Tag : povesti

shutterstock_caseteDoru Iftime, Story of my life: Dusmanul (I)

Doru Iftime, Story of my life: Dusmanul (I)

text de Doru Iftime

Pe 31 decembrie 1989, seara, unchiul Nic era în Gara de Nord. Pleca la Arad. Țara era în fierbere, Bucureștiul în haos, dar unchiul meu pleca la Arad. Se ducea acolo pentru un motiv absolut pueril în ochii noștri, dar de o însemnătate capitală pentru el. După multe luni de căutare prin toate consignațiile din capitală, după ce zi de zi răsfoise paginile cu anunțuri din România liberă, după ce încercase să facă tot soiul de combinații cu diverse cunoștințe din străinătate, găsise în sfârșit casetofonul pe care și-l dorea.

Anunțul l-a văzut în ziar. A vorbit prima dată cu vânzătorul după Crăciun și încă o dată în ultima zi a lui 89, pe la prînz, ca să-l întrebe dacă putea veni chiar atunci. Zilele dintre Crăciun și Anul Nou trebuie că au fost o corvoadă. Parcă îl văd pe unchiul, cu ochelarii pe nas, scanînd anunțurile oarecum resemnat, că făcea asta de aproape un an de zile, așezat în fotoliul lui favorit din sufragerie (fotoliu în care numai el avea voie să stea – mătușa mi-a zis precipitată, de cîteva ori, să mă mut pe celălalt fotoliu sau pe canapea, se enerva unchiul dacă-și găsea locul ocupat). Și deodată, uite-l, chiar acolo, sub ochii lui: dublu casetofon Sharp, boxe detașabile, de vînzare la Arad. Subit, ziarul a devenit invitatul de onoare la masa de Crăciun: a stat în dreapta unchiului, care a lecturat anunțul pînă i s-a înțepenit în minte.

Unchiul n-a ieșit din starea de agitație nici după ce arădeanul i-a confirmat că aparatul era exact ce trebuie și în starea care trebuie. Nu mai avea răbdare, nu mai putea sta locului, casetofonul pe care îl căuta de atîta vreme era acolo, trebuia doar să întindă mîna pînă la Arad și să-l apuce; n-avea el să se împiedice de niște sărbători sau de o revoluție ca să ajungă să-și vadă visul cu ochii. Trăgea cu sete din țigara pusă în țigaretul de chihlimbar în timp ce patrula nerăbdător prin casă, sub tirul necruțător al reproșurilor repetate a mia oară de mătușa: „E a doua zi de Crăciun, lumea ține sărbătorile astea, nu ca tine, necredinciosule! Unde vrei să te duci de nebun peste ei?”, bombănea tanti. Cîteva zile, bombardamentul necontenit al vorbelor ei l-a ținut pe unchiul captiv în tranșeele rațiunii. Pe urmă demonii iraționalului l-au dovedit pe bietul unchi. Pe 31 decembrie l-a sunat iar pe vînzător. Arădeanul își făcea probabil antrenamentul pentru Revelion și, ușor cherchelit, s-a arătat chiar entuziasmat de oaspeți de la București: „Vină mata încoa, scapi câteva zile de teroriști!…”, i-a zis unchiului care n-a așteptat să fie poftit de două ori.

Mătușa – să înnebunească, nu alta. Nu că făcea Revelionul singură. Trecuseră de prea multe ori împreună cumpăna dintre ani ca s-o mai mire ceva din apucăturile unchiului; nu de puține ori și-a zis că, dacă acesta îmbătrînește, o să se mai potolească, și o vreme chiar așa a fost, pînă și-a găsit de lucru cu casetofonul. Făcuseră revelioane frumoase, cu zăpadă și colindători, ca capră și urs, cu țuică și vin de casă făcut de celălalt unchi al meu, Ghiță, fratele mamei și al unchiului Nic, dar avuseseră și vacanțe de Anul Nou întrerupte fără veste fiindcă îi cășunase unchiului să plece la București spintecînd troienele cu Dacia lui grena, pe 2 ianuarie. Odată s-au înzăpezit pe la Bacău și au înnoptat în casa unui binevoitor necunoscut. Unchiul a pufăit din țigaret ca o locomotivă, și tot ca o locomotivă a făcut manevre toată noaptea în veranda gazdei, fără să închidă un ochi, nemulțumit că vremea îi încurca socotelile. Mătușa își privea interzisă soțul, nevenindu-i să creadă că, la 70 de ani trecuți, acesta continua să se poarte ca un țînc răzgâiat care face orice pentru a intra în posesia jucăriei favorite. Își epuizase argumentele și știa că pierduse. În timp ce îi mai spunea o dată că face un lucru smintit, se gîndea cum ar putea să-l ajute. Să plece cu el? Cum să-l apere de frig, de necunoscut, de propria nebunie? În viața lungă și bună pe care o trăiseră împreună, mătușa a fost mereu cea cu picioarele pe pămînt. Și-a îngrijit soțul, l-a hrănit, l-a dischisit, l-a răsfățat, l-a iubit și l-a suportat, cam ca oricare nevastă. Uneori extravaganțele lui o amuzau, alteori o îngrozeau. Cînd credea că s-a obișnuit, unchiul o surprindea din nou. Mătușa compensa exuberanța lui Nic cu un zîmbet tăcut. Ea știa mai bine. Îl lăsa pe unchiul să-și facă toanele, să umple camera cu energia lui, să spună orice, să se laude sau să se lamenteze; îl lăsa s-o ia peste picior sau să umfle dincolo de limitele credibilului balonul unei povești cu care călătoriseră amîndoi; uneori îl susținea, alteori îl dezaproba fățiș pentru a-și revizui părerea și a trece de partea lui cîteva ceasuri mai tîrziu. În viața lor, lucrurile mari sau mici, importante sau nu, se făcuseră toate numai cum a vrut Nic. De ce ar fi fost acum altfel?

Sub privirile resemnate ale mătușei, care își încheiase pledoaria pe care o știa de la bun început inutilă, unchiul și-a pus căciula de blană pe cap, mănușile în mîini și a ieșit pe ușă în pas vioi.

(va urma)

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

fotocover shutterstock

1096
shutterstock_sex talkFifi & The City: Let’s talk about sex. Aveti programare?

Fifi & The City: Let’s talk about sex. Aveti programare?

text de Cristina Popa

Se intilnesc intr-o seara, dupa mult timp, intr-o camera de hotel. Ea ajunge inaintea lui si vrea ca totul sa fie perfect. Camera, lumina, sampania…tot. S-a pregatit intens. Stia exact cu ce se imbraca, ce parfum, ce crema de corp, rujul, lenjeria, incaltarile… Totul trebuie sa fie intr-un mare fel. Doar ca el ajunge mai devreme decat era programat si o prinde nepregatita. Intra in camera de hotel in timp ce ea se  imbraca: ” Nuuuuu, stai, stai ca nu sunt gata. Stai ca nu m-am incaltat, staiiiii!!! “ el zambeste intelegator.  Poate ca voia doar o imbratisare, poate ca voia totul atunci. Dar, nu. Ea alerga adhdist sa se imbrace, sa se machieze, in timp ce el urmarea amuzat toata agitatia. Cumva femeia sparsese vraja, din obsesia scenariul perfect. Pina la urma au trecut cu umor peste moment…Dar, uneori bad timingul poate sa omoare tot.

Sunt oameni care fac sex programat. Vine seara, vine si pasiunea. Asta dupa ce ea se demachiaza si se cremuieste si el isi punea pijamaua cea mai buna. Sunt altii care au orar, de 2-3 ori pe saptamana si sunt foarte fericiti asa. Cu sexul lor casnic, programat mai ceva ca vizitele la stomatolog.

Mai e si categoria: oriunde si oricand. Stiu cupluri care fac scenarii nebunesti si le respecta de teama sa nu se plictiseasca. Personaje de film, de desene animate, locuri publice…imaginatia nu are limite.

Mi-am intrebat prietenii ce aleg: programarea sau intimplarea?

Iata raspunsurile barbatilor:

Sex si atat:). Sexul nu prea trebuie gandit rational, trebuie sa fii pe val, daca simti ca vrei lumanari pui lumanari, daca vrei sa faci sex in lift…atunci in lift! :)) si stii cum se zice, pofta vine mancand :))

 Intreabarea e complexa. Depinde daca vorbim de sexul cu prietena, nevasta sau sex de tip George Clooney ( Up in the air ) )))

 Hmm…sunt bune ambele variante…fiecare cu farmecul ei. Dar,  parca e mai bun ala cand nu te astepti..si cu cine nu te astepti …

mai multe raspunsuri, ale domnilor dar si ale doamnelor gasit pe blogul lui fifi, adica aici

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

1453
radu mazare capul spartKARMA: Ramses-Cezar-Stefan-cel-Mare-Radu-Mazare si-a spart singurel capsorul (galerie foto)

KARMA: Ramses-Cezar-Stefan-cel-Mare-Radu-Mazare si-a spart singurel capsorul (galerie foto)

Radu Mazare,

acest luptator mai voios decit Stefan cel Mare

 

 

acest neinfricat Cezar de Mamaia,

 

 

acest luptator mai salbatic decit Ramses

acest tzar rafinat al obrazniciei si arogantei

si-a spart singur singurel capul, incercind sa inchida capota Jaguarului din dotare

 

cea mai frumoasa dovada ca exista KARMA.

“Primarul Radu Mazăre a venit la Tulcea, la reuniunea PSD, cu un autoturism Jaguar decapotabil, iar în momentul în care a încercat să închidă capota mașinii din cauza ploii s-a lovit la cap. Rana a sângerat abundent.” via digi24

1546
familieFifi & The City: O poveste despre saracie si umilinta

Fifi & The City: O poveste despre saracie si umilinta

text de Cristina Popa

Macelaria e plina ochi.

Lumea pestrita inainte de plecare la iarba verde. Oamenii cumpara carnati, mici, carnuri mari si multe. In fata mea la coada e o fata. Nu cred ca are mai mult de 10-12 ani. Un tricou alb si o fusta decolorata de soare. Par vechi dar sunt foarte curate. Pe cap are o basma. Cauta pe cineva din priviri. Apare mama ei. Si ea tot cu basma pe cap. Au fost la bsierica amandoua. Simt mirosul de mir. Femeia are in mana o franzela. Ajung sa comande:
– Ce doriti?
– Trei crenvusti.
– Doar trei ? ( vanzatoarea romanca aroganta prin definitie, nu are sens sa mai insist)
– Da, raspunde femeia cu capul plecat asa usor de rusine.

Si atunci fata catre mama soptind: mama…extra. Femeia: nu, nu lasa asa.

Copila isi ridica privirea si cu glas hotarat spune:
– Da, tanti! Vrem DOAR 3 crenvusti. DAR sa fie extra!
Si si-a prins mama de mana…

M-am uitat la copilul acela frumos si am stiu cat o sa lupte ca sa ajunga cat mai sus ca sa uite momentele de umilinta.

Mi-a ramas in minte fermitatea glasului. Si lipsa de sfiala. Copiii au un mare avantaj in fata noastra: sinceritatea intacta. Necenzurata.

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

1121
PetCamper2rulote pentru catei :)

rulote pentru catei :)

cum zilele astea imi petrec mult timp pe linga Arena Verde Stop unde e si hotel/pensiune pentru ciini, iata ceva in mood-ul de acolo.

credeti ca doar oamenii tre sa stea la rulota, in vacanta, in conditii simpa?
ei bine, iata-l pe ciufulitul asta mic

daca doriti sa va achizitionati, aici:)

1359
shutterstock_love distanceFifi & The City: care e cel mai important lucru intr-o relatie la distanta?

Fifi & The City: care e cel mai important lucru intr-o relatie la distanta?

text de Cristina Popa

– Maria, daca doi oameni se iubesc si unul sta intr-o tara si celalalt in alta tara, la mii de kilometri distanta, cat timp poate sa reziste relatia?

– Mult!

– Cat de mult?

– 100 de ani!

– Cum asa?

– Pai daca se iubesc rezista mult si bine!

Cam asa gandesti la 5 ani. Roz. Diafan ca norii care ne despart si care transforma niste km …din matematica… in poezie.

 

Ulterior in viata realizezi ca nu tot ce zboara se maninca. Ca doar nu o sa mananci tocmai avionul care te duce la el. Foarte putini sunt cei care cred in povestile la distanta. Am fost invatati sa credem ca ochii care nu se vad se uita. Eu as zice ca depinde de ochi. Si de cat de buna iti e memoria. Nu dioptria. Desigur, multi s-au fript visand la sufletulpereche de peste mari si tari in timp ce obiectul iubirii isi gasise o dragoste din localitate.

La intrebarea care e cel mai important lucru intr-o relatie la distanta pentru ca povestea sa reziste primul raspuns a fost aproape unanim: INCREDEREA.  Ma rog. Eu cred ca cea mai importanta e dragostea. Aia cu nabadai. Si mai e si soarta ca daca e sa fie ,daca nu, nu. Ar fi si timingul. Pentru ca o iubire intre doua aeroporturi e palpitanta dar daca ne trezim brusc ca nu suntem pe acelasi fus orar?

Ce spun oamenii? Unii dau sanse… altii exclud din start ca genul asta de poveste poate rezista. Care este insa cel mai important lucru pentru ca povestea sa mearga mai departe?

*

Cristina si-a intrebat prietenii ce cred despre dragostea la distanta, la link aflati ce spun ei.

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

1467
old car shutterstockDoru Iftime, Story of my life: I have a dream

Doru Iftime, Story of my life: I have a dream

text de Doru Iftime

Deunăzi mă uitam la unul dintre show-urile mele favorite, cu automobile clasice, pe Discovery. Doi vînători de chilipiruri ajung la un colecționar de rable. De vreo 20 de ani, omul adună mașini fiindcă i-au fost dragi. I-au plăcut formele lor, poveștile lor, faima efemeră de care s-au bucurat pentru cine știe ce inovație… Cei doi îi propun să vîndă cîteva vechituri iar ei, în schimb, să-i recondiționeze o mașină, la alegere. Colecționarul e de acord și merge cu oaspeții în curte, să decidă ce mașini să vîndă. Și atunci se întîmplă ceva. Omul nu poate, pur și simplu nu se poate hotărî la care mașini să renunțe, nu se poate despărți de colecția lui care, pentru cei mai mulți dintre noi, nu e nimic mai mult decît un cimitir privat de mașini.

Însă colecționarul știe cîte ceva despre fiecare mașină pe care pun ochii cei doi: mîngîie un Pontiac ruginit în timp ce le povestește unde l-a găsit, ridică cu infinită grijă capota unui bătrîn Oldsmobile (e aproape un pleonasm, nu?) ca să le arate că are motorul original, îndepărtează tandru frunzele uscate care ascund frumusețea deloc trecută a unui Chevrolet Chevelle… „Sunt 15 ani din viața mea aici…”, spune cu un zîmbet timid. A început să colecționeze mașini sperînd că va avea cîndva timp și bani să le repare, să le dea o vopsea proaspătă și o viață nouă. Numai că timpul s-a furișat și colecționarul nostru s-a trezit într-o dimineață cu teama că visul lui s-ar putea să fie prea îndepărtat ca să-l mai poată vedea cu ochii săi de pensionar care se apropie de 70 de ani, ochi care i se umplu de lacrimi cînd ajunge lîngă mașina cu care și-a început colecția… Deschide gura ca să zică ceva; trebuie să spună ceva despre mașină, lumea întreagă îl privește prin camera de luat vederi care, într-un cadru strîns, îi devorează ochii umezi; își mușcă buzele, trage aer în piept, cadrul e și mai strîns acum… Omul deschide iar gura, dar nu se aude nici un sunet, nu poate scoate o vorbă, emoțiile îl copleșesc…

E, probabil, povestea celor mai mulți dintre noi, a tuturor celor care au avut sau au un vis, dar nu sunt suficient de tenace sau de lipsiți de altruism pentru a trăi exclusiv pentru ei și pentru ceea ce își doresc; vrem să le facem pe toate, vrem să le facem pe plac și părinților, și soțului sau soției, și copiilor, și ne apucăm de diverse lucruri; pe unele izbutim să le finalizăm, pe altele nu, și nu din cauză că am fi delăsători sau leneși, ci doar pentru că o viață de om e prea scurtă ca să-i mulțumești pe toți cei din preajmă și să trăiești și pentru tine.

De cînd mă știu i-am admirat pe oamenii mistuiți de pasiune. Am avut ocazia să cunosc, de-a lungul timpului, colecționari de timbre, de arme, de mașini sau de păpuși, am stat de vorbă cu norocoșii care și-au văzut visul cu ochii, dar și cu alții, cei mai mulți, care au visat și continuă să viseze. Astăzi, o emisiune TV oarecare mă convinge o dată în plus că visătorii sînt avangarda progresului, ei ne fac să mergem înainte, ei răstoarnă munții ori pun lumea pe roate (la propriu), trimit oameni pe Marte sau ne picură nectar în suflet cu arta lor… Fiindcă, nu-i așa, visul este acel punct din spațiu pe care putem sprijini pîrghia cu care să mutăm pământul. Iar visul neîmplinit nu e eșec, nu e regret, nu e frustrare și nici nemulțumire. E o mică parte din ceea ce am fost la un moment dat și o discretă contribuție la ceea ce am devenit.

P.S. Ca că încheiem într-o notă optimistă, colecționarul nostru și musafirii lui se opresc în dreptul unui dric. Îi deschid ușile din spate și… surpriză: înăuntru e un cavou (redau dialogul în engleză, ca să-și păstreze savoarea):

„Wow”, the car hunter says laughing, „is there a body inside?”

„No”, the old collector answers, „I just use it to keep parts.”

„Right, body parts…”

 

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: shutterstock

1745
lacrimadespre niste picaturi care cad in apa

despre niste picaturi care cad in apa

Stiti cercurile pe care le face o picatura care cade intr-o apa? Concentrice, care se deplaseaza catre exterior? Mai groase/ample in functie de cit de mare a fost picatura si cit de adinca apa in care s-a “topit”?

Zilele astea m-am gindit ca disparitia unei persoane – moartea ei – e ca una dintre picaturile care cad intr-o apa.

In primele momente, in imediata apropiere a persoanei decedate se imprastie durerea, rudele de gradul 1, prietenii, familia urbana. Cercuri concentrice de afectiune exprimata mai mult sau mai putin la vedere.

Cu cit persoana a fost mai cunoscuta, cu atit cercurile sunt mai mari si se intind pe un spatiu mai mare.

Cu cit persoana a fost mai iubita, cu atit cercurile (alea primele, din apropierea locului unde a cazut picatura/ primele persoane care sunt informate despre deces) sunt mai “groase/ ample”.

Dupa care cercurile devin tot mai subtiri si mai palide.

*
Daca pe o apa linistita punem o barcuta de hirtie si lasam o picatura de apa sa cada, vom constata ca barcuta se misca pe valurile create (cercurile concentrice), dar nu inainteaza intr-o directie sau alta.

Asta pentru ca la intilnirea picaturii cu suprafata stabila de apa se formeaza unde mecanice si, desi valul (perturbatia) se deplaseaza, apa (mediul) ramine pe loc.

Ceea ce vedem in cercurile concentrice e doar o rearanjare a suprafetei apei.

*
Chiar de a doua zi dupa deces, rudele si prietenii apropiati constata ca oricit de mare ar fi durerea, viata merge mai departe. Ca oricit de adinca si profunda este suferinta, ei vor merge la serviciu, vor zimbi la salutul vecinilor, peste o vreme vor ride, vor merge in vacante.

Si cindva, fara sa-si dea nici ei seama cind, suprafata apei in care ei se oglindesc va fi perfect neatinsa, fara niciun val, oglinda absoluta.

Pina la urmatoarea picatura.

Daca ne-am gindi ca moartea e ca o picatura intr-o apa mare, reintoarcerea intr-un loc care inseamna parte din materia din care esti facut, si ca noi – ceilalti care inca n-am ajuns sa fim parte din ocean, ci ne uitam la picaturi cum cad – suntem ca niste barcute de hirtie, am fi mai linistiti.

Si in viata, si la momentul intrarii in Ocean si privind cum cad picaturile in apa.

1690
fluturiDoru Iftime, Story of my life: La pescuit de fluturi

Doru Iftime, Story of my life: La pescuit de fluturi

text de Doru Iftime

Vara trecută, pe cînd eram în vacanță, fiică-mea își dorea nespus o plasă de prins fluturi. Nu prea văzusem fluturi în bătătura pensiunii, dar copila a insistat atît de mult încît mi-am zis în final că, dacă acel obiect mă va înlocui din postura de partener de joacă și-mi va da ocazia să zac cîteva ceasuri la soare, atunci de ce să nu-l cumpăr?

Am mers la magazin, am cumpărat plasa și am revenit pe plajă. Am dat-o pe Ana cu cremă SPF și am trimis-o la joacă. Tocmai ce-mi terminasem și eu pregătirile de plajă – crema, cafeaua, cartea, telefonul, amplasarea șezlongului în poziția propice obținerii unui bronz de calitate – cînd Ana îmi cere asistența: „Tati, învață-mă să pescuiesc!” Fiindcă era vacanță și mintea-mi zburda în voie peste valuri făcînd sinapse bizare, am remarcat spontan că fata mi-a cerut s-o învăț să pescuiască, nu să-i prind pește. La urma-urmei, asta i s-a reproșat (postum) Mîntuitorului: că a hrănit mulțimea cu doi pești (și cinci pîini), în loc să o învețe să pescuiască. Pentru cîteva clipe foarte plăcute am fost mîndru de fata mea, apoi realitatea m-a adus cu picioarele pe pămînt. Realitatea e că nu știu să pescuiesc. Acesta e al doilea mare defect al meu, primul fiind acela că nu știu să joc table.

Totuși, cît de greu o fi să pescuiești? Uite, socrul meu se descurcă de minune și, ca el, nenumărați alți bărbați destoinici pe care îi urmăresc cu admirație pe Discovery Channel. Încurajat de acest gînd, am pus cartea deoparte, am abandonat șezlongul amplasat în poziția ideală obținerii unui bronz de calitate și am privit cu atenție plasa din mîna Anei. Prima constatare a fost una de bun simț: ochiurile erau prea mari. Peștii pe care voia Ana să-i pescuiască erau de fapt mormoloci sau un puiet mărunt și extrem de iute, care se strecura lesne prin găurile plasei.

 

I-am explicat fetei cum stau lucrurile: „Asta e o plasă pentru fluturi. De ce nu prinzi fluturi cu ea?” Știam răspunsul – nu erau fluturi prin preajmă -, dar speram să obțin un răgaz pînă cînd Ana va observa, la rîndul ei, acest lucru. „Fluturi? Ai zis că nu sunt fluturi pe aici”, spune copila. „Am zis eu așa ceva? Cînd?” „Cînd te-am rugat prima dată să-mi cumperi plasa.” Guilty. Asta pățești cînd încerci să-i spui „nu” unui copil. Trebuie să-i dai o explicație sau să încropești o minciună și să fii consecvent pînă la capăt, în timp ce copilul e liber să spună „nu” cînd vrea și să nu motiveze în nici un fel. În acel moment, fiica mea probabil vedea situația cam așa: „Avem pești, avem plasă pentru fluturi, dar nu avem fluturi; singurul motiv pentru care nu pot prinde pești cu plasa de fluturi e că tatăl meu vrea să stea la soare, să bea cafea și să citească, în loc să-și pună mintea la contribuție și să transforme plasa pentru fluturi într-una pentru pești.”

Îi simțeam privirea dezaprobatoare în ceafă, în timp ce mă îndreptam spre carte, cafea și șezlongul amplasat bla-bla-bla. Am încercat să-mi continuu lectura, însă dezamăgirea Anei asezonată cu ideea cum că problema are o rezolvare extrem de simplă nu-mi dădeau pace. Am sucit chestiunea pe toate părțile în zilele următoare, însă soluția am găsit-o într-o seară, înainte de culcare. Noaptea dormeam cu ușa de la balcon deschisă. Ușă aceea era dublată de o alta – o ramă care susținea plasa pentru țînțari. Bingo! Dacă plasa asta oprește țînțarii, poate ține în loc și niscaiva mormoloci. Practic, am transformat o plasă de fluturi într-o plasă pentru pești folosind o plasă pentru țînțari, lucru cel puțin la fel de complicat ca fraza pe care tocmai ați citit-o.

Din nefericire, reușita mea a venit prea tîrziu: Ana își găsise deja o altă distracție. Fapt care însă nu a știrbit cu nimic mîndria de a fi autorul acelei transformări, cu atît mai sublime cu cît mijloacele pe care le-am avut la îndemînă (ca și îndemînarea-mi…) au fost mai degrabă rudimentare.

Am început să folosesc eu plasa abandonată de Ana. Ori de cîte ori mergem la plimbare în vreun parc cu lac în dotare, sperii boiștenii și agit broaștele cu plasa mea. Și mă gîndesc uneori că aceia care i-au reproșat lui Iisus episodul cu peștii nu țin cont de faptul că El a fost dezavantajat: atît pentru că nu știa să pescuiască, dar și pentru că pe atunci nu existau plase pentru țînțari.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1507
apa focDoru Iftime, Story of my life: Prometeu

Doru Iftime, Story of my life: Prometeu

text de Doru Iftime

Prometeu a fost inamicul numărul unu al copilăriei mele. Era paznic la profesorului Liceul Petru Rareș din Piatra Neamț și misiunea lui era să nu lase țâncii să intre pe terenul de sport: copiii loveau cu mingile în pereții sălii de sport, care își pierdeau tencuiala și se șubrezeau; o altă sarcină a sa – și de aici i se trage porecla – era să aprindă focul în sobele din sălile de clasă. Iarna, Prometeu își începea traseul prin liceu pe la 7.30 în fiecare dimineață, însă, cum erau multe încăperi de încălzit, se întâmpla să intre în unele clase și după ora 8.00, când deja începuseră cursurile. Bătea la ușă și îi cerea politicos voie profesorului să dea drumul la gaz, în timp ce elevii își dădeau coate și chicoteau: „A venit Prometeu.”

Am crescut pe terenul de sport de la Rareș. Aveam probabil puțin peste trei ani când am intrat pentru prima dată pe acel teren – bineînțeles, în mod fraudulos, sărind gardul. „Mă duc pe teren”, le spuneam bunicilor, care mă aveau în grijă în timpul săptămânii – doar week-end-ul îl petreceam pe atunci cu părinții. Cu timpul, mi-am făcut tot soiul de cunoștințe la locul favorit de joacă: femeia de serviciu, administratorul liceului, elevii de la seral cu care jucam fotbal și, desigur, Prometeu, care nu pierdea nici o ocazie să mă fugărească deîndată ce mă vedea. Scăpam de el fie sărind gardul uriaș de la intrarea principală, fie fugind pe terenul viran din spatele sălii de sport, învecinat cu intrarea laterală în curtea bunicilor. De fiecare dată însă mă întorceam după mai puțin de zece minute. Cum s-ar zice, făceam pe atunci ceea ce ar fi trebuit să fac – dar n-am făcut niciodată – în cariera de jurnalist: ieșeam pe ușă ca să intru pe fereastră.

Nu-mi amintesc cum arăta Prometeu. Îi țin minte doar sprâncenele stufoase, părul negru și des și mersul ușor aplecat într-o parte. Cum casa bunicilor era la doi pași de liceu, îl vedeam uneori trecând agale spre locul de muncă. Iarna purta o căciulă rusească, cu urechile legate deasupra capului, și o haină impermeabilă albastru închis.

De la 3 la 14 ani mi-am disputat cu Prometeu terenul de sport de la Rareș. Potrivit standardelor actuale, universul copilăriei mele nu era deloc vast, dar magia lui a fost suficientă ca să inspire aceste rânduri stângace. Aveam vreo 5 ani când am căzut de pe panoul de baschet. Aruncam la coș și mingea a rămas înțepenită între inel și panou. Ca s-o dau jos, m-am cățărat pe scheletul metalic care susținea panoul și, după ce am eliberat-o, am sărit. Mai făcusem chestia asta de nenumărate ori, doar că atunci am aterizat pe toată talpa, cred. Și nu m-am mai putut mișca. Nu mai era nimeni în preajmă, cu excepția femeii de serviciu: m-a văzut, și-a dus mâna la gură, apoi a venit iute și, fără să spună o vorbă, m-a luat în brațe și m-a dus acasă, la bunicii înmărmuriți. N-a fost nimic grav, mi-am revenit în câteva minute.

Tot pe terenul de sport de la Rareș l-am întâlnit pe Bogdan Uritescu, fiul actorului Valentin Uritescu, aflat în vremea aceea sub contract cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Bineînțeles că pe atunci habar n-aveam cine era Bogdan, l-am identificat 20 de ani mai târziu, când l-am văzut într-un film în care mi se părea că seamănă cu Mircea Eliade. Bogdan a apărut într-o seară, pe neașteptate, pe teren. Era un excelent portar de fotbal. Prietenul care îl însoțea l-a antrenat preț de câteva zeci de minute la poarta desenată cu cretă pe unul dintre ziduri, în timp ce noi, țâncii, așezați pe mingile de plastic, ne minunam de mișcările de portar profesionist ale lui Bogdan și eram uimiți de paradele pe care le făcea neținând cont că pe jos era bitum, nu iarbă.

Pe terenul de la Rareș am jucat fotbal cu seraliștii bucuroși să facă mișcare în aer liber în loc să-și tocească coatele pe bănci pe la vreo oră insipidă de tehnologia materialelor. Primele întâlniri cu fetele tot acolo mi le-am dat. Eram pe terenul meu. Era locul în care mă simțeam în siguranță și suficient de stăpân pe mine încât să fac față tensiunii copleșitoare a primei întâlniri. Tot aici am furat și primul sărut, sub brazii care străjuiesc scara de piatră care urcă de la sala de sport către liceu.

Prometeu a fost probabil martorul tăcut al tuturor acestor întâmplări. Al întâmplărilor mele și ale prietenilor cu care împărțeam minunatul loc de joacă. Chiar dacă eram precum câinele și pisica, Prometeu nu a fost niciodată paznicul care să facă exces de zel, nu era din soiul acela care se bagă în seamă și pe care îl întâlnim azi la tot pasul, păzind cu cerbicie 2-3 locuri de parcare sau intrarea în diverse instituții mai mult sau mai puțin importante.

Oficial, pe terenul de sport aveau voie doar elevii liceului. Poarta se încuia după încheierea orelor. Cu toate acestea, cel puțin seara, terenul era plin de copii de toate vârstele. Cei mari jucau baschet, cei mici își inventau tot soiul de jocuri. Cumva, vigilența lui Prometeu părea să fie înșelată în permanență. Sau poate că vigilența lui s-a transformat, cu trecerea anilor, în toleranță; poate își spunea încă de pe atunci, cum îmi zic și eu azi, că jocul copiilor în aer liber e mai important decât câteva geamuri sparte sau un perete care trebuie tencuit o dată pe săptămână.

Am revenit în Piatra Neamț după ce am terminat facultatea. Lucram la un ziar local unde țineam o rubrică pentru tineret intitulată Recreația Mare. Cu puțin timp înainte de a pleca la un job nou și a mă muta definitiv în București, am organizat – pe terenul de sport de la Petru Rareș, desigur -, Cupa Recreația Mare la baschet. Cum toată acțiunea s-a derulat prin intermediul ziarului, am avut surpriza ca la startul competiției să se înscrie nu mai puțin de 24 de echipe din tot județul Neamț. Pentru câteva zile, terenul de la Rareș și-a recăpătat exuberanța de altă dată.

A fost doar o palidă licărire. Acum, de câte ori revin în Piatra Neamț ca să-mi vizitez părinții, terenul de sport de la Rareș e gol. Fie că e iarnă, fie că e vară, fie că e dimineață sau seară, nimeni nu mai joacă baschet, nu mai dă nimeni cu mingea în pereții sălii de sport… Într-o vreme dispăruseră chiar și inelele de pe panourile de baschet. Nu au fost furate, le-au strâns administratorii liceului ca să nu mai aibă copiii de ce să vină pe teren. O atitudine de neînțeles din partea unei instituții publice, într-o țară în care obezitatea în rândul copiilor mai are un pic și se transformă în epidemie. Însă grija pentru acareturi e mai mare decât preocuparea pentru sănătatea copiilor noștri – fiindcă, nu-i așa, mișcarea, sportul în aer liber înseamnă sănătate.

Nu știu ce s-a întâmplat cu Prometeu. Azi nu mai e el cerberul de la Rareș și, oricum, elevii n-ar mai avea de ce să-l poreclească Prometeu pe actualul paznic. Liceul are acum instalație de încălzire modernă și geamuri termopan. Sala de sport a fost reamenajată, iar terenul de sport e împrejmuit cum se cuvine. Gardul nu mai poate fi sărit, iar intrarea mea secretă, de pe terenul viran din spatele sălii de sport, a fost blocată cu un zid imposibil de escaladat; terenul este, practic, o fortăreață inexpugnabilă. Trist este că e o fortăreață pe care nu mai vrea s-o cucerească nimeni. Cei mici nu mai încearcă să sară gardul și nici nu-i mai interesează să dea de lucru zidarilor; și-au găsit alte locuri de joacă sau pierd vremea la televizor, în timp ce adolescenții își dau întâlniri virtuale și se sărută prin intermediul avatarurilor de pe OurWorld.

Adulții au înfrânt energia și spiritul de aventură al copiilor. Când n-au reușit să-i facă să respecte o interdicție, i-au ispitit cu tehnologia, iar micii inocenți au devenit o victimă ușoară a sedentarismului.

Însă greșesc când spun că terenul de la Rareș e gol. Nu e tocmai gol. Pe el este parcată o mașină. Un singur autovehicul se lăfăie într-un spațiu care, de fapt, ar trebui să fie locul de joacă pentru 50 de copii. Tehnologia a obținut o victorie categorică și are și un reprezentant în teren.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1138
somnDespre durere

Despre durere

Cei care au trait dureri fizice intense, din cauza unor maladii sau accidentari, marturisesc ca perioada de liniste intre secventele dureroase, sau momentele de dupa ce durerea a disparut definitiv sunt percepute ca o eliberare. Ca o usurare.

In cazul migrenelor de exemplu, cind durerea poate fi atit de mare incit are efecte secundare precum voma, senzatia este de pierdere in kilograme, de “a fi mai usor” la propriu, mai “fluid”, dupa ce criza a trecut.

Perioada “fara durere” e atit de placuta in comparatie cu iadul prin care tocmai s-a trecut incit, dupa ce organismul se incarca (in prima faza e o senzatie de sfirseala, de oboseala care pare ca vine din lupta cu durerea), apare un fel de bucurie, de placere.

E o voluptate in momentele de dupa durerea fizica (si nu e vorba neaparat de exprimarea ei sexuala).

Dupa ce ai trait o durere pe care nu ti-o puteai imagina ca o poti duce, ti se pare ca esti mai usor, esti mai vesel, esti liber, esti victorios.

Din experienta celor care se confrunta cu durerile fizice intense putem invata oricind lucruri despre durerile emotionale, despre cum sa depasim “metaforele” (d)in durere.

Pentru ca daca lasi durerea emotionala sa se duca pina la capat, o traiesti asumat, confruntindu-te cu ea, neprotejindu-te,  dupa ce corpul, mintea dar mai ales sufletul se vor fi recuperat din vlaguiala, ele vor deveni mai usoare, mai libere si vor simti placerea mai intens.

Poate de asta exista doliul si consumarea lui  – asumata, sprijinita de cei apropiati – cind moare cineva drag. Poate de asta trebuie consumata pina la capat durerea unei despartiri.

Asa se face ca felul in care ne comportam in confruntarea cu durerea e parte din lectia pe care o invatam despre limitele noastre

4699
OnteachingJournalism1ce se citeste pe net – observatii personale

ce se citeste pe net – observatii personale

in ultimele 2 saptamini am publicat pe blog 3 texte care au facut citeva mii bune de vizualizari, au avut zeci (sute chiar) de share-uri si comparindu-le rezultatele, dar si munca pe care am investit-o in fiecare , am ajuns sa ma incrunt.

sa le luam pe rind.

cel mai bine clasat in acest moment dintre cele trei texte este cel despre Nadia Lacoste – PR-ul roman din spatele Printesei Grace de Monaco.

e un story scris dupa o documentare ampla, intr-o naratiune inversa (in reverse) pentru care am muncit 6 ore (poate putin mai mult) si a avut 2 drafturi. are un subiect cu glamour, un context potrivit (am asteptat sa fie filmul despre Grace de Monaco pe ecrane ca sa fie de actualitate si interes povestea) si a beneficiat de o preluare pe prima pagina in click.ro.

 

urmatorul in clasamentul audientei e un articol care descrie o intimplare de la inceputul saptaminii. job-urile pe care nu le accept – are o naratiune simpla, descrie liniear, cronologic o intimplare aparent banala.

am scris-o la citeva zile dupa ce s-a intimplat (pentru cei curiosi, am cerut si acordul prietenului care ma rugase sa-l ajut, pentru ca asa e etic) , in mai putin de o jumatate de ora si a avut 2 drafturi.

e insa o poveste care vorbeste in egala masura despre cei care o citesc, cit si despre personajul principal. pentru ca fiecare proiecteaza pe propria frustrare, iar textul face referire la multe frustrari generate de o cultura urbana superficiala, bazata de sex. stiam ca acesta va fi efectul asupra cititorilor, de asta am si cerut voie prietenului in cauza sa scriu intimplarea.

later edit: textul a beneficiat astazi si de o mentionare pe blogul lui zoso, ceea ce – ca de obicei – inseaman un push generos la trafic.

cel de-al treilea subiect in ordinea audientei spune povestea incredibila a unui domn care a supravietuit celui de-al doilea razboi mondial , dupa ce a stat intr-o groapa comuna , printre morti, timp de 2 zile.

e un story pentru care am lucrat pe parcursul a 2 saptamini, nu in mod continuu,  dar a necesitat verificari ale unor informatii de arhiva si gasirea unei structuri – nonlineare, in cele din urma – care sa puna in valoare marturia in sine.

a avut 4 drafturi.

*

la momentul la care scriu aceste rinduri, story-ul care vorbeste despre “chiloti” are mai putin de 24 de ore de cind a fost postat si mai are citeva sute de vizualizari ca sa ajunga in audienta story-ul cu printesa Grace de Monaco care are 6 zile de la postare.

e straniu si trist sa vezi ca e usor sa faci mai multa audienta cu o munca de 30 de minute, decit cu un story demn de un film care e scris cu o structura narativa complicata si necesita o tehnica speciala. (si vorbim de povesti care au fost super sharuite, deci de succes pe internet)

ambele povesti scrise jurnalistic (cea cu PR-ul lui Grace de Monaco si cea cu domnul din cel de-a doilea Razboi Mondial) sunt infinit mai aspirationale si pot fi minunate lectii de viata, lectii despre cum sa fii mai bun ca sa-ti fie mai bine. cea a carei audienta creste vertiginos e despre… frustrari.

ceea ce citim spune la fel de multe despre noi ca si despre personajele pe care le descoperim printre rinduri.

 

1497
cazinoviata asa cum e. femei. constanta.

viata asa cum e. femei. constanta.

“daca iei doar strictul necesar si unele lucruri cind doar poftesti, o sa reusesti… asa fac si eu”

zice o doamna la 50 si ceva de ani asezata pe marginea unei scari de linga cazinoul din Constanta. linga ea, o alta doamna putin mai in virsta care tocmai ii povestise despre un accident cerebral usor al unei vecine.

“o sa reuseasca, o sa reusim”, continua doamna care are 50 de ani, iar cealalta da din cap.

*

“de ce dracu’ mi-ai mai dat-o mie daca tu tragi de ea? las-o la mine sau ti-o dau sa o tii in brate”, spune un domn pe la 30 si ceva de ani catre femeia care pare ca ii e sotie si care vrea sa imbrace cu un pulovar tricotat fetita pe care el o tine in brate.

femeia incearca sa spuna ceva si el ii da cu cotul , agresiv, una in coaste. dupa ce se aude icnitura, femeia ramine in urma oftind. iar copila incepe sa plinga in bratele barbatului care urca spre terasa Vraja Marii.

*

“si cu ce o sa te imbraci? sau nu vrea, fa, sa te ia cu el?!”, spune o tinara la 20 si putin de ani imbracata intr-o fusta scurta care-i lasa la vedere picioarele de diamentrul soldurilor modelului pentru care a fost facuta fusta.

“nu stiu fa, dar eu vreau sa merg. si macar acum, cit suntem la inceput, vreau sa fiu sexy”, ii da replica prietena ei, mai frumoasa si mai voluptoasa, incaltata cu o creatie care ar putea fi descrisa drept o combinatie de pantofi sport si sandale platforma, adica “adidasi cu toc”, care-i taie gleznele cu barda.

ride si arata un outlet italienesc de pe linga moschee, in timp ce pe linga ele o fetita care abia a depasit un an se intinde peste marginea caruciorului albastru ca ochii ei curiosi.

“stai cuminte mama, stai acolo, o sa ai toata viata sa te plimbi”, ii spune femeia care pare sa-i fie mama.

***

viata femeilor, asa cum e. in orice oras din romania. in reverse.

peste 50 si ceva de ani s-ar putea ca fetita din carucior sa fie linga Cazino povestind cu o prietena pensionara.

*

25 mai, pe la 5 dupa amiaza, in Constanta

1147
shutterstock_135545111romani despre care ati vrea sa stie lumea

romani despre care ati vrea sa stie lumea

 

care sunt romanii despre care ati vrea sa stie lumea, sa se mindreasca toata lumea cu ei si cu mintea si caracterul lor frumos.

romani pe care nu-i vedeti prea des la televiziune, sau despre care nu s-a scris inca nimic.

acum citeva saptamini am avut placerea sa fac parte dintr-un proiect minunat in care am intilnit 3 dintre romanii speciali aflati in BOOK Of Success by Glenfiddich, un proiect care cauta romanii care ar putea fi mentori pentru tinerii aflati la inceput de drum.

romanii care se recomanda prin performante profesionale promitătoare in domeniile in care activeaza si printr-o carte de vizita care se remarca printr-o imagine impecabila, care au potențialul de a schimba ziua de miine si reflecta valori ca spirit de pionierat, ambitie, leadership, inspiratie si incredere.

am vorbit atunci cu Mihai Pohontu (unul dintre cei 7 Vicepresedinti ai Disney Co), cu Attila Kim (unul dintre cei mai cunoscuti arhitecti romani peste hotare) si cu minunata Andreea Badala (designerul ale carei creatii au fost purtate de Beyonce sau Madonna).

toti oameni cu un incredibil bun simt, cu o modestie minunata si de o discretie pe care ai vrea sa o invete toata lumea ca materie obligatorie la scoala.

ei bine, acum suntem in faza a doua a proiectului si voi propune 3 nume pentru viitoarea etapa a Book of Success. ma gindesc insa sa o fac cu ajutorul vostru.

spuneti-mi pina joi la ora 12.00 ce romani v-ar placea sa fie in BOOK OF SUCCES by Glenfiddich si voi alege o propunere care va fi primi un gift pack Glenfiddich foarte foarte simpatic.

e momentul sa actionati, pentru ca sigur ati zis de multe ori “uite ce om minunat si nu-l promoveaza nimeni”. acum il puteti promova voi

va astept propunerile cu nerabdare

foto cover: shutterstock

shutterstock_133654148Conversatie la colt de strada

Conversatie la colt de strada

Conversatie la colt de strada

– Nu mai pot sa pling. Cind o sa pling o sa-mi mai revin

– Da. Si eu ma gindesc uneori ca daca as plinge ar fi ca un restart, ca o curatenie.

– Da, ar disparea nodul din git.

– Bine, atunci iti doresc sa plingi.

– Si eu tie.

1038
bricusifemeile din viata lui Brincusi

femeile din viata lui Brincusi

un text pe care l-am gasit intr-o nota pe facebook la doamna Silvia Ghiata si am rugat-o sa-l postez aici.

 

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI:

I.”Materialul didactic”

Constantin Brâncuşi a fost o personalitate a cărui consistenţă umană a fost înghiţită pur şi simplu de legendă. Omul Brâncuşi a fost, practic, strivit de cioburile propriei statui, precum Zamolxe din piesa cu acelaşi titlu a lui Lucian Blaga. Este inexplicabil cum de s-a putut întâmpla acest lucru într-un interval de timp atât de scurt, dar în orice caz e bine că s-a întâmplat, chiar dacă pentru asta a trebuit să sacrifice oameni apropiaţi, prieteni, femei. Să-i sacrifice sau pur şi simplu să se folosească de ei pentru a-şi atinge ţelul.

 

Preţul acestui comportament a fost, pe de o parte, magnitudinea operei, care mai produce şi astăzi seisme, iar pe de altă parte singurătatea tristă a omului, în ultimii ani de viaţă. Spuneam într-un articol anterior despre Brâncuşi că aproape toate femeile care i-au trecut pragul, atrase ca fluturii de lampă, au trecut în mod fatal și prin patul lui primitiv din locuința-șantier. S-a bucurat de ele fără să le dea nimic în schimb, furându-le chipul și esența, pe care le-a transformat în statui. Nu s-a fălit niciodată cu „cuceririle” lui, tot ceea ce ştim s-a aflat de la „victime” sau de la martori indirecţi. Voi face, pentru început, o trecere în revistă a câtorva nume de femei mai mult sau mai puţin celebre, care au avut curiozitatea fatală de a-l cunoaşte de aproape…

 

Margit Pogany

Brâncuşi a cunoscut-o pe pictoriţa unguroaică Margit Pogany prin 1909 şi i-a cerut să-i pozeze pentru un bust. „Am pozat pentru el de mai multe ori, îşi amintea Margit Pogany. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust (in lut). Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului – spre marea mea dezamăgire“. Margit Pogany a consemnat şi impresia pe care i-a produs-o contemplarea unui cap de marmură aflat în atelier: „Am realizat că eram chiar eu, deşi capul nu avea niciuna din trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Însă, privind înspre Brâncuşi, am observat că mă privea pe furiş, în timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a făcut o enormă plăcere să constate că am reuşit să mă recunosc“. 19 lucrări intitulate „Domnişoara Pogany” a realizat Brâncuşi, într-un interval de 20 de ani. În 1913 a expus-o în Statele Unite, unde a trezit un interes uriaş. Cât priveşte prototipul, Margit Pogany, după primul război mondial aceasta s-a stabilit în Australia. Până în 1937 cei doi au întreţinut o corespondenţă intensă.

 

Margit Pogany 

Prințesa Marie Bonaparte

A fost fiica Prințului Roland Bonaparte (1858-1924) și a Mariei Félix Blanc. Bunicul patern a fost Pierre Napoleon Bonaparte, fiu al lui Lucien Bonaparte, care era unul dintre frații mai mici ai lui Napoleon I. Bunicul matern a fost François Blanc, principalul dezvoltator imobiliar din Monte Carlo. De la această parte a familiei sale, Marie a moștenit o marea avere. În 1907 s-a căsătorit cu Prințul George al Greciei și Danemarcei, al doilea fiu al regelui George I al Greciei. I-a pozat lui Brâncuşi pentru controversata „Prinţesă X”, care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais. A fost considerată o lucrare pornografică pentru asemănarea ei cu un falus, Brâncuşi fiind obligat să o retragă din expoziţie. Este adevărat că prinţesa Maria Bonaparte a fost obsedată toată viaţa de penis şi de obţinerea orgasmului (ea fiind frigidă), dar sensul lucrării e cu totul altul. Iată ce-i declara, în ianuarie 1920, Constantin Brâncuşi ziaristului Roger Devigne de la revista „L’ère nouvelle”: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii, eternul feminin al lui Goethe redus la esenţă (…) Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? (…) Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia. De fapt e chiar păcat să strici frumuseţea unei materii sfredelind mici găuri pentru ochi, (sculptând) părul, urechile. Şi materia mea e atât de frumoasă prin liniile acestea sinuoase, strălucind ca aurul curat şi care rezumă într-un singur arhetip toate efigiile feminine de pe pământ“.

 

 Prinţesa Marie Bonaparte a Greciei

 

Eileen Lane

O relaţie „interzisă” a avut Brâncuşi cu o frumoasă americancă de origine irlandeză, pe nume Eileen Lane, venită ân Europa pentru a-şi vindeca rănile provocate de o logodnă eşuată. Era fascinată de Brâncuşi dar, în acelaşi timp, rigidă în gândire şi plină de prejudecăţi, ceea ce l-a determinat pe Brâncuşi să-i spună: „De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile. Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea”. Eileen a acceptat invitaţia şi, împreună cu Brâncuşi, a vizitat România, între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922. Diferenţa de vârstă dintre cei doi (peste 20 de ani) a făcut imposibilă finalizare relaţiei printr-o căsătorie, lucru la care, oricum, Brâncuşi nici nu se gândea. Eileen, care era foarte îndrăgostită de Brâncuşi, a rupt în cele din urmă relaţia şi s-a întors în America unde s-a căsătorit. “Doresc să-ţi mulţumesc pentru zilele petrecute împreună – îi scria ea mai târziu. M-a durut însă să te văd suferind, la fel cum m-a întristat teama de a nu-ţi putea arăta o afecţiune pe care nu mai am dreptul să ţi-o împărtăşesc”. Eileen Lane i-a inspirat lui Brâncuşi lucrarea cu numele său (“Eileen Lane”).

II.

Dacă facem imprudenţa să-l scoatem pe Brâncuşi din legendă, s-ar putea să avem surpriza unor dezamăgiri. Omul nu este întotdeauna la înălţimea faptelor sale cele mai înalte, faptele fiind, în acest caz, opera artistică. Poate că, în numele imaginii pe care el ne-a indus-o iar noi am construit-o, raportată la morala comună, unele dintre relaţiile lui Brâncuşi cu femeile sunt imorale sau chiar incalificabile. Dar, pe lângă faptul că un «monstru» de talia lui Brâncuşi are circumstanţa genialităţii, e bine să luăm în considerare şi cuvintele lui Alfred de Musset, care spunea că “cele mai frumoase ciuperci cresc în bălegar. Dar noi mâncăm ciupercile, nu bălegarul”. «Ciupercile» sunt, evident, inegalabilele sale statui. Majoritatea dintre acestea au fost, însă, mai întâi femei.

Léonie Ricou

L-a cunoscut pe Brancuşi în salonul ei opulent din Grand Hôtel Particulier, aflat pe boulevard Raspail la nr. 270, în perioada 1914-1915. Leonie Ricou era o femeie bogată din înalta societate pariziană, o cunoscută protectoare a artelor şi a artiştilor. Nu există dovezi certe asupra caracterului intim al relaţiei lor, în orice caz Leonie i-a inspirat lui Brâncuşi lucrarea „Madame L.R.” (vândută, în urmă cu doi ani, la Londra, la o licitaţie Christie’s, cu 20 de milioane de euro). Sculptura n-a aparţinut niciodată „inspiratoarei”. Ea a stat în atelierul din cartierul Montparnasse până spre anul 1920, când Brâncuşi a dat-o, în schimbul unei picturi, lui Fernand Léger. Acesta a fost primul proprietar al lucrării, până la moartea sa, în 1955. A fost lăsată moştenitre văduvei sale, Nadia, pentru ca, ulterior şi în final să intre în colecţia Yves Saint-Laurent, care a vândut-o la licitaţia Christie’s. Lucrarea nu fusese nicodată expusă.

 

Baronesa Renée Irana Frachon

În perioada 1909-1910, i-a pozat lui Brâncuşi, în celebrul lui atelier-şantier-sanctuar din cartierul Montparnasse, misterioasa baroană Renée Irana Frachon, al cărei portret, conform interpretărilor, a devenit, prin distilări succesive, „Muza adormită”. Ca şi în cazul lucrărilor „Domnişoara Pogany” sau „Prinţesa X”, Brâncuşi a insistat obsendant în exprimarea totală a trăirii declanşate de modelele sale feminine. De aceea a încercat să „extragă” ideea din mai multe materiale (bronz, marmură, lemn). Discreţia cu care sunt învăluite anumite relaţii ne împiedică să ştim până la ce grad de intimitate au ajuns. Este şi cazul acestei baronese cu nostalgii (sau, poate, cu ascendenţe) persane. Ea chiar a vizitat Iranul şi i-a trimis, din Teheran, o carte poştală lui Brâncuşi, în 1923. Iar ceva mai târziu a publicat şi o carte despre călătoria ei prin lumea islamică: „Quand j’etais au Kurdistan”.

 

Agnes Ernst Meyer şi “La Reine Pas Dédaigneuse”

Mamă şi fiică: Agnes şi Florence Meyer

Jurnalista Agnes Ernst Meyer l-a cunoscut pe Brâncuşi, în 1910, prin intermediul soţului ei, Eugene Isaac Meyer, director al Ziarului “The Washington Post”. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea “La Reine Pas Dédaigneuse”, sculptată în marmură neagră. Agnes Meyer e aceea care îi asigura lui Brâncuşi, in 1914, transportul la New York al lucrarilor pentru expozitia acestuia la Photo-Secession Gallery a lui Stieglitz şi Steichen, după cum tot ea acoperea cheltuielile procesului câştigat de sculptor în 1929, contra vămii americane. În acelaşi an, Florence, una dintre cele trei fiice ale lui Agnes, a venit la Paris pentru a încerca să-şi construiască o carieră de dansatoare. A ajuns, evident, şi în atelierul lui Brâncuşi, adusă acolo chiar de mama ei. În mod fatal, între artist şi fiica jurnalistei a început o relaţie care s-a prelungit, prin corespondenţă, până în 1947. Se pare că lucrarea„Miracle” a fost inspirată de Florence Meyer. Iată câteva fragmente din scrisorile trimise de Brâncuşi, din care reiese destul de clar natura relaţiilor dintre ei (Unele dintre scrisori sunt semnate cu numele „conspirative” Morice I, Morice II şi Morice III):

„Nu demult am dejunat cu Favorita. M-a întrebat daca am ştiri de la dumneavoastră şi i-am spus că v-am scris o scrisoare aproape de dragoste şi că n-am primit răspuns, la care ea a afirmat că aţi fi fost indignată dacă v-aş fi scris altfel…“ (23 februarie 1933)

„Îţi mulţumesc mult pentru fotografii, nu sunt rele deloc. Ai perfectă dreptate să spui că dansatorii sunt fenomene şi nu rezultatul unei evoluţii, în toate artele este exact la fel. Şcoala nu ne învaţă decât ceea ce ştim. Drumul înainte este necunoscut, dar noi oricum mergem pe el, împinşi de o nevoie inerentă tuturor lucrurilor: iată la ce mă gândeam când spuneam că facem ceea ce trebuie să facem şi nu ceea ce bunul plac ne poate conduce să vrem să facem. Şi această nevoie profundă, care ne macină în permanenţă, e ca o piatră preţioasă, brută, pe care trebuie s-o lucrăm cu răbdare şi metodă. Nu te omorî cu dansul… Caută să nu te oboseşti, căci oboseala excesivă descurajează iar descurajarea repetată ucide încrederea în noi înşine. Or n-avem decât credinţa spre a ne ghida, draga mea Florence“ (31 iulie 1933)

„În seara premierei voi fi printre aceste flori, pentru a sărbători triumful tău. Floarea pe care ţi-o trimit e miraculoasă. Priveşte-o când eşti în dificultate şi ea te va salva“ (21 decembrie 1936)

„M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august 1938)

„Te îmbraţişez mult, mult, mult, mult, mult… Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august 1938)

„Foarte, foarte dragă Florence, mă gândesc mult la tine şi aş vrea să fiu acolo, să te alint. Te îmbrăţişez de aici, cu spiritul şi inima, şi-ţi trimit multă dragoste“. (21 decembrie 1938).

Relaţia lor epistolară continua chiar şi în 1947. De data asta, Florence, care era măritată, îl iubea mai mult ca o fiică, trimiţându-i de la distanţă, iubitului ei de 69 de ani, pachete cu haine şi bunătăţi. Şi iată răspunsul lui Brâncuşi:

„Multumesc, Darling, acestea sunt lucrurile care-mi lipsesc cel mai mult. Morice III începe să te coste destul de scump. Ai să te ruinezi pentru un ingrat“. (1947)

 

III.

Aproape niciuna dintre femeile care s-au apropiat, mai mult sau mai puţin, de Brâncuşi, nu s-a situat la distanţa corectă de el, pentru a înţelege ceva din această apropiere. Unele l-au părăsit repede, după ce şi-au astâmpărat curiozitatea, altele au zăbovit mai mult, pe altele le-a gonit el. În orice caz au fost multe. Noi trecem în revistă doar câteva, cele mai importante…

„Fetişcana sofisticată”

Nancy Cunnard a fost o femeie şi o scriitoare nonconformistă, care a militat împotriva rasismului şi fascismului. Deşi s-a născut într-o familie britanică aristocratică, ea a respins ferm valorile clasei din care provenea. Afost muza inspiratoare a multor scriitori şi artişti ai secolului XX: Lewis Wyndham, Aldous Huxley,Tristan Tzara, Ezra Pound, Henry Crowder, Louis Aragon, Ernest Hemingway, James Joyce, Constantin Brâncuşi , Langston Hughes, Man Ray, şi William Carlos Williams. Cu cel puţin jumătate dintre ei a împărţit şi patul, unul dintre ei fiind, evident, Brâncuşi. În perioada în care frecventa atelierul acestuia din Montparnasse, Nancy Cunnard umbla însoţită de un pianist negru cu care, de fapt, trăia, aceasta neîmpiedicând-o să aibă multiple relaţii paralele. Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophistiquée” („O fetişcană sofisticată”) şi „Negresa blondă”. Viaţa promiscuă şi dezordonată i-a ruinat sănătatea fizică şi psihică, ceea ce a dus la internări repetate în spitale şi centre de boli mintale. Nancy Cunnard a murit la vârsta de 69 de ani, cântărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris.

„Vrăjitoarea”

În ultimii ani de viaţa ai lui Brâncuşi, una din cele mai apropiate persoane (de fapt, singura) i-a fost pictoriţa Sonia Terk-Delaunay, cea care l-a convins să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier. Deşi ţinuse unele jurnale şi caiete de notiţe, Sonia şi le-a distrus înainte de a muri. Totuşi, în hârtiile rătăcite printre acte şi fotografii, s-a găsit o însemnare ciudată, care se referea la o întâlnire de câteva ore a lui Brâncuşi, în atelierul său, cu o femeie pe care el o numea „Vrăjitoarea”: pianista Vera Moore. Brâncuşi îi spunea Soniei că puterea Verei asupra lui a fost atât de mare încât, după încetarea legăturii lor, nu a mai fost atras de nimeni altcineva, nici fizic şi nici psihic: “La o întâlnire de câteva ore din studioul lui Brâncuşi, el mi-a povestit că după Vera nu a mai existat nimeni în viaţa lui, nu a mai atins nici o femeie. De bună voie şi nesilit de nimeni a devenit un ascet. Această transformare a fost remarcată de toţi, însă nimeni nu a pus-o în legătură cu Vera”. Se pare însă că, dacă Sonia spune adevărul, Brâncuşi o minţise. Aşa cum se ştie, după Vera Moore au mai existat cel puţin două femei în viaţa artistului: Maria Tănase (în 1938) şi Peggy Guggenheim (1939). Brâncuşi o cunoscuse pe Vera Moore în 1930, au avut o relaţie care a durat până în 1935, din care ar fi rezultat un copil. Cercetătoarea Siena Miller susţine că acest rod al iubirii dintre artistul român şi Vera Moore, ar fi John Moore, fost fotograf la cabaretul Crazy Horse. Acesta are astăzi 77 de ani şi trăieşte la Jouy en Josas, o localitate din vecinătatea Parisului. John Moore ( pe care-l cheamă, de fapt, John Constantin Brâncuşi Moore) nu a fost recunoscut de tatăl său.

 

3625
shutterstock_151654313mic dejun: oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul

mic dejun: oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul

unii–si prepara piinea prajita de dimineata in prajitoare specializate, unele chiar lasa desene pe felia de toast. dupa ce felia e gata prajita si crocanta, ii aplica unt intr-un strat subtire. distanta intre momentul in care a fost scoasa din prajitor si cel in care s-a imprietenit cu untul face ca felia de piine sa fie crocanta sau pufoasa.

altii-si prepara piinea cu unt direct in cuptor, un strat de unt pe felia de piine inainte de a o introduce in cuptor, iar rezultatul e ceva pufos si moale, o piine prin care a intrat adinc pina “pe partea cealalta” untul cremos.

***

oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul. uneori sunt crispy si-i lasa pe ceilalti sa se topeasca, alteori se topesc impreuna intr-o viata ca un  mic dejun cremos si pufos.

(foto shutterstock, cuvint cheie “toasted bread” )

1052
stofepovestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele – putina magie cu “Stofe Buhusi”

povestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele – putina magie cu “Stofe Buhusi”

astazi pentru prima data in prezentari, seminarii sau intilniri destinate unei consultante media, am facut – la vedere – un search pentru povesti. voiam sa demonstrez ca poti gasi povesti demne de a fi in ziare si reviste oriunde si, daca vrei sa apari in presa cind esti mic producator (in cazul acesta, in industria modei), trebuie sa te uiti cu atentie la business-ul tau si la oamenii din jurul lui.

sigur gasesti emotii si povesti.

*

cit timp au fost prelegerile profesoarelor de la Facultatea de Design, m-am plimbat prin pavilionul in care se afla tirgul Romanian Fashion Trends & Brands, un tirg destinat profesionistilor din industria modei. am cautat producatorul care parea ca are business-ul cel mai arid, cel mai putin probabil ca ar putea ajunge in presa, mai ales in reviste up market.

Stofe Buhusi  a fost alegerea mea, aveau un stand de 2 mp. cu citeva bucati de stofe asezate pe pereti.

l-am rugat pe directorul fabricii sa vina la sfirsitul prezentarii mele sa facem un exercitiu. i-am spus ca tot ce va trebui sa faca va fi sa raspunda la niste intrebari, toate vor avea legatura cu fabrica domniei sale.

l-am rugat sa nu pregatim nimic inainte ca sa fie foarte spontan totul. nu stiam nimic, dar absolut nimic despre STOFE BUHUSI.

*

apoi m-am dus si mi-am facut prezentarea in care povesteam cum poti sa cresti o relatie onesta cu presa oferindu-i subiecte care sa fie de interes si pentru ei, nu doar pentru tine. care-s pasii pe care-i faci in interiorul companiei, care-s pasii pe care-i faci in afara, cum se face un pitch, cum propui un subiect la o revista.

le-am spus celor din audienta ca vom face un exercitiu cu Stofe Buhusi si ca targetul meu e sa gasesc un story pentru o revista de business ( ZF, Business Magazin, Biz), un subiect pentru o comunicare in interiorul industriei domniei sale (prin urmare in publicatii ca Dialog Textil sau Business Textil) si un subiect pentru o publicatie glossy up market.

am vazut neincrederea pe chipul auditoriului. vorbeam despre Stofe Buhusi!

si-a venit domnul director Stefan Campanu.

***

– De citi ani e compania dvs?

– La anul implinim 130 de ani, s-a format in 1885, initial se numea Postavarul pentru ca a inceput sa functioneze producind postav, cu vremea ne-am mai extins si facem stofe.

in sala au aparut zimbete, aveam deja traditie, aveam un inceput de story.

– E cea mai veche companie producatoare de stofe din Ro? (cautam unicitatea)

– Da.

– Mai traieste vreo ruda a celor care au fost cei care au creat fabrica? (cautam emotia)

– Nu. Dar pot sa va spun ca unul dintre proprietari a fost Kogalniceanu. Fabrica n-a fost niciodata privatizata, nici pe vremea comunistilor.

– Exportati mult? (cautam cifre pentru publicatiile de business)

– Acum mai putin, dar pe vremea comunistilor exportam de 6 milioane de dolari. Acum exportam de 1 milion pe an. Suntem singura fabrica in care e productie integrata,

– Ce inseamna productie integrata?

– Luam de la prelucrarea fibrei pina la stofa finala, noi facem totul

iata story-ul pentru publicatiile de business textil sau business pur si simplu: cea mai veche fabrica de stofa din Romania, cindva detinuta de Mihail Kokalniceanu,  e singura care are intregul proces tehnologic “in house”.

 (desi nu sunt publicatie de profil, story-ul acesta despre cum se fabrica stofa de la fibra pina la produsul finit imi doresc sa-l fac si eu, pentru ca sunt sigura ca exista acolo atit de multe detalii de care habar nu avem noi, consumatorii, incit va fi o bucurie de poveste, fie ea si foarte tehnica)

– Citi angajati aveti (voiam sa vad rentabilitatea, pt publicatiile de business)

– 100

– In timpul razboiului ce ati produs? (mi-am facut repede calculul ca o companie de 130 de ani a prins toate razboaiele si ca e posibil sa fie un story cu emotie pentru ca este o perioada cu conditii extreme)

– In timpul razboiului am facut echipament pentru armata, uniforme militare. Si-am mai facut si in timpul razboiului din Irak echipament militar, acum piata araba e in descrestere si nu mai producem uniforme militare.

 story pentru publicatii ca esquire, fhm (istoria uniformelor militare produse in Romania) sau chiar ziare ( unde se produc in romania uniformele militare pentru soldatii care au participat la razboiul din IRAK)

– Care e cea mai in virsta angajata a dvs? (cautam emotie, story cu femeie, pentru o publicatie de femei)

– 56 de ani,

– Lucreaza de cind in companie? am ris si am facut o gluma: Spuneti-mi ca lucreaza de la 18 ani ca sa ma fericiti.

– Nu, de la 24

– Cu ce se ocupa?

– E creator de tesaturi.

– Ce inseamna asta?

– Inseamna creatia / modelul tesaturii, nu imprimeul ei.

– Mai exista alti oameni care sa faca meseria asta in RO? (cautam unicitatea)

– Fiecare fabrica de stofe ar trebui sa aiba.

– E posibil ca dinsa sa fie printre cei mai vechi in bransa?

– Da, cu siguranta este printre cei mai vechi.

iata un story pentru publicatii ca FEMEIA sau Avantaje – unul dintre cei mai vechi designeri de stofe din romania lucreaza la Fabrica de stofe Buhusi, fabrica detinuta cindva de Mihail Kogalniceanu). cu descrieri tehnice despre ce specificatii trebuei sa aiba tesatura pentru uniforma militara, pentru o stofa de costum etc

 

a fost o conversatie la prima mina, fara niciun fel de documentare si am gasit in mai putin de 10 minute citeva posibile articole despre Stofe Buhusi.

cum am facut?

am cautat tot timpul o poveste si o emotie. si-am fost curioasa in mod real fata de fiecare raspuns al domnului director al fabricii si-am fost atenta la fiecare cuvint sau reactie pe care o avea.

si-asa s-a creat putina magie.

povestile sunt peste tot, trebuie doar sa stim sa ne uitam la ele

 

1519
OnteachingJournalism1“povestile sunt vii si sunt scrise cind vor ele”

“povestile sunt vii si sunt scrise cind vor ele”

– de ce nu scrii imediat dupa ce ai aflat povestea?

– pentru ca trebuie sa mai stea putin, sa se dospeasca, sa o vad mai obiectiv. adica mai adevarata.

– si tii minte toate lucrurile pina scrii?

– le notez intr-o agenda atunci cind am aflat povestea, mai am si  inregistrarile interviurilor.

– si cind stii ca poti sa scrii?

– cind pot povesti lucrurile emotionante fara sa ma mai emotionez. dar uneori trebuie sa predau povestea intr-un articol mai inainte de asta si incerc sa fiu cit mai obiectiva, sa relatez fara sa pun si impresiile, emotiile mele acolo.

– si daca nu te obliga nimeni sa o publici mai devreme, o publici asa cind stii tu ca e bine?

– cam da.

(pauza lunga cit sa manince 3 ursuleti haribo)

– eu cred… ca povestile astea sunt vii. si vor sa fie scrise cind vor ele. stau acolo inchise in mintea ta si dintr-o data zic “hai, gata, sa ma stie si pe mine lumea”

**

V. 10 ani. copilul unei prietene; sunt babysitter pentru el in seara asta.

V spune ca nu e copil, e loaza. stie cuvintul din scrierile lui Caragiale si spune ca e mult mai bine sa fii loaza decit orice altceva “daca e sa iei note mari, se bucura toti, ca nu se asteptau. loazele sunt amuzante, ride lumea de ele.”

e fan Batman, ultima data cind am avut grija de el, am vazut cel mai recent dintre filmele din serie dar fara sonor. pentru ca V stia tot si imi explica versiunea lui asupra replicilor personajelor.

acum imi scrie o poveste, special pentru mine:)

1169
blue moodsa fac, in loc sa zic ce trebuie sa faca altii

sa fac, in loc sa zic ce trebuie sa faca altii

imi amintesc foarte exact ziua (de fapt, noaptea) in care am realizat ca absolut tot ceea ce e in jurul nostru e facut de mina unui om. ca nimic nu vine de-a gata, nici macar florile nu sunt “de-a gata” pentru ca se usuca daca nu ai grija de ele.

aveam 10 ani si mi s-a parut ca am avut o revelatie. fiecare bucatica de mic lucru din jurul meu fusese conceput, mesterit, fabricat, vindut, plimbat de niste oameni. chiar si cele mai complicate si mai mari lucruri.

dupa ce-am vizualizat cam cit de greu o fi fost sa fie facut blocul cel mai mare din orasul in care m-am nascut, imediat dupa aceea, mi-am dat seama ca e foarte important “sa fac” nu “sa vorbesc”.

calea spre a-mi fi mai bine era deci pe actiune, nu pe povestiri. si cam de atunci am inceput sa-mi fac planuri cu ce am de facut.

to do list-uri am inceput sa fac mult mai tirziu. si le fac zilnic de atunci.

*

zilele trecute m-am gindit ca mai e putin si se duce un sfert din anul asta si eu n-am facut suficient de multe lucruri noi…

*

noi facem toate lucrurile care exista in jurul nostru. imi spun mereu asta ca sa ma urnesc sa fac, in loc sa zic ce trebuie sa faca altii.

*

am un post it pe tablita de pluta de deasupra biroului: mai putine vorbe si mai multe fapte.

 

 

933
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!