stiu ca nu sunt perfecti.

perfectiunea e rece. imperfectiunile sunt calde si motivationale.

pentru mine, un manager care e role model stie sa lase garda jos sa spuna lucruri despre cind i-a fost greu ca sa-i motiveze pe ceilalti. sa-i faca pe ceilalti sa simta ca nu exista curaj, daca nu e insotit de frica, altfel ar fi o stare obisnuita de fapte. ca nu exista reusita, fara sa fi fost si un esec inainte.

tehnica de aici e ceea ce eu numesc “geamul” si este exact ce ati intilnit in minutele in care ati citit aceste rinduri: v-am spus din viata mea lucruri care au “dat din casa” lasind orgoliul la o parte, doar ca, desi vi se pare ca ati privit pe geam in casa mea, din ce va apropiati nu vedeti mai bine inauntru, ci propria reflexie pe “sticla”.

pentru ca am ales acele intimplari in care sa va recunoasteti cit mai multi.

bonus track

mai vreau sa va spun ceva pe care l-am invatat in 11 ani de manager pentru diferite companii: cind esti manager (esti liderul unui grup) oamenii pe care-i ai in grija se asteapta ca in situatii de criza, super solicitante emotional, sa gaseasca in tine un sprijin; sa fii acolo sa-i mingii pe cap si sa le dai aripi sa mearga mai departe.

doar ca in situatia aceea de criza si tu esti tot om, cu aceleasi nevoi de motivare externa ca sa poti sa mergi mai departe si e posibil ca pe scara ierarhica sa nu mai fie nimeni mai sus care sa-ti dea un imbold.

ca top manageri trebuie sa va asumati ca in situatii de criza puteti fi singuri emotional. (nu vorbesc de sprijinul familiei, ci de cel de la companie), ca middle management ar trebui sa va aduceti aminte de superior ca si el e om si ca are si el nevoie de incurajari. si-atunci, la brandul dvs personal o sa fie adaugat prin fapte, nu prin vorbe, spiritul de echipa, pe principiul show, don’t tell.

***

“daca o sa fim toti in rindul lumii, nu o sa ajungem niste oameni de rind?” . sa vedeti spectacolul de la Odeon. dupa mine, e o prostie sa vrei sa fii in rindul lumii, nu ajuta la nimic.

4328
calatordragoste de tata

dragoste de tata

aseara, dupa calatoria cu Trenul Regal pina la Sinaia si retur

 

m-am suit in taxiul lui in Piata Victoriei. i-am zis adresa si nici n-a ridicat ochii din aparatul pe care-l tinea in stinga sus, agatzat de coltul capotei. pentru o fractiune de secunda am crezut ca acolo e GPS-ul si m-am incruntat in gind “alt taximetrist care nu stie drumul de la victoriei pina la universitate?”, dupa care am auzit zgomotul pe care-l facea aparatul.

piuitul unui joc. aparatul era un telefon si pe ecranul lui era un maimutzoi care piuia cind primea niste bilutze rosii drept hrana.

soferul avea peste 30 de ani, era imbracat intr-un tricou verde, uni, si jeans. in masina nu era nicio jucarie de plus, nicio cruciulitza. totul era curat si decent.

– va jucati?, am intrebat cind inca mai stateam in statie si nu plecasem, desi eram in masina de citeva secunde bune.

– da, ca plinge asta micu. moare daca nu-l hranesc.

– moare? e un joc din ala in care cresteti un animal virtual?

– da, si-am avut treaba toata ziua, el a mai piuit si n-am avut timp sa-i acord atentie. acum imi arata ca are si temperatura, uite aici termometru, si trebuie sa-i dau o solutie sa se faca bine.

a pornit masina si, la fiecare stop, a continuat sa ii acorde atentie maimutzoiului care arata ca o gilma cu fes, portocalie cu niste ochi mari si rotunzi, negri, in timp ce-mi explica:

– e jocul fiului meu. cum ajung acasa imi ia telefonul si se duce in camera sa aiba grija de el. daca sunt plecat de dimineata cu masina, am nevoie de telefon ca primesc comenzi printr-o aplicatie, dar e si PUK care vrea ceva.

– si-l are de multa vreme?

– de 6 luni. in joc are deja 55 de ani.

– si-l hraniti in fiecare zi?

– da, si de 2-3 ori pe zi. mai trebuie sa te si joci cu el ca uneori ii stingi lumina si nu vrea sa se culce. ce sa fac, e jocul copilului. ar suferi daca ar pati ceva PUK.

***

un tata care invata iubirea virtuala pentru ca-si iubeste mult fiul.

 

1519
scena marede ce imi place Mangalia

de ce imi place Mangalia

in fiecare an merg in extrasezon la Mangalia, in primavara sau tirziu in toamna, si nu prea mai stiu cum e orasul asta in agitatia verii de pe vremea cind prestam pentru Europa FM la festivalul de la Callatis o seara speciala cu un concert cu multe vedete.

 atunci, via Gabi Cotabita, am descoperit si cazemata lui Puiu – un loc unde se maninca cea mai buna supa de midii, iar mujdeiul de usturoi sau sosul marinaresc au un gust incredibil. pe vremea aia arata ca o circiuma in ramasitele unui far, era rustic si in bataia brizei, acum cazemata si-a acoperit ferestrele, scaunele de fier au fost inlocuite cu unele de lemn cu piele, iar locul s-a englezit se numeste Puiu’s. se maninca in continuare foarte bine acolo. si e unul dintre motivele pentru care mi se face dor sa ma sui in masina si sa plec la drum in cite o dimineata de week end.

***

mangalia e insa un loc special si dincolo de cazemata lui Puiu.

e orasul in care oamenii se tin de mina. fie ca au 13-14 ani si isi traiesc iubirea adolescentina (pustii nu ies “in oras” ca in alte locuri, ci merg pe dig, la far), fie ca au mult peste 50 si au venit la sanatoriu pentru tratament de batrinete. plimbarea pe faleza cere de la sine mina ceiluilalt si sincronizarea pasilor si a gindurilor.

e orasul in care – pe dig – tatii si fiii pescuiesc la undita simbata dimineata. rareori prind ceva, dar conversatia intre barbati si clipele petrecute acolo au aroma lor. chiar si cind fiul are 4 ani.

e orasul in care se face sport. dimineata pe malul marii oamenii alearga corect: cu spatele drept, calcind corect cu talpa piciorului, tinind ritmul. dupa amiaza, copiii cu bucati de izopren sub brat se aseaza pe plaja si fac exercitii de karate cu cite un profesor care mai crede in mentorat. cind pleaca de la antrenament, pustii graviteaza in jurul lui ca dupa soare si stii ca victoriile lor viitoare – in sport si nu numai – i se vor datora si mentorului.

e orasul in care copiii se mai joaca singuri in fata blocului. si adolescentii isi zimbesc si se curteaza asezati pe treptele de la scara blocului. ii recunosti dupa chip si atitudine care dintre ei vor ramine aici si care, cum vor fi terminat scoala, vor fugi catre Constanta sau Bucuresti.

e orasul care are far si-o casuta in care locuieste cineva linga far (as da orice sa pot dormi o noapte in casuta aia), e orasul care are piscine. si la doar citiva km distanta, herghelie. ( acolo il gasiti pe Nea Nicu care sigur are o poveste pentru voi)

e orasul care are lebede. in urma cu 3 ani erau 11, astazi sunt peste 40. au invatat ca oamenii le dau de mincare si cum ajung in raza lor vizuala se indreapta voios catre ei  dind din cap.

e orasul in care moartea e anuntata cu sunet de claxoane si cu opriri la fiecare intersectie pentru ca masina mortuara sa fie vazuta de toata lumea. oamenii ies la balcoane, vinzatoarele de la magazine ies in strada si nimanui nu i se pare straniu ca plecarea cuiva e violent de zgomotoasa.

e orasul in care pare ca nimic nu se schimba. coaforul in care m-am spalat pe cap la toate cele 5 gale EFM de la Callatis e in acelasi loc de mai bine de 10 ani, ba chiar si una dintre coafeze e acolo.

***

Mangalia imi incarca bateriile de fiecare data si, de multi ani, cind plec de acolo ma gindesc ca desi iubesc locul asta n-as putea locui mai mult de maxim doua saptamini pe an in el.

unele locuri sunt ca unii oameni – ca sa eviti plictiseala e mai bine sa ti se faca dor pina la urmatoarea intilnire.

 

3403
ana alexecind pierzi ceva cistiga altcineva

cind pierzi ceva cistiga altcineva

vineri seara, cind ma intorceam de la NEXT, am vrut sa scot bratara de hirtie pe care mi-o lipisera de mina organizatorii in speranta ca ma duc la petrecerea de Oscar Nights, desi eu le spuneam “nu, nu, nu merg la nicio petrecere. am venit doar pentru filme” si -am rupt bratara subtire de la Ana Alexe pe care o iubeam tare.

mi-a parut rau ca s-a rupt. o cumparasem intr-o perioada dificila a vietii mele si impreuna cu inelul la fel de subtire, cu aceeasi cruciulita minuscula de aur, erau singurele bijuterii pe care le port.

a ramas inelul. in ultimii 4 ani l-am dat jos o singura data pentru o fotografie. a lui. a inelului.

***

vineri seara am ramas in mina cu bratzara, dar am pierdut cruciulitza, undeva pe Magheru, pe linga Galeriile Orizont. cind am ajuns acasa, ca sa nu-mi mai para rau ca am rupt-o, ma gindeam ca imi doresc sa o gaseasca cineva si sa-i poarte noroc pt ca mie mi-a fost paznic de rele o vreme.

fie si femeia care va matura strada dimineata.

mai devreme m-am intilnit pe scara blocului (de fapt la ghena de gunoi) cu una dintre putinele studente vecine pe care le cunosc. avea la mina un fir roshu cu o cruciulita ca aceea care sta ascunsa tot timpul in causul palmei mele.

ii zic ca e dragutz cum a legat cruciulita si ea spune “am gasit-o simbata dimineata pe strada cind ma intorceam de la o petrecere”

e ireal, stiu. tot ce am putut sa-i spun a fost “sa-ti poarte noroc”

 

4502
http://www.dreamstime.com/stock-photos-hush-secret-image3358563Cartea secretelor. Scrie si tu un secret!

Cartea secretelor. Scrie si tu un secret!

Nu am spus niciodata “te iubesc”, desi am o relatie de 6 ani.

*

Dimineata, cand sunt in in tramvai in drum spre serviciu simt nevoia sa ma lipesc de oameni.

*

Nu am avut niciodata un barbat doar pentru mine. Am fost mereu “a cincea roata la caruta”, “a doua”, “cealalta” sau cum doriti dumneavostra sa-i spuneti.

*

Mi-ar placea enorm sa lucrez ca ospatar pe un vas de croaziera. Macar 6 luni. Sa las tot, familie, tara, prieteni si sa merg in necunoscut.

*

Il ador pe viitorul sot al prietenei mele.

***

Secrete. Mici amanunte din vietile altora pe care nu-i cunosti. Dar in care te-ai putea recunoaste.

Secrete anonime intr-o colectie de marturisiri ale celor de pe linga tine. Antropologie urbana.

Adun pentru un Ebook – Ce nu stiai despre mine – secretele oamenilor. Anonime.

*

va invit sa raspundeti printr-o poveste scurta, o intimplare, intr-un singur paragraf  la intrebarea “ce nu stiai despre mine?”

semnati cu initiale, daca alegeti sa raspundeti la comments. nu e importanta identitatea in acest proiect, dar lasati un mic indiciu despre profesia voastra (sau virsta) pentru ca viitorii cititori sa poata avea o imagine despre cine e protagonistul secretului.

daca va e mai usor imi puteti scrie pe mail la cristina.bazavan la gmail.com. va garantez confidentialitatea.

o parte din secretele spuse anonim de cind am inceput proiectul pot fi citite aici.

1655
Old_Handcum (sa) iti controlezi viata

cum (sa) iti controlezi viata

acum aproape 2 ani intr-o dimineata mi s-a parut ca sunt mai usoara cu 100 de kilograme. disparusera din corpul meu zeci de pietroaie, aliniate milimetric pe umeri. cu o seara inainte le simteam sub buricele degetelor cind apasam pe linga clavicula; stiam ca nu lasasera niciun loc liber.

era prima mea zi de libertate: trecusem de la redactor sef de revista la freelancer.

chiar si in dimineata aia m-am trezit la 6 cum fac de la 25 de ani, dar n-am deschis nici computerul, nici televizorul. am stat in liniste si m-am gindit la ce vazusem cu o seara inainte la repetitiile lui James Thierree, nepotul lui Chaplin, care urma sa aiba 3 spectacole in week end.

James repeta showul Raoul, o metafora despre lumea din capul nostru, despre singuratatile din multimi. jucase spectacolul de zeci de ori si muncise pentru el doi ani inainte de a-l arata publicului, dar in repetitia pe care o vazusem reluase fiecare secventa, verificase fiecare element de decor, cronometrase momentele.

spectacolul avea momente de magie – personajul lui disparea prin butoaiele din decor si intr-o fractiune de secunda aparea cocotat pe un stilp, raminea suspendat ca si cum ar fi invins gravitatia – si te facea sa te simti din nou copil, sa te bucuri din plin cu tot sufletul.

m-am gindit la cita tehnica si cita disciplina era in munca lui, la ce vointa avea si cit de mult isi putea controla corpul (facea niste acrobatii care pareau in relanti) si cum rigoarea lui nu strica bucuria celorlalti, ci o amplifica.

*

toata viata mea m-am ghidat dupa tehnica si disciplina. tot ceea ce stiu sa fac – de exemplu, in scris sau in interviu – e pentru ca mai intii am invatat tehnica foarte bine si-apoi m-am asezat disciplinata la munca, ore in sir.

si-am mai avut o directie, aproape obsesie: de a lucra cu mintea ca sa-mi depasesc limitele. ceea ce se poate realiza, paradoxal, doar daca ai un control bun al propriei vointe.

am o amintire de pe la 10 ani cind, intorcindu-ma de la piata cu o plasa foarte grea, mi-am zis “oricit de mult o sa ma doara, nu am sa mut plasa in cealalta mina. ce poate sa se intimple?! mina nu are cum sa-mi cada din umar. sa vedem cit rezist.” nu mai stiu cit m-a durut, dar stiu ca urmele de pe degete au ramas citeva zile.

***

in dimineata de dupa repetitiile lui James, am luat o decizie: e prima mea zi dintr-o noua viata – let it flow, o sa ma bucur de orice o sa se intimple. cu cit mai putina rigoare si fara disciplina.

in prima luna nu m-am mai trezit la 6, ci pe la 10 (dar m-am culcat pe la 5 in mod constant ), nu mi-am mai facut to do list, mi-am petrecut timpul scriind din parcuri si din cafenele, intrerupindu-mi gindurile pentru orice zimbet pe care-l vedeam in jur.

apoi am inceput sa fac atacuri de panica, sa nu-mi gasesc locul, sa-mi pun sute de intrebari si gindurile sa dea navala in minte din zeci de directii. ca sa se faca liniste, doua saptamini am dormit cu televizorul deschis.

si-am inceput sa ma trezesc la 6 dimineata. dupa care au sunat din ce in ce mai des telefoanele cu job-uri, am plecat din tara atit de mult incit invatasem care-s felinarele cu becuri arse pe drumul catre Otopeni, am reinceput sa fac to do list-uri. si mi-am schimbat agenda ca sa aiba un organizer cu un calendar mai mare.

dar greutatea de pe umeri n-a revenit niciodata.

diferenta intre acum doi ani si astazi e in relaxarea din rigoare. ca la balet: dupa ce ai invatat miscarile de baza, stii tehnica si poti sa improvizezi gratios.

am avut nevoie de mai bine de 20 de ani de la momentul cu plasa pe care am carat-o de la piata ca sa inteleg cum sa aplic asta in viata mea fara sa mai lase urme pentru mai multe zile.

***

acesta a fost ultimul meu articol din seria Control Generation scrisa pentru site-ul desprealcool.ro

1065
2Oana, ciinii si matematica iubirii

Oana, ciinii si matematica iubirii

Oana e calda, empatica, isi face treaba cu mult suflet si are o filosofie de viata care are la baza faptele bune si iubirea pentru cei din jur. E studenta si va fi un kinetoterapeut minunat – a vrut sa faca meseria asta ca sa-i ajute pe oamenii cu probleme.

Oana e terapeuta mea preferata de la Silhouette.

***

Ieri, in pauza mea de rasfat de la Silhouette, Oana mi-a facut dimineata frumoasa cind mi-a spus ca a vazut videoclipul Doi Somnambuli al baietilor de la VUNK (principala mea preocupare intru promovare in saptamina care se incheie) .

Ii placusera mult cateii, dar si baietii cum stau ei la inceput cuminti si “latra” la sfirsit. insa ce ii placuse cel mai mult era mesajul din fata cintecului. (“Dragostea e oarba, o spun oamenii./Dragostea e muta, ne-o arata animalele./Arata ca iubesti fara sa spui niciun cuvant”)

“chiar ar trebui sa invatam de la cinii despre iubire. Kiki – un pechinez de 10 ani – cind vin mama si cu tata acasa, se bucura si sare pe ei si da din coada. oricare dintre ei ar veni primul; nu conteaza, se bucura din nou la fel si pentru urmatorul. iar cind se cearta parintii mei, latra la ei. si-apoi se duce si se aseaza linga cel mai necajit. stie ea ca cel care e cel mai suparat are nevoie de consolare. nu e asta iubirea adevarata?!” , mi-a zis Oana.

apoi, ca fetele, am vorbit despre iubire si despre dragoste. iar eu, desigur, am ajuns la matematica iubirii:)

***

iubirea – ne-o demonstreaza animalele care nu si-au pervertit inca mintea prin ascunzisurile dialogului – e un act unilateral.

e vorba de instinct, atractie si sentimentele tale ghidate de niste proiectii personale.

iubirea e un drum cu sens unic, neconditionat de ce apare pe sensul celalalt.

daca ai noroc in viata si iubirea e bijectiva (ha!, adica cu sens dublu, vine si din partea cealalta) e dragoste. poate fi un cuplu, poate fi altceva.

iar cind intelegi si-ti asumi ca iubirea ta nu trebuie sa fie conditionata de nimic altceva (ca toate celelalte tin de ego , de dorinta de atentie, de dorinta de protectie) ai o libertate minunata: stii ca stai intr-un cuplu atit timp cit iubesti.

si pentru ca iubirea ta e un sens unic, realizezi usor ca n-au rost nici gelozia, nici nesigurantele “dar ma mai iubeste?”. iti evaluezi corect sentimentele si pleci daca nu-ti mai place cum arata drumul tau.

matematic vorbind, iubirea e o conditie necesara, dragostea e una necesara si suficienta:)

si, desi pare straniu, e o lectie pe care o inveti foarte usor de la animale.

***

asta e clipul VUNK, Doi Somnambuli. si nu, n-am avut nici cel mai mic aport la ideile din clip sau la mesajul lui. Cornel Ilie este creierul creativ. si nici n-am purtat aceasta conversatie si cu baietii; sunt unele cazuri in care prea multa matematica strica:))

in fotografie sunt Maverick si Benelli, vedete la Hollywood si in clipul Doi Somnambuli.

1302
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!