Tag : personal

shutterstock_brainHa! s-a demonstrat stiintific ca frumusetea matematicii e receptata in creier in acelasi loc ca si arta!!!

Ha! s-a demonstrat stiintific ca frumusetea matematicii e receptata in creier in acelasi loc ca si arta!!!

yeap. s-a demonstrat stiintific ca frumusetea matematicii e receptata in creier in acelasi loc ca si arta!!!

ani de zile le-am spus prietenilor mei artisti ca e o frumusete in a gasi cea mai rafinata solutie la o problema de matematica si ca,  in fata unei probleme minunate, simti o bucurie comparabila cu cea din fata unui tablou care te emotioneaza sau a unui spectacol care-ti transmite emotii multe.

s-au uitat la mine ca la o nebuna, pentru ca matematica e o stiinta abstracta si nu utilizeaza emotiile, iar eu desigur i-am ignorat replicind: “vedem lumea diferit”

pe de alta parte, multi dintre prietenii mei cu minti exacte – matematice – ma intreaba de ce am atit de multi prieteni artisti si sunt adesea ironici cu faptul ca nu am vrut sa profesez in matematica (sa-mi folosesc creierasul care e nativ dotat pentru asa ceva) si-am ales o cale mai soft, poate chiar mai superficiala, pentru reperele lor. si lor le-am zis cu acelasi ton: “vedem lumea diferit”

ei bine, s-a facut dreptatea divina. s-a demonstrat stiintific ca pentru cei pasionati de matematici, in fata unei probleme frumoase creierul primeste stimul de placere si e activat in zona  orbito-frontala, care conform altor cercetari, e stimulata cind e vorba de emotii.

adica artistii si matematicieni folosesc intensiv aceeasi parte din creier si-au mai multe lucruri in comun decit banuiau.

info despre cercetarea in cauza a aparut in scientific american, iar informatia (si link-ul) am primit-o de la o prietena care sta in Elvetia si care mi-a facut indirect nu doar ziua foarte frumoasa, ci si un mare compliment cind mi-a zis “am citit asta si m-am gindit imediat la tine”.

cum eu ma gindesc la prieteni – matematicieni sau artisti – care stiu sigur ca, in alta viata, ar putea face switch in meseriile lor si ar simti genul asta de bucurie asa cum o simt in ceea ce fac acum.

ha! intr-un fel, dar doar intr-un fel, suntem la fel.

:)

1519
live smartlive smart 365 – ce gadget vreau sa-mi cumpar:)

live smart 365 – ce gadget vreau sa-mi cumpar:)

am mai povestit ca eu sunt dintre cei care au avut nevoie de ceva timp ca sa inteleaga ca aplicatiile de tot felul descarcate pe telefon/tableta iti fac viata mai usoara si iti dau o multime de informatii utile.

o vreme am instalat doar aplicatiile revistelor/ agentiilor de presa pe care le citeam, dupa care am descoperit aplicatiile “health”, apoi au intrat in viata mea aplicatiile care unesc lucrurile prin casa.

zilele trecute Samsung a facut publice rezultatele unui studiu despre utilizarea smartphone-ului si despre integrarea organica, de nevoie, a conceptului live smart in viata romanilor si mi-am dat seama ca sunt in trend.

 

Astfel, aproape jumătate dintre participanții la studiu (49%) spun că smartphone-ul lor este permanent conectat la internet, comparativ cu 42% în 2013. În mod similar, comparativ cu 2013, utilizatorii folosesc din ce în ce mai puțin funcțiile de bază ale telefonului și din ce în ce mai mult funcțiile SMART.

De exemplu, 80% dintre participanți au menționat că folosesc cel mai des smartphone-ul pentru efectuarea apelurilor telefonice, comparativ cu 92% în 2013, iar scăderea se menține și în ceea ce privește SMS- urile. Crește, în schimb, comunicarea online și numărul de aplicații utilizate.

Dacă smartphone-ul este folosit intens în fiecare zi, tableta a devenit accesoriul preferat al oamenilor în concedii sau deplasări: aproape jumătate dintre participanții la studiu (48%) au declarat că folosesc cel mai mult tableta în aceste situații, în afara casei, iar 45% dintre ei au descărcat între 6 și 10 aplicații în ultimele 3 luni.

e mult si putin greu pina incepi sa intelegi rostul acestor aplicatii , dar cind se dovedesc ca it fac viata mai usoara, incepi sa cauti tot mai multe. eu ma recunosc foarte bine in toate astea pentru ca de fiecare data cind imi zicea cineva sa-mi descarc aplicatia X care ma ajuta pt nu stiu ce, parca vorbea cu un zid; nici macar nu voiam sa ascult.

astazi caut solutii din ce in ce mai smart ca sa eficientizez timpul si sa cistig cit mai mult confort. si daca va aflati in aceeasi situatie cu mine…

 

Samsung Electronics România a lansat aplicația Live SMART 365, o colecție de sfaturi prin care consumatorii pot obține mai mult timp liber, mai multă eficiență, mai mult confort sau pot fi mai aproape de cei dragi prin intermediul tehnologiei. Sfaturile au fost colectate prin intermediul aplicației de Facebook, iar utilizatorii au putut contribui cu propriile moduri și sfaturi de a folosi tehnologia pentru un stil de viață SMART. La finalul campaniei, aceștia au identificat peste 2.000 de idei despre cum putem integra cât mai eficient tehnologia în viața noastră.

 

cine descarca (aici link) aplicatia zilele astea, intra automat in tragerea la sorti pentru un Samsung S 5  si sa vedeti atunci distractie pentru cistigator la descarcarea de aplicatii care sa-i integreze obiectele casnice :)

eu ma aflu la momentul cind ma gindesc foarte foarte serios sa integrez in viata mea o bratara inteligenta – care imi poate monitoriza somnul (orele la care ma trezesc – daca am incheiat un ciclu complet de odihna a creierului), imi poate monitoriza activitatea fizica pe care o fac zilnic, consumul caloric dar si alte nastrujinicii.

uite: se poate vorbi direct cu brațara inteligentă Gear 2, care poate surprinde și momente importante cu camera foto integrată, sau se poate transforma în telecomandă pentru Smart TV.

mi se pare genial, super SF.

892
shutterstock_telLive Smart: cum m-a schimbat un telefon

Live Smart: cum m-a schimbat un telefon

Cind au aparut smartphone-urile m-am incruntat. M-am gindit ca un telefon e doar un telefon, scopul lui principal e sa vorbesti la el si ca n-o sa cad in plasa asta care ar permite altora acces si mai mult la timpul meu.

2 ani nu mi-am luat smartphone si reusisem performanta sa enervez pe toata lumea pentru ca raspundeam la mailuri cind ajungeam la un calculator.

cum imi plac fotografiile dar doar daca arata foarte bine (obisnuinta de a fi lucrat cu unii dintre cel mai mari fotografi ai romaniei), nu eram foarte entuziasta in a imortaliza momentele pe linga care treceam.
spuneam (mai cred asta si astazi) ca memoria noastra pastreaza niste nuante pe care nicio fotografie nu le poate surprinde.

am cedat pentru ca la insistentele prietenilor am testat un smartphone. si, dupa citeva zile care au fost de acomodare, facilitatile lui au inceput sa-mi intre in viata ca si cum mi s-ar fi cuvenit.

biroul meu a fost si mai mobil pentru ca, intre doua destinatii pentru intilniri, am inceput sa raspund la mailuri. cu messengerul pe facebook a ajuns sa mi se para ca traiesc la comun cu prietenii mei pentru ca stiu aproape in timp real ce li se intimpla (nu eram o mare utilizatoare de messenger pe yahoo, nu ma prinsese febra conversatiilor online)

am inceput sa fac fotografii doar ca sa arat cu mai putin efort din partea mea (nu mai e nevoie sa consum timp ca sa caut cele mai potrivite cuvinte)

si mi-am dat seama ca am cistigat mult mai mult timp

astazi, functionez intr-un mod in care – din nou – prietenii mei sunt enervati: cind am treaba care necesita concentrare, imi inchid telefonul. stiu ca toti cei care se intilnesc cu telefonul inchis, o sa-mi scrie un sms sau un mail, iar eu o sa prioritizez raspunsurile cind imi voi fi terminat treaba.
dar imi dau seama cit de mult m-a schimbat pe mine ca persoana un gadget simplu precum un smartphone: cel mai simpatic lucru este ca nu mi se mai face dor de prietenii mei, chiar daca pe unii ii vad foarte rar, vorbim atit de des, le vad viata (prin fotografii) zilnic, incit ne povestim in timp real lucruri si intimplari.

dar am grija ca, periodic, sa ma intilnesc cu ei pentru ca – asa cum spuneam – inca mai cred ca sunt lucruri pe care memoria noastra le percepe si pastreaza mai bine decit orice fotografie.

ambele aspecte insa (si utilizarea telefonului si administrarea timpului personal) intra la categoria LIVE SMART.

***

impreuna cu Victor KapraCorina Scheianu si Dragoș Asaftei  ne-am adunat sub forma unei familii urbane smart de bloggeri si va povestim din experientele noastre despre cum am invatat sa traim smart ca sa avem mai mult confort (Victor), sa ne distram (Dragos), sa ne facem prieteni/networking (Corina), sa cistigam timp (eu).

Va invitam insa sa scrieti impreuna cu noi primul e book cu 365 de lucruri care te invata sa traiesti smart. Cum puteti face asta?

Concurs

Intrati in aplicatia Facebook Live Smart! creata de Samsung, alegeti categoria la care vreti sa scrieti si povestiti o intimplare din viata voastra care sa arate ca stiti sa traiti smart pentru a va distra mai frumos, a avea confort, a face networking sau a avea mai mult timp liber.

Toate povestile intra in tragere la sorti si sunt puse la bataie premii care sustin ideea de a trai smart.

foto cover: shutterstock

1347
shutterstock_caseteDoru Iftime, Story of my life: Dusmanul (I)

Doru Iftime, Story of my life: Dusmanul (I)

text de Doru Iftime

Pe 31 decembrie 1989, seara, unchiul Nic era în Gara de Nord. Pleca la Arad. Țara era în fierbere, Bucureștiul în haos, dar unchiul meu pleca la Arad. Se ducea acolo pentru un motiv absolut pueril în ochii noștri, dar de o însemnătate capitală pentru el. După multe luni de căutare prin toate consignațiile din capitală, după ce zi de zi răsfoise paginile cu anunțuri din România liberă, după ce încercase să facă tot soiul de combinații cu diverse cunoștințe din străinătate, găsise în sfârșit casetofonul pe care și-l dorea.

Anunțul l-a văzut în ziar. A vorbit prima dată cu vânzătorul după Crăciun și încă o dată în ultima zi a lui 89, pe la prînz, ca să-l întrebe dacă putea veni chiar atunci. Zilele dintre Crăciun și Anul Nou trebuie că au fost o corvoadă. Parcă îl văd pe unchiul, cu ochelarii pe nas, scanînd anunțurile oarecum resemnat, că făcea asta de aproape un an de zile, așezat în fotoliul lui favorit din sufragerie (fotoliu în care numai el avea voie să stea – mătușa mi-a zis precipitată, de cîteva ori, să mă mut pe celălalt fotoliu sau pe canapea, se enerva unchiul dacă-și găsea locul ocupat). Și deodată, uite-l, chiar acolo, sub ochii lui: dublu casetofon Sharp, boxe detașabile, de vînzare la Arad. Subit, ziarul a devenit invitatul de onoare la masa de Crăciun: a stat în dreapta unchiului, care a lecturat anunțul pînă i s-a înțepenit în minte.

Unchiul n-a ieșit din starea de agitație nici după ce arădeanul i-a confirmat că aparatul era exact ce trebuie și în starea care trebuie. Nu mai avea răbdare, nu mai putea sta locului, casetofonul pe care îl căuta de atîta vreme era acolo, trebuia doar să întindă mîna pînă la Arad și să-l apuce; n-avea el să se împiedice de niște sărbători sau de o revoluție ca să ajungă să-și vadă visul cu ochii. Trăgea cu sete din țigara pusă în țigaretul de chihlimbar în timp ce patrula nerăbdător prin casă, sub tirul necruțător al reproșurilor repetate a mia oară de mătușa: „E a doua zi de Crăciun, lumea ține sărbătorile astea, nu ca tine, necredinciosule! Unde vrei să te duci de nebun peste ei?”, bombănea tanti. Cîteva zile, bombardamentul necontenit al vorbelor ei l-a ținut pe unchiul captiv în tranșeele rațiunii. Pe urmă demonii iraționalului l-au dovedit pe bietul unchi. Pe 31 decembrie l-a sunat iar pe vînzător. Arădeanul își făcea probabil antrenamentul pentru Revelion și, ușor cherchelit, s-a arătat chiar entuziasmat de oaspeți de la București: „Vină mata încoa, scapi câteva zile de teroriști!…”, i-a zis unchiului care n-a așteptat să fie poftit de două ori.

Mătușa – să înnebunească, nu alta. Nu că făcea Revelionul singură. Trecuseră de prea multe ori împreună cumpăna dintre ani ca s-o mai mire ceva din apucăturile unchiului; nu de puține ori și-a zis că, dacă acesta îmbătrînește, o să se mai potolească, și o vreme chiar așa a fost, pînă și-a găsit de lucru cu casetofonul. Făcuseră revelioane frumoase, cu zăpadă și colindători, ca capră și urs, cu țuică și vin de casă făcut de celălalt unchi al meu, Ghiță, fratele mamei și al unchiului Nic, dar avuseseră și vacanțe de Anul Nou întrerupte fără veste fiindcă îi cășunase unchiului să plece la București spintecînd troienele cu Dacia lui grena, pe 2 ianuarie. Odată s-au înzăpezit pe la Bacău și au înnoptat în casa unui binevoitor necunoscut. Unchiul a pufăit din țigaret ca o locomotivă, și tot ca o locomotivă a făcut manevre toată noaptea în veranda gazdei, fără să închidă un ochi, nemulțumit că vremea îi încurca socotelile. Mătușa își privea interzisă soțul, nevenindu-i să creadă că, la 70 de ani trecuți, acesta continua să se poarte ca un țînc răzgâiat care face orice pentru a intra în posesia jucăriei favorite. Își epuizase argumentele și știa că pierduse. În timp ce îi mai spunea o dată că face un lucru smintit, se gîndea cum ar putea să-l ajute. Să plece cu el? Cum să-l apere de frig, de necunoscut, de propria nebunie? În viața lungă și bună pe care o trăiseră împreună, mătușa a fost mereu cea cu picioarele pe pămînt. Și-a îngrijit soțul, l-a hrănit, l-a dischisit, l-a răsfățat, l-a iubit și l-a suportat, cam ca oricare nevastă. Uneori extravaganțele lui o amuzau, alteori o îngrozeau. Cînd credea că s-a obișnuit, unchiul o surprindea din nou. Mătușa compensa exuberanța lui Nic cu un zîmbet tăcut. Ea știa mai bine. Îl lăsa pe unchiul să-și facă toanele, să umple camera cu energia lui, să spună orice, să se laude sau să se lamenteze; îl lăsa s-o ia peste picior sau să umfle dincolo de limitele credibilului balonul unei povești cu care călătoriseră amîndoi; uneori îl susținea, alteori îl dezaproba fățiș pentru a-și revizui părerea și a trece de partea lui cîteva ceasuri mai tîrziu. În viața lor, lucrurile mari sau mici, importante sau nu, se făcuseră toate numai cum a vrut Nic. De ce ar fi fost acum altfel?

Sub privirile resemnate ale mătușei, care își încheiase pledoaria pe care o știa de la bun început inutilă, unchiul și-a pus căciula de blană pe cap, mănușile în mîini și a ieșit pe ușă în pas vioi.

(va urma)

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

fotocover shutterstock

1097
shutterstock_morningsLive Smart: dimineti de week end

Live Smart: dimineti de week end

uneori diminetile mele de week end au asemenea arome…

sau asa…

si asta se traduce dincolo de un mic dejun simpatic si sanatos (dar cu multe calorii, cafeaua are inghetata mai mereu), intr-o minima organizare in avans pentru ca week end-ul nu e pentru muncit/gatit, ci pentru relaxat, rasfatat.

si organizarea e… “sa turnam ingredientele in diferite recipiente si sa le programam sa porneasca la o ora potrivita cu trezirea”.

ma rog, trebuie sa avem ingredientele si asta e singura preocupare care a ramas in grija mea.

*

live smart e un concept cu care vom fi din ce in ce mai obisnuiti in anii care vor veni. as putea compara introducerea acestui concept cu acceptul ca femeile sa poarte pantaloni pentru ca totul e despre cum sa-ti fie mai bine, sa fii mai confortabil(a) si sa cistigi timp.

cum bucataria e un loc social, de conversatie (sau livingul unde se maninca, daca e o bucatarie deschisa) – si nu e doar in romania, sau in filmele romanesti , ci peste tot in lume – ma astept ca in curind sa existe in bucatariile noastre aplicatii pentru a arata celor care se afla la distanta de noi cum miroase mincarea (exista deja in teste un transportor de arome via o aplicate de telefon, am scris despre ea aici), cum ma astept (si deja se testeaza asta) sa putem “conversa” cu bucataria: “a expirat laptele din frigider?”, sa intrebam intr-o aplicatie pe telefon si sa primim un sms cu raspunsul complet.

(asta e o sa ne salveze mult din timpul alocat disputelor casnice… daca se mai inventeaza un device care sa duca si gunoiul, aproape ca am putea avea relatii linistite)

citeam despre teste despre aplicatii care vor salva din timpul nostru cu noi, timpul alocat sanatatii noastre; exista in teste aplicatii prin care, dupa igiena zilnica de dimineata, sa obtinem in timp real vitaminele care ne lipsesc din corp, incidenta viitoarelor boli in raport cu nivelul imunitatii si “starea” organelor interne. iar raportul, care e posibil sa ne apara pe oglinda de la baie (cam ca in minority report), sa ajunga si la medic care sa ne trimita informatii si sugestii care sa previna bolile, nu sa le trateze.

conectata cu device-urile din bucatarie informatiile din aceasta aplicatie duc la un nou “raport”, o lista de cumparaturi care – la o adica – poate fi facuta online la furnizorul tau agreat.

ceea ce ar insemna o calitate a vietii crescuta si cistigarea a mult timp pentru tine.

*

ce mi se mai mare mie simpatic este ca toate aceste device-uri pot fi integrate si intr-o casa care pastreaza parfumul si aroma altor vremuri. cu mobilier vechi, cu mult lemn (nu metal).

iar asta e o metafora frumoasa pentru cum ne jucam cu timpul pe mai multe dimensiuni.

***

impreuna cu Victor KapraCorina Scheianu si Dragoș Asaftei  ne-am adunat sub forma unei familii urbane smart de bloggeri si va povestim din experientele noastre despre cum am invatat sa traim smart ca sa avem mai mult confort (Victor), sa ne distram (Dragos), sa ne facem prieteni/networking (Corina), sa cistigam timp (eu).

Va invitam insa sa scrieti impreuna cu noi primul e book cu 365 de lucruri care te invata sa traiesti smart. Cum puteti face asta?

Concurs

Intrati in aplicatia Facebook Live Smart! creata de Samsung, alegeti categoria la care vreti sa scrieti si povestiti o intimplare din viata voastra care sa arate ca stiti sa traiti smart pentru a va distra mai frumos, a avea confort, a face networking sau a avea mai mult timp liber.

Toate povestile intra in tragere la sorti si sunt puse la bataie premii care sustin ideea de a trai smart.

**

P.S. la momentul la care scriu aceste rinduri, am alaturi un mic dejun cu budinca tapioca, piersici, miere cu anason si menta; nuci prajite sarate si black coffee. in baie, toarce usor masina de spalat. cum voi fi terminat de scris, voi pleca in parc pentru ca e o vreme absolut minunata, ca o zi de inceput de toamna. cind am sa ma intorc, va fi si prinzul gata, pentru ca ingredientele sunt puse deja in masina de gatit care va avea grija de ele:). si locuiesc intr-o casa veche, in partea veche “aproape interbelica” a Bucurestiului, cu ferestre mari si mult mobilier din lemn.

viata e frumoasa daca vrem sa ne -o facem frumoasa.

 

foto cover shutterstock

 

2369
familydespre mindrie

despre mindrie

mi-am intrebat prietenii la ce se gindesc cind aud despre un om ca e “mindru”

“orgoliul lui”,
“semetia”,
“aroganta”,
“frumusetea, impreuna cu posesiunea – la tara se spune “mindra mea” despre nevasta”

apoi i-am intrebat cind au spus/gindit ultima data “sunt mindru/a”

“cind am reusit sa-l pacalesc pe sefu’ sa-mi mai dea niste zile libere”
“de cind am intrat la facultate, nu mai stiu alt moment”
“cind am dus-o acasa la mama pe X si i-am prezentat-o drept iubita mea”

si cea mai recenta ocazie cind ati spus cuiva “sunt mindru/a de tine”?

aici a fost liniste. si dupa o vreme, cineva a protestat “hai mai, ne lasi cu astea ale tale?!” si-am stiut ca in remarca aia era recunoasterea vinei de a nu-i mai aprecia public pe ceilalti, exprimindu-ti direct si simplu admiratia.

*

cerem sa fim admirati, sa primim “like-uri”, dar in off line, cu vorbe, nu cu emoticoane, nu ne mai exprimam admiratia pentru ceilalti.
desi stim cit de mult ne motiveaza pe noi incurajarile celorlalti.

*

in urma cu citeva zile m-am vazut cu o prietena la o cafea. imi spunea ce a reusit din proiectele ei personale si, in timp ce o ascultam si ma gindeam ca a reusit mai mult decit anticipasem ca se poate in intervalul de timp care s-a scurs de la debutul unuia dintre proiecte, i-am zis ca sunt mindra de ea. si i-am explicat calculat si fara nicio emotie, de ce sunt mindra de ea.

seara mi-a dat un mesaj si mi-a zis ca ma roaga sa nu o consider nepoliticoasa sau ceva, ca nu a reactionat la ce ziceam cind am spus ca sunt mindra de ea, dar ca nu i se intimpla sa i se spuna asa si n-a stiut cum sa reactioneze.

si in timp ce citeam mesajul, am putut localiza cu precizie care au fost cele 3 momente din anul asta cind mi s-a spus “bravo” sau/si “sunt mindru/a de tine”. in prima clipa mi s-a parut putin (ego-ul, ce sa-i faci:) ), dar in urmatoarele momente m-am simtit norocoasa pentru cele 3 intimplari. si pentru faptul ca am avut ocazia sa pot spune “sunt mindra de tine” de ceva mai multe ori.

*
daca am muta mindria dinspre noi catre ceilalti ca sa se transforme in apreciere, ne-ar fi mai bine.

1770
salopetaCea mai frumoasa salopeta din lume

Cea mai frumoasa salopeta din lume

am cea mai frumoasa salopeta din lume.

toata saptamina m–am gindit la ea, dar nu am avut timp sa ajung sa o cumpar. si imi ziceam “daca nu o mai gasesc cind reusesc  sa ajung intr-un magazin?”

in seara asta, am ajuns.

simpla. curata. fara briz briz-uri. fara zulufi. cu o croiala care lasa trupul sa respire si sa vorbeasca.

iat-o.

desigur o sa o port cu bascheti albi.

si, pentru ca imi doresc foarte foarte foarte foarte mult ca lumea sa se imbrace simplu si discret, nu cu toate prostiile desenate pe tricouri/rochii/salopete, nu cu toate volanele si tot sclipiciul, va spun si de unde am cumparat-o si cit costa.

de la zara, costa 229, si poate fi cumparata si online.

si nu, nu e publicitate (martora mi-e domnisoara de la Zara AFI Cotroceni  pe care am chinuit-o sa se duca in depozit sa gaseasca si pentru mine masura XS)

2449
lacrimadespre niste picaturi care cad in apa

despre niste picaturi care cad in apa

Stiti cercurile pe care le face o picatura care cade intr-o apa? Concentrice, care se deplaseaza catre exterior? Mai groase/ample in functie de cit de mare a fost picatura si cit de adinca apa in care s-a “topit”?

Zilele astea m-am gindit ca disparitia unei persoane – moartea ei – e ca una dintre picaturile care cad intr-o apa.

In primele momente, in imediata apropiere a persoanei decedate se imprastie durerea, rudele de gradul 1, prietenii, familia urbana. Cercuri concentrice de afectiune exprimata mai mult sau mai putin la vedere.

Cu cit persoana a fost mai cunoscuta, cu atit cercurile sunt mai mari si se intind pe un spatiu mai mare.

Cu cit persoana a fost mai iubita, cu atit cercurile (alea primele, din apropierea locului unde a cazut picatura/ primele persoane care sunt informate despre deces) sunt mai “groase/ ample”.

Dupa care cercurile devin tot mai subtiri si mai palide.

*
Daca pe o apa linistita punem o barcuta de hirtie si lasam o picatura de apa sa cada, vom constata ca barcuta se misca pe valurile create (cercurile concentrice), dar nu inainteaza intr-o directie sau alta.

Asta pentru ca la intilnirea picaturii cu suprafata stabila de apa se formeaza unde mecanice si, desi valul (perturbatia) se deplaseaza, apa (mediul) ramine pe loc.

Ceea ce vedem in cercurile concentrice e doar o rearanjare a suprafetei apei.

*
Chiar de a doua zi dupa deces, rudele si prietenii apropiati constata ca oricit de mare ar fi durerea, viata merge mai departe. Ca oricit de adinca si profunda este suferinta, ei vor merge la serviciu, vor zimbi la salutul vecinilor, peste o vreme vor ride, vor merge in vacante.

Si cindva, fara sa-si dea nici ei seama cind, suprafata apei in care ei se oglindesc va fi perfect neatinsa, fara niciun val, oglinda absoluta.

Pina la urmatoarea picatura.

Daca ne-am gindi ca moartea e ca o picatura intr-o apa mare, reintoarcerea intr-un loc care inseamna parte din materia din care esti facut, si ca noi – ceilalti care inca n-am ajuns sa fim parte din ocean, ci ne uitam la picaturi cum cad – suntem ca niste barcute de hirtie, am fi mai linistiti.

Si in viata, si la momentul intrarii in Ocean si privind cum cad picaturile in apa.

1696
zmeu shutterstockce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

ce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

cind inveti sa construiesti un zmeu si sa-l inalti, inveti multe despre tine.

pasul 1. e nevoie de o baza teoretica (despre ce fel de hirtie, cum se taie, cum se lipesc betisoarele) – puteti vedea aici

pasul 2. e nevoie de vint

pasul 3.  incercari succesive de a-l inalta.

in prima faza, pentru ca vrei sa ai controlul, tii strins – din scurt – firul atei zmeului. asta-l face sa nu se poata inalta desi se desprinde usor pentru citeva clipe.

ca si in viata, te gindesti ca faci lucrurile bine – uite zboara putin – dar e ceva gresit la el de nu ramine in aer.

apoi inveti sa-i dai mai multa ata si zmeul se ridica usor usor. daca esti suficient de curajos sau curios, desfaci toata ata de pe mosor ca sa vezi cit urca zmeul. si… surpriza, constati ca de la o anumita inaltime vintul isi face singur treaba si tu, minuitorul zmeului, nu mai trebuie sa faci nimic.

simbata, pe plaja de la Vadu, am inaltat cel mai sus un zmeu banal ca al majoritatii de pe plaja. pentru ca am folosit insa toata ata lui, l-am inaltat sus , vintul si-a facut treaba, si – pentru a ramine aproape de noi – l-am legat de un indicator de pe plaja. la miezul noptii era printre putinele zmeie care mai ramasesera “in picioare”, desi nimeni nu mai avea grija de el.

asa m-am gindit ca si visurile/obiectivele sunt ca zmeiele – daca reusesti sa le duci suficient de sus, de la o anume altitudine o sa poata trai singure.

doar ca pentru asta trebuie sa ai de la inceput mult fir in mosor. adica, sa gindesti de la inceput, ca o sa-l duci sus, foarte sus, oricit de mare ar fi efortul pina acolo.

think big.

*

in week end am fost la Vadu, la Primul Festival al Inaltatorilor de Zmeie , un eveniment creat de ING ca sa celebreze 20 de ani de proiecte curajoase si visuri implinite.

170 de tineri s-au putut intilni cu oameni creativi care au reusit sa-si transforme visurile  in realitate si-au putut vorbi, pe grupe de interes, aplicat, despre proiectele la care viseaza. s-au facut exercitii, s-au dat raspunsuri si – ceea ce mi-a placut cel mai mult – speakerii pentru fiecare domeniu de interes au vorbit pe bune si despre nereusitele lor, si despre momentele in care au tinut firul zmeului foarte scurt – de teama necunoscutului – si si-au incetinit proiectul, sau cind i-au pus altii in incurcatura.

a fost o tabara de 2 zile pentru mai bine de 200 de oameni, cu invitati spectaculosi (voi mai vorbi despre ei) si cu proiecte foarte simpatice.

m-am plimbat simbata pe la mai multe ateliere – design (tinut de Adelina Ivan) , management cultural (tinut de Tudor Giurgiu), antreprenoriat social (Doru Mitrana), arhitectura eco ( Silvia Demeter) – si m-am uitat la tinerii care puneau intrebari, gindindu-ma ca daca din fiecare workshop (au fost 9) cite un tinar pleaca de acolo cu mai multa incredere in drumul lui, cu o saminta in mintea lui ca “se poate”, cistigul este imens.

imi imaginez ca a fost un buget mare pentru acest eveniment (a fost o foarte mare desfasurare de forte), dar daca la sfirsit citiva tineri vor fi invatat sa-si inalte zmeiele cit mai sus in viata, rezultatul e nepretuit.

*

thing big. asa o sa va construiti de la inceput visul sa fie capabil sa zboare cit mai sus. atit de sus, incit, de la un anume nivel incolo sa poata sa stea singur in aer fara sa mai depuneti efort.

zmeul pe care l-am inaltat e cel mai mic dintre cele din cadru, si cel mai simplu, in triunghi. e insa cel mai sus inaltat:)

cover foto shutterstock

foto de la inaltarea de zmee, Alex Ciuca

1942
davide sepiasincronicitati: cum am aflat povestea ochilor lui David al lui Michelangelo

sincronicitati: cum am aflat povestea ochilor lui David al lui Michelangelo

N-am vazut-o cind s-a asezat la masa de linga mine. Eram ocupata sa vorbesc in toate limbile necesare ca sa spun multele lucruri pe care le aveam de zis simultan: vecinului de masa in romana, chelnerului intr-o italiana dubioasa – poate intelegea unul dintre ei ce voiam sa beau, in timp ce la telefon vorbeam in engleza – cu mult entuziasm si mare bucurie – multumind unui prieten pentru favoarea pe care tocmai o consumasem in arhivele Casei Buonarroti.

Cind in sfirsit m-am linistit si-am savurat Aperolul rece, divin (altceva decit frizzante-ul pe care-l doream intial), am remarcat-o.

Pantalon culoarea mentei uscate, bluza bej, de matase, cu taietura “barca” la git. Un sir fin de perle la mina stinga. Balerini bej. O geanta Chanel, putin mai inchisa la culoare decit bluza, pe care am evaluat-o rapid ca fiind dintr-o colectie de acum citiva ani. Asta a facut-o sa mai urce o treapta in plus in ochii mei: avea haine scumpe, dar nu era obsedata de trenduri sau de moda.

Avea peste 60 de ani si parul prins ca balerinele, cu un coc in virful capului, si pentru ca strinsura era lejera, parul grizonat parea o coroana regala.

Toate aceste detalii, plus postura ei impecabila, cu spatele drept, cu picioarele inclinate elegant spre marginea opusa mie, unde era garduletul cu flori care separa terasa de piata, toate acestea au palit in fata obiectului care-l tinea pe masa linga cafeaua si prajiturile care tocmai i se adusesera: un binoclu mic, cu coada de os, la fel cu cel pe care-l purtau nobilii la Opera in urma cu citeva sute de ani.

Era singura.

Ma intrebam: ce naiba face doamna asta eleganta in piata, pe terasa, cu un binoclu?!

Mi-a urmarit privirea, a vazut probabil ca m-am uitat curioasa la binoclu si mi-a zimbit:
– Inteleg engleza dar nu vorbesc, intelegi italiana?
– Si.
– Am auzit fara sa vreau conversatia de la telefon.

Brusc mi s-a facut rusine, stiind cam cit de galagios vorbisem putin mai devreme.
– Am inteles ca-ti place Michelangelo, desi nu pari o femeie Michelangelo.
Am ris.

– Exista femei Michelangelo? Cum arata ele?
– Michelangelo era un vagabond, statea cu aceleasi haine fara sa se schimbe zile in sir. Da Vinci, care se imbraca numai in matasuri, ridea de el sugerindu-i sa se mai spele. Michelangelo facea doar ce voia, Da Vinci voia sa fie prieten cu Papa si cardinalii lui. Imi place sa spun ca femeile Michelangelo sunt mai hippy, cele Leonardo sunt mai elegante.
– In cazul asta dvs sunteti o femeie “Leonardo”, am continuat sa rid.
– Nu. Si mie tot Michelangelo imi place mai mult.

– Pot sa va intreb ce faceti cu binoclul aici?
S-a uitat fix in ochii mei si vedeam cum ii stralucesc a incintare si a amuzament. Avea niste ochi verzi foarte frumosi.
– Curajoasa, direct la obiect.
Eu am zimbit, n-am mai zis nimic, stiind ca pauza o sa o faca sa spuna ceva, orice, din politete. A vorbit dupa citeva secunde.

– De pe terasa asta se vede cel mai bine statuia lui David. Imi place sa ma uit la turisti sa vad daca-i descopera ochii. Ai vazut ochii lui David?
– Da, am citit ca sunt oarecum strimbi pentru ca a vrut sa para ca se uita la privitor si din fata si din lateral.
– Nu, nu. Te-ai uitat la ochii lui David?

Mi-a intins binoclul si mi-a indicat un anume loc din fata cafenelei de unde sa ma uit.
Mi-a luat ceva vreme sa ma descurc sa vad prin el ochii lui David si am simtit cum ma priveste analitic, in tot acel timp.

– Are ochii in forma de inima?! De ce?
– A vrut sa-i faca vii. Sa exprime o emotie, ceea ce parea imposibil pentru statui, pentru ca erau de piatra.

Si in timp ce-i intindeam binoclul mi-am dat seama ca pe inelul pe care-l port pe aratatorul sting scrie “limpede vezi doar cu inima”. E un citat din Micul Print, poveste scrisa la multe sute de ani distanta de facerea lui David.

I-am spus si ei si-am vazut-o cum i se lumineaza fata.
Am invitat-o la masa noastra, ne-a refuzat elegant spunind ca suntem in vacanta ca sa ne relaxam nu sa vorbim cu femei de virsta ei, dar mi-a intins o carte de vizita.

“Mi-ar placea sa pastram legatura. Poate vii cindva in vizita sa-ti arat Florenta si pe Michelangelo altfel decit l-ai descoperit astazi in arhive.”

A plecat cind si-a terminat cafeaua, eu am vrut sa stau acolo pina aproape de ultimul client ca sa savurez intimplarile unei zile magice.

Sub numele de pe cartea de vizita scrie “Universita degli Studi Firenze, Scuola di Scienze Matematiche”.

Mai tirziu le-am povestit prietenilor din tara intimplarea crezind ca e cea mai suprarealista dintre intimplarile cu sincronicitati pe care le-am trait, dupa care mi s-a adus aminte de magia de pe terasa Economat de la Sinaia :).

florenta, iulie 2014

N-am gasit nicaieri mai stiintifc de ce ochii lui David sunt in forma de inima. Singura informatie pe care am gasit-o e ca au fost facuti cu un burghiu subtire si ca, sunt mult mai expresivi ochii lui Moise, ca a experimentat mai mult ca sa faca statuile sa priveasca in asa fel incit sa dea senzatii oamenilor, chiar daca sunt de piatra.

*
Daca ajungeti in Florenta, beti o cafea sau un Aperol si mincati o prajitura in café Rivoire. E fix vis a vis de statuia lui David, in Piazza della Signoria. Aveti parte de o priveliste incintatoare (statuia lui David e chiar in fata si, cu cit se lasa seara, vezi cum incepe sa dispara freamatul turistilor) si, cu putin noroc, aveti parte si de povesti magice.

4151
shutterstock_197145629intilniri nepretuite part 7: despartirile

intilniri nepretuite part 7: despartirile

daca despartirile din iubire – alea cind un cuplu se transforma in doua cunostinte – ar fi precum despartirile de dupa o intilnire la o cafea…

*

literatura si cinematografia – din considerente de audienta, de captare a atentiei – descriu iubiri cu dramatism: el se lupta pentru a o avea pe ea (in fata opiniei publice, a neamurilor sau a propriei ei opinii), ea se lupta  pentru a-l avea pe el (cu amantele lui, cu distantele dintre ei – la propriu sau la figurat)

nimeni n-ar citi o povestire sau nu s-ar uita la un film care nu are si conflict dramatic, care vorbeste tot timpul despre linistea dintr-un cuplu, despre cum nu se cearta pentru nimic, despre cum fiecare cedeaza cite ceva pentru a merge impreuna intr-o directie.

asa se face ca oamenii (mai ales femeile) sunt atrase – precum e pilitura de fier  de magnet – de iubiri ca un rollercoaster: cind in culmea fericirii, cind in fundul iadului. si se lupta, se lupta, se lupta.

nu mai vorbesc de cintece aflate in topuri unde aceasta iubire rollercoaster e must have-ul sezonului care dureaza o viata – Pink si Try sunt cireasa de pe tortul care invata femeile ca trebuie sa fie mai intii date cu capul de pereti (emotional vorbind, desi uneori ele accepta si peretii casei) ca apoi sa aiba sens gustul unei victorii in iubire.

cind influenta aceasta a culturii pop se intilneste si cu nevoia de posesiune si de stabilitate a femeilor se creeaza haosul.

*

am o prietena care crede ca orice iubire care nu e “rollercoaster” e plictisitoare. ma rog, nu iubirea e plictisitoare pentru ca nu apuca sa vada /simta iubirea , ci doar pe protagonistul ei; daca domnul nu o chinuie emotional, nu produce niste tensiuni, nu se afla macar intr-un mic conflict cu ea, il considera plictisitor. ea zice “pampalau” si pufneste pe nari fumul de la tigarile slim preferate.

acum doua saptamini cuplul in care se afla s-a transformat in doua cunostinte dupa o relatie de citiva ani in care toata gasca noastra a avut parte de un intreg parc de distractii din partea lor, nu doar de un roller coaster.

la rugamintea prietenilor, eu am fost trimisa la “interventie”, adica sa-i explic femeii ca ar fi bine sa nu mai caute intrarea in parcul asta si sa mearga pe un alt drum.

nu impartim aceeasi imagine despre ceea ce inseamna iubirea. si nici nevoile noastre emotionale nu sunt asemanatoare, asa ca tot ce am putut face a fost sa  cumpar o sticla de cognac  Laubade si sa ma duc la ea acasa cu un speech gindit pe drum:

“stiu un cintecel care pentru toata lumea e o lacrima si-un suspin, o oda a despartirii, e esenta tristetii si durerii intr-o despartire. ei bine, pentru mine cintecelul asta e un stimulent bun in momentele in care caut o structura narativa si-l vad foarte pozitiv. pentru ca linia lui melodica de la refren mi se pare ca are o bolta , ca urca inspre ceva pozitiv, desi versurile zic cu totul altceva.”

si-a aprins o tigara, avea gesturi plictisite. stia ca sunt trimisa acolo la “interventie” asa ca astepta sa termin ca sa-si spuna ea of-ul, nu sa ma asculte cu prostiile mele legate de cintecele.

“daca am invata sa vedem iubirile ca niste intilniri ca la o cafea, adica o durata limitata de timp , pentru ca orice inceput are si un sfirsit, am putea sa ne bucuram mai mult si mai bine de ceea ce ni se intimpla. am impartasi mai pasnic lucrurile din viata noastra, n-am mai avea obsesia posesiunii pentru viata celuilalt (deci nici gelozie) si n-am mai pune presiune pe nimic. cit e sa fie, o sa fie.

iar despartirile ar fi pasnice, exact asa cum te desparti de un prieten cu care ai petrecut o dupa amiaza intr-o cafenea povestindu-va vietile in timp ce descopereati ca aveti ceva lucruri in comun, dar si altele in care nu semanati. in felul asta iubirile noastre ar fi, fiecare in parte, o intilnire nepretuita.”

dupa care am desfacut sticla de cognac, ne-am pus putin in cafelele pe care le aveam pe masa si am inceput sa-i povestesc teoria despre cum ne strica la cap cultura pop (si literatura, si cinematografia) in aspiratiile catre cea mai cea dintre iubiri.

habar n-am de ce nu mi-a tinut nicio prelegere despre fostul si nici de ce n-a protestat la cele pe care i le spuneam.

citeva zile mai tirziu mi-a dat un sms: “am ajuns la jumatatea sticlei de cognac:) e bun si cu inghetata, nu doar cu cafea”

*

Am cumparat cognac-ul Laubade de la Comtesse Du Barry de linga Ateneu. un magazin ca o bijuterie, cu bauturi care mai de care mai fine si mai sofisticate. pentru posesorii de MasterCard premium, orice achizitie din acest magazin vine cu o reducere simpatica.

Sunt 230 de locuri frumoase din intreaga tara in proiectul MasterCard Elite (intreaga lista o puteti gasi aici).

E usor sa verificati lista de locatii si inainte de o calatorie in tara sau de o iesire in Bucuresti, folosindu-va cardul MasterCard, sa stiti unde puteti sa aveti nu doar o experienta nepretuita, ci si un discount simpatic.

1234
somnDespre durere

Despre durere

Cei care au trait dureri fizice intense, din cauza unor maladii sau accidentari, marturisesc ca perioada de liniste intre secventele dureroase, sau momentele de dupa ce durerea a disparut definitiv sunt percepute ca o eliberare. Ca o usurare.

In cazul migrenelor de exemplu, cind durerea poate fi atit de mare incit are efecte secundare precum voma, senzatia este de pierdere in kilograme, de “a fi mai usor” la propriu, mai “fluid”, dupa ce criza a trecut.

Perioada “fara durere” e atit de placuta in comparatie cu iadul prin care tocmai s-a trecut incit, dupa ce organismul se incarca (in prima faza e o senzatie de sfirseala, de oboseala care pare ca vine din lupta cu durerea), apare un fel de bucurie, de placere.

E o voluptate in momentele de dupa durerea fizica (si nu e vorba neaparat de exprimarea ei sexuala).

Dupa ce ai trait o durere pe care nu ti-o puteai imagina ca o poti duce, ti se pare ca esti mai usor, esti mai vesel, esti liber, esti victorios.

Din experienta celor care se confrunta cu durerile fizice intense putem invata oricind lucruri despre durerile emotionale, despre cum sa depasim “metaforele” (d)in durere.

Pentru ca daca lasi durerea emotionala sa se duca pina la capat, o traiesti asumat, confruntindu-te cu ea, neprotejindu-te,  dupa ce corpul, mintea dar mai ales sufletul se vor fi recuperat din vlaguiala, ele vor deveni mai usoare, mai libere si vor simti placerea mai intens.

Poate de asta exista doliul si consumarea lui  – asumata, sprijinita de cei apropiati – cind moare cineva drag. Poate de asta trebuie consumata pina la capat durerea unei despartiri.

Asa se face ca felul in care ne comportam in confruntarea cu durerea e parte din lectia pe care o invatam despre limitele noastre

4702
bricksintilniri nepretuite, part 6: caramizile

intilniri nepretuite, part 6: caramizile

imi plac casele vechi, nu doar pentru ca au povesti si ferestre mari ci si pentru ca imi plac caramizile si parchetul. intr-o casa din caramina, cu parchet vechi, mersul descult capata alt parfum:)

*

caramizile mi se par a fi una dintre cele mai frumoase metafore despre viata.

privesc intotdeauna grupurile de oameni in care traiesc / muncesc ca pe niste constructii, cu fiecare om cite o caramida.

nu poti sa construiesti nimic doar din caramizi, mereu e nevoie de mortar care sa solidifice constructia si mortarul asta, in viata, inseamna lucruri in comun, emotii traite impreuna, viziuni asemanatoare.

imi place sa fiu mortarul pentru un grup. sa trec prin viata lui – personala sau profesionala – atit cit sa ajut la solidificarea constructiei, dar imi place sa fiu si caramida si sa fie altii mortar pentru constructiile mele.

*

e un restaurant in Cluj, linga Somes, care se numeste Bricks, caramizi:) si – pentru ca e un loc care , desi e in centru, nu e ocupat de oamenii din festivalul de film, merg in fiecare an cind sunt la TIFF, macar o data, pentru un mic dejun, in ziua cea mai grea a mea, cea in care tin cursul de branding personal pentru actorii din proiectul “10 pentru film”. si de fiecare data ma gindesc, oare in ziua asta, pentru cele doua ore de curs, am sa fiu caramida sau mortar? sau nu o sa las nicio urma?

*

toti in viata suntem cind caramizi, cind mortar. uneori ajutam la solidificarea constructiei, alteori suntem bucata de caramida care sparge, strica ceva.

*

si anul asta, cind eram la Cluj, am fost la Bricks, si m-am bucurat sa descopar ca aveau parteneriat cu prietenii mei speciali de la MasterCard si sunt parte din proiectul MasterCard Elite. daca ajungeti in Cluj, mergeti sa mincati la Bricks , e un loc foarte special, in plus, daca platiti cu un MasterCard Premium primiti si un discount simpatic.

aaa, si neaparat, dar neaparat cereti-le sa va arate meniul pentru desert. nu va pot spune de ce, ca sa nu va stric surpriza:)

*

Sunt 230 de locuri frumoase din intreaga tara in proiectul MasterCard Elite (intreaga lista o puteti gasi aici).

E usor sa verificati lista de locatii si inainte de o calatorie in tara sau de o iesire in Bucuresti, folosindu-va cardul MasterCard, sa stiti unde puteti sa aveti nu doar o experienta nepretuita, ci si un discount simpatic.

1065
The-Fashion-Jumper-japanese-garden-1am fost fotograf pentru 15 min

am fost fotograf pentru 15 min

hai, poate ca am fost fotograf pentru 25 de min, nu 15.

si e de dragul titlului ca “am fost fotograf”, pentru ca doar am incercat sa fac niste fotografii care sa se incadreze intr-un concept al unui pictorial. n-am nici talent, nici cunostinte tehnice ca sa fiu fotograf. si… cele mai multe fotografii imi ies miscate, asa ca nici macar nu ma straduiesc sa incerc cind ma roaga prietenii mei sa le fac vreo foto.

exista totusi un pictorial semnat de mine, pe un blog in online.

s-a intimplat in urma cu 3 saptamini in Cluj cind imi mutasem biroul de la TIFF in Gradina Botanica, la liniste si racoare, impreuna cu Edi Enache.

Edi era imbracat foarte frumos, soarele de dimineata ne ajuta cu o lumina foarte calda si-am zis ca pot sa ma distrez putin.

ii multumesc lui Edi ca a sarit in cel mai ingust si periculos loc din Gradina Japoneza si ca s-a cocotzat pe o creanga destul de fragila ca sa fac eu fotografiile pe care mi le imaginam.

nu cred ca mai repet experienta, nu e meseria mea, dar mi se par simpatice cadrele pe care le-am facut – (o prea mica )parte din nimereala, parte din geometria pe care o stiu, parte din experienta visuala din multi ani de lucru la revista.

adica vreau sa zic ca nici in experienta asta nu m-am vindecat de a face lucrurile f constient, cu atentie la detalii, desi stiam foarte bine ca nu ma pricep tehnic la asa ceva.

de ex, m-am uitat cu atentie la toate crengile de pe alee, ca sa stea personajul intr-o pozitie in care copacii sa-l complimenteze – de unde mi-am dat seama ca nu o sa ma vindec niciodata:))

si nu, nu ma cred/vad/inchipui fotograf. nu o sa mai fac asta alta data. doar ca, la distanta de intimplare, a fost amuzant sa constat – inca o data – ca si cind ma joc, mai iau foarte in serios:)

puteti vedea fotografiile pe blogul lui Edi, The Fashion Jumper -mini  pictorialul (si articolul care-l insoteste) se numeste  Center of Hattention

 

933
cazinoviata asa cum e. femei. constanta.

viata asa cum e. femei. constanta.

“daca iei doar strictul necesar si unele lucruri cind doar poftesti, o sa reusesti… asa fac si eu”

zice o doamna la 50 si ceva de ani asezata pe marginea unei scari de linga cazinoul din Constanta. linga ea, o alta doamna putin mai in virsta care tocmai ii povestise despre un accident cerebral usor al unei vecine.

“o sa reuseasca, o sa reusim”, continua doamna care are 50 de ani, iar cealalta da din cap.

*

“de ce dracu’ mi-ai mai dat-o mie daca tu tragi de ea? las-o la mine sau ti-o dau sa o tii in brate”, spune un domn pe la 30 si ceva de ani catre femeia care pare ca ii e sotie si care vrea sa imbrace cu un pulovar tricotat fetita pe care el o tine in brate.

femeia incearca sa spuna ceva si el ii da cu cotul , agresiv, una in coaste. dupa ce se aude icnitura, femeia ramine in urma oftind. iar copila incepe sa plinga in bratele barbatului care urca spre terasa Vraja Marii.

*

“si cu ce o sa te imbraci? sau nu vrea, fa, sa te ia cu el?!”, spune o tinara la 20 si putin de ani imbracata intr-o fusta scurta care-i lasa la vedere picioarele de diamentrul soldurilor modelului pentru care a fost facuta fusta.

“nu stiu fa, dar eu vreau sa merg. si macar acum, cit suntem la inceput, vreau sa fiu sexy”, ii da replica prietena ei, mai frumoasa si mai voluptoasa, incaltata cu o creatie care ar putea fi descrisa drept o combinatie de pantofi sport si sandale platforma, adica “adidasi cu toc”, care-i taie gleznele cu barda.

ride si arata un outlet italienesc de pe linga moschee, in timp ce pe linga ele o fetita care abia a depasit un an se intinde peste marginea caruciorului albastru ca ochii ei curiosi.

“stai cuminte mama, stai acolo, o sa ai toata viata sa te plimbi”, ii spune femeia care pare sa-i fie mama.

***

viata femeilor, asa cum e. in orice oras din romania. in reverse.

peste 50 si ceva de ani s-ar putea ca fetita din carucior sa fie linga Cazino povestind cu o prietena pensionara.

*

25 mai, pe la 5 dupa amiaza, in Constanta

1147
serendipity-lgputina magie: am jucat intr-unul din filmele mele preferate!

putina magie: am jucat intr-unul din filmele mele preferate!

“Mai scrie-mi o data numarul de telefon, te rog”, mi-a zis dupa ce hirtia pe care scrisesem tocmai ce cazuse pe jos intr-o balta.

“Nope, e un semn al sortii ca nu ne e menit sa ne intilnim. Sa nu ne opunem ei. Asta e.”, i-am raspuns hotarita.

“Si de ce ne-am intilnit in seara asta intimplator daca nu ne era menit?”, a replicat el repede aratind acuzator cu degetul catre mine.

“Habar n-am. Nu e un semn, e doar un feeling, nu stiu mai mult.”

“Si daca totul e in miinile noastre? Crezi ca daca stam si asteptam o sa ne livreze soarta informatiile despre noi pur si simplu?!”

“Stii ce? E cea mai buna idee pe care ai avut-o in seara asta. Scrieti numele si numarul de telefon pe bacnota asta.”

***

Va suna cunoscut? Probabil ca da. Probabil ca v-ati dorit sa fiti in filmul asta…Serendipity.

Eu joc in el de o viata, chiar cred in soarta si in semnele ei (si le vad adesea in jurul meu, spre disperarea sau amuzamentul prietenilor mei caci uneori iau decizii care mai de care mai surprinzatoare). Si cred ca daca e sortit sa se intimple ceva, se va intimpla. Mai ales in iubire:)

Ieri am fost la propriu in filmul asta. Adica eram ca si cum i-as fi dat eu replica lui John Cusack, desi nu-s atit de dragalasa si de frumusica precum Kate Beckinsale.

Ieri m-am jucat cu un mega mega televizor Samsung Curved Ultra HD TV si pentru ca stiam ca are o calitate de 4 ori mai mare imaginii decit a televizoarelor HD, iar simpaticii de la Samsung mi-au dat voie sa vin cu ce film vreau eu sa vad, am adus DVD-ul cu Serendipity, ca sa simt ca joc si eu in povestea asta:)

Ecranul curbat da o profunzime imaginii, exista si un adaptor de culoare cu un algoritm super inteligent (Auto Depth Enhancer) care iti da senzatia ca esti acolo parte din poveste. Practic ii vedeam fiecare fir de par din cap al lui John Cusack atit de mare era rezolutia imaginii.:)

Mi s-a explicat apoi ca tehnologia UHD Dimming contribuie la optimizarea calitatii imaginii, prin procesarea fiecarui bloc de imagine, redind nuante de negru mai profunde si un contrast imbunatatit, asa se explica de ce eu vedeam ferestrele zgiriie norilor din planul doi mai clare decit le vad pe strada, cind imi uit ochelarii acasa.

Samsung Curved Ultra HD Tv poate fi cumparat de la magazinele din Romania de citeva saptamini si, vestea cea mai simpatica pe care am aflat-o e ca toate cele 4 TV-uri care au fost intr-un superstore pentru un demonstrativ s-au vindut in aceeasi zi.

E o experienta spectaculoasa pe care o ai ca privitor si ar trebui sa o incercati, gasiti mai multe detalii pe aceasta pagina, unde va si puteti juca asemeni mie. Bine, nu puteti sa jucati in filmul meu, ci in functie de preferintele pe care le aveti – calatorii, filme, sport – va puteti genera propriul trailer in care aveti rolul principal.

Pentru ca ma jucam cu un Smart Tv, evident ca am vrut sa vad ce face si functia Multi Link (poti vedea simultan pe ecran, un canal tv si poti naviga pe internet) si tot navigind prin aplicatiile deja existente am descoperit o sectiune de content special original unde era… concertul VUNK, Numai la doi de la Hard Rock Cafe.

Nu m-am mai uitat la el pentru ca in filmul asta jucasem la propriu (am amintirea cum pazeam niste jurnalisti sa nu filmeze o piesa foarte noua, CURAT, care voiam sa ramina doar pentru inregistrarea integrala a show-ului), dar m-am amuzat de coincidenta.

Samsung ofera content special, exclusiv, pentru proprietarii televizoarelor sale smart si vorbim aici de aplicatii catre publicatii din Romania si concerte.

Altfel, mai spun o data ca e foarte tare senzatia de spectator la televizorul Samsung Curved Ultra HD si va recomand sa o incercati in magazinele de specialitate. Puteti sa luati cu voi dvd-ul cu filmul preferat si cine stie, poate aveti noroc sa jucati si voi putin in el:)

P.S. Just for fun o info, si eu am desenat pe corp, departe de ochii publici, o dispunere specifica, faimoasa, de stele. Ca-n filmul Serendipity. Pentru ca nimic nu e intimplator.

1029
eleven logobucuria de a da mai departe fapta buna (speech, 11even Sibiu)

bucuria de a da mai departe fapta buna (speech, 11even Sibiu)

(transcrierea speech-ului din cadrul evenimentului 11even, Sibiu, panelul Bringing joy in life”)

Buna ziua.

Numele meu e Cristina Bazavan, sunt jurnalist, asa vreau sa fiu cunoscuta. Uitati de toata prezentarea aceea lunga cu activitatea mea pe care tocmai ati auzit-o, eu vreau sa fiu cunoscuta drept jurnalist si atit. Lucrez in media de mai bine de 15 ani si as vrea sa va vorbesc astazi despre… bucuria de a da mai departe faptele bune.

Prin meseria mea ma intilnesc foarte des cu oamenii care fac fapte bune, dar si cu oameni care au nevoie sa li se intimple o fapta buna.

Cred intr-un echilibru al lucrurilor pe care le traim si le facem si obisnuiesc sa lucrez pro bono sau, cind sunt proiecte care nu au bugetul pe care eu il solicit pentru a ma implica, dar imi place ideea proiectului, prefer sa negociem o suma care sa mearga catre o asociatie pe care eu o sustin. Nu e asociatia mea, sunt niste oameni frumosi pe care i-am intilnit cind faceam un reportaj.

Am fost implicata in multe actiuni sociale, caritabile sau de fundraising si sunt membru in comisiile care acorda bursele Cosmote sau finantari pe proiecte la fundatia Orange sau in proiectul Petrom, Tara lui Andrei.

S-ar putea spune ca sunt un om care fac si fapte bune. Va asigur insa ca daca vorbiti cu cei cu care fac afaceri si negociez proiecte, sau cu cei carora le-am fost sefa nu vor spune ca sunt om foarte bun pentru ca sunt recunoscuta pentru fermitatea mea, pentru felul in care spun lucrurilor pe nume si nu sunt chiar o persoana confortabila de intilnit de partea cealalta a unei mese de afaceri.

Dar cum spuneam, cred in echilibru. Si in karma. Si daca pot sa ajut, o fac cu drag si determinare.

M-am gindit mult care a fost saminta care a facut sa cresc astfel.

Sigur ca acasa parintii m-au invatat ca trebuie sa fiu un om bun si sa impart ce am cu ceilalti, mai ales cu sora mea.

Am crescut in comunism intr-o familie modesta de muncitori si pastrez amintirea impartirii celor 2-3portocale pe care le primeam de craciun sau a celor 2-3 banane pe care le tineam pe sifonier sa se mai coaca. le mincam bucurosi toti copiii din neam, verisori, vecini si credeam ca portocalele si bananele “se fac” doar de Craciun.

mi-am dat insa seama ca sentimentul “facerii de bine” nu-l stiu – sau nu-l tin minte – din copilarie ci de ceva mai tirziu, din adolescenta. Si n-are legatura cu a mi se fi intimplat mie, ci cu a face ceva pentru ceilalti.

***

Pe la 19 ani prezentam la radio 21 o emisiune de seara cu povestioare de dragoste pe care ascultatorii si le trimiteau intre ei. Alegeam dintre zecile de scrisori pe care le primeam saptaminal maxim 10 pe emisiune, le citeam frumos cu cea mai sexy voce din dotare, iar mesajul care imi spunea ceva mai mult decit celelalte primea un tratament special: semnatarul intra in direct cu destinatarul facindu-I o surpriza.

Era la sfirsitul anilor 90, emisiunile de seara de la radio erau de mare success, aveam 19 ani si cistigasem peste noapte puterea de a allege pe cine sa fac fericit pentru citeva clipe, sau pentru o viata. Niste oameni s-au casatorit ca urmare a intimplarilor pe care le expuneau public acolo, s-au schimbat niste vieti in emisiunea aia, atunci.

Evident ca nu eram constienta de responsabilitatea pe care o aveam, nici macar nu eram constienta de puterea pe care o aveam, dar – pentru ca eram o fire foarte competitiva si-mi doream audienta mare (care se masura in tot mai multe scrisori primite) – alegeam pentru surprizele in direct povestile care mi se pareau cele mai puternice.

Astazi, cu mintea de acum si cu multe lecturi ale unor texte scrise de amatori sau profesionisti, cu multe intilniri de oameni neantrenati in a vorbi in spatiul public, stiu ca cele mai puternice mesaje sunt cele care de fapt sunt f sincere. Cum a fost speech-ul de mai devreme al doamnei doctor Livia Ognean, care e evident ca are alta pregatire decit cea de public speaker, dar pe care am ascultat-o din fundul salii si am plins in liniste, intregul speech.

Dar atunci, la 19 ani, nu stiam sa descopar stiintificcare sunt mesajele adevarate; urmaream doar energia care se afla printre cuvintele din scrisori, forma in care ei isi spuneau povestea.

Desi oamenii aceia habar nu au, cred ca le datorez o parte importanta din ce sunt eu acum; pentru ca am invatat sa ma oglindesc in bucuria lor, sa ma incarc din ea, la fel cum se incarcau toti ceilalti ascultatori.

Si-am invatat ca o fapta buna nu inseamna neaparat sa dai bani, sa schimbi legi sau orase, sa construiesti biserici, ci ca uneori poti sa influentezi o viata in spre mai bine doar daca esti atent la sinceritatea vorbelor rostite. Adica, daca esti ATENT.

***

Ceva mai tirziu am descoperit ca a avea puterea de a face o mica bucurie cuiva e o senzatie ca un drog.

Exista studii care arata ca secretia de dopamina pe care o face creierul cind stie ca a facut o fapta buna este asemanatoare cantitativ cu cea din timpul unui orgasm, sau cea obtinuta de alimentele cu multe calorii sau jocurile de noroc.
Aceeasi senzatie o primeste corpul in cazul unor substante psychoactive precum cocaina, nicotina, heroina sau alcoolul.

Asa ca in loc sa fumati mai bine faceti o bucurie cuiva pentru ca dopamina va aparea in organism.

… Banuiesc ca acum va ginditi ca vinul ar trebui sa ramina in ecuatie, la fel si orgasmul, ca nu pot fi compensate de faptele bune. Sincer, si eu cred la fel, dar nu m-au invitat aici sa vorbesc despre asta.

Dupa ce am citit despre fapta buna ca un drog m-am gindit cum sa-i dau nepotului meu – fiului surorii mele – lectia cea mai potrivita de viata, cum sa-l fac sa simta efectul de a face bucurii pentru cei din jurul lui.

Avea 6 ani cind am facut un experiment pe el. Nu-i placea sa imparta nicio jucarie cu prietenii si desi avea zeci de masinute si ursuleti, daca un tovaras de joaca voia sa puna mina pe ceva, urla cu suspine. Era insa un foarte foarte mare fan Mickey Mouse. Statea lipit de ecranul televizorului la orice aparitie a lui Mickey, asa ca am pus la cale un plan.

La prima mea plecare la paris , m-am oprit intr-un magazine cu insemnele Disney si am cumparat tot ce am gasit cu Mickey: soricel mare, prosop, perna, pe sotia lui Mickey, Mini. Le-am luat pe toate, plus un Mickey la fel ca cel pe care-l cumparasem . acelasi maimutzoi ca dimensiune, in doua exemplare.

I le-am dus si i-am spus ca le primeste pe toate daca Mickey dublura o face cadou prietenei lui de joaca, fetita vecinilor din fundul curtii.

In fata unei pungi mari cu tot felul de lucruri cu Mickey Mouse nepotul meu a zis repede da, doar ca a doua zi a trebuit sa se tina de promisiune. Si iata-ne in fundul curtii, cu prietena lui dincolo de gard, impreuna cu mama ei.

Nepotul meu cu mickey mouse in mina, plingind in hohote. Stia ca trebuie sa-l dea, stia ca mai are unul la fel, dar tot ii era greu. Mama fetitei – jenata si incurcata de suspinele copilului – tot spunea “lasati-l, daca vrea sa-l pastreze, e al lui”;sora mea ferma pe pozitie “nu mai primesti alte jucarii daca nu iti tii promisiunea si nu daruiesti unul dintre mickey mouse”.

In hohote de plins a dat jucaria si fetita de dincolo de gard a primit-o cu fata plina de lumina.

A doua zi insa s-a produs magia.

Nepotul meu a vazut cum fetita se lauda pe strada, la ceilalti copii, cu jucaria pe care o primise. A iesit si el cu jucariile lui la poarta si au inceput sa se joace impreuna. A fost ceva acolo, in mintea si in sufletul unui baietel de 6 ani oglindit din bucuria prietenei lui si in aprecierea pe care o cistigase de la ceilalti. De craciunul ala si-a strins jucariile pe care nu le mai folosea si, cu ajutorul mamei lui, le-a darut altor copii care nu aveau.

Cred ca nepotul meu a fost primul meu experiment constient de a –i ajuta pe ceilalti sa inteleaga ce bine te simti cind faci fapte bune. Cum bucuria ta e mai mare decit a celui care e beneficiarul gestului tau frumos pentru ca e cumva amplificata pe interior, e oglindita in propria personalitate. Astazi cind ajut pe cineva si ma intreaba cum sa se recompenseze spun “cind va fi rindul tau sa poti ajuta pe cineva, sa ajuti ca sa dai mai departe”

***

Ca orice om cunosc si bucuria de a primi fapta buna, stiu si cum e sa se gindeasca cineva la tine, ca de niciunde si sa te ajute cu o vorba buna, cind ai cel mai mare nevoie de ea.

Pe mine ma emotioneaza , ma suprind si imi dau lectii de viata in acelasi timp, mesajele de sustinere si incurajare de la oamenii care nu au nicio legatura directa cu mine si care nici n-au nevoie de ceva de la mine, oamenii care isi aloca din timpul lor citeva minute ca sa-mi spuna o vorba buna fara niciun alt interes.

Invat din fiecare din aceste intimplari cit de important e sa fii atent la ceilalti si cit de usor poti face o bucurie.

Astazi am un reflex din a trimite mesaje de incurajare tuturor jurnalistilor pe care-I apreciez in momentul in care compania pentru care lucreaza se afla in impas si stiu ca lor le este greu emotional.

Asta pentru ca mi s-a intimplat si mie sa primesc mesaje din neant de la oameni cu care nu aveam foarte multa treaba in momentul in care revista pe care o conduceam se afla intr-un impas. Si stiu cit de importante sunt mesajele acelea si cum iti dau aripi sa mergi mai departe.

Am mai povestit chiar la TEDx-ul de care spunea Ovidiu mai devreme (nota mea. Ovidiu Neamtu, creatorul evenimentelor 11even, organizatorului unui TEDx Sibiu in 2012), mai spun inca o data, ca astazi lucrez in echipa de comunicare a trupei VUNK pentru ca intr-un asemenea moment delicat, liderul trupei, Cornel Ilie, cu care nu aveam foarte multe in comun, mi-a trimis un mesaj de incurajare. Am inceput sa lucram impreuna la 3 ani distanta de la mesajul lui de incurajare, dar deciza mea de a ma alatura echipei lui a fost luata in baza caracterului pe care l-am intuit in cele citeva cuvinte pe care mi le-a scris intr-un noiembrie din 2009, fara sa urmareasca niciun beneficiu din ele.

Stiu, deci, pe pielea mea cum te schimba o fapta buna pe care o primesti de la altcineva.

***

Ce vreau sa spun cu aceste povesti? Care e legatura intre ele?

Fiecare fapta buna – fie ca am facut-o, fie ca am primit-o – m-a schimbat. Nu m-a facut cel mai bun dintre oameni, nici cel mai destept, nu sunt o sfinta si nici nu sunt mai domoala cind e sa-mi apar teritoriul de business. Dar cu siguranta m-a modificat in bine, fie si cu o miime de milimetru.

Pentru ca am simtit, si daca am facut fapta buna, si daca am primit-o, am simtit o bucurie aparte. O bucurie care functioneaza ca un drog si pe care cauti sa o retraiesti.

Stiind asta, as vrea sa va spun ca e important nu sa asteptati sa vi se faca fapte bune, ci sa le initiati fara sa urmariti niciun fel de beneficii de imagine sau un raspuns de la beneficiar, pentru ca daca sunteti atenti la ceea ce se intimpla cu voi in acele momente, va dati seama ca schimbarea, slefuirea care vine pe dinauntru, odata cu energia bucuriei este nepretuita.

Fiecare fapta buna pe care o facem se va reflecta intr-un om care simtind bucuria va invata si el sa faca o fapta buna.
Si se creeaza un lant al bucuriei.

Poate n-o sa schimbam radical lumea, poate nu o sa salvam toti copii care mor de foame, dar in jurul nostru s-ar putea sa schimbam cu un milimetru lumea in bine.

Si iata-ne pe noi toti din aceasta sala, milimetru cu milimetru miscind lumea. Adunam de citiva centrimetri.

Va dati seama cit de mult inseamna schimbarea asta?! Si bucuria care vine cu ea?!

Multumesc frumos ca m-ati ascultat.

*
sibiu, 16 mai 2014

2109
supararece-ai face daca nu ti-ar fi frica?

ce-ai face daca nu ti-ar fi frica?

ce-ati face daca nu ti-ar fi frica? ceva mare, important, ceva care sa-ti schimbe fundamental viata. sau sa o schimbe pe a altuia…

…….. m-as mai indragosti. tu?

m-as casatori.

*

am purtat putin mai devreme aceasta conversatie cu un prieten si m-am gindit ca e un bun pretext ca sa aflu si de la voi ce ati face daca nu v-ar fi frica.

ceva mare, important, ceva care sa-ti schimbe fundamental viata. sau sa o schimbe pe a altuia… poate sa fie si ceva ceva nesemnificativ pentru ceilalti, sa fie important doar pentru tine

*

lasati-mi comentariile aici, anonime, semnati-va doar cu numele mic si virsta.

daca adun suficiente raspunsuri autentice, fac un ebook simpa

 

shutterstock_141673471tu cind ti-ai zimbit ultima data?

tu cind ti-ai zimbit ultima data?

Sunt dintre femeile care in orice moment al existentei ei a spus ca nu e frumoasa. Nu exista zi in care sa ma fi uitat in oglinda si sa fi spus “ce frumoasa sunt”.

Stiu ca de-a lungul timpului mi-au placut citeva fotografii in care am apreciat maiestria fotografului de a surprinde o stare pe care o aveam, dar la fel de bine stiu ca acolo apreciam fotograful si starea respectiva, emotia, nicidecum ceea ce eu consider a fi frumusete.

Mi s-a mai intimplat sa spun “ce frumos!” in timp ce-mi priveam chipul dupa ce lasase “urme” pe el vreunul dintre make-up artistii mari ai Romaniei, dar si in cazul acela apreciam tehnica lui/ei de a sti sa scoata in evidenta dintr-un chip lucrurile care-l pot pune in valoare.

N-am un issue cu asta, nu o consider o problema si credeam, adica speram, ca nu mi-a afectat comportamentul aceasta credinta a “nefrumusetii” mele. Imi imaginam asta pentru ca atunci cind ma uit in oglinda , nu ma incrunt – chiar si cind am ochii umflati pt ca am dormit doar 2 ore, chiar daca imi sta parul vraise sau nu port niciun stop de make-up.

Ma privesc practic, incerc sa ma adaptez situatiei zilei si … merg mai departe. (cu tot cu anii pe care incep sa-i port pe la colturile ochilor).

***

Mi-am dat insa seama ca nu ma incrunt cind ma uit in oglinda, dar nici nu-mi zimbesc.

Ieri (gratie unui studiu Dove) am descoperit ca asemeni mie sunt alte multe milioane de femei si ca in gestul asta simplu de(nu) a zimbi in oglinda poate sa fie click-ul care sa schimbe lumina unei zile.

Nu m-am gindit niciodata la cit de importanta este starea pe care o pui pe chip cind te uiti in oglinda, desi e logic ca ceea ce vei arata, ti se va reflecta. Si e un cerc vicios al increderii in sine, care pleaca de la un simplu zimbet.
Dove a lansat una dintre campaniile acelea minunate care te emotioneaza si te pune pe ginduri plecind de la o idee simpla: cum se vad femeile si cum se vad fetitele in oglinda.

Uitati-va putin la clip si ginditi-va ce ceva din viata voastra (a noastra) a facut sa ne pierdem zimbetul si bucuria de copile cind ne uitam in oglinda.

Si daca v-a pus pe ginduri spotul campaniei Dove Mirrors si-ati inteles ca frumusetea nu trebuie sa fie o sursa de anxietate, mai luati-va 5 minute sa cititi studiul de mai jos. Pe mine m-a socat sa aflu ca, desi cred ca am suficienta incredere in mine ca sa pot sa traiesc cu o infatisare pe care nu o cred frumoasa, imi fac rau singura pentru ca nu imi zimbesc.

***
Studiul Dove Mirrors a fost efectuat la finalul anului 2013 pe un eșantion de 6.006 femei cu vârsta cuprinsă între 18-64 ani. Acesta s-a desfășurat în 12 țări: Statele Unite ale Americii, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina, Marea Britanie, Germania, Italia, India, China, Tailanda și Filipine.
Studiul explică felul în care femeile se raportează la imaginea pe care o văd reflectată în oglindă și evidențiază mai multe aspecte cheie:

Femeile sunt nemulțumite de ceea ce văd în oglindă:
– 9 din 10 femei se simt incomod când se privesc în oglindă
– 1 din 5 femei recunoaște că nu a fost niciodată mulțumită de ceea ce a văzut în oglindă
– 6 din 10 femei aleg un atribut fizic negativ pentru a descrie cum se percep când se privesc în oglindă: ”prea grasă” (30%) și ”neatrăgătoare” (19%).

Dar se privesc în oglindă în mod regulat:
– în medie, femeile se privesc în oglindă de 6 ori pe zi, alocând acestui obicei 50 de minute pe zi / o zi pe lună
– 9 din 10 femei se privesc de-a lungul unei zile în: oglinzile retrovizoare (50%), geamurile magazinelor (48%), oglinzile compacte (46%) sau cele din lifturi (44%).

Femeile folosesc oglinzile pentru a se concentra pe ceea ce nu le place la ele:
– 1 din 4 femei se concentrează pe defecte
– 1 din 4 femei își încordează abdomenul atunci când sta în fața unei oglinzi
– 1 din 3 femei spune că uneori simte oglinda ca fiind cel mai aprig critic al lor

Oglinda reflectă mai mult decât înfățișarea:
– 6 din 10 femei își văd starea de spirit, nu doar înfățișarea atunci când se privesc în oglindă
– 3 din 4 femei aleg cuvinte emoționale pentru a descrie cum se simt când privesc în oglindă, iar 1 din 3 femei folosește un cuvânt emoțional negativ, precum ”neliniște” (13%)

Privitul în oglindă le poate determina pe femei să se simtă mai rău:
– 1 din 3 femei se simte mai rău în legătură cu felul în care arată
– 1 din 5 femei recunoaște că își poate strica dispoziția pentru întreaga zi
– 1 din 5 femei uneori evită să se privească în oglindă
– femeile care sunt nemulțumite de ceea ce văd în oglindă se privesc mult mai rar (1,5 ori pe zi) în comparație cu cele mulțumite de felul în care arată

Femeile nu zâmbesc în oglindă
– 1 din 3 femei recunoaște că își zâmbește foarte rar atunci când se privește în oglindă

903
herastrau 18loungeintilniri nepretuite, part 4: aprecierea

intilniri nepretuite, part 4: aprecierea

omul e un animal ciudat: daca-i spui o vorba buna poate sa miste muntii.

daca-i dai un punct de sprijin pentru lumea de dinauntrul lui, o sa urce mai sus decit si-a imaginat el vreodata ca o va face.

daca-l incurajezi sa faca ceea ce-i place, o sa faca mult mai mult pentru ca isi va depasi limitele si va ajunge sa faca si ce nu-i place dar il ajuta sa progreseze.

cheia e aprecierea, validarea (emotionala sau profesionala) venita atunci cind se asteapta mai putin, de la cineva a carui opinie o apreciaza.

mi s-a intimplat si mie (si sunt oameni care mi-au schimbat fundamental viata doar pentru ca mi-au spus o vorba buna), vi s-a intimplat si voua, sunt sigura.

*

am invatat de-a lungul anilor ca efectul aprecierii are doua talere care se inclina drastic, in momente total opuse.

cel mai frumos si mai memorabil e atunci cind aprecierea vine de la cineva de la care nu te astepti, dar care are competente in zona respectiva, si vine fara sa o fi cerut.

cel mai urit e cind ceri validarea/ verificarea de la cineva care are competenta si n-o primesti.

tin minte cu exactitate toate momentele de surprinzatoare validare, dar si pe cele in care s-a facut simtita lipsa ei, chiar daca am cerut-o. si tocmai pentru ca stiu ca sunt asa (si ca nu mai dau alta sansa de construire a ceva/orice celor care nu stiu sa aprecieze/valideze ), mi-am facut o promisiune si e un exercitiu cu mine, zilnic, de a fi atenta la ce e in jur si de a multumi/ rasplati/ incuraja/ valida actiunile care arata un pas inainte spre progresul personal.

*

saptamina trecuta, un prieten era necajit din cauza unor situatii delicate la munca. ma sunase sa-mi ceara detalii despre o persoana cu care urma sa interactioneze si am incercat sa-i distrag atentia.

l-am rugat sa ma ajute cu ceva, ajutor pe care ar fi putut sa mi-l dea daca ne vedeam citeva minute. i-am propus 18lounge pentru ca era aproape de locul lui de munca si era un loc la care ma gindeam de citeva zile bune sa ma reintorc pentru o experienta memorabila, linistita.

ne-am vazut cit sa mincam desertul meu preferat de acolo, o prajitura cu spuma de mango si foi crocante de orez. n-am discutat nimic, eram amindoi foarte obositi dupa o zi in care fusesera multe intilniri de fiecare parte.

cind prajitura era pe terminate, m-a intrebat:

– asa, si cu ce pot sa te ajut?

– cu nimic. stai aici 15 minute si priveste Bucurestiul de sus. uneori, de la distanta lucrurile se vad mai bine si eu stiu ca o sa ai puterea sa le dai de cap.

s-a uitat lung la mine, si-a intors scaunul catre geam si si-a baut cafeaua in liniste. urmatoarele 10 minute au fost oaza de bine din saptamina care a trecut.

eu mi-am terminat de mincat prajitura, m-am uitat ce frumos se vedea Herastraul de sus si m-am gindit ca, desi functionam cu vorbe bune, citeodata aprecierea e fara de cuvinte.

***

18Lounge e unul dintre locurile minunate din Bucuresti care au o atentie speciala pentru confortul celor care-i pasesc pragul. e in turnul de sud din cele doua blocuri gemene de linga Casa Presei Libere, la etajul 18, si are o perspectiva minunata asupra Bucurestiului.

18 lounge e si unul din locurile in care, daca platesti cu un MasterCard premium, primesti un discount frumos si ai cu siguranta o experienta calda, nepretuita. Lista intreaga de locatii din proiectul MasterCard Elite o puteti gasi aici.

953
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!