Tag : povesti

Vunk HRC 6mar2014 publicVUNK #numaila2 HRC – secvente care nu isi gasesc locul in nicio stire

VUNK #numaila2 HRC – secvente care nu isi gasesc locul in nicio stire

“cele mai tari momente nu pot fi scrise si nu-si gasesc locul in niciun comunicat de presa”, o sa auziti aceste cuvinte de la orice PR de pe lumea asta. uneori se refera la lucruri care tin de etica profesionala (nu poti spune intimplari cu valoare anecdotica daca implica si alti colegi de breasla), alteori sunt secvente de viata, mici detalii, care dau culoare intimplarilor din jur si spun multe despre caracterul oamenilor, dar care nu sunt “newsworthy”, desi si-ar gasi oricind locul intr-un documentar sau un film.

ca aceste secvente pe care le pastrez in minte de la concertul VUNK – #numaila2 de aseara din Hard Rock Cafe.

***

in timp ce Cornel Ilie cinta “Balada pentru o minune” singur la pian pe scena, restul baietilor se odihneau pe niste scari dintr-o laterala a culiselor.

bateristul trupei, Nicu Sarghea, care avea o mina accidentata – ligamentele intinse – isi dadea cu un spray din acela pe care-l folosesc sportivii pentru anestezie locala. cind l-am intrebat “te doare tare?” mi-a raspuns sincer si scurt “e ok, facem treaba”. dupa o clipa s-a uitat curios, cu capul aplecat usor intr-o parte:  “n-a fost bine ceva?!”

cind venise la sala purta o atela si primul lucru pe care l-a spus, uitindu-se in ochii lui Cornel, a fost: “am sa cint, nu va faceti griji.”

*

in varianta de concert a piesei FIECARE e un intro lung instrumental in care Cornel se duce in culise si se schimba; are mereu tricourile fleasca si-asta e un indicator vazut “de aproape” pt efortul pe care-l depune, pentru ca altfel pare ca tot ce se intimpla pe scena e foarte usor.

pe intro-ul ala alearga pur si simplu ca sa tina cit mai mica pauza. aseara, cind s-a intors catre scena, din culise i-a iesit in fata o spectatoare; a luat-o in brate, a ocolit-o printr-o saritura si cu inca o saritura a urcat pe scena.

am in minte imaginea saltului care a cuprins in doi timpi treptele de la baza scenei – cu amplitudine, foarte sportiv, ca un cal de rasa la o cursa cu obstacole. cind a ajuns la microfon parea ca nu depusese niciun efort, ca nici macar n-ar fi fost plecat.

altfel, avea in culise sirop de tuse pt ca era racit.

**

cind au inceput primele acorduri de la “Numai la doi” publicul a izbucnit in urale. Diana – sora si asistenta managerului trupei, Cristi Stan – cea care are grija sa nu se uite niciun detaliu si sa ne tinem de toate cele planificate in strategii, Diana si-a schimbat intr-o fractiune de secunda expresia chipului: parca tocmai primise un tort mare mare.

uralele acelea (cind inca Andra nu era pe scena), faptul ca publicul recunoscuse din citeva masuri un cintec nou, erau pentru Diana un semn ca acest cintec va avea o viata frumoasa. si asta e mai mult decit orice tort mare mare.

*

cind pe scena era bis-ul si baietii cintau inca o data piesa noua, “CURAT”, managerul trupei – Cristi Stan – era in cabina artistilor. se oprise pentru doua momente cu mine si cu Cosmin Florea, cel care are in grija look-ul baietilor. avea citeva clipe de relaxare pentru ca imediat ce baietii terminau de cintat urma o sesiune de autografe si el, ca de obicei, devenea gardian protector pentru fiecare membru al trupei.

dar in clipele alea cit inca se mai cinta pe scena, Cristi si-a ridicat genunchii la piept, si-a pus picioarele pe canapea si, in pozitia care amintea de un copil putin necajit care vrea protectie si odihna, ne-a zis “mi-a venit sa pling!”. se referea la o secventa in care avusese un delay de citeva secunde la ceva ce-i spusese Cornel de pe scena.

nimeni din public nu se prinsese de intirzierea in reactie, nici macar noi care eram din echipa. stia el, si stia Cornel.

si in energia dintre cuvintele “mi-a-venit-sa-pling-pentru-faza-asta” era atit dorinta lui de perfectiune cit, mai ales, dorinta de a nu-l dezamagi pe Cornel.

astazi am aflat ca atunci, in timpul spectacolului, Cristi i-a trimis un sms lui Cornel, desi stia ca il va citi abia dupa ce se va fi incheiat concertul.

***

si-o secventa la care n-am fost martora, dar mi-a povestit-o Cornel.

exista o regula nescrisa ca ultimele 10 minute dinaintea oricarui spectacol sunt ale trupei si numai ale trupei. pentru concentrare, pentru intrarea in atmosfera. Cristi are grija mereu ca momentele de intilniri cu fanii care au loc inainte de concert (cel mai adesea sunt post show, dar mai sunt si exceptii) sa se incheie in timp util ca artistii sa aiba cele 10 minute doar ale lor.

aseara cu 2-3 minute inainte de inceputul show-ului, Cosmin Florea era cu meniul de la Hard Rock Cafe in mina si-l intreba pe Cornel daca vrea si el ceva de mincare. Venea de la o prezentare de moda, unde avusese treaba, ii era foarte foame, stia ca va sta acolo pina la 12 noaptea. Voia sa manince, dar se gindea si la ceilalti. Intimplarea a fost amuzanta pentru baieti care, desigur, atunci erau cu gindul la show.

***

mai am imagini din show-ul de aseara: copiii foarte mici (3-5 ani) care topaiau pe scena la “asa si” stind toate versurile si gindul meu ca in 2-3 ani VUNK va fi cea mai mare trupa rock din RO (stiu, sunt aroganta. dar stiu si cit muncesc baietii astia si ce disciplina si vointa au), nebunia de telefoane care s-au deschis cind Cornel i-a invitat pe spectatori sa faca ei un videoclip pentru “Scapa-ma de ea”, tricourile ude ale baietilor cind au venit in culise in pauza dintre concert si bis, oftatul de relaxare al lui Gabi Maga cind s-a terminat show-ul, tensiunea si incordarea lui Bogdan Crucianu de dinainte de spectacol (aveau o piesa noua pe care o repetasera putin).

***

din ianuarie 2013 mi-am pierdut privilegiul de fan VUNK, nu ma mai uit la concerte ca un spectator, sunt focusata pe cu totul alte lucruri in timpul spectacolelor. fac parte din echipa de comunicare a trupei.

in viata, cistigi ceva, pierzi altceva:)

P.S. Pentru a respecta etica, am cerut voie baietilor sa scriu despre aceste secvente.

1396
pizza 3 aniPizza care rezista 3 ani, la temperatura camerei

Pizza care rezista 3 ani, la temperatura camerei

pentru ca tot zilele astea, de cind cu Oscarurile, pizza e foarte cool, iata o veste stranie – ca n-as putea zice buna: s-a inventat pizza care tine cam cit cred altii ca dureaza dragostea , adica 3 ani.

este descoperirea unui departament de cercetare al armatei americane si este destinata desigur pentru soldati. (refuz sa ma gindesc ce maninca oamenii astia pe front din considerente de sa caram putin, sa reziste mult, sa fie satios si cu multe vitamine)

militarii vor testa produsul in august, dar echipa de cercetatori spune ca are gustul unei pizza pe care o faci acasa cu singura diferenta: temperatura – nu se va servi fierbinte ci la temperatura camerei.

stirea asta m-a facut sa ma gindesc ca ne apropiem din ce in ce mai tare de momentele in care vom sta inchisi in case/buncare cu provizii alimentare pentru ani, nesocializind cu nimeni fata in fata, ci – cel mult – via computer.

ce trist:(

via Associated Press

880
re brandingcu sufletul la vedere

cu sufletul la vedere

crestem comparindu-ne cu altii…

pina la 4-5 ani ne dorim sa fim parinti si ne jucam cu papusile “de-a mama si de-a tata” pentru ca cel mai apropiat exemplu de viata, de orice fel de viata, sunt parintii nostri.

ajungem la scoala si ne uitam la colegii de clasa: unii raspund mai repede decit noi, altii zimbesc mai mult decit noi, altii se imbraca mai bine decit noi. si ne dorim toate astea pentru ca ei sunt modelul de viata pe care -l vedem cel mai des, dupa parintii nostri.

apoi vin jocurile, filmele animate, apoi clipurile muzicale; daca avem noroc, vin si cartile, si altfel de filme, si altfel de carti, si altfel de prieteni mai mari sau mai mici, mai inspirati, mai vii, mai altfel decit noi.

din toate luam ceva
– un model de frumusete cu care ne comparam incercind sa-l copiem ca sa-l atingem fie si ca o adiere
– un model de comportament pe care-l copiem incercind sa ascundem ce credem ca ne dezavantajeaza
– un model de stil de viata care speram sa ne faca fericiti pentru ca pare ca-i face fericiti pe altii

dar cu o asa avalansa de informatii uitam sa ne mai intrebam: ok, si eu – esenta personalitatii mele, dezgolita de ego si afisata cu smerenie – unde sunt?

daca avem noroc sa ne punem intrebarea asta, ajungem fata in fata. cu noi.

daca n-avem norocul asta inainte de intilnirile importante, ajungem oricum fata in fata cu Celalalt.
si ne comparam cu ce ne imaginam ca e modelul de frumusete, comportament, stil de viata al celuilalt ca sa fim “potriviti”.
si o luam de la capat, ca la 4-5 ani, copiind modelele pe care le-am vazut la parintii nostri.

*
recunosti oamenii care au stat fata in fata cu ei macar o data dupa cum le sta sufletul.

ii vezi dupa trup. unii stau chirciti, cu umerii adusi si pare ca le e teama ca, nu care cumva, sa le iasa sufletul din piept; altii stau drepti si relaxati, fara sa fie niciun fel de mindrie in atitudinea lor, cu sufletul la vedere.

***
We begin by coveting what we see every day. Hannibal Lecter

1473
Watch-Toronto-Zoos-polar-bear-cub-take-his-first-stepsprimii pasi ai unui ursulet polar

primii pasi ai unui ursulet polar

n-are nume. are 3 luni si abia acum face primii pasi. adica invata sa mearga pe cele patru picioare din dotare.
locuieste la gradina zoologica din Toronto…

… si eu m-as sui acum in avion sa ma duc sa am grija de el:)

*
prietenul unui prieten s-a inscris acum citiva ani intr-un program de voluntariat in China sa aiba grija de ursuletii Panda. a stat cu un pui de Panda 3 luni, il hranea la fiecare 3 ore, dormea cu el pe o saltea intr-o sala in care era ca o morga – multa faianta pe jos (ca sa fie usor la curatenie) si un cuier in care-si punea haina.

apa potabila era rara, mincarea era ingrozitoare.

ca sa mearga acolo nu doar ca-si platise transportul si cazarea, dar mai si cotizase pentru o asociatie care are in grija ursuletii panda.

a muncit de n-a mai stiut de el, a dormit cit si-a adus aminte. s-a intors acasa mai obosit decit fusese vreodata.
dar imbratisarile si recunostinta ursuletului pe care l-a avut in grija sunt unele dintre cele mai frumoase amintiri ale lui.

*
desigur, as voluntaria si eu. nu anul asta ca nu am timp de nimic, dar… in alta viata:)

966
vintdespre o nevoie de singuratate

despre o nevoie de singuratate

prin 2007-2008, am avut la revista pe care o conduceam un dosar despre singuratati de multe feluri. povestile unor oameni care resimteau singuratatea ca pe o povara si care ascundeau mici drame.

in timpul sedintei de redactie cind fiecare a prezentat subiectul pe care-l gasise, am anuntat echipa ca vreau sa scriu si eu o poveste, personala, despre nevoia de a fi singur. reversul de la ce aveam in majoritatea povestilor.

n-a protestat nimeni, le eram sefa, ma lasau oricum sa fac ce vreau.

doar ca atunci cind am scris textul, dintr-una, organic (ceva f nespecific mie pt ca in general cind ma asez la scris stiu structura, stiu ce directie are textul si unde ajung cu concluzia, plus ca editez de multe ori)  si l-am dat secretarului de redactie, Ana Oprea care era psiholog de meserie, Ana a zis “nu poti sa publici textul asta, hai sa-l mai editam”. A scos multe dintre lucrurile care ar fi parut grele pentru oameni, m-a rugat sa adaug si partea mea sociala, activa, ca sa nu inteleaga lumea ca-s prea stranie:)

nu mi-am imaginat ca textul ala va avea impact, nici nu ma interesase ce impact urma sa aiba, voiam doar sa arat printr-o poveste reala ca sunt oameni care au nevoie, din cind in cind, de o forma de singuratate ca sa se regaseasca pe ei si sa se aseze ei in ei; numai ca dupa ce a aparut revista am inceput sa primesc mailuri de la regizori, actori, de la oameni pe care nu-i intilnisem niciodata. toti ziceau “si eu sunt asa”

nu mai am textul, iar revistele vechi se afla intr-un depozit departe de mine, dar in esenta vorbeam despre cit de mult timp aveam nevoie sa asez in minte informatiile si emotiile multe pe care le primeam zilnic, cum imi luam cel putin o zi pe saptamina doar pentru mine, in care nu vorbeam, nu socializam si cum imi afecta viata personala aceasta nevoie a mea de o anume singuratate.

astazi am primit un mail cu subiectul “ca tine” si era un link la un text.

The other day I heard a fun-loving morning show radio host say she needs to be in the house alone often in order to be civil.  Having someone in another room of the same house isn’t good enough.  She can feel them there.  I loved that she said that because I am the same way.  Also, she’s a highly visible and outgoing personality, yet she still requires time to herself (completely) in order to carry on as a decent human being. Introverts are not all recluses hanging out in dusty homes with cats and classic books (not that there’s anything wrong with cats and classic books;). We get out and rock it, but then we need to withdraw from that buzz because if we don’t we will feel like an overdone steak, no life, no juice.

(…)

That hurt is there in adults’ eyes too. They don’t understand how one day we can spend every waking moment with them working, conversing, giggling, creating, smooching, etc. and the next we want to watch Downton Abbey by ourselves. They want more of the high-energy or deep listening us, but unfortunately that fun dear girl or guy can grow fangs or grow weepy if pushed to be out-going and devoted for too long.

Our brains process everything so deeply it’s tiring. We need time to live in our inner world. We need to recoup bubbly energy by visiting our thoughts, creativity and feelings. We need to go internal in order to express ourselves generously externally.  Solitude expands us (and everyone really). It makes space within us so that we can take in more from the outside.

 *

astazi nu mai sunt chiar asa cum scriam in textul din revista, adica m-am mai educat sau au avut rabdare altii cu mine si m-au imblinzit. compensez nevoia de a fi singura din cind in cind cu lungi plimbari prin parc, aproape zilnice, ca sa-mi asez gindurile, dar in continuare una dintre cele mai mari placeri ale mele (pe care mi-o duc la capat din ce in ce mai rar, din pacate) e sa stau cite o zi fara sa vorbesc, fara sa socializez cu nimeni.

si sunt sigura ca sunt multi ca mine, tocmai de asta am scris din nou despre acest subiect. poate va regasiti.

intregul text primit pe mail e aici

1637
shutterstock_128187284despre magie

despre magie

ieri seara m-am uitat la televizor. dupa o ora de vizionat stiri, am inceput sa numar de cite ori se rostea cuvintul “magie”.
pina la 12 noaptea: de 18 ori, pe doua canale tv, in 4 ore.

acum ca a trecut Craciunul, cuvintul “magie” va fi mai putin folosit, dar…

magie este cind niste oameni care nu se cunosc decid, fara sa stie si ei de ce, sa-l ajute pe un altul pe care nu l-au intilnit niciodata. e magie pentru cel ajutat (ce poate fi mai special, mai emotionant si mai frumos decit un ajutor care vine de unde nu te astepti si care face saltul de la moarte la viata), dar e magie si pentru cei care ajuta. intotdeauna.

intilnim magia asta in multele campanii umanitare din fiecare zi a anului. se face cu un sms sau un drum la banca. stiu un domn care acum e sanatos si pastreaza de ani de zile extrasurile de cont cu numele unor donatori. nu-i cunoaste, dar ii numeste ingeri.

magie este cind cineva stiut sau nestiut acopera o nevoie – emotionala, materiala, spirituala – la un moment potrivit pentru altcineva.
cum a fost un batrin din satul Pietroasele care s-a uitat cu mine, in martea de dinaintea Craciunului, la primul foc de artificii din viata lui. avea peste 70 de ani, era imbracat cu haine scrijelite de vremuri, avea o barba lunga si incurcata, mirosea a alcool si ii lipseau citiva dinti, dar se uita la luminitele pe care le instalase Coca-Cola in satul lui, la masina aia uriasa – camionul din reclame – luminata pe laturi cu sute de beculete, si la focul de artificii ca si cum ar fi avut 5 ani. cind cerul s-a umplut pentru ultima oara de stelute a zis ” ufff, s-a terminat” si-a fost multa tristete in vocea lui.

magia asta au facut-o nu doar cei de la Coca-Cola, ci si citeva mii de oameni care au donat energie cu telefoanele lor pentru luminitele din oras. iar ei nu l-au intilnit pe batrinul din pietroasele.

magie e cind ai in fata, de citeva secunde, oameni despre care stii instant ca sunt frumosi, desi chipurile lor nu sunt de reviste glossy, oameni cu care te intelegi pentru ca-i simti. si ei te simt pe tine.

magie e cind, dupa o zi grea, gasesti puterea pentru o vorba buna pe care sa o spui altora, fara sa te intereseze daca o sa primesti aceeasi vorba buna la schimb.

magie e cind iubesti.

*
cindva am vrut sa invat citeva trucuri de magie.
am acasa o trusa de magician. din aia cu care poti sa faci sa dispara lucruri prin cutii cu multe geamuri. am primit-o cadou de un Craciun, ba chiar unul dintre magicienii mari ai romaniei m-a invatat citeva smekerici.
m-am distrat cu ea o vreme, dar mi-am dat seama ca e si asta o meserie in sine si e nevoie de mult antrenament, asa ca m-am intors la scris si altele mai aproape de mine.

anul asta am citit un minunat story scris de un mare jurnalist, Chris Jones, despre un magician Teller (story-ul a aparut in esquire america in oct 2012). am ajuns la story-ul asta dupa speech-ul pe care Jones la avut in vizita lui in Romania, la invitatia lui Cristi Lupsa la seminariile Decit o revista.

in text e un sfat pe care magicianul il da jurnalistului:
“Sometimes magic is just someone spending more time on something than anyone else might reasonably expect.”

si uneori “more time” inseamna – in traducerea care n-are legatura cu limba, ci cu viata – “mai multa atentie”, “mai multa iubire”, “mai multa rabdare”, “mai multa implicare”, “mai multa bunatate”, “mai multa intelepciune”, “mai multa grija pentru celalalt”.

*
de astazi la TV nu se va mai rosti la fel de mult cuvintul “magie”, dar depinde de fiecare dintre noi ca ea sa fie prezenta in viata noastra in absolut fiecare zi a anului.

o minune e o intimplare cu un timing perfect. si daca esti atent, SIMTI cind e momentul perfect

foto: shutterstock

1025
Pitagora-202sa invatam matematica prin povesti

sa invatam matematica prin povesti

stiu ca toata lumea e pasionata de pregatitul sarmalelor si al cozonacilor, dar scriu acum despre asta pentru ca am in minte proaspata intimplarea.

*

ieri pe o terasa de la poalele Acropole-ului discutam lucruri banale cu prietenii mei. ajunsesem si la ceva filosofie usoara pentru ca in contextul de acolo era cum nu se poate mai evident ca ne construim vietile pe trecutul altora: eram fix intre niste pietroaie de prin 600 IC printre care era sina de tramvai.

cum intre noi era si un absolvent de filosofie, iar eu – in alta viata – am fost prietena cu matematica, am ajuns sa vorbim despre Pitagora.

da fix domnul cu teorema care calculeaza lungimea laturii unui triunghi dreptunghic cind le cunosti pe celelalte 2.

stiam ca teorema lui Pitagora nu ii apartine lui, ca a fost un joc al istoriei ca ii poarta lui numele pentru ca ea era folosita de babilonieni si indienii antici cu mult inainte.

ce nu stiam insa este ca:
– a gasit asocierea intre muzica si matematica si a definit cu ajutorul logaritmilor octava, cvinta si cvarta.
– ca avea un cod de etica pe care l-a transmis prin grupul lui de tovarasi in ale gindirii (un fel de secta) catre popor, pe cale orala. Aristotel si Socrate fac referiri la codul lui in scrierile lor, dar nu exista nicaieri ceva scris chiar de Pitagora.
– credea ca sufletul este despartit de corp si ca sta inchis in trup ca intr-un mormint si a cautat o explicatie numerica pentru suflet si trup.

Toate astea pe la anul 400 IC !!!

***

nu credeti ca la scoala ar fi mai dragut sa fie predate orele de matematica insotite de povesti ca aceasta? ca sa inteleaga si cei care nu iubesc cifrele ca exista multe povesti si cuvinte frumoase in spatele fiecarei teoreme/ teorii matematice.

caut deci un profesor de matematica, un profesor de istorie si unul de filosofie – pasionati de domeniile lor, cu dragoste pentru copii si cu dorinta de a schimba fie si cu un milimetru lumea din jurul lor – ca sa adunam povesti despre cifre pentru copiii care nu iubesc matematica.

1798
shutterstock_bakingsa coacem idei

sa coacem idei

m-am trezit de dimineata cu gindul ca trebuie sa se simta in casa atmosfera de sarbatori de iarna.

asta pentru ca locuiesc in orasul lui Mos Craciun: pe fereastra aud colinde de la tirgul de Craciun de la Universitate, daca ies din bloc in fata e avalansa de luminite colorate.

pe la prinz m-am apucat sa coc fursecuri – din alea cu unt, ca-n copilarie.

suna un prieten.

– ce faci?

– coc prajituri. m-am trezit de dimineata cu dorinta sa miroasa a prajituri in casa.

– si la ce te gindesti?

– la lucrurile pe care le am de facut pina la sfirsitul anului si in prima parte a anului viitor. de ce?

– vrei sa faci o schimbare?

– de ce intrebi?

– pentru ca incerci sa recreezi atmosfera din copilarie, confortul de atunci.

***

si uite cum o actiune simpla si dragalasa de week end a fost transformata intr-o analiza psihologica.

si de la a coace fursecuri am ajuns la a coace idei

 

871
shutterstock_old handcum mi-am inceput saptamina cu lacrimi, de drag.

cum mi-am inceput saptamina cu lacrimi, de drag.

putin mai devreme a sunat la usa vecina de pe palier.

are aproape 80 de ani  si e foarte simpatica ( e cea care, dupa ce m-a auzit cintind, mi-a zis “mama, e bine ca tu scrii” ); o vad rar, cind ii mai sun la usa ca sa-i las cite ceva bun de mincare, dar de cite ori o vad ma cearta ca “nu te asezi si tu la casa ta, sa faci un copil”:)

de data asta avea in mina un pachet pe care un curier il lasase la ea, pentru ca n-am fost acasa in week end, si-un bol cu gris cu lapte, cald.

mi le-a dat si mi-a zis

” toata lumea te iubeste. uite ai primit o agenda pe care e scris chiar numele tau. si noi te iubim”

i-am multumit frumos si-am ripostat:

“ei, doamna, nu e chiar asa. de ce sa ma iubeasca?!”

“te-am vazut la televizor saptamina trecuta si m-am gindit ca trebuie sa te iubeasca lumea pentru ca si mie mi-ai fost draga”

pe dinauntrul meu s-a facut mai cald si mai moale decit grisul cu lapte din bol si mi-au dat lacrimile.

am realizat ca ieri va provocam sa faceti o fapta buna, sa treceti de la vorbe la fapte caci doar asa se poate schimba lumea din jurul nostru – nu cu vorbe patriotarde rostite o data pe an -, iar astazi mi s-a intimplat tocmai mie fapta buna.

si ziua a devenit mult mai frumoasa.

 

 

1340
beauty 8lumea de dinauntru: a inghiti in sec

lumea de dinauntru: a inghiti in sec

mincare. rumenita, parfumata. onctuoasa.aburinda. a inghiti in sec, de pofta.

intuneric. padure. fosnete stranii. prezenta unor animale. a inghiti in sec, de frica.

vorbe pe care nu vrei sa le mai auzi. reprosuri pe care le stii deja pe de rost. tensiune de dincolo de cuvinte. a inghiti in sec, de resemnare. ca sa nu iasa alte cuvinte.

inghitim in sec cind suntem furiosi, cind ne inghitim nodul care s-a asezat in git de la prea multa emotie (bucurie sau tristete), inghitim in sec cind suntem excitati, stresati, deprimati.

e o actiune pe care o recunoaste toata lumea -a inghiti in sec (e posibil sa si fi facut actiunea asta in timp ce citeati) – , sta bine linga o multime de situatii cu multime versiuni emotionale si poate fi descrisa prin cuvinte si prin gesturi, dar e o actiune pe care n-o veti gasi niciodata intr-o piesa de teatru (desi e posibil ca ea sa existe undeva, departe de ochii spectatorului) si rareori o veti putea vedea (la gros plan) in film.

a inghiti in sec e din “lumea de dinauntru”. e un detaliu care poate spune multe, dar care nu poate fi vazut de multi.

 

941
cristian_deliu_fostul_hotel_continental_al_vechiului_bucurestisa poti sa traiesti ca in vremea interbelica

sa poti sa traiesti ca in vremea interbelica

probabil ca voi supara pe multi cu ceea ce urmeaza sa scriu, imi cer scuze in avans, nu vreau sa jignesc pe nimeni. e doar o constatare.

*

de cind am putut sa aleg unde sa locuiesc in bucuresti, am evitat cartierele. insiruirea de blocuri cu scari multe, culoare lungi si multi vecini.

oameni care-si cara grijile cu ei de dimineata pina seara in plasele de plastic in care au si pachetul de mincare pentru ziua de munca. oameni care se imbraca in gri si negru, nu pentru ca e la moda, ci pentru ca e cel mai ieftin – rezista la tavaleala. printre ei sunt oameni care vorbesc urit, in sensul de agresiv meschin, cu rudele sau prietenii lor; printre ei sunt oameni care miros urit si care – pentru ca nu au bani – nu-si mai pun de multa vreme problema esteticii hainelor, a chipului, a vietii in general.

e o lume in cartier pe care eu o vad rar si de cite ori o vad, ma face sa ma doara stomacul gindindu-ma cita tristete ascunde.

de asta locuiesc in mijlocul capitalei pentru ca, mental, emotional, sa ma simt zilnic ca in vacanta. ca si cind as fi intr-un loc magic.

in centrul capitalei pare ca lumina e alta, cladirile spun povesti din vremea interbelica si uneori mi se pare ca traiesc atunci. ma rog, intr-o varianta putin actualizata la imbracaminte pentru ca femeile care stau la terase – burghez, alaturi de domni care citesc ziarul sau de prietene cu care-si impart povestile –  nu mai au intotdeauna eleganta de atunci.

desi mai vad, din cind in cind, palarii cu boruri frumoase si, destul de des, camasi de matase cu fuste cambrate care marcheaza perfect jumatatea genunchiului.

stiu ca ma protejez ca intr-un glob de sticla traind in “centrul vechi”, dar de fiecare data cind merg intr-un cartier al capitalei ma incarc cu energia trista si cenusiul locului. mi s-a intimplat astazi si, pe drum cind plecam de acolo, mi-am dorit ca fiecare dintre copiii care locuiau pe strada unde am fost eu sa-si permita cindva in viata asta sa locuiasca intr-un centru vechi: al Bucurestiului sau al oricarei alte capitale europene.

ceea ce va doresc si voua, macar pentru o luna, daca nu locuiti intr-o cladire care spune o poveste si in care soarele intra frumos pe geamul mai mare decit standard-ul blocurilor comuniste.

1460
desert“amintiri” despre moarte

“amintiri” despre moarte

tot ceea ce vorbim despre moarte (ca act, fapt sau intimplare ) e de fapt despre viata. pentru ca ceea ce stim, noi cei care vorbim, tine cel mai adesea de amintirea celor care nu mai sunt.

cu vremea amintirile isi pierd din dimensiuni. dispare amintirea mirosului celui care nu mai e,  a timbrului vocii,  a texturii mingiierii. nu pentru ca am suferi de vreo boala ci pentru ca, pur si simplu, ele se reduc la un spatiu plan, sunt asezate pe o bucata de hirtie sub forma de fotografie sau text. sau, si mai abstract, intr-un “cloud” in spatiul virtual, o amintire digitala.

*

moartea inseamna sa nu mai ai niciun fel de gind sau cuvint prin care sa exprimi ceva. si cum sa ne imaginam noi ca nu mai avem cuvinte cind insasi exercitiul acesta de imaginatie se face prin cuvinte, atita timp cit suntem in viata?!

cind vorbim despre moarte, vorbim deci despre viata.

*

sunt intr-o perioada de search pentru un proiect, de aici asocierile si gindurile din ultimele zile de pe blog pe teme de viata – boala – moarte.  sunt bine:)

 

 

 

1074
shutterstok lightlumina de pe drumurile pe care n-au fost altii

lumina de pe drumurile pe care n-au fost altii

intr-o inregistrare care a fost difuzata astazi la Smart FM, Cristina Stanciulescu cea care realizeaza Interviurile SMART, m-a intrebat daca nu mi-e frica sa merg pe drumurile pe care n-au mers altii, facind aluzie la faptul ca e parte din mine sa fac de cite ori este posibil lucrurile diferit de ceilalti.

in timp ce rostea intrebarea, mintea mea a asociat cuvintul “drumul”  nu in sensul metaforic, ci in cel direct si aveam in minte o autostrada sofisticata cu multe benzi pe care merge multa lume in viteza, dar si reversul – un drum pe munte, nici macar pietruit, ingust.

si mi-am dat seama ca, pe oricare dintre aceste drumuri, mi-ar fi frica daca ar fi intuneric si daca n-as stii ce se afla la capatul lui.

***

toti avem drumuri pe care mergem prima data prin viata, chiar daca reprezinta carari batute inainte de altii: cind ne indragostim prima oara, cind mergem la scoala prima oara, sau la primul loc de munca, sau ne mutam intr-o casa cu iubitul/(a), cind ni se naste primul copil sau… lista e lunga.

ce e “prima data” pentru mine poate sa fie banal pentru altul, dar si pentru el exista, astazi, acum, o prima data de la ceva. un drum pe care n-a mai fost.

toti avem frica de a merge pe un drum necunoscut, mai ales cind el pare salbatic, intunecat si nici nu stim foarte bine unde duce.

doar ca daca stam si ne ascultam, daca ne preocupam sa ne luminam mintea, reusim sa facem lumina si pe carile pe care mergem.

frica dispare intotdeauna in prezenta LUMINII.

*

despre asta i-am vorbit Cristinei Stanciulescu, despre a te lupta cu frica de a merge pe carari noi, luminindu-ti mintea.

despre constientizarea faptului ca cele mai mari razboaie sunt in mintea noastra si nu in afara ei. si ca uneori cind noi nu putem face lumina, putem cere sprijinul prietenilor sau… oamenilor luminati. (si nu, n-are legatura cu religia ceea ce cred si scriu aic

daca te gindesti la asta cind ti se pare ca nu mai gasesti drumul apar din tine, sau de la cei din apropierea ta,  suficiente surse de energie ca sa se aprinda ceva lumina pe carare.

foto via shutterstock

985
microfondespre relatii, compromisuri si frici – duminica la Smart FM

despre relatii, compromisuri si frici – duminica la Smart FM

putin mai devreme, in studioul Smart FM – la o inregistrare pentru duminica asta – Cristina Stanciulescu (care face interviurile SMART, cind nu e publisher Ringier si mama a unui baiat minunat pe nume Teo)  m-a intrebat cum vad evolutia cuplurilor – in contextul faptului ca intilnesc multi oameni, am acces la povestile vietilor multora, faimosi sau mai putin faimosi.

cind am auzit intrebarea primul gind (inca nu terminase de rostit toata argumentatia) a fost “in spatiul public e multa falsitate, dar nu e treaba mea sa o comentez”

am vorbit despre cum faptul ca ne-a crescut respectul de sine, iar increderea in propriile persoane (indiferent ca e vorba de femei sau barbati) ne influenteaza modul in care ne raportam intr-o relatie si cum nu mai luptam pentru relatiile noastre asa cum o faceau parintii sau bunicii nostri.

si ne e mai usor sa facem asta pentru ca nu mai exista presiunea externa “ce zice gura lumii” daca divortam, traim in concubinaj, traim singuri.

credem ca ni se cuvin lucruri de la celalalt; sa fim ascultati, sa fim rasfatati, sa fim ocrotiti. dar noi nu ascultam, rasfatam, ocrotim. suntem mai centrati pe sine si vrem sa obtinem lucruri pentru noi de la celalalt, dar nu oglindim decit in mica masura si asteptam oricum rapid rezultatele – validarea – pentru efortul pe care l-am facut.

iar cind lucrurile se strica, nu mai luptam sa le reparam. e ca si cum nu mai plantam nimic, dar vrem sa culegem recolta mereu. si cind pamintul nu mai e roditor, mergem sa luam din alta parte.

ne-a invatat societatea de consum ca e foarte usor sa obtinem altele rapid in loc. cu ceva costuri, dar le putem obtine. mai ales ca avem incredere in noi ca putem face asta.

numai ca e un lant trofic si la capatul lui cineva trebuie sa si planteze ca sa existe o recolta, cineva trebuie sa si taca daca toti vorbesc, cineva trebuie sa si ocroteasca, rasfete.

*

nu am verbalizat niciodata atit de clar niste lucruri importante din mintea mea si-i multumesc Cristinei ca a pus intrebarile corecte.

m-a mai intrebat despre compromisuri – si-am si povestit citeva dintre cele pe care le-am facut. despre frica pe care o simti cind mergi pe un drum pe care altii nu vor sa mearga, despre riscurile de a fi diferit de multime.

am conversat cit pentru doua ore de emisiune – cu muzici frumoase printre vorbele noastre. o sa puteti asculta dialogul, duminica, la Smart FM , de la 9 dimineata. la cafeaua de dimineata.

 

 

1098
kelliconnell02double life – imaginarul din mintea noastra

double life – imaginarul din mintea noastra

ne petrecem timp imaginindu-ne lucruri. despre oamenii pe care-i iubim, despre cei pe care nu-i (mai) iubim, sau despre noi insine.

uneori ne ajuta sa progresam – pentru ca imaginile create sunt motivationale si ne dau aripi sa mergem mai departe, alteori ne autodistrugem putin cite putin – deconstruim prea mult ceea ce ar trebui lasat asa cum vine si sansele trec pe linga noi.

traim doua vieti: una in mintea noastra si alta in afara ei.

iata un proiect fotografic foarte emotionant care vorbeste despre aceste doua lumi: Double Life. fotografiile de mai jos par ca surprind secvente obisnuite de viata. la o privire mai atenta, pentru ca personajele seamana, pare ca e o relatie (oarecum incestuasa) intre gemeni.

dar ele sunt imaginar. e acelasi personaj fotografiat si asezat sa fie in relatie cu el in mai multe cadre. ii apartine  fotografei Kelli Connel

956
love1“Searched & Destroyed”, lectiile neasteptate pe care ti le serveste internetul

“Searched & Destroyed”, lectiile neasteptate pe care ti le serveste internetul

eu sunt dintre persoanele care nu cauta pe facebook nimic despre prietenii lor. dar absolut nimic. n-am dat niciodata search pe google dupa numele iubitului meu, nu m-am uitat niciodata pe pagina lui de facebook ca sa-i fac un istoric.

prietenii mei spun ca asta vine din ciudatenia ca eu nu sunt geloasa (n-am incercat niciodata acest sentiment, poate o sa scriu cindva despre asta ), dar eu cred ca vine din faptul ca atunci cind iubesc stiu pentru ce o fac si nu are sens sa stau sa caut alte argumente. pro sau contra. iar daca vreau sa aflu ceva de la omul de linga mine, ma uit la el. nici nu e nevoie sa-l intreb: ma uit si ma prind. am eu aceasta aptitudine speciala :)

*

dar din categoria ce aflam cind cercetam pe net, iata o poveste de la o doamna care a descoperit ca sotul ei e … gay. dupa 8 ani de mariaj.

 

“I’ll be the jailer and you be the naughty prisoner.”

When I read those words, a chat conversation between my then-husband and another man, it felt for just a moment like all the oxygen had been sucked from the room. I remember putting my hand on my chest, gasping for air, as the world I thought I knew shattered around me.

He was surprisingly conciliatory and accommodating in the divorce negotiations. In the Deep South state we lived in at the time, within 30 days it was final. Our eight-year marriage was over before the indentation from my wedding ring had even faded from my finger.

(…)

While unpacking my desk in our new home, I came across the transcript of the chat that had brought down my marriage. As I quickly scanned the now-familiar words, something new jumped out at me. The “jailer” made reference to my ex-husband’s website. Website? I googled his screen name.

Bingo. Within a few clicks, I was staring at photographs of my ex-husband’s dick. Though he never showed his face, it wasn’t necessary. The images were taken in our former home, sitting on my furniture. He had been maintaining a blog for years about his sexual exploits, writing of his cleverness at maintaining the façade of dedicated husband and father while prowling for men on the side. There were many, many posts spanning nearly our entire marriage, dating back to early in my pregnancy with our first child.

intreaga poveste e aici

lectura ei, aventurile prietenelor mele in cautarea unor indicii care sa le arate ceva in plus in personalitatea iubitilor lor (“cum ii e caracterul in functie de grupa de singe?”, adica wtf?? nu mai bine stai de vorba cu el si afli, in loc sa cauti pe net mascari generaliste?!), ma face sa va intreb cit de des va verificati iubitii pe google search/ facebook ?

si cit de des faceti teste de compatibilitati? de orice fel de compatibilitati?

(ma pregatesc sa scriu o serie de povesti despre asta, asa ca detalii – sub anonimat desigur – sunt mai mult decit bine venite, va multumesc)

 

1060
taxi(P) romanii au initiativa – o poveste cu un taximetrist

(P) romanii au initiativa – o poveste cu un taximetrist

ieri in taxi am purtat o conversatie simpatica cu un taximetrist; un domn la 50 si putin de ani, tocmai primise de la compania la care lucra o tableta cu aplicatie android prin care clientii puteau ajunge la el.

– vedeti unde a ajuns tehnica asta? vine clientul prin calculator, mi-a zis el amuzat.

– nu e chiar un calculator, e un fel de calculator telefon, i-am replicat eu.

si puteti face o multime de alte lucruri cu el.

– ma gindeam intr-o zi, cind mi-au zis ca-mi dau si mie android din asta, ca vom ajunge in citiva ani sa facem totul cu telefonul: la metrou platesti intrarea cu telefon, clientii vin cu telefonul, ii vad in masina cum scriu la stop sau chiar in trafic. si ciobanii au telefon si facebook din ala, am vazut la televizor. probabil undeva in lumea asta e un om cu un telefon mai bun decit al meu care sta la soare si-si rezolva afacerea. dar nu sta si da telefoane, doar scrie lucruri acolo catre clienti. cred ca poate si semna contracte cu telefonul, nu?

– in tarile in care semnatura electronica e recunoscuta, poate si semna contracte, da.

– eu n-am avut telefon cind eram tinar. nici din ala fix pentru ca pe vremea mea era greu de obtinut un telefon si era cu… cuplaj. nici nu cred ca stiti asta. adica ridicai telefonul si puteai sa-l auzi pe cuplaj cum vorbeste. asteptai sa termine el de vorbit ca sa suni si tu unde aveai nevoie. va dati seama unde a ajuns tehnica? va imaginati unde vor fi copiii dvs?

puteti citi continuarea intimplarii pe site-ul romaniiauinitiativa.ro, aici. un proiect Vodafone Romania.

914

Imitation is the sincerest form of flattery

mi-am pus pe perete acest citat “Imitation is the sincerest form of flattery” ca sa nu ma mai incrunt cind descopar ca incep sa existe oameni care se simt in locul meu – cu pasiunile, vorbele mele-, dar in viata lor – pe facebook-ul, blogurile lor. stiu, imi cultiv ego-ul.

693
OnteachingJournalism1prima mea zi de blogging si o fapta buna

prima mea zi de blogging si o fapta buna

zilele astea am vorbit cu Chinezu despre o idee de campanie pe care o are pentru Blogal Initiative si mi-am dat seama ca eu nu imi mai amintesc care a fost prima mea zi de blogging.

m-am tot gindit – stiu de ce si cum am inceput blogul – dar efectiv prima zi, prima postare, prima propozitie nu o mai stiu.

***
am inceput sa scriu pe platforma yahoo360 acum niste multi ani cind prietenii mei Bogdan si Elena au plecat in Canada. Elena nu se adaptase in primele luni, ii lipseau zilele in care mergeam la teatru sau la film in gasca si Bogdan ne-a rugat sa scriem – fie si pe mail – despre ce mai vedem, ce mai citim ca sa simta si ea putin gustul de acasa.

stiu ca primele povestiri au fost pe mail, dar de la a treia sau a patra, tot bogdan a venit cu ideea sa le punem in spatiu public. asa mi-am facut cont pe yahoo360.

eu scriam pentru toata lumea – pentru ca restul erau lenesi, desi ei se scuzau ca eu scriu mai repede si mai frumos. mda.

dupa citeva luni aveam 10000 de oameni in comunitatea 360 care citeau despre spectacolele pe care le vedeam. imi aduc aminte ca, undeva pe atunci am fost la Constanta sa vad Inimi Cicatrizate si-a inceput dragostea mea mare (artistica, nu altfel:) ) pentru munca lui Radu Afrim, si pentru Nicoleta Lefter si pentru Lana Moscaliuc.

lucram la revista, stiam ce inseamna puterea contentului, am avut nevoie de inca doar citeva luni ca sa inteleg ca daca a aparut un public cititor e util sa am un plan editorial, sa scriu constant si intr-o anume identitate stilistica si, mai ales, sa ma mut pe o platforma mai performanta. m-am mutat pe platforma revistei pentru care lucram pentru ca, dupa 2 ani, timp in care am crescut coerent o comunitate, sa-mi cumpar propriul domeniu.

mai am inca 2 domenii cumparate si probabil ca voi mai cumpara inca unul curind, pentru ca peste inca 2 ani, sper, blogul asta va fi altceva.

***
Chinezu vorbea de prima zi de blogging comparind-o cu prima zi de scoala, dar nici despre aceea nu am nici cea mai mica amintire. Imi pare rau.
Pot descrie in detaliu emotiile unor oameni pe care i-am vazut bucurindu-se sau intristindu-se cu ani in urma, dar – in dreptul meu – imi aduc aminte foarte putine lucruri.

Ideea lui de campanie care e deja in desfasurare pe Bogal Initiative era pentru a promova o idee foarte simpatica a supermarketurilor Profi: dupa ce ai cumparat la ei, iti alegi o scoala dintre cele pe care le au in grija si Profi face o donatie scolii alese.

Zic sa stiti ca poate va faceti cumparaturile acolo.

Nu, nu m-a platit Chinezu sa scriu despre campania lui. Am discutat la telefon despre altele, am ajuns si la asta si m-a facut sa ma gindesc serios la prima mea zi de blogging. Daca amintirea mea poate face si o fapta buna, atunci sa fie:)

2328
maruca-si-enescu21Iubirile domnului Enescu

Iubirile domnului Enescu

vineri am ascultat Simfonia nr 1 a lui George Enescu si tot timpul m-am gindit ca e o poveste de dragoste intre o doamna ca o printesa din anii 30 si o creatura hi tech, robotica, cu inteligenta artificiala.

pentru ca am tot vorbit despre aceasta senzatie a mea legata de aceasta simfonie , cu participarea exceptionala a unui prieten mai pasionat si mai educat decit mine in muzica clasica – adica pasionat pe bune, caci eu nici urechista nu ma pot numi -, am aflat cite ceva despre iubirile domnului Enescu.

***

a avut un model in tatal lui care – dupa ce mama a semnat un act notarial ca e exonerata de obligatiile conjugale (avusese o tumoare la uter) – a avut o viata foarte patimasa. una dintre pasiunile sale, post sotie, a fost o doamna pe nume Rolland care venea la mosie impreuna cu fiica sa, Eva. Eva a fost cea care l-a invatat pe tinarul Enescu despre cum trec prin corp fiorii dragostei.

mai tirziu a fost Domnica, menajera parintilor, cu care ii placea sa se plimbe si o ruga sa-i cinte romante pina cind era epuizata. cu Domnica a avut o fiica, Elena, care a facut parte din anturajul familiei Enescu pina la moartea tatalui (a fost cea care l-a ingrijit pe patul de moarte pe tatal compozitorului)

au mai fost doamne si domnisoare pentru ca domnului Enescu ii placeau femeile si flirturile, dar marea lui iubire a fost Maruca Cantacuzino. pe care a cunoscut-o la Peles, pe cind a mers in vizita la Regina Maria. Asa descrie Maruca intilnirea in memorii:

“La cateva zile dupa ce il intalnisem pe drumul de la Peles, dupa cina, fumam o tigara orientala parfumata, pe divanul meu, alaturi de Printesa Maria, stralucitoare in voalurile ei lungi, roz; tricota fara sa vada lucrul, in semiintunericul camerei, asa cum fac batranele irlandeze oarbe. Fusese o atmosfera apasatoare toata ziua (…) o furtuna violenta se pregatea sa vina. Fulgere mari brazdau deja cerul jos si tunetul bubuia dincolo de crestele intunecate, ca si cum muntele incepuse sa fiarba. Un zgomot puternic ne-a tintuit pe loc. Trasnetul cazuse la cativa pasi de casa, peste unul dintre cei mai frumosi copaci din gradina. In aceeasi clipa, usile salonului s-au deschis si Romeo anunta: “Domnul George Enescu” (..) Inainteaza spre mine, fatal, irezistibil, pe cand eu merg, ca o somnambula, in intampinarea lui. Cu o stransoare fierbinte, mi-a luat mainile pe care i le-am intins cvasi-constient. Nu stiu ce cuvinte importante mi-au scapat, fara ca macar sa-mi dau seama de ceea ce se intampla; cazusem parca intr-o prapastie, cu o minunata senzatie de prabusire. (…) Ce s-a petrecut mai apoi? Stiu doar ca salonul s-a golit aproape imediat si ca am ramas singura cu el pana dimineata. (…) Ghiceam ca in adancul lui mocnea puterea furtunilor si a primejdiilor, cu o amenintare latenta, ce marea atractia extraordinara pe care o emana”.

s-au iubit doi ani hraniti si din interdictiile sociale – Maruca era casatorita si avea doi copii, dar sotul era recunoscut pentru relatiile sale adulterine -, dar cind sotul ei a murit intr-un accident de masina alaturi de amanta, ea nu s-a casatorit cu Enescu, ci a intrat intr-o relatie cu Nae Ionescu care era cu 13 ani mai tinar.

cind relatia cu Nae Ionescu s-a incheiat (el a transat lucrurile), Maruca a cazut in depresie, iar Enescu si-a anulat toate concertele si-a venit la Bucuresti ca sa o ingrijeasca. s-au casatorit mai tirziu, iar ceremonia a avut loc intr-un apartament pe Kisellef cu un singur martor, Cella Delavrancea.

gura lumii a etichetat intimplarea cum ca pentru Maruca, Enescu a fost doar “un sot necesar”. Maruca i-a fost insa devotata si a avut eleganta ca, atunci cind “obosea” in relatie, sa se retraga putin ca sa le faca loc flirturilor artistului. nu si-a spus niciodata doamna Enescu, s-a prezentat tot timpul drept Printesa Cantacuzino.

cind Enescu a facut un atac cerebral, Maruca a refuzat sa-l ingrijeasca personal, a adus o infirmiera (ceea ce a socat boierimea vremii) si s-a mutat la hotel.

***

acum cind stiu aceasta poveste, cred si mai tare ca Simfonia nr 1 era o poveste de dragoste tumultuoasa  dintre doua fiinte din doua lumi diferite – una fluida, eleganta, alunecoasa, alta riguroasa, futurista, aparent rece si de neinteles. doar ca nu mai stiu care dintre fiinte era femeia si care barbatul.

***

Simfonia nr 1 a fost scrisa cu 2 ani inainte de a o cunoaste pe Maruca Cantacuzino.

in fotografie sunt Maruca si George Enescu.

1421
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!