Tag : personal

Camera 360vine o vreme cind iti iei la revedere…

vine o vreme cind iti iei la revedere…

sunt maestra in a-mi lua la revedere, si cind vreau si cind nu vreau.

si stiu ca vine mereu  o vreme cind , orice ar fi, tot trebuie sa ne luam la revedere , fie si pentru ca va fi o revedere (ca e ceva care se termina pe moment), fie ca e pentru totdeauna.

acum a venit vremea cind trebuie sa-mi iau la revedere pentru totdeauna de la calculatorul meu simpatic White Beauty, Samsung SF 310 care mi-a fost tovaras de bune si de rele in ultimii 3 ani. ( e simpaticul din foto de mai sus)

a rezistat cu stoicism socurilor la care l-am supus (are ceva urme pe carcasa, dar e ca-n viata: fiecare urma de pe chip spune o poveste),  s-a intilnit o data cu domnul doctor Bogdan Petre si i-a facut o revizie generala si i-a dat verdictul ca e bine, mai poate face performanta.

acum el merge bine mercic, poate ceva mai lent decit sunt asteptarile mele , dar ca la alte intimplari si lucruri in viata, ne mai dorim din cind in cind o schimbare.

cum pur si simplu nu ma inteleg cu MACBOOK-urile, am avut nu am fost foarte fericita (ba chiar am batut recordul de service pentru ca pe acel calculator care e facut sa nu se strice niciodata am reusit sa-l stric in 2 zile de la achizitie si mi l-au schimbat cu altul… deh, karma, energia negativa care ii zicea ca nu-l plac:) ), as dori sa-mi iau un calculator care sa fie usor, subtire, sa reziste la socuri si sa aiba suficienta memorie cit sa-mi pot pune lucrurile necesare muncii mele.

se vede clar din ce descriu ca nu ma pricep. de aia si scriu aici, adica astept sugestii. si nu, nu va consumati timpul sa-mi explicati de ce credeti voi ca mac-urile sunt bune. pentru mine nu sunt, deci sa trecem la alte propuneri.

multumesc pentru raspunsuri, dar mai ales pentru explicatii care sper sa fie pe intelesul meu, nu f f stiintifice.

 

 

1999
avion viataviata ca o calatorie cu avionul

viata ca o calatorie cu avionul

Ieri  m-am gindit ca viata e ca o calatorie cu avionul…

*

Vineri am plecat la Timisoara dupa o noapte de nesomn incarcata de gindurile propriilor decizii si de grija alegerii cuvintelor cele mai potrivite pentru a-i face un laudatio maestrului Stefan Caltia la lansarea albumului sau, Locuri. Parea ca drumul pina acolo si tot ceea ce am de facut sunt unele dintre cele mai complicate lucruri din viata mea.

Dupa care am primit un mesaj, de la Dana pe care n-o cunosc si habar n-am de ce tocmai in ziua aia, in care era atit de multa presiune pe mine incit as fi plins si daca mi se arata o floare, a decis sa-mi scrie. Dana voia doar sa-mi spuna ca ma citeste si ca recomandarile mele au ajutat-o mult in diferite momente din viata. Si, habar n-are, dar ea vineri mi-a dat aripi pentru toata calatoria care a urmat.

Seara, la lansarea de carte, am cunoscut-o pe Monica si pe prietena ei Cristina. (super umor la Monica, trebuie sa cititi aceasta postare de pe blogul ei, despre cum fiul ei a decis sa mai participe la lectiile de inot pe care nu le indragea deloc). Dar si pe Codruta, Oana si o alta Cristina, o gasca de doamne delicioase, la fel de rusinate ca si mine ca ne cunoastem personal. (multumesc frumos doamnelor ca ati venit la lansare si multumesc ca ati venit sa ne cunoastem, oricit de mare – dar placuta – a fost stinjeneala de inceput)

Apoi am cunoscut-o pe Raluca, tinara  careia i-au dat lacrimile in timp ce vorbeam despre maestru. Cind mi-am pregatit speech-ul si mie mi-au dat lacrimile. Probabil ca din motive diferite, dar…

Simbata m-am intilnit cu Oana, o minune de copil, dar si un copil minune, care danseaza, deseneaza, iubeste teatrul, vorbeste germana, a jucat intr-un film al lui Radu Gabrea. Si are doar 17 ani. Ilustratiile ei le vezi descoperi curind, aici pe blog.

Si-n timp ce vorbeam cu ea in Cafeneaua verde si intelegeam ce minunatie de fata am in fatza, in tot cerul de nori stufosi si laptosi cu care era acoperita Timisoara s-a facut o spartura in forma de inima pe care o vedeam din dreptul ferestrei noastre. Mai tirziu tot pe acolo a iesit si soarele.

La prinz m-am reintilnit cu Raluca si-am descoperit pasiunea mamei ei pentru maestrul Caltia, dar si pentru lucrurile frumoase, cum m-am bucurat sa inteleg ca Raluca e genul de fata care isi urmeaza cu hotarire instinctele si nu se teme sa o ia oricind de la capat, daca stie ca ceea ce va face ii va aduce bucurie.

Cind am ajuns in aeroport nu ma gindeam decit ce oameni minunati sunt in Timisoara si ca nu e o intimplare ca de acolo au aparut cei care ne-au dat si noua libertatea in decembrie 1989. Pentru ca sunt puternici si frumosi. Ma gindeam sa fac cumva sa le adun intr-o intilnire pe toate femeile/fetele astea minunate pentru ca sigur sigur se vor placea foarte tare. (inca ma mai gindesc la o solutie pentru asta si ii dau de cap curind)

Dar ma mai gindeam si ca e extrem de reconfortant sa vezi ca mai exista si o Romanie a oamenilor frumosi, pasionati de arta, pentru care lucrul pe care-l achizitioneaza sau momentul pe care-l traiesc nu inseamna banul pe care-l dau, ci valoarea emotionala pe care o investesc in el. Valoare care-l face de fapt nepretuit.

Apoi am ajuns la security check la poarta de imbarcare pentru Bucuresti. In fata mea o domnisoara blonda, siliconata. Cu o imitatie de Vuitton in brate si niste incalatari odioase – un fel de bocanci de armata, dar cu tocuri foarte inalte si cu niste stripe-uri adezive peste sireturi, plus multe metale – capse. A fost rugata sa se descalte inainte sa treaca prin poarta de securitate. A bombanit, s-a descaltat si-au aparut sosetele cu strasuri Swarovski. Pe care a trebuit sa le descalte (nu inteleg cum nu o deranjau in bocanci) pentru ca si ele faceau ca alarma portii sa intre in actiune. Cind a trebuit sa-si desfaca valiza (pentru ca pe ecran se vedeau cosmetice in dozaj mai mare decit corespunzator si trebuiau verificate) deasupra au aparut papucii in tipla imprumutati de la hotel.

Am asteptat mai bine de 10 minute sa se termine toate operatiunile de verificare cu ea si, in timp ce in spatele meu se facea o coada generoasa, ma gindeam ca trezirea la realitate e putin cam brusca.

In avion din cauza norilor stufosi, la decolare au fost  turbulente. Cind am depasit plafonul de nori era liniste, frumos si muntii  pareau niste dealuri domoale. Apoi la aterizare, din cauza acelorasi nori, au fost din nou usoare turbulente.

De asta m-am gindit ca viata e ca o calatorie cu avionul.

Decolezi mai cu asperitati sau mai usor (dupa cum ti-e norocul), cind ajungi suficient de sus te bucuri de oameni si de locuri frumoase, iar greutatile care de obicei par munti devin dealuri unduitoare, apoi aterizezi mai bine sau mai greu, dupa cum te ajuta natura.

Si te intorci la rutina zilnica – pe care o duci cu bucurie sau cazna dupa cit de onest ai fost cu tine in deciziile din job si din viata – si-astepti o calatorie viitoare prin aer. In care sa intilnesti oameni frumosi si sa poti sa vezi toate greutatile suficient de departe.

Ceea ce va doresc si voua.

 

1434
locuriLocuri – Stefan Caltia, de luni in librarii

Locuri – Stefan Caltia, de luni in librarii

in aceasta seara am fost la lansarea albumului de arta Locuri- Stefan Caltia la Muzeul de Arta din Timisoara, acolo unde pina pe 5 decembrie se afla si lucrarile maestrului.

a trebuit sa vorbesc la lansare si m-am chinuit mult pina sa gasesc o structura, o forma care sa poata contine referinte la mai multe laturi ale personalitatii maestrului Stefan Caltia.

inainte de ceremonie mi-a daruit albumul cu autograf si o mapa cu desene. nu stia despre ce o sa vorbesc dar unul dintre desene se numeste “Seminte” si-are multe plante, un altul e cu o coroana regala construita din flori. dupa ce le inramez, poate vi le arat:)

*
cu acest album mi se pare ca editura Curtea Veche deschide o noua nisa pe piata cartilor de arta si e parte din comunicarea smart si eficienta, foarte multa in online, pentru aceasta ezpozitie datorata tinerilor entuziasti de la Galeria Posibila si prietenei mele, Noemi Meilman. maestrul Caltia ridea si spunea ca a fost “material didactic” la acest eveniment pentru ca restul au facut tinerii.

albumul Locuri – Stefan Caltia este scos in conditii grafice exceptionale dar, printr-o magie (care include si sustinerea Muzeului de Arta din Timisoara), Curtea Veche a reusit sa scoata albumul la costul unei carti de beletristica, 45 ron.

sper din toata inima sa se vinda bine ca sa se dezvolte aceasta nisa de carti si la noi.

altfel, va intilniti cu magia Maestrului Caltia la tirgul de carte curind. o sa raspunda si la intrebari si o sa aflati si o parte din povesti. (a promis in seara asta:) )

mai jos cam ce am spus in seara asta, poate va convinge sa cumparati cartea:) povestea cu plantele care vorbesc intre ele o voi scrie zilele acestea pe blog:)

*

In urma cu citeva saptamini am fost in atelierul maestrului Caltia pentru o fotografie care urma sa fie in campania de promovare online a acestei expozitii. Ma imbracasem cu o rochie gri ca sa ma pierd printre obiecte pentru a fi puse in valoare tabloul cu care pozam. Cind am ajuns in atelier am vazut ca tabloul ales de maestru e cu un personaj androgin, imbracat in gri, cu parul roscat. Lucrarea se afla in expozitie, o gasiti in sala din spate se numeste Iarna zburatorului.

“Artistii au inspiratie”, a zis maestrul cind m-a vazut asezata linga tablou, atit de asortata cu pictura.
Eu am vrut sa ma apar si sa spun ratiunea pentru care ma imbracasem asa, dar maestrul mi-a taiat propozitia ferm, desi ridea “artistii au inspiratie, eu stiu mai bine”.

Pe drumul catre casa m-am gindit la perspectivele diferite asupra acestui mic detaliu si mi-am zis ca asta e diferenta intre noi, muritorii de rind, si artistii care se exprima si prin alte mijloace ca sa -si spuna povestile si sa-si sustina un punct de vedere: ei cred mai mult si mai profund decit noi intr-o lume fantastica, intr-o lume de basm.

Si asta pentru ca ei stiu intr-un fel in care noi mai uitam din cind in cind – sau nu ne mai aducem deloc aminte -, ei stiu sa acceseze zona aceea a copilului din fiecare.

Cind eram mica pentru a reusi sa ma apropie de muzica clasica, unchiul meu care era compozitor imi povestea vietile marilor muzicieni. Imi spunea povesti despre ei.
Mi s-a creat reflexul asta si, mai tirziu, m-am imprietenit cu pictura prin detaliile din vietile pictorilor.

Pt mine maestrul Caltia e domnul care stie ca plantele vorbesc intre ele, se protejeaza sau isi revendica teritoriul, dar e si pictorul care, desi profund interesat de radacini si de origini, isi picteaza multe dintre personaje plutind, calatorind prin aer, fara nici o radacina vizibila care sa le tina legate de pamint. Iar eu- rationala- ma gindesc ca asta e felul domniei sale de a spune – mie si altora ca mine – ca trebuie sa visez mai mult, ca sa fiu in basm.

Eu sunt aici, la aceasta expozitie si lansare de carte, in calitate de… ceea ce se cheama in termeni de marketing end user. Consumatorul. Care are sau nu are pregatire pentru a intelege ceea ce are in fata, dar care intr-un fel, pe limba lui, pricepe ceva din aceste picturi, din povestile spuse prin stari, si pleaca acasa mai linistit. Mai luminos pe dinauntru. Cu un gind de libertate interioara.

Si cum expozitia nu e accesibila tuturor pentru ca e greu de deplasat la nivel national intreaga instalatie de lucrari, le multumesc celor de la Muzeul de Arta din Timisoara, celor de la Galeria Posibila si celor de la Editura Curtea Veche ca au publicat si o carte cu toate lucrarile din expozitie.

Ca sa ne luam fiecare acasa doza de poveste si sa o putemm accesa in orice moment am avea nevoie, miine sau peste zece ani, cind ne cautam linistea intre o multime de lucruri care ni se pare ca ne tin legati, cind de fapt ne dezradacineaza.

Multumesc frumos.

timisoara 31 oct 2014

2686
shutterstock_luminadaca ai mai avea mai putin de 24 de ore de trait ce-ai face?

daca ai mai avea mai putin de 24 de ore de trait ce-ai face?

miine, 1 noiembrie, tinara Brittany Maynard (30 de ani) a ales sa moara. in ianuarie a fost diagnosticata cu un cancer al creierului, neoperabil, care o va duce catre o moarte chinuitoare , dureroasa, in invaliditate.

ca sa moara demn s-a mutat intr-un stat american in care sinuciderea asistata e legala si-a ales ca pe 1 noiembrie va lua pastilele pe care medicii i le-au dat deja (le poarta in portofel de citeva luni).

a facut public asta tocmai pentru a fi un purtator de mesaj pentru optiunea fiecarui om de a trai si muri demn.
*

Brittany a anuntat in urma cu doua zile ca a ales sa traiasca si sa moara dupa propriile ei reguli si ca a schimbat data sau decizia de a se sinucide asistat pe 1 noiembrie. (imaginati-va avalansa de jurnalisti care stateau la usa ei de citeva zile si relatarile care mai de care mai tabloide, mai patetice sau mai dramatice. si presiunea la care e supusa si de media si de propria-i decizie in raport cu familia in zilele astea)

*

cind am citit prima data despre Brittany si decizia ei m-am gindit ce va face in ultimele 24 de ore, lunind in calcul fix aceasta presiune care vine din toate partile. si mi-am zis ca e un exercitiu onest si frumos pe care am putea sa-l facem fiecare, din cind in cind: sa ne gindim daca am fi constienti ca mai avem doar 24 de ore de trait, ce-am face in ultimele ore?

cindva, intr-o alta viata, m-am aflat intr-o situatie asemanatoare prin context (un diagnostic care imi anunta o durata limitata de viata, am scris despre asta aici; sunt bine dupa cum se vede, activa si pusa pe treaba sa-mi stresez si enervez prietenii).

atunci aveam o anume idee pe care sa o duc la capat pentru ultimele zile, care in timp s-a dovedit ca nu e o solutie corecta.
astazi zic ca daca m-as afla in situatia asta, as scrie multe ilustrate cu mesaje foarte personale si foarte targetate despre ce cred eu despre oamenii pe care i-am intilnit si le-as trimite ca sa le ramina.

habar n-am ce as face miine sau peste niste ani daca si cind voi fi in situatia asta.

*
dar e un bun exercitiu pe care sa-l facem epntru o curatire interioara si puteti raspunde aici, sub anonimat.

sa stiti ca imediat dupa aia o sa vina intrebarea “si ce te opreste sa faci asta chiar astazi, chiar acum?!”

*
foto cover shutterstock

2862
shutterstock_aplauzeaplauze

aplauze

cind apar aplauzele la un spectacol se echilibreaza energiile.

spectatorii care au acumulat emotii dau mai departe, inapoi catre scena, din ceea ce au primit si, intr-un fel, se elibereaza. se descarca.

actorii, cintaretii, dansatorii stiu dupa forma aplauzelor (carnoase, cu pofta, din inima, de complezenta) care e rasplata muncii lor, se bucura de ce primesc, dar se elibereaza si ei de tensiunea care s-a depus pe drumul dintre idee- executie- prezentarea in fata unui public.

ca in viata, ca in iubire, momentul aplauzelor e unul dintre cele mai emotionante, cind e sincer.

dar cum ar fi ca pentru un spectacol, pentru un singur spectacol, nimeni sa nu aplaude.

dupa ce se va fi terminat actul artistic, lumina in sala de spectacol sa fie la maximum. performerii sa se aseze la marginea scenei si sa-si priveasca spectatorii in ochi. spectator cu spectator. sa le prinda privirea si sa se uite inauntru. unde e adevarul care n-are carne, pofta, inima sau complezenta. e simplu si curat. se simte daca a fost sau nu a fost.

iar spectatorii sa le intoarca/sustina privirea. cu emotia de s-a-uitat-la-mine-cel-de-pe-scena pusa la un loc cu emotia spectacolului tisnindu-i din ochi. cautind adevarul.

pentru citeva minute. intr-o liniste de clepsidra.

si-apoi sa plece fiecare, continindu-si emotia si indoiala, amplificate in schimbul acela de priviri fara vorbe, catre casele lor.  pina la o viitoare reprezentatie.

cum ar fi.

*

later edit dintr-un minunat comentariu pe facebook

Miruna Runcan  Ce noi sunt lucrurile pe lume, mereu, luate de la inceput! La “Vicarul” lui Penciulescu, la Bulandra, NIMENI nu aplauda la sfarsit, fara nici un fel de prevenire/semnal de vreun fel. Actorii erau cu totii pe scena si publicul, pur si simplu, intelegea: isi inghitea nodul din gat si pleca in varful picioarelor, fara fosnet. La “…au pus catuse florilor” al lui Hausvater, nu s-a aplaudat niciodata, stagiuni la rand. Incepea sa urle sirena si publicul era “evacuat” ca oile, asa cum si intrase, aproape pe branci. Spre tacerea catarctica. Asta numai la noi – si numai in viata mea. Altminteri, la Paradise Now (Living Theatr) iesirea era asemanatoare, fara pacaneala, zic cronicile si istoria. Tot astfel, la inceputul secolului XX, la Miracolul lui Reinhardt, in catedrala din Kohln sau in piata de la Notre Damme, n-ar fi fost loc/timp de aplauze, nici gand pentru asta. In fine, e bine cand lucrurile sunt noi, inseamna ca lumea/pamantul se invarte (in sens de rotatie ori de revolutie).

Miruna Runcan Nu vreau (jur) sa fac pe nebuna. Vreau doar sa zic ca un spectacol isi castiga cu (cea) mai mare greutate tacerea (pioasa) decat aplauzele de complezenta. Iar credinta mea e ca asta se face doar facand UN ANUME FEL de spectacole, in care in om se modifica instantaneu obisnuintele “de consum”, nu marketing sau dezbateri…

 

 

coverphoto shutterstock

 

2180
carti tarotun cadou magic

un cadou magic

ziua mea de nastere a fost acum 2 saptamini, dar inca mai primesc cadouri simpatice de la prieteni.

saptamina asta am primit un dar foarte special si cu…magie.

carti… cu mesaje de la ingeri. ca un fel de carti de tarot

cind am desfacut darul (mai era si o ciocolata f faina), in seara in care le-am primit – chiar inainte de culcare – am zimbit instant. am desfacut cutia, am amestecat cartile si am tras una.

de fapt doua pentru ca s-au lipit.

pe prima carte scria “joaca-te!” – “e vremea sa lasi munca de o parte pentru o  vreme”

pe a doua scria “aer proaspat” – ‘stai mult la soare si in parcuri ca sa te incarci energetic”

in seara aia m-am culcat cu un zimbet mare pe chip – m-am trezit la 6 a doua zi pt ca trebuia sa ma duc la o emisiune tv , dar m-am tot plimbat prin parc dupa aia.

n-am mai deschis cartile pentru ca…. cine stie ce o sa mai spuna:)

*

e un cadou dragutz pe care l-am trecut aici poate va inspira.

976
shutterstock_secreteFifi & The City: Tu cui iti spui secretele?

Fifi & The City: Tu cui iti spui secretele?

text de Cristina Popa

 

–         Maria, daca ai un un secret cui il spui?

–         Pai daca e secret…nimanui. Dar daca nu mai pot sa ma tin ti-l spun tie.

–         Da de ce sa nu te tii?

–         Ca e greu mama sa nu spui…

Asta e fifi mica. 5 ani jumate. Stie exact cum stau lcururile in viata, nu mai am dubii.

Secretele sunt  excitante. Cu cat un om e mai misterios, mai inaccesibil, cu cat  stim mai putine despre el cu atat ne simtim mai atrasi.

Sunt oameni care stiu sa tina un secret. Cand se discuta subiectul tainuit par uimiti, nu li se misca niciun muschi pe fata. Te uiti la ei cu subinteles dar nu, nimic, nicio dovada in priviri.  Altii recunosc cisntit: nu-mi spune daca e secret ca nu pot sa il tin.

Secretele inseamna putere. Sunt omanei care stiu secretele tututor si altii de care se freest toata lumea. Mi-am intrebat prietenii si prietenele cui ar spune mai degraba secretul lor: prietenilor apropiati sau familiei?

Iata raspunsurile:

Eu imi spun secretele mie mai intai. De atatea ori pana imi intra bine in cap. Daca ma plictisesc de ele, le spun maica-mii.

Ierarhia salveaza secretomania :))) Prietenele cele mai bune sunt the “secret keeper”. Mama e “the healer”. Tata e “the hugger”. Fratele e genul “hai sa petrecem sa uitam”. Sotul e cel care gaseste solutii pentru orice. Dar secretele… Secretele sunt la ele, la cele 2-3 prietene apropiate ale mele. Care au “permis” de dat cu parerea… au umeri pe care pot sa plang…au maini de ajutat si mai ales… au lacate loiale care pastreaza secretul

Depinde de secrete. Dar mai degraba prietenilor

Depinde de secret si de adancimea lui, dar familiei n-as prea spune.

 Daca e un secret nu il spun nimanui nici familiei, nici prietenilor.

 Prietenului cel mai apropiat.

 Nu as spune familiei. Am câțiva prieteni care mor cu secretarul în buzunar.

 Sincer, am o singura prietena din copilarie pe care o consider cea mai buna prietena..si de obicei, prima data ii zic ei….in ideea sa-i cer o parere pentru ca o simt ca imi vrea binele de cand ne stim…..dar pana la urma tot pe mama ma bazez in orice situație

 Ce mai spun prietenele lui Fifi despre secretele lor puteti afla aici

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

972
dinner timeretete de toamna: Gustare cu praz si-o placinta care se face singura

retete de toamna: Gustare cu praz si-o placinta care se face singura

intr-o alta viata am fost ruda cu Jamie Oliver (asta e cel mai tinar si mai simpatic, de aceea cu el am fost ruda), numai asa se explica inclinatiile mele inspre gatit.

am doua noi retete care respecta regula dupa care ma ghidez in bucatarie: sa muncesc maxim 15 min (la copt, fiert etc poa sa stea cit vrea) si sa fie  gourmet (texturi si gusturi mixate surprinzator)

*

gustare cu praz

se prepara un sos magic dintr-un galbenus de ou, ulei de masline, mustar, lamiie si miere. se taie prazul pe vertical, se scoate in foite, se pune sosul si se adauga putina scortisoara.

e asa un amestec de arome acolo… o bucurie.

(eu cind scriu maninc tot felul de lucruri. ca sa nu ma ingras – intrucit imi petrec mult timp in fata calculatorului scriind in fiecare zi – inventez gustari cu zarzavaturi: morcovi, praz si alte radacinoase sau cu prune, gutui (despre astea scriu alta data)

placinta care se face singura… curata magie

fix 5 minute munciti pentru ea. 5 minute.

mai exact cit puneti intr-un blender: 4 oua, o jumatate de ceasca de unt, o jumatate de ceasca de faina, 2 cesti de lapte, o ceasca de fulgi de cocos, o ceasca zahar, 2 ligurite vanilie.

apesi pe butonul de la blender 30 de secunde sa se mascareasca toate si le pui in tava, la 180 de grade una bucata ora. nu stiu cum, dar chiar nu stiu cum, amestecul asta face o crusta jos si sus, iar la mijloc ramine moale ca o umplutura de placinta.

e de vis pentru un mic dejun de week end si miroase minunat in casa.

eu ca sa evit complicatii cu tavi, forme de prajituri si alte lucruri, am pus maglavaizul in robotelul phillips multicooker (desi nu are trecut in retetar ca poate gati asa ceva, dar tre sa -si depaseasca si el zona de confort ) si cind a expirat timpul programat si a cintat robotelul, am putut scoate prajitura perfect rotunda…

cum ziceam, sora lui Jamie Oliver, in varianta viteza, sunt…

*

n-am facut foto pt ca, la momentul cind le-am preparat, nu credeam ca vor avea succes si la prieteni si ca merita promovate… poate data viitoare:)

coverphoto Shutterstock

1388
shutterstock_toamnamagia culorilor de toamna intr-un pulovar de mohair

magia culorilor de toamna intr-un pulovar de mohair

Aveam 12-13 ani cind am fost cu parintii intr-o vacanta pe Valea Oltului. N-am mari amintiri despre peisaje, locuri pe care le-am vizitat, dar pastrez cu exactitate in minte o intilnire cu o verisoara prin alianta a parintilor mei.

Locuia (cred ca mai locuieste) la Ramincu Vilcea, era profesoara si era foarte eleganta. Sotul lucra in constructii si-avea contracte peste hotare, asa ca ea se putea imbraca altfel decit oricare femeie pe care o vazusem.

Imi aduc aminte ca ne-am intilnit pe o terasa de circiuma de munte, ca era pe seara, deci racoare si doamna aceasta si-a pus un blazer din casmir, in culori de toamna de la maro la bej, cu un modele serpuitoare in care riurile de culori diferite erau marcate cu o cusatura fina cu ata maro, aceeasi care era la mansete.

Si ceea ce imi aduc aminte la fel de bine e gestul cu care si-a rasucit manseta blazerului si cum, din gest si atitudine, in doar citeva secunde haina devenise una casual dintr-una eleganta.

Cind am ajuns acasa, mi-am cumparat mohair si mi-am tricotat un pulovar care semana cu blazerul respectiv. Semana e un eufemism, era ca diferenta dintre revista Vogue si o revista de liceu, dar pentru mine era minunat. Pentru ca purta in el gestul ala de simplitate si eleganta pe care-l facuse matusa pe care o cunoscusem recent.

Eram obisnuita sa-mi fac singura hainele (toata copilaria m-am imbracat cu pulovere pe care mi le tricotam, pentru ca asa erau vremurile si posibilitatile familiei mele erau modeste) si nu mi s-a parut ceva special ca mi-am mai facut un pulovar.

Dar ce a atras atentia la scoala a fost combinatia de culori, pentru ca respectasem intocmai combinatiile din blazerul matusii. Era acolo un poem de toamna, erau toate culorile pe care le gasiti prin octombrie cind mergeti pe Valea Oltului – de la maro la ocru, de la bej la grej. Riuri fine, serpuitoare care fusesera complicat de tricotat.

Astazi pot sa-mi permit orice haina imi doresc, dar de fiecare data cind vine toamna imi aduc aminte de pulovarul ala. Si pentru ca am muncit mult la el, dar si pentru ca a fost primul meu salt de la a ma imbraca in negru, bleumarin, albastru (maxim rosu) la culori pastel, la combinatii rafinate parca facute de pictori pe pinza.

Si-am vazut efectul nu doar asupra dispozitiei mele, ci si asupra celor din jur; am inteles cit de mult inseamna sa pui culori frumoase pe tine ca sa fie frumos si in jurul tau.

*
Toamna suntem cel mai tentate sa ne intoarcem la culori terne, dupa explozia de culori puternice din vara, dar… uitati-va in jurul vostru la ce va spune natura. Uitati-va care sunt culorile cu care natura ni se adreseaza in perioada asta, Dove crede in a-ti pune in valoare frumusetea naturala in compania culorilor preferate si uneori e nevoie de un sprijin ca sa iesi putin din zona de confort.

Pentru multe femei, zona de confort in zilele friguroase de toamna e in haine inchise la culoare, dar stiti ceva? Dincolo de zona de confort incepe magia.

Acum ai ajutorul perfect pentru a avea curajul de a te bucura prin culori si ai bucura si pe ceilalti pentru ca Dove s-a gindit sa ne faca viata mai usoara si a creat Dove Invisible Dry (singurul deodorant antiperspirant dovedit ca nu lasa urme pe 100 de culori) care ne da confortul de a ne bucura de culori in haine pufoase si calduroase care au o aroma de toamna.
Zic sa incercati, o sa vedeti ca am dreptate si ca va veti simti mai frumoase si veti primi mai multe zimbete. Pentru ca sunteti frumoase si meritati toate zimbetele din lume.

foto cover shutterstock

1519
samsungun aparat foto cu mesaj – PR cu bun simt

un aparat foto cu mesaj – PR cu bun simt

zilele trecute am pus un status pe FB ca sa ma ghideze comunitatea legat de un aparat foto pentru un proiect pe care vreau sa-l incep.

voiam o investitie eficienta – nu ma transform peste noapte in fotograf, vreau doar sa fotografiez niste oameni care nu ar sta relaxati daca le-as aduce un fotograf profesionist alaturi.

am primit recomandari foarte eficiente si foarte targentate cu nevoile mele si eram pregatita sa-mi cumpar aparatul.

numai ca fetele de la The Practice mi-au trimis un mail si mi-au zis ca impreuna cu Samsung doresc sa ma ajute sa-mi fac proiectul. si ca imi trimit pentru 2 luni unul dintre aparatele lor performante.

*
cum ii ziceam si Adinei de la The Practice, inteleg mecanismele marketingului direct, inteleg beneficiile ambelor parti implicate in acest nou parteneriat, dar… tot ma impresioneaza reactia lor prompta.

pentru ca in spatele mailului cu propunerea e un drum lung: cineva a vazut nevoia mea, a comunicat-o catre altcineva, s-a luat o decizie, s-a trimis un curier. si la sfirsit e un om putin mai fericit – nu pentru ca am primit ceva gratis pentru doua luni, nu despre asta e vorba, ci pentru ca PR-ul nu mai e despre “sa-ti livrez informatiile pe care le vreau”, ci e despre “sa te ajut cind ai nevoie pentru ca, indirect, ma ajut si pe mine”.

o sa va arat ceva mai incolo fotografiile din proiectul meu. deocamdata, aparatul e inca in cutia lui, pe birou, si-asteapta sa ajunga pe miini pricepute care sa ma invete lucruri practice prin care sa-l folosesc la cit mai mult din capacitatea lui.

multumesc frumos The Practice & Samsung .

1704
shutterstock_brainHa! s-a demonstrat stiintific ca frumusetea matematicii e receptata in creier in acelasi loc ca si arta!!!

Ha! s-a demonstrat stiintific ca frumusetea matematicii e receptata in creier in acelasi loc ca si arta!!!

yeap. s-a demonstrat stiintific ca frumusetea matematicii e receptata in creier in acelasi loc ca si arta!!!

ani de zile le-am spus prietenilor mei artisti ca e o frumusete in a gasi cea mai rafinata solutie la o problema de matematica si ca,  in fata unei probleme minunate, simti o bucurie comparabila cu cea din fata unui tablou care te emotioneaza sau a unui spectacol care-ti transmite emotii multe.

s-au uitat la mine ca la o nebuna, pentru ca matematica e o stiinta abstracta si nu utilizeaza emotiile, iar eu desigur i-am ignorat replicind: “vedem lumea diferit”

pe de alta parte, multi dintre prietenii mei cu minti exacte – matematice – ma intreaba de ce am atit de multi prieteni artisti si sunt adesea ironici cu faptul ca nu am vrut sa profesez in matematica (sa-mi folosesc creierasul care e nativ dotat pentru asa ceva) si-am ales o cale mai soft, poate chiar mai superficiala, pentru reperele lor. si lor le-am zis cu acelasi ton: “vedem lumea diferit”

ei bine, s-a facut dreptatea divina. s-a demonstrat stiintific ca pentru cei pasionati de matematici, in fata unei probleme frumoase creierul primeste stimul de placere si e activat in zona  orbito-frontala, care conform altor cercetari, e stimulata cind e vorba de emotii.

adica artistii si matematicieni folosesc intensiv aceeasi parte din creier si-au mai multe lucruri in comun decit banuiau.

info despre cercetarea in cauza a aparut in scientific american, iar informatia (si link-ul) am primit-o de la o prietena care sta in Elvetia si care mi-a facut indirect nu doar ziua foarte frumoasa, ci si un mare compliment cind mi-a zis “am citit asta si m-am gindit imediat la tine”.

cum eu ma gindesc la prieteni – matematicieni sau artisti – care stiu sigur ca, in alta viata, ar putea face switch in meseriile lor si ar simti genul asta de bucurie asa cum o simt in ceea ce fac acum.

ha! intr-un fel, dar doar intr-un fel, suntem la fel.

:)

1933
live smartlive smart 365 – ce gadget vreau sa-mi cumpar:)

live smart 365 – ce gadget vreau sa-mi cumpar:)

am mai povestit ca eu sunt dintre cei care au avut nevoie de ceva timp ca sa inteleaga ca aplicatiile de tot felul descarcate pe telefon/tableta iti fac viata mai usoara si iti dau o multime de informatii utile.

o vreme am instalat doar aplicatiile revistelor/ agentiilor de presa pe care le citeam, dupa care am descoperit aplicatiile “health”, apoi au intrat in viata mea aplicatiile care unesc lucrurile prin casa.

zilele trecute Samsung a facut publice rezultatele unui studiu despre utilizarea smartphone-ului si despre integrarea organica, de nevoie, a conceptului live smart in viata romanilor si mi-am dat seama ca sunt in trend.

 

Astfel, aproape jumătate dintre participanții la studiu (49%) spun că smartphone-ul lor este permanent conectat la internet, comparativ cu 42% în 2013. În mod similar, comparativ cu 2013, utilizatorii folosesc din ce în ce mai puțin funcțiile de bază ale telefonului și din ce în ce mai mult funcțiile SMART.

De exemplu, 80% dintre participanți au menționat că folosesc cel mai des smartphone-ul pentru efectuarea apelurilor telefonice, comparativ cu 92% în 2013, iar scăderea se menține și în ceea ce privește SMS- urile. Crește, în schimb, comunicarea online și numărul de aplicații utilizate.

Dacă smartphone-ul este folosit intens în fiecare zi, tableta a devenit accesoriul preferat al oamenilor în concedii sau deplasări: aproape jumătate dintre participanții la studiu (48%) au declarat că folosesc cel mai mult tableta în aceste situații, în afara casei, iar 45% dintre ei au descărcat între 6 și 10 aplicații în ultimele 3 luni.

e mult si putin greu pina incepi sa intelegi rostul acestor aplicatii , dar cind se dovedesc ca it fac viata mai usoara, incepi sa cauti tot mai multe. eu ma recunosc foarte bine in toate astea pentru ca de fiecare data cind imi zicea cineva sa-mi descarc aplicatia X care ma ajuta pt nu stiu ce, parca vorbea cu un zid; nici macar nu voiam sa ascult.

astazi caut solutii din ce in ce mai smart ca sa eficientizez timpul si sa cistig cit mai mult confort. si daca va aflati in aceeasi situatie cu mine…

 

Samsung Electronics România a lansat aplicația Live SMART 365, o colecție de sfaturi prin care consumatorii pot obține mai mult timp liber, mai multă eficiență, mai mult confort sau pot fi mai aproape de cei dragi prin intermediul tehnologiei. Sfaturile au fost colectate prin intermediul aplicației de Facebook, iar utilizatorii au putut contribui cu propriile moduri și sfaturi de a folosi tehnologia pentru un stil de viață SMART. La finalul campaniei, aceștia au identificat peste 2.000 de idei despre cum putem integra cât mai eficient tehnologia în viața noastră.

 

cine descarca (aici link) aplicatia zilele astea, intra automat in tragerea la sorti pentru un Samsung S 5  si sa vedeti atunci distractie pentru cistigator la descarcarea de aplicatii care sa-i integreze obiectele casnice :)

eu ma aflu la momentul cind ma gindesc foarte foarte serios sa integrez in viata mea o bratara inteligenta – care imi poate monitoriza somnul (orele la care ma trezesc – daca am incheiat un ciclu complet de odihna a creierului), imi poate monitoriza activitatea fizica pe care o fac zilnic, consumul caloric dar si alte nastrujinicii.

uite: se poate vorbi direct cu brațara inteligentă Gear 2, care poate surprinde și momente importante cu camera foto integrată, sau se poate transforma în telecomandă pentru Smart TV.

mi se pare genial, super SF.

1017
shutterstock_telLive Smart: cum m-a schimbat un telefon

Live Smart: cum m-a schimbat un telefon

Cind au aparut smartphone-urile m-am incruntat. M-am gindit ca un telefon e doar un telefon, scopul lui principal e sa vorbesti la el si ca n-o sa cad in plasa asta care ar permite altora acces si mai mult la timpul meu.

2 ani nu mi-am luat smartphone si reusisem performanta sa enervez pe toata lumea pentru ca raspundeam la mailuri cind ajungeam la un calculator.

cum imi plac fotografiile dar doar daca arata foarte bine (obisnuinta de a fi lucrat cu unii dintre cel mai mari fotografi ai romaniei), nu eram foarte entuziasta in a imortaliza momentele pe linga care treceam.
spuneam (mai cred asta si astazi) ca memoria noastra pastreaza niste nuante pe care nicio fotografie nu le poate surprinde.

am cedat pentru ca la insistentele prietenilor am testat un smartphone. si, dupa citeva zile care au fost de acomodare, facilitatile lui au inceput sa-mi intre in viata ca si cum mi s-ar fi cuvenit.

biroul meu a fost si mai mobil pentru ca, intre doua destinatii pentru intilniri, am inceput sa raspund la mailuri. cu messengerul pe facebook a ajuns sa mi se para ca traiesc la comun cu prietenii mei pentru ca stiu aproape in timp real ce li se intimpla (nu eram o mare utilizatoare de messenger pe yahoo, nu ma prinsese febra conversatiilor online)

am inceput sa fac fotografii doar ca sa arat cu mai putin efort din partea mea (nu mai e nevoie sa consum timp ca sa caut cele mai potrivite cuvinte)

si mi-am dat seama ca am cistigat mult mai mult timp

astazi, functionez intr-un mod in care – din nou – prietenii mei sunt enervati: cind am treaba care necesita concentrare, imi inchid telefonul. stiu ca toti cei care se intilnesc cu telefonul inchis, o sa-mi scrie un sms sau un mail, iar eu o sa prioritizez raspunsurile cind imi voi fi terminat treaba.
dar imi dau seama cit de mult m-a schimbat pe mine ca persoana un gadget simplu precum un smartphone: cel mai simpatic lucru este ca nu mi se mai face dor de prietenii mei, chiar daca pe unii ii vad foarte rar, vorbim atit de des, le vad viata (prin fotografii) zilnic, incit ne povestim in timp real lucruri si intimplari.

dar am grija ca, periodic, sa ma intilnesc cu ei pentru ca – asa cum spuneam – inca mai cred ca sunt lucruri pe care memoria noastra le percepe si pastreaza mai bine decit orice fotografie.

ambele aspecte insa (si utilizarea telefonului si administrarea timpului personal) intra la categoria LIVE SMART.

***

impreuna cu Victor KapraCorina Scheianu si Dragoș Asaftei  ne-am adunat sub forma unei familii urbane smart de bloggeri si va povestim din experientele noastre despre cum am invatat sa traim smart ca sa avem mai mult confort (Victor), sa ne distram (Dragos), sa ne facem prieteni/networking (Corina), sa cistigam timp (eu).

Va invitam insa sa scrieti impreuna cu noi primul e book cu 365 de lucruri care te invata sa traiesti smart. Cum puteti face asta?

Concurs

Intrati in aplicatia Facebook Live Smart! creata de Samsung, alegeti categoria la care vreti sa scrieti si povestiti o intimplare din viata voastra care sa arate ca stiti sa traiti smart pentru a va distra mai frumos, a avea confort, a face networking sau a avea mai mult timp liber.

Toate povestile intra in tragere la sorti si sunt puse la bataie premii care sustin ideea de a trai smart.

foto cover: shutterstock

1564
shutterstock_caseteDoru Iftime, Story of my life: Dusmanul (I)

Doru Iftime, Story of my life: Dusmanul (I)

text de Doru Iftime

Pe 31 decembrie 1989, seara, unchiul Nic era în Gara de Nord. Pleca la Arad. Țara era în fierbere, Bucureștiul în haos, dar unchiul meu pleca la Arad. Se ducea acolo pentru un motiv absolut pueril în ochii noștri, dar de o însemnătate capitală pentru el. După multe luni de căutare prin toate consignațiile din capitală, după ce zi de zi răsfoise paginile cu anunțuri din România liberă, după ce încercase să facă tot soiul de combinații cu diverse cunoștințe din străinătate, găsise în sfârșit casetofonul pe care și-l dorea.

Anunțul l-a văzut în ziar. A vorbit prima dată cu vânzătorul după Crăciun și încă o dată în ultima zi a lui 89, pe la prînz, ca să-l întrebe dacă putea veni chiar atunci. Zilele dintre Crăciun și Anul Nou trebuie că au fost o corvoadă. Parcă îl văd pe unchiul, cu ochelarii pe nas, scanînd anunțurile oarecum resemnat, că făcea asta de aproape un an de zile, așezat în fotoliul lui favorit din sufragerie (fotoliu în care numai el avea voie să stea – mătușa mi-a zis precipitată, de cîteva ori, să mă mut pe celălalt fotoliu sau pe canapea, se enerva unchiul dacă-și găsea locul ocupat). Și deodată, uite-l, chiar acolo, sub ochii lui: dublu casetofon Sharp, boxe detașabile, de vînzare la Arad. Subit, ziarul a devenit invitatul de onoare la masa de Crăciun: a stat în dreapta unchiului, care a lecturat anunțul pînă i s-a înțepenit în minte.

Unchiul n-a ieșit din starea de agitație nici după ce arădeanul i-a confirmat că aparatul era exact ce trebuie și în starea care trebuie. Nu mai avea răbdare, nu mai putea sta locului, casetofonul pe care îl căuta de atîta vreme era acolo, trebuia doar să întindă mîna pînă la Arad și să-l apuce; n-avea el să se împiedice de niște sărbători sau de o revoluție ca să ajungă să-și vadă visul cu ochii. Trăgea cu sete din țigara pusă în țigaretul de chihlimbar în timp ce patrula nerăbdător prin casă, sub tirul necruțător al reproșurilor repetate a mia oară de mătușa: „E a doua zi de Crăciun, lumea ține sărbătorile astea, nu ca tine, necredinciosule! Unde vrei să te duci de nebun peste ei?”, bombănea tanti. Cîteva zile, bombardamentul necontenit al vorbelor ei l-a ținut pe unchiul captiv în tranșeele rațiunii. Pe urmă demonii iraționalului l-au dovedit pe bietul unchi. Pe 31 decembrie l-a sunat iar pe vînzător. Arădeanul își făcea probabil antrenamentul pentru Revelion și, ușor cherchelit, s-a arătat chiar entuziasmat de oaspeți de la București: „Vină mata încoa, scapi câteva zile de teroriști!…”, i-a zis unchiului care n-a așteptat să fie poftit de două ori.

Mătușa – să înnebunească, nu alta. Nu că făcea Revelionul singură. Trecuseră de prea multe ori împreună cumpăna dintre ani ca s-o mai mire ceva din apucăturile unchiului; nu de puține ori și-a zis că, dacă acesta îmbătrînește, o să se mai potolească, și o vreme chiar așa a fost, pînă și-a găsit de lucru cu casetofonul. Făcuseră revelioane frumoase, cu zăpadă și colindători, ca capră și urs, cu țuică și vin de casă făcut de celălalt unchi al meu, Ghiță, fratele mamei și al unchiului Nic, dar avuseseră și vacanțe de Anul Nou întrerupte fără veste fiindcă îi cășunase unchiului să plece la București spintecînd troienele cu Dacia lui grena, pe 2 ianuarie. Odată s-au înzăpezit pe la Bacău și au înnoptat în casa unui binevoitor necunoscut. Unchiul a pufăit din țigaret ca o locomotivă, și tot ca o locomotivă a făcut manevre toată noaptea în veranda gazdei, fără să închidă un ochi, nemulțumit că vremea îi încurca socotelile. Mătușa își privea interzisă soțul, nevenindu-i să creadă că, la 70 de ani trecuți, acesta continua să se poarte ca un țînc răzgâiat care face orice pentru a intra în posesia jucăriei favorite. Își epuizase argumentele și știa că pierduse. În timp ce îi mai spunea o dată că face un lucru smintit, se gîndea cum ar putea să-l ajute. Să plece cu el? Cum să-l apere de frig, de necunoscut, de propria nebunie? În viața lungă și bună pe care o trăiseră împreună, mătușa a fost mereu cea cu picioarele pe pămînt. Și-a îngrijit soțul, l-a hrănit, l-a dischisit, l-a răsfățat, l-a iubit și l-a suportat, cam ca oricare nevastă. Uneori extravaganțele lui o amuzau, alteori o îngrozeau. Cînd credea că s-a obișnuit, unchiul o surprindea din nou. Mătușa compensa exuberanța lui Nic cu un zîmbet tăcut. Ea știa mai bine. Îl lăsa pe unchiul să-și facă toanele, să umple camera cu energia lui, să spună orice, să se laude sau să se lamenteze; îl lăsa s-o ia peste picior sau să umfle dincolo de limitele credibilului balonul unei povești cu care călătoriseră amîndoi; uneori îl susținea, alteori îl dezaproba fățiș pentru a-și revizui părerea și a trece de partea lui cîteva ceasuri mai tîrziu. În viața lor, lucrurile mari sau mici, importante sau nu, se făcuseră toate numai cum a vrut Nic. De ce ar fi fost acum altfel?

Sub privirile resemnate ale mătușei, care își încheiase pledoaria pe care o știa de la bun început inutilă, unchiul și-a pus căciula de blană pe cap, mănușile în mîini și a ieșit pe ușă în pas vioi.

(va urma)

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

fotocover shutterstock

1232
shutterstock_morningsLive Smart: dimineti de week end

Live Smart: dimineti de week end

uneori diminetile mele de week end au asemenea arome…

sau asa…

si asta se traduce dincolo de un mic dejun simpatic si sanatos (dar cu multe calorii, cafeaua are inghetata mai mereu), intr-o minima organizare in avans pentru ca week end-ul nu e pentru muncit/gatit, ci pentru relaxat, rasfatat.

si organizarea e… “sa turnam ingredientele in diferite recipiente si sa le programam sa porneasca la o ora potrivita cu trezirea”.

ma rog, trebuie sa avem ingredientele si asta e singura preocupare care a ramas in grija mea.

*

live smart e un concept cu care vom fi din ce in ce mai obisnuiti in anii care vor veni. as putea compara introducerea acestui concept cu acceptul ca femeile sa poarte pantaloni pentru ca totul e despre cum sa-ti fie mai bine, sa fii mai confortabil(a) si sa cistigi timp.

cum bucataria e un loc social, de conversatie (sau livingul unde se maninca, daca e o bucatarie deschisa) – si nu e doar in romania, sau in filmele romanesti , ci peste tot in lume – ma astept ca in curind sa existe in bucatariile noastre aplicatii pentru a arata celor care se afla la distanta de noi cum miroase mincarea (exista deja in teste un transportor de arome via o aplicate de telefon, am scris despre ea aici), cum ma astept (si deja se testeaza asta) sa putem “conversa” cu bucataria: “a expirat laptele din frigider?”, sa intrebam intr-o aplicatie pe telefon si sa primim un sms cu raspunsul complet.

(asta e o sa ne salveze mult din timpul alocat disputelor casnice… daca se mai inventeaza un device care sa duca si gunoiul, aproape ca am putea avea relatii linistite)

citeam despre teste despre aplicatii care vor salva din timpul nostru cu noi, timpul alocat sanatatii noastre; exista in teste aplicatii prin care, dupa igiena zilnica de dimineata, sa obtinem in timp real vitaminele care ne lipsesc din corp, incidenta viitoarelor boli in raport cu nivelul imunitatii si “starea” organelor interne. iar raportul, care e posibil sa ne apara pe oglinda de la baie (cam ca in minority report), sa ajunga si la medic care sa ne trimita informatii si sugestii care sa previna bolile, nu sa le trateze.

conectata cu device-urile din bucatarie informatiile din aceasta aplicatie duc la un nou “raport”, o lista de cumparaturi care – la o adica – poate fi facuta online la furnizorul tau agreat.

ceea ce ar insemna o calitate a vietii crescuta si cistigarea a mult timp pentru tine.

*

ce mi se mai mare mie simpatic este ca toate aceste device-uri pot fi integrate si intr-o casa care pastreaza parfumul si aroma altor vremuri. cu mobilier vechi, cu mult lemn (nu metal).

iar asta e o metafora frumoasa pentru cum ne jucam cu timpul pe mai multe dimensiuni.

***

impreuna cu Victor KapraCorina Scheianu si Dragoș Asaftei  ne-am adunat sub forma unei familii urbane smart de bloggeri si va povestim din experientele noastre despre cum am invatat sa traim smart ca sa avem mai mult confort (Victor), sa ne distram (Dragos), sa ne facem prieteni/networking (Corina), sa cistigam timp (eu).

Va invitam insa sa scrieti impreuna cu noi primul e book cu 365 de lucruri care te invata sa traiesti smart. Cum puteti face asta?

Concurs

Intrati in aplicatia Facebook Live Smart! creata de Samsung, alegeti categoria la care vreti sa scrieti si povestiti o intimplare din viata voastra care sa arate ca stiti sa traiti smart pentru a va distra mai frumos, a avea confort, a face networking sau a avea mai mult timp liber.

Toate povestile intra in tragere la sorti si sunt puse la bataie premii care sustin ideea de a trai smart.

**

P.S. la momentul la care scriu aceste rinduri, am alaturi un mic dejun cu budinca tapioca, piersici, miere cu anason si menta; nuci prajite sarate si black coffee. in baie, toarce usor masina de spalat. cum voi fi terminat de scris, voi pleca in parc pentru ca e o vreme absolut minunata, ca o zi de inceput de toamna. cind am sa ma intorc, va fi si prinzul gata, pentru ca ingredientele sunt puse deja in masina de gatit care va avea grija de ele:). si locuiesc intr-o casa veche, in partea veche “aproape interbelica” a Bucurestiului, cu ferestre mari si mult mobilier din lemn.

viata e frumoasa daca vrem sa ne -o facem frumoasa.

 

foto cover shutterstock

 

2748
familydespre mindrie

despre mindrie

mi-am intrebat prietenii la ce se gindesc cind aud despre un om ca e “mindru”

“orgoliul lui”,
“semetia”,
“aroganta”,
“frumusetea, impreuna cu posesiunea – la tara se spune “mindra mea” despre nevasta”

apoi i-am intrebat cind au spus/gindit ultima data “sunt mindru/a”

“cind am reusit sa-l pacalesc pe sefu’ sa-mi mai dea niste zile libere”
“de cind am intrat la facultate, nu mai stiu alt moment”
“cind am dus-o acasa la mama pe X si i-am prezentat-o drept iubita mea”

si cea mai recenta ocazie cind ati spus cuiva “sunt mindru/a de tine”?

aici a fost liniste. si dupa o vreme, cineva a protestat “hai mai, ne lasi cu astea ale tale?!” si-am stiut ca in remarca aia era recunoasterea vinei de a nu-i mai aprecia public pe ceilalti, exprimindu-ti direct si simplu admiratia.

*

cerem sa fim admirati, sa primim “like-uri”, dar in off line, cu vorbe, nu cu emoticoane, nu ne mai exprimam admiratia pentru ceilalti.
desi stim cit de mult ne motiveaza pe noi incurajarile celorlalti.

*

in urma cu citeva zile m-am vazut cu o prietena la o cafea. imi spunea ce a reusit din proiectele ei personale si, in timp ce o ascultam si ma gindeam ca a reusit mai mult decit anticipasem ca se poate in intervalul de timp care s-a scurs de la debutul unuia dintre proiecte, i-am zis ca sunt mindra de ea. si i-am explicat calculat si fara nicio emotie, de ce sunt mindra de ea.

seara mi-a dat un mesaj si mi-a zis ca ma roaga sa nu o consider nepoliticoasa sau ceva, ca nu a reactionat la ce ziceam cind am spus ca sunt mindra de ea, dar ca nu i se intimpla sa i se spuna asa si n-a stiut cum sa reactioneze.

si in timp ce citeam mesajul, am putut localiza cu precizie care au fost cele 3 momente din anul asta cind mi s-a spus “bravo” sau/si “sunt mindru/a de tine”. in prima clipa mi s-a parut putin (ego-ul, ce sa-i faci:) ), dar in urmatoarele momente m-am simtit norocoasa pentru cele 3 intimplari. si pentru faptul ca am avut ocazia sa pot spune “sunt mindra de tine” de ceva mai multe ori.

*
daca am muta mindria dinspre noi catre ceilalti ca sa se transforme in apreciere, ne-ar fi mai bine.

1977
salopetaCea mai frumoasa salopeta din lume

Cea mai frumoasa salopeta din lume

am cea mai frumoasa salopeta din lume.

toata saptamina m–am gindit la ea, dar nu am avut timp sa ajung sa o cumpar. si imi ziceam “daca nu o mai gasesc cind reusesc  sa ajung intr-un magazin?”

in seara asta, am ajuns.

simpla. curata. fara briz briz-uri. fara zulufi. cu o croiala care lasa trupul sa respire si sa vorbeasca.

iat-o.

desigur o sa o port cu bascheti albi.

si, pentru ca imi doresc foarte foarte foarte foarte mult ca lumea sa se imbrace simplu si discret, nu cu toate prostiile desenate pe tricouri/rochii/salopete, nu cu toate volanele si tot sclipiciul, va spun si de unde am cumparat-o si cit costa.

de la zara, costa 229, si poate fi cumparata si online.

si nu, nu e publicitate (martora mi-e domnisoara de la Zara AFI Cotroceni  pe care am chinuit-o sa se duca in depozit sa gaseasca si pentru mine masura XS)

2742
lacrimadespre niste picaturi care cad in apa

despre niste picaturi care cad in apa

Stiti cercurile pe care le face o picatura care cade intr-o apa? Concentrice, care se deplaseaza catre exterior? Mai groase/ample in functie de cit de mare a fost picatura si cit de adinca apa in care s-a “topit”?

Zilele astea m-am gindit ca disparitia unei persoane – moartea ei – e ca una dintre picaturile care cad intr-o apa.

In primele momente, in imediata apropiere a persoanei decedate se imprastie durerea, rudele de gradul 1, prietenii, familia urbana. Cercuri concentrice de afectiune exprimata mai mult sau mai putin la vedere.

Cu cit persoana a fost mai cunoscuta, cu atit cercurile sunt mai mari si se intind pe un spatiu mai mare.

Cu cit persoana a fost mai iubita, cu atit cercurile (alea primele, din apropierea locului unde a cazut picatura/ primele persoane care sunt informate despre deces) sunt mai “groase/ ample”.

Dupa care cercurile devin tot mai subtiri si mai palide.

*
Daca pe o apa linistita punem o barcuta de hirtie si lasam o picatura de apa sa cada, vom constata ca barcuta se misca pe valurile create (cercurile concentrice), dar nu inainteaza intr-o directie sau alta.

Asta pentru ca la intilnirea picaturii cu suprafata stabila de apa se formeaza unde mecanice si, desi valul (perturbatia) se deplaseaza, apa (mediul) ramine pe loc.

Ceea ce vedem in cercurile concentrice e doar o rearanjare a suprafetei apei.

*
Chiar de a doua zi dupa deces, rudele si prietenii apropiati constata ca oricit de mare ar fi durerea, viata merge mai departe. Ca oricit de adinca si profunda este suferinta, ei vor merge la serviciu, vor zimbi la salutul vecinilor, peste o vreme vor ride, vor merge in vacante.

Si cindva, fara sa-si dea nici ei seama cind, suprafata apei in care ei se oglindesc va fi perfect neatinsa, fara niciun val, oglinda absoluta.

Pina la urmatoarea picatura.

Daca ne-am gindi ca moartea e ca o picatura intr-o apa mare, reintoarcerea intr-un loc care inseamna parte din materia din care esti facut, si ca noi – ceilalti care inca n-am ajuns sa fim parte din ocean, ci ne uitam la picaturi cum cad – suntem ca niste barcute de hirtie, am fi mai linistiti.

Si in viata, si la momentul intrarii in Ocean si privind cum cad picaturile in apa.

2282
zmeu shutterstockce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

ce inveti despre tine si visurile tale cind inveti sa inalti un zmeu.

cind inveti sa construiesti un zmeu si sa-l inalti, inveti multe despre tine.

pasul 1. e nevoie de o baza teoretica (despre ce fel de hirtie, cum se taie, cum se lipesc betisoarele) – puteti vedea aici

pasul 2. e nevoie de vint

pasul 3.  incercari succesive de a-l inalta.

in prima faza, pentru ca vrei sa ai controlul, tii strins – din scurt – firul atei zmeului. asta-l face sa nu se poata inalta desi se desprinde usor pentru citeva clipe.

ca si in viata, te gindesti ca faci lucrurile bine – uite zboara putin – dar e ceva gresit la el de nu ramine in aer.

apoi inveti sa-i dai mai multa ata si zmeul se ridica usor usor. daca esti suficient de curajos sau curios, desfaci toata ata de pe mosor ca sa vezi cit urca zmeul. si… surpriza, constati ca de la o anumita inaltime vintul isi face singur treaba si tu, minuitorul zmeului, nu mai trebuie sa faci nimic.

simbata, pe plaja de la Vadu, am inaltat cel mai sus un zmeu banal ca al majoritatii de pe plaja. pentru ca am folosit insa toata ata lui, l-am inaltat sus , vintul si-a facut treaba, si – pentru a ramine aproape de noi – l-am legat de un indicator de pe plaja. la miezul noptii era printre putinele zmeie care mai ramasesera “in picioare”, desi nimeni nu mai avea grija de el.

asa m-am gindit ca si visurile/obiectivele sunt ca zmeiele – daca reusesti sa le duci suficient de sus, de la o anume altitudine o sa poata trai singure.

doar ca pentru asta trebuie sa ai de la inceput mult fir in mosor. adica, sa gindesti de la inceput, ca o sa-l duci sus, foarte sus, oricit de mare ar fi efortul pina acolo.

think big.

*

in week end am fost la Vadu, la Primul Festival al Inaltatorilor de Zmeie , un eveniment creat de ING ca sa celebreze 20 de ani de proiecte curajoase si visuri implinite.

170 de tineri s-au putut intilni cu oameni creativi care au reusit sa-si transforme visurile  in realitate si-au putut vorbi, pe grupe de interes, aplicat, despre proiectele la care viseaza. s-au facut exercitii, s-au dat raspunsuri si – ceea ce mi-a placut cel mai mult – speakerii pentru fiecare domeniu de interes au vorbit pe bune si despre nereusitele lor, si despre momentele in care au tinut firul zmeului foarte scurt – de teama necunoscutului – si si-au incetinit proiectul, sau cind i-au pus altii in incurcatura.

a fost o tabara de 2 zile pentru mai bine de 200 de oameni, cu invitati spectaculosi (voi mai vorbi despre ei) si cu proiecte foarte simpatice.

m-am plimbat simbata pe la mai multe ateliere – design (tinut de Adelina Ivan) , management cultural (tinut de Tudor Giurgiu), antreprenoriat social (Doru Mitrana), arhitectura eco ( Silvia Demeter) – si m-am uitat la tinerii care puneau intrebari, gindindu-ma ca daca din fiecare workshop (au fost 9) cite un tinar pleaca de acolo cu mai multa incredere in drumul lui, cu o saminta in mintea lui ca “se poate”, cistigul este imens.

imi imaginez ca a fost un buget mare pentru acest eveniment (a fost o foarte mare desfasurare de forte), dar daca la sfirsit citiva tineri vor fi invatat sa-si inalte zmeiele cit mai sus in viata, rezultatul e nepretuit.

*

thing big. asa o sa va construiti de la inceput visul sa fie capabil sa zboare cit mai sus. atit de sus, incit, de la un anume nivel incolo sa poata sa stea singur in aer fara sa mai depuneti efort.

zmeul pe care l-am inaltat e cel mai mic dintre cele din cadru, si cel mai simplu, in triunghi. e insa cel mai sus inaltat:)

cover foto shutterstock

foto de la inaltarea de zmee, Alex Ciuca

2456
davide sepiasincronicitati: cum am aflat povestea ochilor lui David al lui Michelangelo

sincronicitati: cum am aflat povestea ochilor lui David al lui Michelangelo

N-am vazut-o cind s-a asezat la masa de linga mine. Eram ocupata sa vorbesc in toate limbile necesare ca sa spun multele lucruri pe care le aveam de zis simultan: vecinului de masa in romana, chelnerului intr-o italiana dubioasa – poate intelegea unul dintre ei ce voiam sa beau, in timp ce la telefon vorbeam in engleza – cu mult entuziasm si mare bucurie – multumind unui prieten pentru favoarea pe care tocmai o consumasem in arhivele Casei Buonarroti.

Cind in sfirsit m-am linistit si-am savurat Aperolul rece, divin (altceva decit frizzante-ul pe care-l doream intial), am remarcat-o.

Pantalon culoarea mentei uscate, bluza bej, de matase, cu taietura “barca” la git. Un sir fin de perle la mina stinga. Balerini bej. O geanta Chanel, putin mai inchisa la culoare decit bluza, pe care am evaluat-o rapid ca fiind dintr-o colectie de acum citiva ani. Asta a facut-o sa mai urce o treapta in plus in ochii mei: avea haine scumpe, dar nu era obsedata de trenduri sau de moda.

Avea peste 60 de ani si parul prins ca balerinele, cu un coc in virful capului, si pentru ca strinsura era lejera, parul grizonat parea o coroana regala.

Toate aceste detalii, plus postura ei impecabila, cu spatele drept, cu picioarele inclinate elegant spre marginea opusa mie, unde era garduletul cu flori care separa terasa de piata, toate acestea au palit in fata obiectului care-l tinea pe masa linga cafeaua si prajiturile care tocmai i se adusesera: un binoclu mic, cu coada de os, la fel cu cel pe care-l purtau nobilii la Opera in urma cu citeva sute de ani.

Era singura.

Ma intrebam: ce naiba face doamna asta eleganta in piata, pe terasa, cu un binoclu?!

Mi-a urmarit privirea, a vazut probabil ca m-am uitat curioasa la binoclu si mi-a zimbit:
– Inteleg engleza dar nu vorbesc, intelegi italiana?
– Si.
– Am auzit fara sa vreau conversatia de la telefon.

Brusc mi s-a facut rusine, stiind cam cit de galagios vorbisem putin mai devreme.
– Am inteles ca-ti place Michelangelo, desi nu pari o femeie Michelangelo.
Am ris.

– Exista femei Michelangelo? Cum arata ele?
– Michelangelo era un vagabond, statea cu aceleasi haine fara sa se schimbe zile in sir. Da Vinci, care se imbraca numai in matasuri, ridea de el sugerindu-i sa se mai spele. Michelangelo facea doar ce voia, Da Vinci voia sa fie prieten cu Papa si cardinalii lui. Imi place sa spun ca femeile Michelangelo sunt mai hippy, cele Leonardo sunt mai elegante.
– In cazul asta dvs sunteti o femeie “Leonardo”, am continuat sa rid.
– Nu. Si mie tot Michelangelo imi place mai mult.

– Pot sa va intreb ce faceti cu binoclul aici?
S-a uitat fix in ochii mei si vedeam cum ii stralucesc a incintare si a amuzament. Avea niste ochi verzi foarte frumosi.
– Curajoasa, direct la obiect.
Eu am zimbit, n-am mai zis nimic, stiind ca pauza o sa o faca sa spuna ceva, orice, din politete. A vorbit dupa citeva secunde.

– De pe terasa asta se vede cel mai bine statuia lui David. Imi place sa ma uit la turisti sa vad daca-i descopera ochii. Ai vazut ochii lui David?
– Da, am citit ca sunt oarecum strimbi pentru ca a vrut sa para ca se uita la privitor si din fata si din lateral.
– Nu, nu. Te-ai uitat la ochii lui David?

Mi-a intins binoclul si mi-a indicat un anume loc din fata cafenelei de unde sa ma uit.
Mi-a luat ceva vreme sa ma descurc sa vad prin el ochii lui David si am simtit cum ma priveste analitic, in tot acel timp.

– Are ochii in forma de inima?! De ce?
– A vrut sa-i faca vii. Sa exprime o emotie, ceea ce parea imposibil pentru statui, pentru ca erau de piatra.

Si in timp ce-i intindeam binoclul mi-am dat seama ca pe inelul pe care-l port pe aratatorul sting scrie “limpede vezi doar cu inima”. E un citat din Micul Print, poveste scrisa la multe sute de ani distanta de facerea lui David.

I-am spus si ei si-am vazut-o cum i se lumineaza fata.
Am invitat-o la masa noastra, ne-a refuzat elegant spunind ca suntem in vacanta ca sa ne relaxam nu sa vorbim cu femei de virsta ei, dar mi-a intins o carte de vizita.

“Mi-ar placea sa pastram legatura. Poate vii cindva in vizita sa-ti arat Florenta si pe Michelangelo altfel decit l-ai descoperit astazi in arhive.”

A plecat cind si-a terminat cafeaua, eu am vrut sa stau acolo pina aproape de ultimul client ca sa savurez intimplarile unei zile magice.

Sub numele de pe cartea de vizita scrie “Universita degli Studi Firenze, Scuola di Scienze Matematiche”.

Mai tirziu le-am povestit prietenilor din tara intimplarea crezind ca e cea mai suprarealista dintre intimplarile cu sincronicitati pe care le-am trait, dupa care mi s-a adus aminte de magia de pe terasa Economat de la Sinaia :).

florenta, iulie 2014

N-am gasit nicaieri mai stiintifc de ce ochii lui David sunt in forma de inima. Singura informatie pe care am gasit-o e ca au fost facuti cu un burghiu subtire si ca, sunt mult mai expresivi ochii lui Moise, ca a experimentat mai mult ca sa faca statuile sa priveasca in asa fel incit sa dea senzatii oamenilor, chiar daca sunt de piatra.

*
Daca ajungeti in Florenta, beti o cafea sau un Aperol si mincati o prajitura in café Rivoire. E fix vis a vis de statuia lui David, in Piazza della Signoria. Aveti parte de o priveliste incintatoare (statuia lui David e chiar in fata si, cu cit se lasa seara, vezi cum incepe sa dispara freamatul turistilor) si, cu putin noroc, aveti parte si de povesti magice.

4815
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!