Am citit zilele acestea o carte foarte emotionanta Intoarcerea Regelui Mihai – Amintirile unei prietene a familiei regale de Danielle Maillefer (editura Corint).
Am avut privilegiul sa o intalnesc intr-o seara de toamna pe doamna Danielle Maillefer cand cauta un loc pentru lansarea acestei carti. Am povestit putin despre activitatea sa de jurnalist, de comunicator, dar si despre experienta la UNICEF sau Crucea Rosie si mi-a spus ca a fost cea care a organizat detaliile primelor vizite in Romania, in anii 90, ale Regelui Mihai.
Cartea e un jurnal al amintirilor sale nu o descriere pragmatic riguroasa a pregatirilor din acel moment, e mai degraba o excursie in timp pentru a marca tablouri ale vremurilor de atunci din Romania.
Pentru cineva care era adult in acea vreme cred ca e emotionant sa –si reaminteasca de unde am plecat (sigur, n-am ajuns foarte foarte departe), pentru ca progresul e evident.
Principesele povestesc in informarile catre tatal lor dupa vizitele in Romania (au venit mai intai Altetele lor cu ajutoare pentru copii si pentru cei din satele sarace) ca oamenii nu te privesc in fata, merg cu capul in jos pe strada iar seminificatia sarbatorii Craciunului e total pierduta, cum si spiritul comunitatii – ideea de a lucre impreuna pentru ceva – a fost distrus de comunism prin parghiile de control si supraveghere ale securitatii.
Dar dincolo de aceste observatii foarte fine si cutremuratoare, pentru ca unele dintre trasaturile despre catre vorbeau atunci principesele sunt inca in comportamentul nostru, cartea arata cateva intamplari secventa din care poti ghici caracterul, demnitatea, bunul simt, onoarea si atentia de a-l ajuta pe celalalt pe care familia regala le-a avut dintotdeauna, chiar si in conditii aspre de viata.
O secventa de viata privata care arata caracterul Reginei Ana.
Ana de Romania era o persoana deosebita, a carei inima batea pentru toti cei loviti de soarta. Imi permiteam cateodata sa o tachinez spunadu-i ca, din cauza familiaritatii sale, respectarea protocolului, chiar si a celui mai elementar, devenea o chestiune greu de indeplinit pentru noi, ceilalti.
Prin 1973 ma pregateam sa plec pentru a realiza un reportaj intr-un bidonvil din Rio de Janeiro, la invitatia locuitorilor de acolo. Aveam nevoie de aparate foto noi, dar nu aveam cu ce sa le cumpar. Imi amintesc ca, intr-o seara, regina care era la curent cu problema ma suna la telefon
– Am gasit un donator, poti sa-mi dai acum toate informatiile despre ce ai nevoie?
-Nu pot acum doamna, ii raspund, astept niste musafiri si la mine in casa e o mizerie de nedescris.
– Uite cum facem: vin eu si dau cu aspiratorul si, intre timp, dumneata imi pregatesti ce am nevoie.
Dau sa raspund, sa refuz oferta. Inutil, regina a inchis deja si, dupa cateva minute, e la usa mea. O cunosc destul de bine sa stiu ca, daca m-as impotrivi, ar considera ca fac mofturi stupide. Incepe sa dea cu aspiratorul in timp ce eu pregatesc actele pe care le vrea donatorul.
*
O secventa de la inceputul anilor 90 cand principesele veneau in tara ca sa ajute orfelinatele, sa inteleaga cum s-a dezvoltat (sau a involuat Romania) si cum pot ajuta avand in vedere contactele international pe care le aveau.
Cartea nu intra in detalii si cred ca orice cuvinte si orice povesti ar spune n-ar surprinde intreaga emotie si putere a educatiei principeselor. Imaginati-va ca principesele care se nascusera in afara granitelor tarii, carora li se vorbise constant despre Romania si despre responsabilitatea pe care ele o au pentru popor (chiar daca poporul apartinea unei tari care, practic, il alungase pe tatal lor) din primele momente ale anilor 90 au vrut sa vina sa ajute.
…. dintr-o povestire a principeselor Elena si Margareta.
Principesa Elena: (…) De cum am trecut de vama, am iesit din minibus si am facut cativa pasi singura. Am ingenunchiat. Cu amandoua mainile,a ma atins si am mangaiat pamantul. Am plans. Dupa ce atatia ani, ajungeam in acest loc atat de drag tatalui meu. Am strans in pumn putin pamant ca sa-l iau cu mine.
Principea Margareta: Sora mea a facut un gest care ma impresioneaza si astazi cand ma gandesc la el. Elena a luat un pumn de pamant, l-a frecat intre palme, l-a faramitat, l-a framantat, l-a netezit. Gestul ei atat de simplu, de pur, dar profund, senzual, copilaresc, fizic si spiritual marturisea o intimidate indelung asteptata cu Romania “noastra”.
Cred ca niciodata nu o sa stim si nu vom simti cu adevarat genul de educatie pe care Regele l-a dat fetelor sale, ce energie si ce dragoste a pus printre povestirile sale despre tara, daca principesele la venirea in tara erau atat de incarcate emotional. Cum nu o sa stim cat a suferit – in tacere si demnitate – Majestatea Sa pentru tot ceea ce i s-a intamplat in raport cu oficialitatile tarii noastre.
E in carte o fotografie foarte foarte emotionanta (uitati-va la chipul Regelui) din momentul in care Majestatea Sa coboara din avion pe pamant romanesc pentru prima data de la exil.
*
Sunt si cateva amintiri amuzante ale doamnei Danielle Maillefer care arata, de fapt, lumea intrigilor, a supravegherilor non stop de catre reprezentatii securitatii care exista in continuare, relaxata. Gaseste in hotelul Intercontinental o sala intreaga cu magnetofoane care inregistrau telefoanele din camere, vorbesc in camera despre cum nu e respectata igiena si curatenia in locul respectiv si se trezesc brusc cu 4 fete care vin sa faca curat, sau descopera in presa locala cu stiri despre cum donatiile catre orfelinate sunt insotite de aparate de ascultare. Ca si cum ar fi avut cineva ce sa asculte intr-un orfelinat.
Dar erau (si din pacate mai sunt) genul de informatii despre intrigi ale securitatii (ale sistemului paralel sau cum vor ei sa-l numeasca pe dusmanul fictiv) care prindeau la publicul crescut in teroarea comunismului si care le puneau caracteristici negative principeselor pentru a le indeparta de public.
*
Cartea n-are pretentia unui document istoric, desi Danielle Maillefer se intoarce peste ani la autoritatile romane care i-au interzis Regelui intrarea in tara. Petre Roman recunoaste ca era vremea in care copiau inca reactiile structurilor securitatii, iar Ion Iliescu spune ca au trecut prea multi ani si nu isi mai aminteste detaliile:)
Pe de alta parte, exista un fragment foarte personal in care principele Radu povesteste despre cat de judecati au fost altetele lor cand au devenit un cuplu, si in tara si in afara ei, si despre cum au invatat sa faca fata acestor (pre)judecati.
Cred ca sunt putine persoane care ar fi avut curajul sa treaca dincolo de protocol ca sa vorbeasca cu Principele Radu despre asemenea chestiuni intime, dar doamna Maillefer a beneficiat de statutul sau privilegiat de prietena apropiata a familiei.
Dar dincolo de toate acestea cartea e o marturie indirecta despre educatia principeselor, despre caracterul demn al Regelui, despre cat bine au facut tarii de cand s-au intors … si-au facut bine prin bunul simt si educatia Altetelor Lor, prin principiile cu care au crescut si-au ajutat putin cate putin sa fie implementate si recunoscute in tara.
Prin firescul cu care s-au prezentat romanilor si au incercat sa-i ajute cu discretie si bun simt, cum au incercat sa fie un mediator si un sustinator al Romaniei in afara granitelor in anii 2000 sau cum au inceput sa rasplateasca (si sa incurajeze promovarea unor asemenea exemple) respectul cuvantului dat, ceea ce e bun in societate sau ce devine durabil prin valoarea sa autentica.
Cand am terminat de citit cartea m-am gandit cat de mult avem nevoie in continuare de prezenta printre noi a Principesei Margareta, Custodele Coroanei, si a surorilor sale.
